IX. În război.

Hamilcar crezuse că mercenarii îl vor aştepta în faţa Uticei şi se vor întoarce asupra lui; neavând puteri destule pentru a-i lovi, se îndreptase spre miazăzi, pe malul drept al râului, punându-se la adăpost de orice surprindere.

Avea de gând să câştige de partea lui triburile, închizând ochii asupra răscoalei lor şi împiedicându-le să se alăture barbarilor; apoi, după ce se vor răzleţi pe pământurile lor, să le lovească pe rând şi să le nimicească.

În paisprezece zile izbuti să potolească întreg ţinutul dintre Thuccaber şi Utica, apoi oraşele Tignicabah, Tessurah, Vacca şi alte câteva dinspre apus: Zungharul, cetate a muntelui, Assuras, oraşul vestit prin templul lui, Djeraado, bogat în livezi de ienupăr. Thapitis şi Hagur i-au trimis soli de pace. Oamenii câmpului veneau cu mâinile încărcate de merinde, îi cereau ocrotire, îi sărutau picioarele, lui şi soldaţilor, plângându-se de purtarea barbarilor. Unii aduceau în saci capetele mercenarilor pe care se lăudau că-i omorâseră; erau capetele tăiate ale celor căzuţi, ale celor care, fugind, rămăseseră morţi din loc în loc pe sub măslini şi prin vii.

Pentru a uimi poporul cu strălucirea biruinţei sale, Hamilcar trimisese chiar a doua zi în Cartagina pe cei două mii de barbari prinşi în luptă. Veneau în şiruri de câte o sută de oameni, cu mâinile legate la spate în cătuşe de bronz prinse la ceafă; călăreţii îi goneau din urmă cu pleasna biciului, dimpreună cu răniţii care mai sângerau încă.

Oraşul fu cuprins de-o bucurie desmetică. Se spunea că fuseseră ucişi şase mii de barbari; cei rămaşi nu mai erau în stare să lupte, războiul se sfârşise. Oamenii se îmbrăţişau în mijlocul străzii, şi, drept mulţumire, se duceau să ungă cu cinamomă şi cu unt chipul Zeilor-Pateci. Idolii, cu braţele lor ridicate până la umeri, deschizând ochii mari şi umflându-şi burţile, părea că prind viaţă sub vopseaua proaspătă şi iau parte la veselia mulţimii. Bogaţii ţineau deschise uşile caselor lor; oraşul întreg răsuna de freamătul tamburinelor, templele erau luminate toată noaptea, iar slujitoarele Zeiţei aşezară la răspântiile Malquei paturi din scânduri de sicomor, dăruindu-şi trupul pentru plăcerea trecătorilor. Se hotărî să se împartă pământ războinicilor biruitori, să i se aducă jertfe lui Melkarth şi să i se dea lui Hamilcar trei sute de coroane de aur. Prietenii lui au propus să i se sporească puterile şi să fie investit cu noi onoruri.

Hamilcar obţinu de la Bătrâni învoiala de a trimite soli lui Autharit, cerându-i pe bătrânul Giscon şi pe ceilalţi ostatici, în schimbul barbarilor prinşi în luptă. Libienii şi nomazii, care alcătuiau armata lui Autharit, cunoşteau prea puţin pe ceilalţi mercenari de sânge italic sau grec; dar fiindcă Republica le înapoia atât de mulţi barbari în locul atâtor de puţini cartaginezi, însemna că aceştia aveau preţ mare, iar ceilalţi nici unul. Bănuiau o capcană; Autharit nu primi târgul.

Bătrânii răspunseră hotărând uciderea tuturor prinşilor, deşi Hamilcar le scrisese dinadins să-i cruţe. Planul lui era să-i primească pe cei mai voinici în armata lui, ispitind astfel şi pe alţii să treacă de partea Cartaginei. Ura însă fu mai tare decât chibzuinţa.

Cei două mii de barbari fură legaţi de pietrele mormintelor din Mappale; şi negustorii, ţesătorii, rândaşi, până şi femeile, văduvele de război cu pruncii lor, toţi câţi doreau veneau să-i ucidă cu lovituri de săgeţi. Ocheau încet, ca să le prelungească chinul; coborau arcul, apoi ţinteau din nou, şi gloata se îmbulzea urlând. Neputincioşii erau purtaţi pe targă; unii, prevăzători, îşi aduceau merinde şi zăboveau până la apusul soarelui; alţii rămâneau acolo toată noaptea. Se ridicaseră corturi pentru plăcerea băutorilor. Mulţi câştigară bani buni dând cu chirie arcuri şi săgeţi.

