VIII. Bătălia de la Macar

Chiar de-a doua zi, Hamilcar ceru sisiţilor două sute douăzeci şi trei de mii kikari de aur şi aşeză un bir de paisprezece secheli asupra fiecărui Bogat. N-au fost scutite nici femeile. Părinţii plăteau pentru copii, iar ceea ce era de necrezut pentru obiceiurile Cartaginei, fură siliţi să scoată bani până şi preoţii.

A strâns toţi caii, toţi catârii şi toate armele. Unii dintre Bogaţi încercau să-şi ascundă averea; bunurile lor fură scoase în vânzare. Pentru a umili pe cei zgârciţi, Hamilcar înarmă pe socoteala lui şaizeci de soldaţi şi dărui o mie cinci sute de gomori de făină, cât toţi neguţătorii de fildeş laolaltă.

A trimis să fie tocmiţi mercenari din Liguria; trei mii de munteni obişnuiţi să lupte cu urşii. Le-a plătit solda pe şase luni înainte, cincisprezece mine pe zi.

Trebuia să pună pe picioare o armată. N-a primit însă, ca Hannon, pe oricine. A lăsat pe dinafară pe cei neobişnuiţi cu umbletul, pe cei prea graşi şi pe cei care păreau temători din fire. A primit, în schimb, oameni de rând, drojdia Malquei, fii de barbari şi sclavi liberaţi. Noilor cartaginezi le-a făgăduit drepturi cetăţeneşti întregi.

Grija lui cea dintâi a fost să pună ordine în rândurile Legiunii. Aceşti tineri voinici şi chipeşi se socoteau oastea aleasă a Cartaginei şi nu ascultau de nici o poruncă. Hamilcar a făcut din ofiţeri simpli soldaţi şi i-a înstrunit cu asprime. I-a pus să fugă, să sară, să urce în goană dealul Byrsei, să arunce cu suliţa, să lupte voiniceşte şi să doarmă noaptea pe pământul gol. Părinţii lor veneau să-i vadă în tabără şi le plângeau de milă.

Porunci să se scurteze săbiile şi să se întărească încălţămintea. Hotărî numărul slujitorilor şi împuţină bagajele. Ştiind că în templul lui Moloh se păstrau trei sute de suliţi romane, puse mâna pe ele, cu toată împotrivirea marelui preot.

Alcătui o înfricoşătoare falangă de şaptezeci şi doi de elefanţi, adunând laolaltă pe cei care se întorseseră din Utica şi pe cei pe care Bogaţii îi mai aveau; înarmă pe conducătorii lor cu daltă şi cu ciocan, ca să crape capul celor care s-ar fi înfuriat în vălmăşagul luptei.

Retrase dreptul Marelui Sfat de-a numi pe generali. Bătrânii încercară să se împotrivească, cerând să se respecte legea; Hamilcar trecu peste lege. Nimeni nu îndrăznea să murmure; toţi se supuneau sub puterea covârşitoare a geniului său.

Hamilcar luă asupra lui singur conducerea treburilor Republicii, a războiului şi a Visteriei; şi ca să se pună la adăpost de orice învinuire, ceru ca Hannon să fie însărcinat cu supravegherea socotelilor.

Refăcu zidurile de apărare, şi, cum avea nevoia de piatră, dărâmă pe cele vechi care nu mai slujeau la nimic. Dar, cu toate că treptele nobleţei de sânge căzuseră, dregătoriile Republicii împărţindu-se după avere, fiii cuceritorilor şi urmaşilor celor învinşi alcătuiau două tabere deosebite; de aceea vechii patricieni n-au văzut cu ochi buni dărâmarea acelor ruine, pe când plebea, fără să ştie prea bine pentru ce, se bucura.

Din zori de zi până în noapte treceau pe străzi cohorte înarmate; în fiecare clipă se auzeau sunând goarnele: care grele se perindau, încărcate cu scuturi, corturi şi suliţi; curţile erau pline de femei care destrămau pânză; o pornire războinică cuprinsese cetatea; sufletul lui Hamilcar stăpânea întreagă Cartagina.

Împărţise rândurile soldaţilor în perechi, având grijă să însoţească unul mai slab cu unul mai puternic, în aşa fel ca cel mai puţin curajos – sau mai puţin voinic – să fie sprijinit în luptă de alţi doi. Dar, cu cei trei mii de liguri şi cu cei mai buni soldaţi ai Cartaginei, abia putu să alcătuiască o falangă de patru mii nouăzeci şi şase de hopliţi, luptători purtând coifuri de bronz şi mânuind lănci macedonene de frasin, lungi de paisprezece coţi.

