V. Tanit

Lăsară în urma lor grădinile şi se opriră în faţa zidurilor Megarei. Găsiră un loc de trecere lângă poarta cea mare şi pătrunseră în cetate. Drumul cobora o costişă, revărsându-se de vale într-o piaţă mai largă.

— Să mă asculţi, spuse Spendius, şi să nu-ţi fie teamă, îmi voi ţine făgăduiala.

Apoi tăcu, părând că-şi caută cuvintele.

— Îţi mai aduci aminte când în zori de zi ţi-am arătat Cartagina de pe terasa palatului lui Salammbô? Aveam atunci puterea cu noi, dar n-ai vrut să mă asculţi!

Glasul lui tremura.

— Stăpâne, în altarul închinat lui Tanit, chipul zeiţei e acoperit cu un văl vrăjit, care a căzut din cer…

— Ştiu, răspunse Mâtho. Spendius vorbi mai departe:

— Vălul e tot atât de sacru ca şi zeiţa însăşi. Zeii sălăşluiesc acolo unde se păstrează întruchiparea lor. Toată puterea Cartaginei stă în acest văl al Zeiţei, pe care îl stăpâneşte.

Apoi îi şopti la ureche:

— Te-am luat cu mine ca să-l răpim!

Mâtho se opri în loc, înspăimântat.

— Pleacă! Alege pe altul. Să nu te bizui pe ajutorul meu. E o nelegiuire!

— Tanit vrea să te piardă, răspunse Spendius. E vrăjmaşa ta şi te prigoneşte. Mânia ei te va ucide. Răzbună-te! Supune-o voinţei tale. Vei fi de neînvins şi vei cunoaşte calea spre nemurire.

Mâtho tăcu.

— Noi suntem sortiţi pieirii. Armata va fi nimicită. Nimic nu ne mai poate ajuta, nici iertarea, nici fuga. Când puterea zeilor va fi în mâinile tale, de ce pedeapsă a lor te-ai mai putea teme? Ce aştepţi? Să mori ca un netrebnic, într-un trist asfinţit, la sfârşitul unei lupte pierdute? Să fii ars pe rug, în strigătele de batjocură ale mulţimii? Stăpâne! Vei intra în Cartagina întâmpinat de alaiul preoţilor care îţi vor săruta vârful sandalelor! Iar dacă vălul lui Tanit îţi va părea o povară, îl vei aşeza din nou în templu, ţinându-l sub stăpânirea ta. Urmează-mă! Vino şi-l ia!

O dorinţă cumplită îl chinuia pe Mâtho. Ar fi vrut să aibă vălul şi se întreba, în ce fel ar fi putut să-şi însuşească vraja lui, fără a-l pângări. Nu îndrăznea să-şi mărturisească gândul întreg, şi se oprea înfricoşat de câte ori simţea că trece dincolo de marginile îngăduite.

— Să mergem! spuse Mâtho. Apoi, iuţind pasul, se depărtară amândoi alături, fără să mai scoată un singur cuvânt.

Drumul suia acum din nou şi casele se iveau tot mai dese. Ocoliră în întuneric pe uliţi strâmte. Vântul lovea de pereţi perdelele de trestie care astupau intrarea porţilor. La marginea unei pieţe, câteva cămile rumegau în faţa unei grămezi de iarbă proaspăt cosită. Trecură sub o boltă acoperită cu ramuri înfrunzite. O haită de câini porni să latre. Apoi, fără veste, ajunseră la loc deschis şi recunoscură latura dinspre apus a Acropolei. Mai jos de Byrsa se întindea o umbră neagră: era templul lui Tanit. Un zid scund de piatră seacă mărginea o întreagă aşezare de grădini şi de curţi, de clădiri şi terase. Spendius şi Mâtho îl trecură.

Această cea dintâi împrejmuire a templului cuprindea o pădure de platani, care-l ferea de miasmele văzduhului şi de molima ciumei. Ici-colo se zăreau corturile negustorilor, care vindeau în timpul zilei miresme şi parfumuri, alifii pentru piele, veşminte de tot felul, plăcinte închipuind cornul lunii, icoane ale zeiţei şi plăci de alabastru, pe care era cioplită faţa templului.

N-aveau de ce să se teamă; în nopţile fără lună templul era închis. Totuşi, Mâtho încetini mersul, iar în faţa celor trei trepte de abanos care urcau spre a doua curte, se opri.

— Înainte! îi porunci Spendius.