Morţii crucificaţi erau lăsaţi în picioare, înălţându-se deasupra mormintelor ca tot atâtea statui îmbrăcate în purpură. Nebunia cuprinsese până şi pe oamenii din Malqua, locuitorii băştinaşi, mai nepăsători de obicei faţă de treburile Cartagina. Acum, drept recunoştinţă pentru priveliştea cu care îi desfăta Republica, luau şi ei parte la bucuria biruinţei şi se simţeau cartaginezi; iar Bătrânii se arătau încântaţi de iscusinţa cu care se pricepuseră să strângă laolaltă întreg poporul la marea sărbătoare a răzbunării.

N-a lipsit nici osânda Zeilor. Din toate unghiurile zării veneau stoluri de corbi, scoţând ţipete răguşite şi dând ocol cerului ca un nor uriaş care se rotea în jurul lui însuşi fără încetare. Se zăreau de la Clypea, de la Rhades şi de la Hermaeum; un vultur cădea câteodată în mijlocul lor, iar păsările negre se răspândeau în cercuri largi, ca să se strângă din nou, pe terase, pe acoperişuri, pe vârful obeliscurilor, pe frontonul templelor, ţinând în plisc fâşii însângerate de carne omenească.

Duhoarea pe care o răspândeau stârvurile îi sili pe cartaginezi să le dezlege. Unele fură arse, altele azvârlite în mare. Valurile răscolite de vântul de la miazănoapte le purtă până pe ţărmul golfului adânc, unde tăbărâse armata lui Autharit.

Acest semn de osândă i-a înspăimântat pe barbari. Cartaginezii îi zăriră de pe acoperişurile templului lui Eşmun cum îşi ridicau corturile, îşi încărcau măgarii şi îşi adunau turmele, iar până la căderea nopţii nu mai rămase nici urmă din întreaga oaste a lui Autharit.

Întinzându-se între muntele Apelor-Calde şi Hippo-Zaryt, ea trebuia să-i taie lui Hamilcar drumul spre cetăţile tyriene şi să-l împiedice a se întoarce în Cartagina.

În acelaşi timp, celelalte două armate barbare urmau să i se alăture la miazăzi, Spendius venind dinspre răsărit şi Mâtho de la apus. Toate trei unindu-se aveau să-i surprindă pe cartaginezi şi să-i împresoare. Puterea lor spori cu un ajutor pe care nu-l mai nădăjduiau. Narr'Havas se întoarse, cu trei sute de cămile încărcate cu smoală, douăzeci şi cinci de elefanţi şi şase mii de călăreţi.

Hamilcar, pentru a-i slăbi pe mercenari, încercase să-l împiedice pe Narr'Havas să-şi părăsească regatul. Înainte de a pleca din Cartagina, sufetul se înţelesese cu Masgaba, un tâlhar getul, care încerca să întemeieze pe seama lui o împărăţie. Cu banii pe care îi pusese la îndemână Republica, acest vântură-ţară câştigase de partea lui pe numizi, făgăduindu-le libertatea. Dar Narr'Havas, înştiinţat din vreme de un fiu al doicei sale, căzuse asupra Cirtei, otrăvise fântânile, ucisese pe biruitori, tăiase câteva capete, pusese ordine şi pornise împotriva lui Hamilcar, mai îndârjit decât barbarii înşişi.

Căpeteniile celor patru armate chibzuiră împreună planul de luptă. Războiul avea să fie lung, şi trebuiau să fie prevăzători.

S-au înţeles, înainte de toate, să ceară ajutor romanilor. Solia i-a fost îmbiată lui Spendius, dar fostul sclav fugit din Roma nu îndrăzni s-o primească. Alţi doisprezece oameni din coloniile greceşti porniră pe mare de la Annaba, într-o luntre a numizilor. Conducătorii barbarilor cerură armatei jurământul unei ascultări fără murmur. Căpitanii supravegheau în fiecare zi îmbrăcămintea şi încălţările soldaţilor; le luară santinelelor scuturile, fiindcă le rezemau de lance şi dormeau în picioare; nu i se îngădui nimănui să-şi care lucrurile după el ci, aşa cum era rânduiala în legiunile romane, să şi le poarte fiecare în spinare. Pentru a lupta împotriva elefanţilor, Mâtho alcătui un corp de călăreţi înzăuaţi, în care om şi cal se ascundeau sub o platoşă din piele de hipopotam, înarmată cu colţi de fier; iar pentru a feri copitele cailor, îi încălţă cu botfori de paie împletite.