Două mii de tineri în sandale erau înarmaţi cu praştii şi junghere. Acestora li se adăugară alţi opt sute, care purtau scuturi rotunde şi săbii romane.

Călărimea cuprindea resturile celor nouăsprezece gărzi ale Legiunii, înveşmântate în zale de bronz roşu, ca clinabarii asirieni. Mai erau patru sute de arcaşi călări – cărora li se spunea tarantini – purtând căciuli din blană de nevăstuică, secure cu două tăişuri şi tunică de piele. În sfârşit, o mie două sute de negri din târgul caravanelor alergau cu clinabarii alături, ţinându-se cu mâna de coama cailor.

Toate erau pregătite, dar Hamilcar nu se grăbea. Ieşea adesea noaptea singur din Cartagina, până dincolo de lagună, în spre gurile Macarului. Îl cerceta oare gândul să se alăture mercenarilor? Ligurii, care îşi aşezaseră tabăra la Mappale, stăteau de pază în jurul casei lui.

Temerile Bogaţilor părură îndreptăţite, în ziua când o ceată de trei sute de barbari se ivi sub zidurile cetăţii. Sufetul porunci să li se deschidă porţile. Erau fugari din oastea mercenarilor; îi aducea credinţa faţă de stăpânul lor – sau numai teama.

Întoarcerea lui Hamilcar nu-i surprinsese pe mercenari; ei ştiau că omul acesta nu putea să moară. Revenea în Cartagina ca să-şi îndeplinească făgăduielile. Speranţa lor nu era atât de absurdă, ţinând seama că o adâncă prăpastie se deschisese între Republică şi armată. De altfel, nici nu se socoteau vinovaţi; uitaseră ospăţul.

Iscoadele pe care le-au prins le dovediră că se înşelau. Aţâţătorii la război triumfau; cei care mai stăteau încă la îndoială se înflăcărară. Asediul celor două cetăţi începuse să-i plictisească; băteau pasul pe loc. Mai bine să hotărască armele! Oamenii care se răzleţiseră şi hoinăreau pe câmp, auzind că Hamilcar se pregăteşte de luptă, se întoarseră. Mâtho fremăta de bucurie. „În sfârşit! în sfârşit! „ striga el.

Pornirea care îl aţâţase împotriva lui Salammbô se îndrepta acum asupra lui Hamilcar. Ura lui ţintea o pradă bine lămurită, şi fiindcă dorinţa răzbunării i se părea mai întemeiată, o socotea ca şi îndeplinită, bucurându-se dinainte. În acelaşi timp, inima lui se lăsa cuprinsă de-o simţire tot mai adâncă, şi o năzuinţă tot mai arzătoare îl stăpânea. Se vedea în mijlocul soldaţilor săi, purtând într-un vârf de suliţă capul sufetului; apoi în odaia cu pat de purpură, strângând în braţe trupul fecioarei, acoperindu-i faţa cu sărutări şi răsfirând între degete părul ei bogat; gândul acesta, pe care îl ştia zadarnic, îl chinuia. Fiindcă soţii lui de luptă îl aleseseră şalişim, jură să ducă războiul până la capăt; iar presimţirea că nu se va mai întoarce îl făcea nemilos.

Veni la Spendius şi-i spuse:

— Adună-ţi oamenii; eu îi voi strânge pe ai mei. Dă-i de veste lui Autharit. Dacă Hamilcar porneşte acum asupra noastră, suntem pierduţi! Mă asculţi? Scoală-te!

Spendius rămase surprins de felul poruncitor în care vorbea Mâtho. De obicei se lăsa îndemnat, iar înflăcărările lui erau trecătoare ca un foc de paie. De data aceasta părea deopotrivă de groaznic şi de liniştit. O voinţă sfidătoare ardea în ochii lui, ca flacăra unei jertfe.

Grecul nu-l asculta. Trândăvind într-un cort cartaginez tivit cu perle, sorbea băuturi răcoritoare în cupe de argint şi îşi trecea vremea cu jocuri elineşti; lăsase părul să-i crească şi ducea un război de aşteptare. Pusese la cale unele vorbe cu cei din cetate şi stătea pe loc, nădăjduind că într-o zi porţile oraşului i se vor deschide.

Narr'Havas, care ţinea legătura între cele trei armate, se afla în ziua aceea în cortul lui Spendius. Îi dădea dreptate grecului, şi găsea cuvinte de mustrare pentru pornirea necugetată a lui Mâtho, care, nerăbdător să-şi arate vitejia, voia să schimbe planul lor de luptă.

— Pleacă dacă ţi-e teamă! îi strigă Mâtho. Ne-ai făgăduit pucioasă, smoală, elefanţi, soldaţi, cai! Unde sunt?