De-o parte şi de alta se înşirau arbori purtători de rodii, migdali şi chiparoşi, livezi de mirt, cu frunze nemişcate, ca turnate în bronz; drumul, presărat cu pietriş albastru, scrâşnea sub greutatea paşilor lor: iar de-a lungul cărărilor umbrite se revărsau în cascadă valurile trandafirilor înfloriţi. Ajunseră în faţa unei gropi rotunde, pe care o împrejmuia un gard de fier.

— Aici e locul unde se amestecă Apele-Dulci cu Apele-Amare, şopti Mâtho, înfricoşat de tăcerea nopţii.

— Am mai văzut aşa ceva în oraşul Maphug din Siria, spuse fostul sclav.

Urcară o scară cu şase trepte de argint şi pătrunseră în curtea a treia.

Un cedru uriaş se înălţa în mijlocul ei. Crengile coborând la pământ abia se mai zăreau sub fâşiile de stofă şi podoabele de tot felul, pe care le atârnau credincioşii. Mai făcură câţiva paşi, şi înaintea ochilor lor apăru templul.

Două lungi portaluri, ale căror arhitrave se sprijineau pe coloane puternice, mărgineau de amândouă părţile un turn în patru laturi, purtând pe creştetul lui secera de aur a lunii. În unghiul portalurilor şi în cele patru colţuri ale turnului ardeau vase pline cu miresme. Rodii întregi şi împletituri de cucurbită sălbatică împodobeau capitelurile, înlănţuiri de romburi şi înflorituri de linii perlate înfrumuseţau pereţii; o împrejmuire lucrată în filigran de argint înconjura în semicerc deschiderea scării care cobora din vestibul pe trepte de aramă.

Între o stelă de aur şi alta de smarald, se înălţa, la intrare, un con de piatră: Mâtho, trecând, îşi sărută mâna dreaptă.

Pătrunseră într-o încăpere neobişnuit de înaltă, a cărei boltă era crestată de nenumărate ferestre; prin deschiderea lor se zăreau stelele. De jur împrejurul pereţilor se înşirau panere de trestie, cu şuviţe de păr şi smocuri de barbă, primele ofrande ale adolescenţei. În mijlocul odăii circulare, răsărind dintr-un piedestal împodobit cu sânuri pline, se ridica un trup de femeie, bărboasă şi grăsună, cu pleoapele lăsate, care părea că zâmbeşte, încrucişându-şi braţele pe buricul burţii ei dolofane, lustruită de sărutările gloatei.

Străbătând o sală lungă, cei doi ieşiră din nou în plin aer. Un altar îngust se sprijinea pe canatul unei uşi de fildeş, înaintea ei se opriră. Numai preoţii aveau dreptul să intre. Templul nu era un loc de adunare a mulţimii, ci căminul sacru al unei zeităţi.

— Încercarea noastră e zadarnică, spuse Mâtho. Ar fi trebuit s-o ştii. Să ne întoarcem!

Spendius se opri să pipăie pereţii.

El îşi pusese în gând să fure vălul, dar nu pentru că ar fi crezut în vraja lui – grecul credea numai în cuvântul Oracolului – ci fiindcă ştia că răpindu-l cartaginezilor, aceştia se vor lăsa cuprinşi de-o cumplită descurajare. Căutând un loc de trecere, făcură un ocol pe la spatele templului. Dincolo de tufişurile de terebint, zăriră o seamă de clădiri mai mărunte, printre care se înălţa, ici-colo, un falus de piatră. Cerbi mari se plimbau în voie, călcând sub copita lor despicată ştiuleţii de pin risipiţi prin iarbă.

Făcură cale întoarsă, între două galerii, care se prelungeau una în faţa celeilalte. Două şiruri de chilii le mărgineau. Pe coloanele de cedru atârnau, de sus până jos, tamburine şi chimvale. În pragul chiliilor dormeau femei culcate pe rogojini. Trupurile lor năclăite de unsori, răspândeau un miros ars de miresme şi mirodenii; atât erau de tatuate şi de boite cu rumeneală şi stibiu, încât, dacă pieptul lor nu s-ar fi mişcat în ritmul răsuflării, s-ar fi putut crede că sunt idoli, aşternuţi pe pământ unul lângă altul. Flori de lotus împrejmuiau o fântână, în apa căreia înotau peşti, asemeni celor din grădina lui Salammbô. Pe zidul templului se împleteau coardele de cristal ale unei viţe cu ciorchini de smarald. Strecurându-se printre coloanele zugrăvite, razele de lumină ale nestematelor jucau pe feţele femeilor adormite.