Jaful oraşelor şi prigonirea neamurilor băştinaşe fură oprite sub pedeapsă aspră. Fiindcă hrana începuse să lipsească, Mâtho porunci ca merindele să fie împărţite pe cap de soldat, fără să-i pese ce vor mânca femeile. La început, soldaţii le dădeau din porţia lor; dar nehrănindu-se ei înşişi îndestul, puterile multora slăbeau văzând cu ochii. Era un prilej nesfârşit de ocări şi de ceartă; unii ademeneau femeile cu momeala părţii lor de hrană sau numai cu făgăduieli. Mâtho le izgoni fără milă. Ele căutară adăpost în tabăra lui Autharit, dar libienele şi muierile galilor le întâmpinară cu o ploaie de blesteme şi le siliră să plece.

În cele din urmă, femeile fugare se strânseră sub zidurile Cartaginei, cerşind ocrotirea lui Ceres şi a Proserpinei, zeiţele templului din Byrsa, ai cărui preoţi li se închinau, drept semn de ispăşire pentru uciderile săvârşite odinioară în Siracusa. Sisiţii, în temeiul dreptului de a-şi împărţi între ei prăzile, le-au cerut pe cele mai tinere, să le vândă; iar unii din noii-cartaginezi şi-au ales soţii dintre lacedemoniene, fiindcă erau blonde.

Câteva s-au încăpăţânat să-i urmeze mai departe pe soldaţi. Alergau la aripa sintagmelor, alături de căpitani, îşi strigau pe nume bărbaţii, îi trăgeau de poalele mantalei, se băteau cu pumnii în piept blestemându-i, şi-şi purtau în braţe pruncii care plângeau. Priveliştea aceasta îi înduioşa pe barbari şi le înmuia curajul; era o primejdie. Au încercat de câteva ori să le gonească, dar femeile se întorceau înapoi. Mâtho ceru călăreţilor lui Narr'Havas să le împrăştie cu lăncile, dar balearii strigară că şi lor le trebuie femei. Mâtho răspunse:

— Eu n-am!

Duhul lui Moloh îl stăpânea. Închipuindu-şi că se supune unor porunci ale Zeului, săvârşea fapte groaznice, împotriva cărora cugetul lui se răzvrătea. Când nu putea să prade rodul ogoarelor, azvârlea pietre pe câmp ca să-l facă sterp.

Scrise în mai multe rânduri lui Autharit şi lui Spendius, cerându-le să se grăbească. Mişcările lui Hamilcar erau însă de neînţeles; îşi strămuta necontenit lagărul, la Eidus, la Monchar, apoi la Tehent. Iscoadele trimise pe urma lui se întorseseră spunând că fusese zărit în apropiere de Ischiil, lângă hotarele ţării lui Narr'Havas, apoi trecuse mai sus de Teburba, ca şi cum s-ar fi îndreptat din nou spre Cartagina, Abia ajungea într-un loc şi pleca mai departe. Nu se putea şti niciodată ce drum va alege. Ocolind lupta, sufetul îşi păstra libertatea de mişcare. Barbarii îl urmăreau pretutindeni, dar negăsindu-l nicăieri, se lăsau purtaţi după bunul lui plac.

Aceste drumuri nesfârşite îi osteniseră însă pe cartaginezi, şi neputând să-şi împrospăteze armata, puterile lui Hamilcar slăbeau. Oamenii câmpului îi aduceau tot mai puţine bucate. Se vedea întâmpinat pretutindeni cu şovăieli, şi simţea în jurul lui clocind o ură surdă. Cu toate rugăminţile trimise Marelui Sfat nu-i sosea din Cartagina nici un ajutor.

Cartaginezii ziceau – poate chiar credeau – că nu are nevoie de el. Cine ştie ce gânduri viclene se ascundeau sub aceste cereri fără temei? Oamenii lui Hannon, pentru a-l pune în încurcătură, dădeau biruinţei lui o însemnătate mai mare decât o avusese. Republica făcuse destule jertfe înzestrându-i armata; nu putea să-i îndeplinească la nesfârşit toate cererile! Războiul era prea greu şi costase prea multă cheltuială. Prietenii lui Hamilcar, poate dintr-un simţământ de mândrie, îl sprijineau fără prea multă însufleţire.

Văzând că nu mai are nimic de aşteptat din partea Republicii, Hamilcar se întoarse asupra triburilor, ridicând cu silnicie grânele, uleiul, lemnele, oamenii şi vitele de care avea nevoie pentru a duce războiul mai departe. Dar oamenii începuseră să-l ocolească. Fugeau din calea lui. Târgurile prin care trecea erau pustii; răscolea colibele şi nu găsea nimic. O cumplită singurătate întâmpina în tot locul armata Cartaginei.