Narr'Havas îi răspunse că el cu oamenii lui au nimicit ultimele cohorte ale lui Hannon. În păduri începuse vânătoarea de elefanţi; soldaţilor li se împărţeau arme; caii erau pe drum. Mângâindu-şi pana de struţ care-i cădea pe umăr, numidul îşi rotea ochii în cap ca o femeie, şi un zâmbet neplăcut flutura pe buzele lui. Mâtho îl privea şi nu găsea să-i răspundă nimic.

În clipa aceea intră un om înspăimântat, ud de năduşeală cu picioarele însângerate şi fără cingătoare; răufla greu şi pieptul lui firav părea că se sparge; vorbea o limbă neînţeleasă şi, cu ochii ieşiţi din orbite, povestea parcă o bătălie. Regele numizilor sări de la locul lui, ieşi afară din cort şi îşi strigă oamenii. Călăreţii se rânduiră în cerc dinaintea lui Narr'Havas; se aruncă în şa; ţinea ochii în pământ şi îşi muşca buzele. Împărţindu-şi oamenii în două cete, porunci uneia din ele să aştepte, şi porni în goană, cu braţul întins, în fruntea celeilalte, pierzându-se în zare, spre munţi.

— Stăpâne, murmură Spendius, nu-mi plac aceste întâmplări neaşteptate. Hamilcar se întoarce, Narr'Havas pleacă…

— Şi ce ne pasă nouă? răspunse cu dispreţ Mâtho.

Pentru a-i ţine piept lui Hamilcar, ar fi fost nevoie să se unească amândoi cu Autharit. Dar, despresurând cetatea ca să facă faţă armatei cartagineze, oamenii din oraş ar fi ieşit la larg şi le-ar fi căzut în spate. Ţinură sfat îndelung şi hotărâră să îndeplinească fără întârziere următoarele:

Spendius, cu cincisprezece mii de oameni, să se îndrepte spre podul Macarului, la trei sute de mile depărtare de Utica, ridicând la capetele podului patru turnuri înalte, înarmate cu catapulturi. Toate drumurile din munte şi toate văile urmau să fie închise cu trunchiuri de copaci, cu sfărâmături de stâncă, cu ziduri de piatră şi cu grămezi de mărăcini. Mănunchiuri de iarbă uscată, risipite pe culmi, aveau să fie aprinse drept semne de vestire, şi din loc în loc au fost aşezaţi păstori cu vederea ageră.

Nu era de aşteptat ca Hamilcar să urmeze acelaşi drum ca şi Hannon, îndreptându-se spre muntele Apolor-Calde. El trebuia să ştie că Autharit, care stăpânea înălţimile, îi va tăia calea. Apoi, începând războiul cu o înfrângere ar fi fost pierdut; iar o biruinţă n-ar fi fost hotărâtoare, câtă vreme mercenarii se aflau departe. Ar fi putut să debarce lângă capul Strugurilor, şi de-acolo să pornească în ajutorul uneia din cetăţi; dar s-ar fi găsit prins între două armate duşmane, primejdie pe care nu şi-o putea îngădui cu trupele sale prea puţin numeroase. Aşadar, avea să treacă de-a lungul Arianei, să ocolească la stânga ferind gurile Macarului, şi să cadă de-a dreptul asupra podului. Aici avea să-l aştepte Mâtho. Noaptea, la lumina torţelor, şalişimul supraveghea munca pionierilor. Alerga până la Hippo-Zaryt, să cerceteze lucrările de întărire din munţi. Era mereu pe drum şi nu găsea răgaz pentru odihnă. Spendius îi pizmuia puterea; dar, când era vorba de-a trimite iscoade, de-a născoci mijloace noi de apărare şi de a pune în mişcare maşinile de război, Mâtho nu ieşea din cuvântul prietenului său. Despre Salammbô nu mai vorbeau. Spendius nu se gândea la ea, iar lui Mâtho îi era ruşine.

În mai multe rânduri Mâtho s-a apropiat de zidurile Cartaginei, încercând să zărească armata lui Hamilcar. Scruta zarea cu priviri iscoditoare: se culca pe burtă, şi în zvâcnirea sângelui la tâmple i se părea că aude freamătul unei armate.

Îi spuse lui Spendius că dacă în trei zile Hamilcar nu se va arăta, va porni cu toţi oamenii lui să-l înfrunte. Mai trecură două zile. Spendius îl opri în loc; dar în dimineaţa celei de-a şasea, Mâtho porni.

Cartaginezii erau tot atât de nerăbdători ca şi barbarii. Prin corturi ca şi în case fierbea aceeaşi dorinţă şi aceeaşi nelinişte; toţi se întrebau, de ce zăboveşte Hamilcar?