Mâtho simţea că se înăbuşă sub dogoarea pe care o răspândeau stâlpii de cedru. Toate acele semne ale fecundităţii, miresmele, strălucirea luminilor, răsuflarea caldă a piepturilor, îl copleşeau. Dincolo de mistica splendoare care îl orbea, o zărea în gând pe Salammbô, ca şi cum zeiţa însăşi s-ar fi întrupat în ea. Iubirea creştea în inima lui ca o floare de lotus plutind peste adâncul apelor.

Spendius socotea câţi bani ar fi putut să câştige altădată din vânzarea acestor femei; cu ochiul lui ager cântărea, în tăcere, greutatea salbelor de aur.

Nici pe această latură a templului nu se putea pătrunde. Cei doi se reîntoarseră la spatele primei încăperi. În vreme ce Spendius cerceta zidurile, Mâtho îngenunchease în faţa porţii şi se ruga lui Tanit. O implora să nu îngăduie nelegiuirea. Încerca s-o înduplece cu şoapte mângâietoare, ca şi cum ar fi vrut să potolească supărarea unei fiinţe iubite.

Spendius zări deasupra porţii o deschidere îngustă.

— Scoală-te! îi şopti lui Mâtho.

Punându-l să stea în picioare, rezemat de zid, păşi pe palmele lui, apoi pe creştetul capului, se ridică până la înălţimea ferestrei. Se strecură încet şi intră. O clipă mai târziu, Mâtho simţi căzând pe umerii lui o frânghie cu noduri. Era frânghia pe care Spendius şi-o înfăşurase în jurul trupului, înainte de a lua drumul cisternelor. Mâtho urcă în mâini şi se regăsi alături de Spendius, într-o încăpere largă, plină de întuneric.

O asemenea îndrăzneală era de neînchipuit. Însăşi lipsa măsurilor de apărare dovedea că nimeni n-o socotea cu putinţă. Teama tuturor păzea altarele mai bine decât oricare ziduri. La fiecare pas, Mâtho se aştepta să se prăbuşească în moarte.

În adâncul acelei bezne licărea totuşi un sâmbure de lumină. Cei doi se apropiară. O lampă ardea într-o scoică, pe piedestalul unei statui purtând scufia Cabirilor. Cercuri de diamant îi împodobeau largul veşmânt albastru, şi lanţuri ţintuite în lespezi îi legau călcâiele de pământ. Mâtho îşi înăbuşi un strigăt şi abia putu să îngâne:

— Priveşte… Priveşte…

Spendius prinse în mână lampa ca să vadă mai bine.

— Eşti un nelegiuit, murmură Mâtho; dar îl urmă.

Pătrunseră într-o încăpere în care nu se afla decât o pictură întunecată, închipuind o femeie. Picioarele ei acopereau un perete întreg. Trupul i se prelungea peste bolta tavanului, lăsând să atârne din mijlocul pântecului un fir care purta la capătul lui un ou uriaş. Capul femeii se apleca pe celălalt perete dimpotrivă, iar degetele ei cu vârfuri ascuţite atingeau pământul.

Dădură în lături ţesătura unei perdele ca să treacă rnai departe, dar o pală de vânt stinse lumina. Rătăciră în întuneric prin labirintul clădirii, până când, deodată, simţiră sub picioare o stranie moliciune. Înaintau sub o ploaie de foc; puzderie de scântei ţâşneau de pretutindeni. Spendius pipăi pardoseala şi ghici sub degetele lui un covor aşternut din piei de linx. Simţi apoi trecându-i prin glezne ceva ca o frânghie rece, umedă şi vâscoasă. Şuviţe înguste de raze şovăitoare coborau prin deschizăturile tăiate de-a lungul zidurilor. La lumina lor nesigură zăriră umbra unui mare şarpe negru.

— Să fugim! strigă Mâtho. E ea! O simt, se apropie…

— Nu se poate, spuse Spendius. Templul e gol.

O lumină orbitoare îi sili deodată să închidă ochii. Apoi se iviră pe pereţi, împrejurul lor, nesfârşite mulţimi de fiare descărnate, gâfâind şi întinzându-şi ghearele, învălmăşite unele peste altele, într-o înspăimântătoare şi misterioasă neorânduială. Şerpii aveau picioare; taurii purtau aripi, peştii cu chip de om muşcau din fructe; printre dinţii crocodililor se revărsau flori, elefanţii, cu trompa în vânt, zburau pe albastrul cerului, mândri ca nişte vulturi. Picioarele lor, unele ciunte, altele nefiresc de multe, se zvârcoleau într-o cumplită sforţare, şi fiarele chinuite scoteau limba, parcă ar fi vrut să-şi dea sufletul. Toate tiparele vieţii se întâlniseră aici, ca şi cum s-ar fi spart dintr-o dată învelişul tuturor germenilor, deşertându-şi cuprinsul pe zidurile unei singure încăperi.