În furia lor, cartaginezii se abătură cu jaf şi cu stricăciuni împotriva întregului ţinut. Umpleau cu pământ fântânile şi dădeau foc caselor. Flăcările purtate de vânt se întindeau până departe; pe culmea muntelui ardeau păduri întregi; de-a lungul văilor curgeau râuri de foc; armata se oprea în loc aşteptând să se stingă pârjolul, apoi pornea din nou sub soarele arzător, călcând peste mormane de cenuşă fierbinte.

Uneori se zăreau la marginea drumului, în umbra unui tufiş, doi ochi de pisică sălbatică. Era un barbar, ghemuit pe călcâie, cu haina plină de praf ca să semene cu frunzişul; alteori, de-a lungul unui povârniş, se auzeau pietre rostogolindu-se, şi dintr-un fund de vale sărea un om cu picioarele goale.

Mercenarii despresuraseră Utica şi Hippo-Zarytul; Hamilcar trimise vorbă cetăţilor să vină în ajutorul lui, dar oamenii, nevoind să se primejduiască, răspunseră cu vorbe legănate, cu laude şi cu iertăciuni.

Hamilcar se îndreptă fără veste spre miazănoapte, hotărât să pătrundă într-unul din oraşele tyriene, chiar dacă s-ar fi văzut silit să le cucerească prin luptă. Îi trebuia un punct de reazim pe ţărmul mării, pentru a putea primi hrană şi soldaţi din Cyrena sau din insule; pusese ochii pe portul Uticei, ca fiind cel mai aproape de Cartagina.

Porni aşadar din Zuitin, ocolind cu multă băgare de seamă lacul Hippo-Zarytului. Apoi, pentru a urca muntele care desparte cele două văi, îşi înşiră întreaga armată pe-o singură coloană. Ajungând pe culmea podişului şi coborând din nou în valea care se lărgeşte ca o căldare, cartaginezii zăriră în lumina amurgului lupoaice de bronz, care păreau că gonesc prin iarbă.

Mănunchiuri de pene se iviră deodată, şi în sunete de flaut un cântec izbucni, umplând văzduhul întreg. Era armata lui Spendius. Grecii şi campanienii, îndemnaţi de ura pe care o purtau Cartaginei, împrumutaseră steagurile legiunilor romane. Din stânga se iveau în acelaşi timp vârfuri de suliţi, scuturi îmbrăcate în piei de leopard, pieptare împletite din fire de in, umeri goi. Erau iberii lui Mâtho: luzitanii, balearii, getulii. În jurul colinei se auzea nechezatul cailor lui Narr'Havas. Apoi se ivi oastea de strânsură, în fruntea căreia venea Autharit: gali, libieni, nomazi, printre care se strecuraseră mâncătorii-de-scârnăvii, purtând în păr oase de peşte.

Aşadar barbarii, potrivindu-şi cu isteţime drumurile, izbutiseră să-şi adune puterile laolaltă. În faţa întâlnirii neaşteptate cu armata lui Hamilcar, se opriră pe loc pentru a se sfătui asupra planului de luptă.

Hamilcar îşi aşezase oamenii lui în cerc, ca să se poată apăra cu puteri egale, din orice parte ar fi fost lovit. Un zid înalt de scuturi, împlântate în iarbă unul lângă altul, ocrotea pedestrimea. Clinabarii se înşiruiseră în afara lui, iar mai departe, din loc în loc, aşteptau elefanţii.

Mercenarii, istoviţi de lungul drum ce făcuseră, hotărâră să nu pornească lupta înainte de răsăritul soarelui. Nu se îndoiau că vor birui şi-şi petrecură noaptea ospătându-se.

Aprinseră focuri mari, care umpleau de lumină toată tabăra; în umbră se întindea armata cartagineză. Aşa cum ştia că fac romanii, Hamilcar poruncise să se sape în jurul lagărului un şanţ lat de cincisprezece picioare şi adânc de zece coţi, iar cu pământul care prisosea ridicase un perete înalt, a cărui creastă o întări cu lănci încrucişate. În zorii zilei, mercenarii rămaseră uimiţi văzând întreaga armată a Cartaginei adăpostită ca într-o cetate.

În mijlocul lagărului îl zăriră pe Hamilcar trecând de la un cort la altul şi împărţind porunci. Era înveşmântat într-o platoşă cafenie cu solzi mărunţi şi, urmat de calul lui, se oprea din loc în loc, făcând un semn cu braţul drept.