Sufetul urca din când în când pe acoperişul templului lui Eşmun alături de crainicul-lunelor, cercetând încotro bate vântul.

Într-o dimineaţă – era ziua a treia a lunii Tibby – Hamilcar fu văzut coborând de pe Acropole cu paşi grăbiţi. O mare frământare cuprinse Mappala întreagă. Străzile se umplură de oameni, iar soldaţii se grăbiră să-şi ia armele, în mijlocul femeilor care plângeau căzându-le la piept. Armata s-a adunat în piaţa lui Khamon. Nimănui nu-i fusese îngăduit s-o urmeze; nici să se apropie de ziduri, nici să vorbească ostaşilor. Oraşul întreg rămase învăluit în tăcere, ca un mormânt uriaş. Războinicii, rezemaţi în lănci, aşteptau gânditori, iar ceilalţi, în casele lor, oftau.

La căderea amurgului, armata cartagineză ieşi din cetate pe poarta dinspre apus; dar, în loc să ia drumul Tunisului sau să se îndrepte spre munţii Uticei, înainta pe ţărmul mării, ajungând în curând la marginea lagunei; pete mari de sare albă luceau ca nişte uriaşe tăvi de argint uitate pe mal.

Ochiurile de apă se înmulţeau; paşii se afundau în pământul moale. Hamilcar nu privea în urmă; mergea ca de obicei în fruntea armatei; calul lui înstelat cu pete galbene ca un balaur îşi scutura botul înspumat şi trecea prin mlaştini, încordându-şi puterile. Se lăsa noaptea, o noapte fără lună. Câţiva strigară că merg la pieire. Hamilcar le luă armele şi le dădu slujitorilor. Pământul era din ce în ce mai desfundat. Unii se suiau pe spinarea vitelor de povară, alţii se agăţau de cozile cailor; cei mai voinici îi sprijineau pe cei mai slabi; ligurii îi îmboldeau pe pedestraşi cu vârful lăncilor. Întunericul cuprinsese întreaga zare. Armata pierdu drumul şi se opri.

Sclavii sufetului porniră înainte să caute stâlpii, care la porunca lui fuseseră înfipţi din loc în loc. Strigătul călăuzelor străbătea prin bezna nopţii şi, de departe, armata îi urma.

În sfârşit, simţiră sub paşii lor pământul tare. O linie alburie se arcuia, abia desluşită, şi malul Macarului se ivi. Vremea era rece, dar nici un foc nu se aprinse.

Un vânt înteţit se ridică spre miezul nopţii. Hamilcar îşi trezi ostaşii din somn fără să pună goarnele să sune; căpitanii le dădeau de veste oamenilor bătându-i uşor pe umăr.

Cel mai înalt dintre soldaţi intră în râu; apa abia îi ajungea până la brâu; se putea trece prin vad.

La porunca sufetului, treizeci şi doi de elefanţi fură înşiraţi de-a curmezişul râului, iar la o sută de paşi mai în jos ceilalţi, ca să oprească oamenii târâţi la vale de vârtejul apei; purtându-şi armele pe creştetul capului, cartaginezii trecură Macarul ca între două zăgazuri de apărare. Hamilcar băgase de seamă că vântul dinspre apus, răscolind nisipul, clădea ca o punte de trecere în albia râului.

Se aflau acum pe malul stâng, în faţa Uticei, într-un câmp deschis, unde elefanţii, puterea covârşitoare a armatei, aveau loc să se mişte în voie.

Această minunată înţelepciune îi însufleţi pe soldaţi, redându-le dintr-o dată o neţărmurită încredere; ardeau de nerăbdare să pornească asupra barbarilor. Hamilcar le îngădui două ceasuri de odihnă. La răsăritul soarelui armata se puse în mişcare în trei valuri. În frunte înaintau elefanţii, apoi pedestrimea uşoară, călăreţii după ea, iar la urmă grosul oştilor: falanga.

Barbarii tăbărâţi în faţa Uticei, ca şi cei cincisprezece mii din jurul podului, văzură cu uimire cum pământul se unduia în depărtare, ca o mare. Vântul puternic ridica nisipul în vârtejuri repezi; nori galbeni se destrămau şi se adunau din nou, ascunzând barbarilor vederea armatei punice. Înşelaţi de coarnele coifurilor, unora li se părea că se apropie o cireada de boi; alţii zărind fluturarea mantiilor, îşi închipuiau că sunt aripi, iar cei care cunoşteau mai bine ţinuturile deşertului ridicau din umeri, zicând că-s vedenii ale văzduhului. În vremea asta, uriaşa învolburare se apropia tot mai mult. Aburi uşori ca o răsuflare goneau deasupra mării de nisip, soarele se ridica şi ardea cu putere; o lumină aprigă şi tremurătoare, lărgind marginile zării, cuprindea întreg pământul, iar ochiul omului nu mai era în stare să măsoare depărtările. Câmpia nesfârşită se întindea de jur împrejur, în ondulări abia simţite, până la marginea albastră, unde ştiau toţi că începe marea. Cele două armate barbare îşi părăsiseră corturile şi se priveau; oamenii din Utica se urcaseră pe ziduri ca să vadă mai bine.