Douăsprezece globuri de cristal albastru înconjurau încăperea, purtate de tot atâtea fiare, asemenea tigrilor. Ochii lor ieşeau afară din orbite, ca ai melcilor, şi încovoindu-şi şalele lor puternice, priveau spre fundul sălii, unde într-un car de fildeş strălucea neîntrecuta Rabbet, atotzămislitoarea, în întruchiparea ei cea de pe urmă.

O podoabă alcătuită din pene, din solzi, din flori şi din păsări o acoperea până la mijloc. Purta în urechi, drept cercei, chimvale de argint care îi atingeau obrazul. Privea cu ochii încremeniţi, iar pe fruntea ei o piatră strălucitoare încrustată într-un semn obscen lumina odaia întreagă, răsfrângându-se în oglinzile de aramă roşie de deasupra uşii.

Mâtho făcu un pas înainte. O lespede se urni de la locul ei, şi dintr-o dată, globurile porniră să se învârtească, fiarele începură să ragă; o muzică se desprinse, curgând melodioasă şi sonoră ca armonia stelelor; sufletul furtunos al lui Tanit se revărsa ca valurile unei ape. Părea că se înalţă, şi cu braţele larg deschise avea să cuprindă întreaga încăpere!

Ca prin farmec, fiarele încetară să urle, iar globurile de cristal se opriră. Un cântec lugubru mai pluti câteva clipe prin aer, după aceea se stinse.

— Unde e vălul? întrebă Spendius.

Vălul nu se zărea nicăieri. Unde ar fi putut să fie? Cum să-l găsească? Poate că preoţii îl ţin ascuns… Dezamăgit în credinţa lui, Mâtho simţea cum inima i se sfâşie.

— Pe aici! şopti Spendius. Un tainic gând îl călăuzea. L-a purtat pe Mâtho până în spatele carului lui Tanit. Aici, zidul era tăiat de sus şi până jos cu o deschidere de lăţimea unui cot. Pătrunseră prin ea într-o mică încăpere rotundă şi atât de înaltă, încât părea să fie golul lăuntric al unei coloane. În mijlocul odăii se ridica o mare piatră neagră, amintind jumătatea de sferă a unei tamburine. Limbi de flăcări ardeau deasupra, iar la spatele pietrei se zărea un con, cioplit în lemn de abanos, închipuind un cap omenesc şi două braţe.

Dar mai presus de toate plutea parcă un nor, în care se răsfrângeau sclipiri de stele. Figuri ciudate se întrezăreau în adâncul undelor lui: Eşmun şi cetele Cabirilor, mulţime de monştri văzuţi în felurite chipuri, fiarele sacre ale Babilonului şi altele necunoscute. Acoperea faţa idolului ca o mantie, şi întinzându-se între ziduri, atârna de la un ungher al încăperii la altul, albastru ca noaptea, auriu ca răsăritul, roşu ca purpura soarelui, scânteind în fel de fel de feţe, luminos, diafan, uşor. Era veşmântul Zeiţei, zaimful sfânt, pe care nimeni n-avea voie să-l privească.

Păliră amândoi.

— Ia-l! spuse în cele din urmă Mâtho.

Spendius nu mai şovăi. Sprijinindu-se pe umerii idolului, desprinse vălul. Vălul căzu la pământ. Mâtho îl primi în mâinile lui, îl înfăşură în jurul trupului şi întinse braţele să-l privească mai bine.

— Să mergem! spuse Spendius.

Mâtho, răsuflând greu, rămase cu ochii aţintiţi în pământ.

Apoi, dintr-o dată, strigă:

— Dacă m-aş duce la ea? Frumuseţea ei nu mă mai înspăimântă. Ce-ar mai putea să facă împotriva mea? Nu mai sunt un om ca oricare altul. Aş putea să trec prin flăcări şi să calc peste valurile mării! Puterea mea nu cunoaşte margini, Salammbô! Salammbô, eu sunt domnul şi stăpânul tău!

Glasul lui răsuna ca un tunet. Spendius îi privea chipul iluminat şi i se părea că uriaşul crescuse şi mai înalt.