Mercenarii care luptaseră sub comanda lui îşi aduceau aminte de alte dimineţi, când în sunetul goarnelor generalul trecea liniştit prin faţa lor, îmbărbătându-i cu privirea ca şi cum le-ar fi dat să bea tot atâtea cupe de vin. Un val de înduioşare îi cuprinse; numai cei care nu-l cunoşteau zburdau de bucurie la gândul că îl au în mâna lor.

Îşi spuneau că ar fi totuşi o greşeală dacă ar porni atacul toţi deodată; locul era atât de strâmt încât se vedeau primejduiţi să se îmbulzească în neorânduială, împiedicându-se unii de alţii. Numizii ar fi putut să lovească pieptiş; dar, apăraţi de platoşele lor, clinabarii i-ar fi zdrobit; şi cum să treacă peste şanţuri? Iar ca să facă faţă elefanţilor nu erau îndestul de pregătiţi.

— Sunteţi nişte mişei! strigă Mâtho.

În fruntea celor mai îndrăzneţi, porni asupra redutelor cartagineze. O ploaie de pietre îi sili să dea înapoi; Hamilcar adunase de pe pod toate catapulturile părăsite în luptă.

Această încercare zadarnică întoarse pe dos curajul schimbător al barbarilor. Înflăcărată lor vitejie se stinse dintr-o dată; doreau, fireşte, să învingă, dar cu jertfe cât mai puţine. Planul lui Spendius era ca mercenarii, rămânând pe loc, să înfometeze armata punică. Pentru a nu pieri de sete, cartaginezii săpară puţuri, iar în muntele vecin găsiră izvoare de apă.

De pe culmea întăriturii lor azvârleau săgeţi, bulgări de pământ, bălegar, pietre culese de pe unde găseau; iar cele şase catapulturi erau purtate necontenit pe întreaga lungime a parapetului.

Izvoarele de apă, totuşi, aveau să sece odată şi odată, catapulturile folosite într-una se vor strica: barbarii, de zece ori mai mulţi, până la urmă vor birui. Pentru a câştiga timp, Hamilcar se gândi că ar fi bine să intre în vorbă cu mercenarii. Într-o dimineaţă, aceştia găsiră la marginea taberei lor o piele de berbec, pe care sufetul îşi scrisese propunerile lui de pace. Arătând că pornise războiul silit de Sfatul Bătrâniior şi pentru a dovedi gândurile lui bune, le dădea voie barbarilor să prade, la alegere, Utica sau Hippo-Zarytul; încheia, adăugând că nu se teme de ei, că atrăsese de partea lui pe mulţi din ai lor, şi că, având ajutorul acestora, îi va răpune lesne.

Barbarii rămaseră tulburaţi: ispita unei prade fără luptă îi atrăgea. Neînţelegând, pe de altă parte, că sub lăudăroşia lui Hamilcar se ascundea o viclenie, începură să se bănuiască unii pe alţii de trădare. Trăgeau cu urechea la orice şoaptă, pândeau fiecare mişcare a celuilalt şi se trezeau în mijlocul nopţii înspăimântaţi. Treceau, după cum li se năzărea, dintr-o armată în alta; galii lui Autharit se uniră cu cei din Galia Cisalpină, a căror limbă o cunoşteau.

Cele patru căpetenii ale barbarilor se adunau în fiecare seară în cortul lui Mâtho. Se aşezau în jurul unui scut, şi mutau înainte şi înapoi micii soldaţi de lemn, pe care Pirus îi născocise pentru a plănui desfăşurarea luptelor. Spendius socotea numărul omenilor pe care Hamilcar putea să-i pună în linie de bătaie; îi îndemna pe ceilalţi să nu piardă prilejul de a-l învinge şi se jura pe toţi zeii că au victoria în mână. Mâtho, furios, se plimba de colo până colo, cu pumnii strânşi. Războiul împotriva Cartaginei era războiul lui; nu putea să ierte celorlalţi că nu se învoiseră să-l asculte. Autharit îi sorbea cuvintele, dându-i dreptate. Narr'Havas ridica bărbia în semn de dispreţ; orice plan i se părea acum primejdios şi încetase să mai zâmbească. Suspina din adânc, ca şi cum ar fi purtat în suflet suferinţa unui vis zadarnic şi deznădejdea unui război fără noroc.