Acum se puteau deosebi valuri prelungi, ca nişte lanţuri, purtând din loc în loc vârfuri ascuţite; apoi un şir de movile negre, care se legănau în mers; şi deodată se iviră pâlcuri de pădure stufoasă: lăncile şi elefanţii. Un strigăt izbucni din toate piepturile: „Cartaginezii!” şi fără să mai aştepte vreun semn sau vreo poruncă, barbarii tăbărâţi în faţa Uticei, ca şi cei care păzeau podul, porniră laolaltă asupra armatei lui Hamilcar.

Auzindu-i numele, Spendius tresări. „Hamilcar! Hamilcar!” spunea mereu, abia răsuflând. Şi Mâtho lipsea! Ce să facă? Să fugă nu mai avea vreme. Atacul care îl surprinsese nepregătit, teama pe care i-o inspira sufetul, dar mai ales nevoia de a lua o hotărâre grabnică, îl făcuseră să-şi piardă cumpătul. Se vedea străpuns de o mie de săbii, cu gâtul tăiat, mort. Nu era nici o clipă de pierdut; toţi îl strigau din toate părţile. Treizeci de mii de oameni stăteau gata să-l urmeze; o pornire împotriva lui însuşi îl cuprinse: se agăţă cu toate puterile de nădejdea biruinţei; îşi făgăduia toate fericirile şi se simţea mai cutezător decât Epaminonda. Îşi dădu pe obraz cu rumeneală ca să-şi ascundă paloarea, îşi încheie genuncherele, îşi încinse zalele, bău o cupă de vin fără apă şi porni în fruntea oastei sale spre Utica.

Cele două armate ale barbarilor se uniră atât de re pede, încât Hamilcar nu mai avu răgaz să-şi aşeze oamenii în linie de luptă. Cartaginezii îşi încetiniră mersul. Elefanţii se opriseră pe loc şi îşi legănau capetele lor împodobite cu pene de struţ, lovindu-şi umerii cu trompa.

Printre rândurile lor se zăreau cohortele veliţilor, iar mai departe coifurile grele ale clinabarilor.

Platoşele, tăişurile de sabie, podoabele de pene şi flamurile străluceau în lumina soarelui. Armata cartagineză cuprindea unsprezece mii trei sute nouăzeci şi şase de oameni, dar cum era îngrămădită într-un lung dreptunghi, cu laturile dinafară înguste, părea mai puţin puternică decât era cu adevărat.

Văzând-o atât de slabă, barbarii, care erau de trei ori mai mulţi, fură cuprinşi de o nestăpânită bucurie. Hamilcar nu se zărea. Poate că rămăsese în Cartagina? Era totuna. Dispreţul pe care îl simţeau pentru cetatea aceea de negustori le sporea curajul; şi mai înainte ca Spendius să-şi fi aşezat oastea în ordine de bătaie, fiecare înţelegând ce avea de făcut se şi găsea la locul cuvenit.

Barbarii se desfăşurau în linie dreaptă, depăşind aripile armatei punice cu gândul de-a o învălui. Dar în clipa când se apropiaseră până la trei sute de paşi, elefanţii, în loc să înainteze, dădură înapoi; clinabarii îi urmară, şi spre marea uimire a mercenarilor, toţi ceilalţi arcaşi o rupseră la fugă spre a-i ajunge. Aşadar cartaginezilor le era frică! Fugeau! O furtună de huiduieli izbucni în rândurile barbarilor şi, de pe cocoaşa cămilei sale, Spendius striga: „Ştiam eu că aşa se va întâmpla! înainte! înainte!”

Lăncile, săgeţile, încărcăturile praştiilor se abătură dintr-o dată asupra armatei cartagineze. Elefanţii, cu spinarea ciupită de suliţi, îşi înteţiră goana, pierzându-se ca nişte umbre în norul de praf pe care îl stârneau.

În acelaşi timp, un freamăt lung de paşi grei se auzea de departe, iar peste larma lor se ridica chemarea dezlănţuită a goarnelor, care umpleau cu strigătul lor ascuţit tot văzduhul. Acel spaţiu gol, în care se învolburau vârtejuri de praf şi răsunau ecouri stridente, îi atrăgea pe barbari ca o genune; primele rânduri porniră la asalt. Atunci apărură, fără veste, cohortele cartagineze. Rândurile lor se strânseseră din nou, iar pedestrimea se întorcea în fuga mare, însoţită de călăreţii care veneau în galop.