Un zgomot de paşi se auzi aproape, şi în pervazul uşii deschise apăru chipul unui preot, cu scufie ţuguiată pe cap şi cu ochii holbaţi. Spendius se năpusti asupra lui, şi nedându-i răgaz să facă o singură mişcare, îl strânse în braţe şi-i împlântă între coaste amândouă pumnalele lui. Capul celui ucis răsună căzând pe pardoseala de piatră.

Mai nemişcaţi decât mortul care zăcea pe lespezi, Mâtho şi Spendius statură să pândească tăcerea. Prin uşa care rămăsese pe jumătate deschisă, nu se auzea decât murmurul vântului.

Spendius se strecură de-a lungul unei încăperi înguste. Mâtho îl urmă şi ajunseră amândoi în curtea a treia, între cele două portaluri care mărgineau locuinţele preoţilor, în spatele chiliilor trebuia să fie un drum mai scurt spre ieşire. Se grăbiră.

Spendius se aplecă pe marginea unei fântâni să-şi spele mâinile pline de sânge. Femeile dormeau. Coardele viţei de smarald scânteiau.

Porniră mai departe, dar pe sub frunzişul arborilor auziră paşi fugind în urma lor. Mâtho simţi de câteva ori cum o mână uşoară încerca să prindă marginea vălului pe care îl purta cu el. Era unul din cinocefalii cei mari, care creşteau în libertate pe lângă templul Zeiţei. Ca şi cum şi-ar fi dat seama de răpirea vălului, se agăţa de el la tot pasul. Spendius şi Mâtho nu îndrăzneau să-l lovească, de teamă să nu-i stârnească ţipetele. Apoi, dintr-o dată, mânia animalului se potoli, şi începu să salte pe-alături, legănându-şi trupul şi lăsând să-i atârne braţele lungi. În apropierea porţii îşi făcu vânt şi sări într-un palmier.

Ieşind din ultima curte împrejmuită, Mâtho porni de-a dreptul spre palatul lui Hamilcar. Spendius înţelese că zadarnic ar fi încercat să-l oprească.

O luară amândoi pe uliţa Tăbăcarilor şi, trecând pria piaţa Muthumbal, apoi prin târgul Verdeţurilor, ajunseră la răspântia Cynasynului. În colţul unei străzi, un trecător necunoscut se opri înspăimântat, văzând acea undă de strălucire orbitoare care scânteia în întunericul nopţii.

— Ascunde zaimful! şopti Spendius.

Mai întâlniră în cale câţiva trecători, dar izbutiră să se strecoare nebăgaţi în seamă, ajungând în cele din urmă la marginea Megarei.

Farul ridicat în spatele celorlalte clădiri, pe cea mai înaltă parte a ţărmului, lumina cerul cu o văpaie roşie, iar umbra palatului, cu terasele lui suprapuse, se întindea peste grădini ca o piramidă uriaşă. Cei doi îşi croiră drum prin gardul de zizif, tăind crengile cu pumnalul.

Pretutindeni se zăreau urmele lăsate de ospăţul mercenarilor; grădinile răvăşite; şanţurile de apă secate: porţile ergastulei deschise. Nici un suflet de om nu se ivi în jurul bucătăriilor şi al cramei. În acea tăcere de moarte nu se auzea decât răsuflarea grea a elefanţilor care se zbăteau în opritoarele lor, şi pârâitul buştenilor de aloes care ardeau pe rugul aprins al farului.

Mâtho frământa mereu aceleaşi cuvinte:

— Du-mă la ea! Vreau s-o văd! Unde e?

— Eşti nebun! îi spunea Spendius. Va striga, va chema sclavii, şi oricât ai fi de puternic, te vor ucide!

Urcau acum pe scara împodobită cu piepturi de corabie. Mâtho ridică privirea şi i se păru că vede, pe deasupra treptelor, o lumină nedesluşită, şovăitoare şi blândă. Spendius încercă să-l oprească. Mâtho se smuci şi porni să urce în goană treptele.

Revenind la locul unde o văzuse întâia oară, zilele care trecuseră de atunci se şterseră din amintirea lui. Parcă adineauri cânta în mijlocul meselor întinse. Apoi se făcuse nevăzută, dar el se întorsese neîncetat să urce scara aceea. Deasupra lui văzduhul era plin de flăcări; marea cuprindea zarea întreagă. Cu fiecare pas creştea în jurul lui nemărginirea. Suia treptele cu acel umblet uşor pe care nu-l cunoaşte decât visul.

Vălul care fremăta prelung de câte ori atingea lespezile scării, îi reamintea puterea ce dobândise; dar, lăsându-se purtat de înflăcărată lui pornire, nu ştia bine ce trebuia să facă, şi această nehotărâre îl tulbura.