În vreme ce barbarii se sfătuiau nehotărâţi, Hamilcar îşi înmulţea mijloacele de apărare. Porunci să se sape, dincoace de parapet, al doilea şanţ, ridicând un alt zid de pământ, cu turnuri de lemn. Sclavii lui se strecurau până dincolo de marginea taberei barbarilor, ascunzând capcane în pământ. Numai elefanţii, cărora li se împuţinase hrana, se smuceau flămânzi în opritoarele lor. Pentru a cruţa fânul, Hamilcar dădu poruncă clinabarilor să-şi omoare caii mai puţin voinici. Câţiva care se împotriviră au fost pedepsiţi cu tăierea capului. Caii fură mâncaţi, iar amintirea cărnii proaspete din care se înfruptaseră, i-a lăsat pe oameni, câteva zile de-a rândul, adânc întristaţi.

Din cercul amfiteatrului în care stăteau adăpostiţi, cartaginezii zăreau în jurul lor, pe înălţimi, cele patru armate ale barbarilor într-o necontenită frământare. Femei treceau dintr-o parte în alta, purtând ulcioare pe creştetul capului; capre rătăceau behăind pe sub mănunchiurile de suliţi; se vedeau străjile schimbându-se şi soldaţii mâncând împrejurul meselor cu trei picioare. Oamenii triburilor le aduceau barbarilor hrană din belşug, şi nici barbarii nu-şi dădeau bine seama cât de mult înspăimântaseră armata cartagineză cu aşteptarea lor.

Chiar a doua zi, cartaginezii zăriseră în tabăra nomazilor o ceată de vreo trei sute de oameni, ţinuţi mai la o parte. Erau bogaţii luaţi ostatici încă de la începutul războiului. Libienii îi înşirau la marginea şanţului, şi făcând din ei o pavăză vie, îşi aruncau săgeţile în lagărul cartaginez. Nefericiţii aceştia erau de necunoscut sub murdăria care le acoperea obrazul şi păduchii care mişunau asupra lor. Capul lor, cu părul smuls pe alocuri, era plin de bube răscoapte; slabi şi hidoşi, semănau cu nişte mumii înfăşurate în zdrenţe. Unii tremurau, văicărindu-se, îndobitociţi de-atâta plâns, alţii strigau, îndemnând pe cartaginezi să tragă asupra barbarilor. Unul singur stătea nemişcat, cu bărbia proptită în piept şi nu scotea nici o vorbă; barba lui albă se revărsa peste mâinile lui prinse în lanţuri. Simţind cum în adâncul inimii lor se prăbuşea Republica însăşi, cartaginezii îl recunoscură pe Giscon. Înfruntând primejdia se îmbulzeau să-l privească mai de aproape; purta pe cap o mitră caraghioasă din piele de hipopotam încrustată cu pietricele. Fusese o glumă născocită de Autharit; lui Mâtho îi displăcuse.

Hotărât să iasă la larg cu orice preţ, Hamilcar deschise porţile cetăţii lui de pământ, iar cartaginezii, într-un asalt înverşunat, înaintară cam trei sute de paşi, ajungând la jumătatea urcuşului. Un val de barbari se rostogoli asupra lor şi-i dădu peste cap. Unul din soldaţii legiunii, rămas în urmă, se împiedică de o piatră. Zarxas îl ajunse, îl doborî la pământ şi-i înfipse cuţitul în piept. Lipindu-şi gura de rană, mârâind de plăcere şi fremătând din tălpi până în creştet, îi supse cu poftă sângele; apoi se aşeză pe trupul mortului, îşi lăsă capul pe spate cu faţa în sus, să soarbă mai bine aerul, cum face căprioara după ce s-a adăpat la marginea izvorului. Cu glas pătrunzător începu un cântec de-al balearilor, o melodie prelungă şi legănată, care se întrerupea câteodată, răspunzându-şi ca ecoul unei hăuliri în munţi; îi chema pe fraţii lui morţi şi îi poftea la ospăţ. Apoi coborî privirea în pământ, lăsă să-i cadă braţele pe genunchi şi începu să plângă. Mercenarii, mai cu seamă grecii, îl priveau îngroziţi.

Cartaginezii nu mai încercară nici o ieşire; dar nici nu îndrăzneau să se dea prinşi, ştiind bine că vor fi ucişi în groaznice chinuri.

Cu toată grija prevăzătoare a lui Hamilcar, hrana scădea văzând cu ochii. Nu mai rămăsese pentru fiecare om decât zece komeri de grâu, trei hini de mei şi douăsprezece beţaşi de fructe uscate. Nici o fărâmă de carne, nici un strop de ulei, nici o afumătură şi nici un bob de orz pentru cai; caii îşi aplecau gâturile lor slabe, căutând în praf câteva fire de paie călcate în picioare. Santinelele zăreau câteodată la lumina lunii un câine de-al barbarilor scormonind scârnăviile din marginea şanţurilor; îl ucideau cu pietre, coborau pe curelele scuturilor şi, fără să scoată o vorbă, îl mâncau. Se auzea uneori un lătrat cumplit şi omul nu se mai întorcea. Trei falangişti din a douăsprezecea sintagmă, bătându-se pentru un şobolan, se spintecară cu jungherele.