Hamilcar dăduse ordin, în adevăr, ca falanga să-şi desfacă rândurile, iar elefanţii, pedestrimea uşoară şi călărimea, trecând prin golurile ei, să se îndrepte în cea mai mare grabă spre aripi. Socotise atât de bine depărtarea care îl despărţea de barbari, încât aceştia, când ajunseră în faţa lui, găsiră armata punică adunată din nou într-o prelungă linie dreaptă.

În mijlocul ei, ca o pădure de suliţi, stăteau gata de luptă sintagmele falangei. Sintagma era un pătrat plin, cu câte şaisprezece oameni de fiecare latură. Luptătorii din primele şase rânduri îşi încrucişau lăncile în cumpănire, iar celelalte zece din urmă le rezemau pe umerii celor din faţă, aşa încât şeful fiecărui rând apărea încadrat în lungimi neegale de lănci. Feţele soldaţilor erau pe jumătate ascunse de obrăzarul coifurilor; genunchere de bronz le fereau piciorul drept; scuturile rotunde coborau până la pulpe, şi această cumplită cetate cu ziduri de fier se mişca deodată, vie ca o fiară sălbatică şi bine înstrunită ca o maşină. Două cohorte de elefanţi o însoţeau, de o parte şi de alta; frânturi de săgeţi cădeau scuturate de pe pielea lor neagră. Indienii, călare pe gâturile lor între mănunchiurile de pene albe, îi îndemnau cu vârful harpoanelor, în vreme ce, ascunşi până la umăr în turnurile de deasupra, soldaţii stăteau gata să-şi arunce fuioarele de fier, purtătoare de câlţi în flăcări. La dreapta şi la stânga alergau aruncătorii-cu-praştia, ţinând o praştie în mâna dreaptă, alta la cingătoare şi a treia pe creştetul capului. Veneau apoi clinabarii, cu câte un negru alături, proptindu-şi lancea între urechile calului îmbrăcat în aur ca şi ei. Urma lanţul luptătorilor cu arme uşoare, ţinând în mâna stângă scuturi din piele de linx şi în cealaltă suliţi ascuţite; iar la cele două aripi ale acestui zid de ostaşi, goneau călăreţii tarentini, ţinând în frâu, alături, un al doilea cal de schimb.

Armata barbarilor nu izbutise să se ţină strânsă laolaltă. Linia ei, nemăsurat de lungă, făcea valuri şi din loc în loc lăsa goluri; osteniţi de fugă, mercenarii abia mai răsuflau.

Falanga se urni puternică, înaintând acum cu toate lăncile întinse. Izbite pieptiş, rândurile barbarilor se îndoiră ca un arc. Aripile armatei cartagineze se lărgiră, învăluindu-le; din urmă veneau elefanţii. Străpunsă de lăncile piezişe ale falangei, oastea mercenarilor se frânse în două, şi fiecare din jumătăţile ei sfârtecate se frământa învălmăşindu-se; loviturile de praştie şi de săgeţi pornite de pe aripi, le împingeau din nou în calea falangei. Barbarii n-aveau destulă călărime pentru a scăpa din strânsoare; numai cei două sute de numizi care se abătură asupra cohortei din dreapta a clinabarilor. Mercenarii se pomeniră împresuraţi şi nu mai puteau ieşi la larg. Primejdia era mare şi se impunea o hotărâre grabnică.

Spendius dădu poruncă să fie atacată falanga deodată pe amândouă aripile, cu gândul de a o străpunge. Dar rândurile mai înguste ale falangei, alunecând printre cele lungi, reveniră la locul lor, şi falanga se întoarse asupra barbarilor tot atât de puternică pe laturi cum fusese din faţă.

Barbarii loveau în mânerul lăncilor, dar călărimea îi hărţuia din urmă, iar falanga, sprijinindu-se pe elefanţi, se lungea şi se strângea, ca un pătrat, ca un con, ca un romb, ca un trapez, ca o piramidă. O îndoită mişcare se desfăşura înăuntrul ei; rândurile din urmă alergau spre cele dintâi, iar cei din primele rânduri se întorceau înapoi, să-şi refacă puterile şi să-şi lase răniţii. Oastea barbarilor se măcina izbindu-se de zidurile falangei; îi era cu neputinţă să mai facă un pas înainte. Tot câmpul părea o mare de pene roşii şi solzi de aramă; scuturile scânteiau ca o spumă de argint. Din când în când, un val mai larg pornea de la o margine la alta, apoi se retrăgea şi gloata rămânea la mijloc, strânsă grămadă, împietrită, nemişcată. Lăncile se ridicau şi cădeau necontenit. Tăişuri de săbii se încrucişau cu atâta repeziciune, încât nu se mai zăreau decât vârfurile; călăreţii se roteau în cercuri largi, care se închideau din nou, ca un vârtej.