Din când în când îşi apropia obrazul de ferestrele pătrate ale odăilor cu uşi închise, şi de câteva ori i se păru că recunoaşte chipul ei printre femeile care dormeau.

Ultimul cat al palatului, cu zidurile lui mai înguste, părea un zar aruncat pe culmea teraselor. Mâtho dădu ocol celor patru laturi.

O lumină alburie se strecura printre foile subţiri de talc care acopereau golurile zidului; înşirate la distanţe egale, semănau în întunericul nopţii cu o salbă de mărgăritare. Recunoscu poarta roşie însemnată cu o cruce neagră. Mâtho simţea cum inima i se bate cu tot mai multă putere Ar fi vrut să fugă. Împinse uşa cu umărul şi uşa se deschise.

O lampă în chip de corabie, atârnată de tavan, ardea în adâncul încăperii; din carena de argint porneau trei mănunchiuri de raze, care tremurau pe pereţii înalţi, zugrăviţi în roşu cu dungi negre. Grinzile subţiri ale tavanului aurit purtau în noduri de lemn, de-a lungul lor, topaze şi ametiste. Pe cele două laturi mai lungi ale odăii, era rânduit câte un pat scund, împletit din curele albe; în umbra firidelor, adâncite în zid ca nişte scoici, veşminte felurite coborau până la pământ.

O treaptă tăiată în onix înconjura cada unei băi rotunde; doi conduri uşori de piele de şarpe rămăseseră uitaţi lângă o cană de alabastru. Paşi grăbiţi lăsaseră urme umede pe podea. În aer se răsfira aburul nevăzut al unor dulci miresme.

Mâtho abia atingea, mergând, lespezile încrustate cu aur, sticlă şi sidef; trecea peste luciul pardoselii şi i se părea că paşii lui se afundă într-un covor de nisip.

La spatele lămpii de argint zări un chenar mare, albastru, care plutea în aer, legat cu o funie de fiecare latură a lui. Frânt de mijloc, suflând din greu cu gura deschisă, Mâtho se apropie.

Pe pernele de purpură se amestecau de-a valma aripi de fenicopter prinse în mânere de mărgean, gheare de bagă, spatule de fildeş şi lădiţe de cedru. Inele şi brăţări se înşirau pe coarne de antilopă; vase de lut, aşezate în despicătura zidurilor pe împletituri pe trestie, se răcoreau în bătaia vântului. Praguri neegale despărţeau întreaga încăpere într-un şir întreg de odăi, ridicate pe trepte tot mai înalte; Mâtho se împiedică în ele de câteva ori. O balustradă de argint împrejmuia un covor ţesut în flori de culori felurite. Mâtho ajunse în faţa unui pat, care atârna în aer ca un leagăn, având alături în chip de treaptă, un scăunel de abanos.

Lumina se oprea la marginea patului şi, în umbra care-l învăluia ca aripa unei perdele, nu se zărea decât colţul unei saltele roşii şi vârful gol al unui picior mic, întins peste glezna cealaltă. Mâtho desprinse încet lampa de la locul ei.

Salammbô dormea cu obrazul în palmă şi cu celălalt braţ întins. Podoaba părului ei inelat era atât de bogată, încât fecioara părea culcată pe-un aşternut de pene negre; faldurile largi ale veşmântului ei alb îi înfăşura în unde molatice trupul întreg, de la umeri până la picioare. Printre pleoapele pe jumătate închise, ochii ei abia se zăreau. O ceaţă albastră se răsfira în umbra pologului, iar funiile cu care era legat patul, urmând ritmul răsuflării ei, părea că o leagănă în văzduh. Un ţânţar bâzâia.

Mâtho, nemişcat, strângea în pumnul lui galera de argint, şi dintr-o dată, ţesătura apărătoare de ţânţari se mistui într-o văpaie mare. Salammbô se trezi.

Focul se stinse în clipa următoare. Salammbô tăcea. Flacăra lămpii plimba pe ziduri valuri de lumină.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea.

— E vălul Zeiţei! spuse Mâtho.

— Vălul Zeiţei? strigă Salammbô. Sprijinindu-şi bărbia în pumni, se aplecă peste marginea patului, tremurând.

Mâtho vorbi din nou:

— Am fost să-l caut pentru tine în adâncul altarului! Priveşte!

Zaimful strălucea într-o risipă de raze luminoase.