Toţi tânjeau de dorul casei şi al familiei lor; cei săraci îşi regretau colibele lor, rotunde ca un stup de albine, cu scoici aşternute pe prag şi năvoade întinse la soare; patricienii îşi revedeau odăile lor mari, unde în ceasul de răgaz al zilei se odihneau în umbra albastră a amurgului, ascultând freamătul nedesluşit al străzii, îngemănat cu murmurul frunzişului din grădină; pentru a gusta mai din plin plăcerea acestor legănate gânduri, închideau ochii pe jumătate; zvâcnirea unei răni îi trezea din vis. În fiecare clipă izbucnea o încăierare; goarnele sunau adunarea; turnurile de lemn ardeau; mâncătorii-de-scârnăvii alergau pe parapete şi lovituri de secure le retezau mâinile; alţii le veneau în ajutor şi o ploaie de fier se abătea asupra corturilor. Cartaginezii ridicară adăposturi de nuiele şi se adăpostiră sub ele; nu mai îndrăzneau să facă nici o mişcare.

În fiecare dimineaţă, din primele ceasuri ale zilei, soarele trecând dincolo de coline lăsa în umbră adâncurile văii. Se ridicau, de o parte şi de alta, povârnişuri de pământ cenuşiu, cu pete de licheni din loc în loc, şi deasupra capetelor se arcuia senină bolta cerului, rece ca o cupolă de metal. Hamilcar era atât de pornit împotriva Republicii, încât uneori se simţea îndemnat să se alăture barbarilor şi să pornească asupra Cartaginei. Sclavii, vivandierii şi cărătorii începuseră să murmure; şi nici Marele Sfat, nici poporul nu trimiteau măcar un semn de încurajare. Mai ales gândul că lucrurile vor merge din ce în ce mai rău, era de neîndurat.

Ajungând în cetate vestea înfrângerii, toată Cartagina se dezlănţui într-o furtună de ură şi de mânie; dacă s-ar fi lăsat învins la început, sufetul ar fi fost poate mai puţin duşmănit.

Pentru a strânge noi mercenari nu era nici timp destul, nici bani de ajuns nu se găseau. Se mai puteau înarma soldaţi cartaginezi, dar armele lipseau; Hamilcar le luase pe toate! Nici comandanţi nu mai erau; Hamilcar dusese cu el pe cei mai buni căpitani. Trimişii sufetului cutreierau străzile oraşului, cerând ajutor în gura mare. Marele Sfat, cuprins de îngrijorare, făcu în aşa fel ca să li se piardă urma.

Temerile Marelui Sfat erau de prisos: întreg poporul se ridicase împotriva lui Barca, învinuindu-l de slăbiciune. După întâia lui biruinţă, ar fi trebuit să-i nimicească pe barbari până la unul. De ce s-a înverşunat asupra triburilor? Republica făcuse destule jertfe grele! Patricienii se gândeau cu jale la birul de paisprezece secheli pe care fuseseră siliţi să-l plătească; sisiţii, la cele două sute douăzeci şi trei de mii de kikari de aur; cei care nu dăduseră nimic se plângeau la fel. O ciudă nestăpânită îi cuprinsese pe toţi împotriva noilor-cartaginezi, cărora li se făgăduise drepturi cetăţeneşti depline: până şi ligurii, care luptaseră atât de vitejeşte, erau socotiţi de-o seamă cu barbarii şi blestemaţi dimpreună cu ei. Crima lor era sângele care le curgea în vine: neamul din care făceau parte era o dovadă de trădare. Zarafii lângă taraba lor, lucrătorii care treceau cu o riglă de plumb în mână, negustorii de peşte sărat care îşi spălau panerele, rândaşii băii de aburi şi vânzătorii de băuturi calde se strângeau la sfat şi judecau mersul războiului. Însemnau cu degetul în praf aşezarea armatelor, şi toţi, până la cel mai răpănos, se pricepeau să îndrepte greşelile pe care le făcea Hamilcar.