Peste glasurile căpitanilor, peste strigătul goarnelor şi scrâşnetul strunelor, gloanţele de plumb şi sâmburii de argilă şuierau prin văzduh, făcând să zboare săbiile din mâini şi fărâme de creier din capetele zdrobite. Răniţii, ferindu-se sub scuturi, îşi sprijineau mânerul săbiilor pe pă-mântul unde căzuseră; alţii, trecând prin bălţile de sânge, o rupeau la fugă. Mulţimea era atât de strânsă şi praful atât de des, încât în vuietul învălmăşelii nu se mai putea desluşi nimic: nimeni nu stătea să mai asculte pe cei care voiau să se predea. Când armele cădeau din mâini, luptătorii se încleştau corp la corp; oasele pârâiau sub platoşă şi morţii rămâneau cu capul răsturnat pe spate, între două braţe încremenite. Şaizeci de umbrieni, proptiţi în călcâie, cu suliţele în mână, îndărătnici şi scrâşnind din dinţi, dădură peste cap, ei singuri, două sintagme. Ciobanii ciprioţi se năpustiră asupra aripei stângi a clinabarilor şi-şi răsuciră bâtele în coama cailor care o luară la goană pe câmp, răsturnându-şi călăreţii. Cartaginezii aruncători-cu-praştia, răsfirându-se unii de alţii, rămaseră descoperiţi. Falanga începu să şovăie, căpitanii alergau zăpăciţi, încheietorii de rânduri îmboldeau pe soldaţi, iar barbarii îşi strângeau din nou puterile, întorcându-se la atac. Biruinţa părea să fie a lor.

Atunci izbucni deodată un strigăt cumplit, un muget prelung de furie şi de durere; erau cei şaptezeci şi doi de elefanţi, care veneau val-vârtej pe două rânduri. Hamilcar aşteptase ca mercenarii să se adune laolaltă şi îşi asmuţea acum fiarele asupra lor. Indienii îi îndemnau atât de aprig, încât urechile lor mari erau pline de sânge. Trompele lor vopsite cu roşu de miniu se ridicau în aer ca nişts şerpi; purtau pe piept un ţăruş şi o platoşă în spinare, iar colţii lor se prelungeau cu tăişuri de fier, încovoiate ca săbiile. Pentru a-i face mai furioşi, fuseseră îmbătaţi cu un amestec de vin, piper şi tămâie. Îşi scuturau mugind coloanele de clopoţei, iar conducătorii lor aplecau capul sub ploaia de flăcări care se revărsa din înaltul turnurilor.

Strângându-şi rândurile, barbarii au încercat să le ţină piept; elefanţii se năpustiră cu toată furia în grămada lor.

Pintenii de fier din pieptul lor spintecau cohortele, ca nişte prore de corabie; barbarii se împrăştiau în vârtejuri uriaşe. Unii, sugrumaţi de trompa elefanţilor, rămâneau fără răsuflare; alţii, smulşi de la pământ, erau azvârliţi în lăncile soldaţilor din turnuri; zburau în aer sfâşiaţi de dinţii elefanţilor, şi maţele lor spânzurau în colţul de fildeş, ca nişte frânghii înnodate de catargul corăbiei.

Barbarii se aruncau asupra elefanţilor, încercând să le crape ochii şi să le reteze genunchii; se strecurau pe sub picioarele lor, le înfigeau sabia în burtă până la mâner şi piereau striviţi. Cei mai îndrăzneţi se agăţau de curele. Sub flăcări, sub gloanţe, sub săgeţi, se trudeau să taie legăturile de piele şi turnul de nuiele se prăbuşea ca un turn de piatră. Paisprezece elefanţi, care înaintau pe aripa dreaptă, înnebuniţi de rănile pe care le primiseră, se întoarseră, năvălind asupra şirului din urmă. Indienii au prins ciocanul de lemn şi dalta, lovind cu putere la încheietura oaselor capului.

Fiarele uriaşe se prăbuşiră grămadă unele peste altele. Iar deasupra acestui munte de platoşe şi de cadavre, unul din elefanţii cei mai cumpliţi, supranumit Furia lui Baal, rămase până la căderea nopţii urlând de durere, cu piciorul prins în lanţuri şi cu o săgeată în lumina ochiului.