— Îţi aminteşti? şopti Mâtho. Eu te-am visat în fiecare noapte, dar porunca fără glas a ochilor tăi n-am înţeles-o. (Salammbô întinse un picior pe scăunelul de abanos.) De-aş fi ştiut să citesc în privirea ta, aş fi alergat spre tine, aş fi părăsit armata şi-aş fi rămas în Cartagina. Supunându-mă, rob ţie, aş fi coborât în peştera din Hadrumet şi aş fi pornit în împărăţia Umbrelor… Îţi cer iertare! Simţeam pe umerii mei povara munţilor, dar gândul ce-l purtam în mine îmi dădea aripi… Am venit la tine, dar fără ajutorul zeilor n-aş fi îndrăznit niciodată! Să mergem! trebuie să mă urmezi… Sau dacă nu, voi rămâne aici… Mi-e totuna. Aş dori să-mi înec sufletul în răsuflarea gurii tale… Să-mi zdrobesc buzele, sărutând mâinile tale…

— Lasă-mă să-l văd! spuse Salammbô. Mai aproape… mai aproape…

Răsărea soarele. O lumină de culoarea vinului umplea foiţele de talc încrustate în pereţi. Salammbô, sleită de puteri, se sprijinea pe pernele patului.

— Te iubesc! strigă Mâtho.

Salammbô îngână: „Dă-mi-l…” Se apropiau tot mai mult unul de altul. Salammbô venea spre el în haina ei lungă şi albă, cu privirea aţintită asupra vălului. Orbit de frumuseţea chipului ei, Mâtho îi întinse zaimful şi făcu o mişcare, ca şi cum ar fi voit s-o cuprindă. Salammbô desfăcu braţele. Apoi deodată se opri, şi rămaseră amândoi în aşteptare, privindu-se.

Fără să-i înţeleagă dorinţa, Salammbô se simţi cuprinsă de groază. Încruntându-şi sprâncenele subţiri, îşi muşcă buzele şi începu să tremure. Apoi lovi de câteva ori în discul de aramă care atârna la capul patului cu aşternut roşu, strigând:

— Ajutor! Ajutor! Pleacă, nelegiuitule! ticălosule! blestematule! Ajutor, Tranah, Kroum, Ewa, Micipsa, Şaul!

Faţa speriată a lui Spendius se ivi între vasele de lut din fereastră.

— Fugi! Vin asupra ta!

O dezlănţuire de glasuri cutremură scările, şi un întreg popor de femei, de slujitori şi de sclavi năvăli în odaie, purtând suliţi, măciuci, cuţite şi pumnale. Rămaseră încremeniţi văzând în faţa lor un bărbat. Slujitoarele scoteau ţipete de înmormântare; eunucii, sub pielea lor neagră, păliseră.

Mâtho rămase dincolo de stâlpii balustradei. Înfăşurat în strălucirea zaimfului, părea un zeu al cerului înstelat. Sclavii se năpustiră asupra lui, dar Salammbô îi opri:

— Nu vă atingeţi de el! E veşmântul Zeiţei!

Din colţul odăii unde se retrăsese făcu un pas înainte şi, întinzând spre Mâtho braţul gol, strigă:

— Blestemat să fii, tu, care ai prădat-o pe Tanit! Mânie, răzbunare, moarte şi durere să cadă asupra ta! Gurzil, zeul războaielor, să te sfâşie. Matisman, zeul morţii, să te sugrume! Celălalt al cărui nume nimeni nu-l rosteşte, să te ardă!

Mâtho scoase un ţipăt, ca şi cum l-ar fi străpuns o sabie.

— Pleacă! Pleacă! strigă din nou Salammbô.

Mulţimea slujitorilor se dădu la o parte şi Mâtho trecu încet printre ei, cu privirile în pământ. În dreptul uşii se opri. Un ciucure al zaimfului se agăţase de colţul uneia din stelele de aur încrustate în podea, Mâtho smuci zaimful cu o mişcare a umărului şi coborî pe scări.

Spendius, azvârlindu-se de pe o terasă pe alta, trecând în goană peste şanţuri şi sărind gardurile, lăsă în urmă grădinile şi ajunse la picioarele farului. Malul mării era atât de greu de urcat în acel loc, încât zidurile cetăţii fuseseră părăsite. Spendius se culcă pe spate şi, cu picioarele întinse, se lăsă să alunece până la ţărm. Ajunse înot la Stânca-Mormintelor, făcu un lung ocol străbătând Laguna-Sărată şi, înspre seară, sosi în tabăra barbarilor.

Soarele răsărise. Mâtho, ca un leu hoinar, cobora de-a lungul drumului, rotind în jurul lui priviri cumplite.