Preoţii spuneau că îşi primeşte pedeapsa pentru cutezătoarea lui lipsă de credinţă. Nu adusese nici o jertfă; nu-şi trimisese oamenii să se roage în templu; nu luase cu el nici un augur; purtarea lui nelegiuită aţâţa astfel pornirea urii care mocnea şi furia aşteptărilor neîmplinite. Cartagina îşi reamintea înfrângerile pe care Hamilcar le suferise în Sicilia, şi blestemau trufia lui, pe care atâta vreme o simţiseră asupra lor ca o povară! Tagma pontifilor nu-l ierta că le sleise tezaurul, şi ceru pentru el Marelui Sfat pedeapsa pe cruce, dacă vreodată se va mai întoarce în Cartagina.

Ca şi cum nenorocirile războiului n-ar fi fost de ajuns, luna lui Elul venise cu un val înăbuşitor de căldură. De pe ţărmul lacului se răspândeau miasme otrăvitoare, amestecându-se de-a valma cu fumul miresmelor aprinse la răspântii. Întreg văzduhul răsuna de cântecele închinate zeilor. Poporul se strângea pe treptele templelor şi toate zidurile se îmbrăcaseră în văluri negre; făclii ardeau pe fruntea Zeilor-Pateci şi sângele cămilelor înjungheate pentru jertfă curgea de-a lungul scărilor din treaptă-n treaptă, ca o cascadă roşie. O nebunie funebră cuprinsese Cartagina întreagă. Chipuri galbene de oameni speriaţi, cu priviri de năpârcă, se furişau scrâşnind din dinţi pe uliţele strâmte, până în cele mai întunecate bordeie. Ţipetele ascuţite ale femeilor umpleau casele şi, izbucnind printre zăbrele, făceau pe oamenii care zăboveau la sfat în mijlocul pieţelor să-şi întoarcă privirea înapoi. Se zvonea uneori că barbarii porniseră asupra Cartaginei; fuseseră zăriţi după muntele Apelor-Calde, iar acum îşi aşezau tabăra în faţa Tunisului. Larma glasurilor se înteţea, se întretăia, creştea, amestecându-se într-o cumplită şi nedesluşită învălmăşeală. Apoi se lăsa o adâncă şi nesfârşită tăcere. Unii rămâneau împietriţi pe acoperişul caselor, cu palma deasupra ochilor: alţii trăgeau cu urechea, culcaţi pe burtă la picioarele zidurilor. Apoi spaima se risipea şi clocotul urii izbucnea din nou. Oamenii îşi dădeau seama de neputinţa lor şi se simţeau copleşiţi de o mare tristeţe.

Deznădejdea lor sporea în fiecare seară, la ceasul când adunaţi toţi pe înălţimea teraselor se închinau de nouă ori şi strigau luându-şi rămas bun de la soare. Soarele cobora încet, dincolo de apele lagunei, apoi dispărea în munţi, luminând tabăra barbarilor.

Aşteptau sărbătoarea, de trei ori sfântă, când de la înălţimea unui rug un vultur îşi lua zborul spre cer, drept vestire a anului nou care începea; era o solie a poporului către atotputernicul Baal şi semn de legătură cu puterea Soarelui. Plini de ură, se îndreptau acum în neştiinţa lor spre Moloh-Ucigătorul, lăsând uitării pe Tanit. Rabbetna îşi pierduse vălul şi puterea ei nu mai era întreagă. Îşi retrăsese binecuvântarea apelor sale, trădase Cartagina! Era o vrăjmaşă! O vânzătoare! Unii zvârleau în ea cu pietre, blestemând-o. Dar, acoperind-o de ocări, mulţi îi plângeau de milă; o iubeau, poate, mai adânc decât înainte.

Toate nenorocirile porniseră de la pierderea zaimfului. Salammbô, fără să vrea, îşi avea partea ei de vină. Poporul o cuprindea în pornirea lui răzbunătoare şi cerea să fie pedepsită. Încetul cu încetul, îşi făcea drum gândul nelămurit că va fi nevoie de o jertfă; că pentru a îmblânzi pe Baalimi trebuia sacrificată o fiinţă de mare preţ, o fecioară tânără şi frumoasă dintr-un neam vechi şi ales, suflet din sufletul zeilor, o stea coborâtă printre oameni. Zi de zi, bărbaţi necunoscuţi năvăleau în grădinile Megarei. Sclavii, temându-se de viaţa lor, nu îndrăzneau să le ţină piept. Nimeni nu trecea însă de scara galerelor. Mulţimea se oprea pe primele trepte, cu privirile aţintite spre cea din urmă terasă; aştepta să apară Salammbô, şi ceasuri de-a rândul striga împotriva ei, ca o haită de câini care urlă la lună.