O larmă nedesluşită îi ajungea la urechi. Zvonul glasurilor părea că porneşte din grădinile palatului, prelungindu-se departe, până la marginea Acropolei. Unii spuneau că fusese jefuit tezaurul Republicii din templul lui Moloh; alţii aflaseră că un preot căzuse ucis. Umbla vestea că barbarii au pătruns în cetate.

Mâtho nu cunoştea locul pe unde ar fi putut să treacă dincolo de ziduri. Mergea înainte, fără nici o ţintă. Câţiva îl zăriră şi o furtună de strigăte izbucni dintr-o dată. Mulţimea înţelegând ce se întâmplase, înmărmuri; apoi o cuprinse o furie nestăpânită.

De pe dealul Acropolei, din străfundurile Mappalelor, de pe marginea lacului şi din Catacombe, mii şi mii de oameni veneau în goana mare. Patricienii ieşeau din palatele lor, negustorii îşi părăseau tarabele, femeile îşi uitaseră copiii. Fiecare ducea cu el o spadă, un par, o secure; dar acelaşi gând care o tulburase pe Salammbô îi făcea să dea înapoi. În ce fel ar fi putut să pună mâna din nou pe zaimf? Era un lucru al Zeilor, şi numai a-l privi însemna o nelegiuire. A-l atinge era însăşi moartea!

Sub coloanele templelor preoţii îşi frângeau mâinile în prada disperării. Gărzile Legiunii treceau în goana cailor, fără ţintă; mulţimea se strânsese pe acoperişul caselor, pe înălţimea teraselor, pe umerii statuilor uriaşe, pe catargele corăbiilor. Mâtho mergea înainte, şi la fiecare pas furia gloatei creştea, ca şi spaima lui. Străzile se goleau la trecerea lui, şi valuri de oameni fugind se revărsau până sub zidurile cetăţii. Ochi mari se deschideau să-l înghită, dinţii scrâşneau de furie, pumni strânşi se ridicau să-l fulgere, şi în acea vijelie de glasuri răsunau, înmulţindu-se, blestemele lui Salammbô.

O săgeată şuieră prin aer; apoi alta; o grindină de pietre începu să pârâie; dar teama de a nu atinge zaimful făcea ca loviturile să-şi greşească ţinta, trecând pe deasupra capului lui Mâtho. Mânuind vălul ca pe un scut în toate părţile, Mâtho trecea nevătămat, iar urmăritorii lui nu puteau să găsească nici un mijloc de a-l atinge. Alerga din ca în ce mai grăbit de-a lungul străzilor pustii, întâlnind în calea lui frânghii întinse, căruţe răsturnate, fel de fel de piedici aşezate dinadins pentru a-l opri; de mai multe ori fu silit să se întoarcă înapoi, căutând o altă ieşire. Făcând nenumărate ocoluri, ajunse în piaţa lui Khamon, pe locul unde fuseseră măcelăriţi balearii. Mâtho se opri, pălind ca un osândit. I se părea că aici îşi va găsi sfârşitul. Mulţimea bătea din palme.

Mâtho alergă până la poarta cea mare, pe care o găsi închisă. Poarta, cioplită în inimă de stejar, era căptuşită cu plăci de aramă şi ţintuită în piroane de fier. Mâtho se năpusti asupra ei cu toată puterea. Mulţimea fremăta de bucurie, văzând cât de zadarnică îi era mânia. Mâtho îşi scoase o sandală din picior, scuipă asupră-i şi pălmui cu talpa ei canaturile încremenite ale porţii. Oraşul întreg porni să urle. Mulţimea nu se mai gândea la puterea vălului, şi era gata să năvălească. Mâtho o privea cu ochi mari şi rătăciţi, tâmplele îi zvâcneu şi se simţea cuprins de amorţeală ca un om beat. Deodată zări lanţul lung, cu care se mânuia pârghia porţii. Făcu un salt, îşi încorda braţele, şi sprijinindu-se pe picioare îl trase cu toată puterea, până când, în sfârşit, cele două aripi uriaşe ale porţii se deschiseră.

Ajungând dincolo de zidurile cetăţii, desprinse zaimful pe care îl purta în jurul gâtului şi-l ridică deasupra capului, cât mai sus. Fluturat de vântul mării, vălul strălucea în soare, cu toate culorile, nestematele şi chipurile zeilor lui. Mâtho străbătu astfel câmpul întreg, până la corturile soldaţilor, iar poporul urcat pe ziduri privea cum se pierde în zare norocul Cartaginei.