Elefanţii ceilalţi, ca nişte biruitori care se desfată nimicind, călcau în picioare, răsturnau, striveau, înverşunându-se asupra morţilor şi a sfărâmăturilor de arme. Pentru a rupe cercul de fier care îi înconjura, se răsuceau pe picioarele dinapoi, şi învârtindu-se ca nişte enorme şuruburi, înaintau necontenit. Cartaginezii prinseră puteri noi şi lupta se înteţi.

Barbarii începuseră să şovăie. O parte din hopliţii greci aruncară armele. O spaimă cumplită îi cuprinse pe ceilalţi. Călare pe cămila lui, Spendius îi îmboldea umerii cu două suliţi. Împrăştiindu-se spre aripi, întreaga oaste a mercenarilor o rupse la fugă spre Utica.

Clinabarii, pe caii lor osteniţi în luptă, nu mai încercară să-i urmărească. Ligurii, arşi de sete, se repeziră să bea apă din râu. Numai cartaginezii care luptaseră în mijlocul falangei şi fuseseră mai puţin încercaţi, fremătau de dorinţa răzbunării, pe care o vedeau că le scapă din mâini; se pregăteau să pornească asupra mercenarilor, când se ivi Hamilcar.

Ţinea în mâini frâul de argint al calului său vărgat, înspumat de sudoare. Panglicele prinse de coarnele coifului fluturau în vânt; îşi sprijinea sub coapsa stângă scutul rotund şi, ridicând lancea lui cu trei vârfuri, opri în loc întreaga armată.

Tarentinii săriră în grabă de pe un cal pe altul şi se împărţiră în două cete, unii gonind la dreapta, spre râu, ceilalţi la stânga, spre cetate.

Falanga a nimicit lesne ceea ce mai rămăsese din oastea barbarilor. Învinşii aplecau capul sub tăişul săbiilor şi închideau ochii. Unii, care încercau în ultima clipă să se apere, erau ucişi cu pietre ca nişte câini turbaţi. Hamilcar poruncise ca prinşii să fie cruţaţi. Cartaginezii se supuseră înciudaţi, atât le era de plăcut să împlânte sabia în pieptul unui barbar. Era cald şi se sileau ca secerătorii, cu braţele goale; iar când se opreau puţin să mai răsufle, urmăreau cu ochii pe câmp un alt călăreţ de-al lor, care vâna în goană un barbar fugind; îl prindea de păr, îl ţinea strâns câteva clipe, apoi îi reteza gâtul cu securea.

Se lăsau umbrele nopţii. Nu se mai zăreau nici cartaginezi, nici barbari. Elefanţii fugiseră dincolo de zare, purtându-şi în spinare turnurile înflăcărate, care ardeau ici-colo în întuneric ca nişte faruri ascunse pe jumătate în ceaţă: nu mai era pe câmp altă mişcare, decât unduirea râului care purta spre mare mormanele de stârvuri.

Două ceasuri mai târziu sosi Mâtho. La lumina stelelor zări frânturi de umbre zăcând la pământ. Erau barbarii. Se aplecă asupra lor. Toţi erau morţi. Strigă până departe; nici un glas nu-i răspunse.

Mâtho pornise în dimineaţa aceea cu soldaţii lui de la Hippo-Zaryt asupra Cartaginei. Când a ajuns la Utica, armata lui Spendius plecase. Locuitorii oraşului dădeau foc maşinilor de război. Barbarii luptau cu înverşunare, larma care venea dinspre pod creştea într-un chip de neînţeles, şi Mâtho se îndreptase spre munte pe drumul cel mai scurt; dar cum mercenarii fugeau pe câmpie, nu întâlnise pe nimeni.

În faţa lui, mici piramide se înălţau în umbră, şi dincoace de râu, mai aproape, se zăreau lângă pământ lumini fără mişcare. Cartaginezii trecuseră dincolo de pod, iar sufetul, pentru a înşela pe barbari, aşezase santinele pe malul celălalt.

Lui Mâtho i se păru că zăreşte steaguri punice; capete de cai pluteau în aer pe vârful fasciilor care nu se vedeau. De departe se auzea zgomot mare, zvon de cântece şi de cupe care se ciocnesc.

Neştiind unde se află, nici unde ar putea să-l găsească pe Spendius, înfricoşat şi pierdut în întuneric, Mâtho se întoarse în grabă pe drumul pe care venise. Se lumina de ziuă, când de pe culmea muntelui zări oraşul şi resturile maşinilor de război arse, rezemate de ziduri ca osemintele unor uriaşi.

O linişte de moarte şi o cumplită tăcere domneau pretutindeni, în pragul corturilor, printre soldaţii lui Mâtho, oameni goi zăceau, unii pe spate, alţii cu fruntea culcată peste braţele înzăuate. Răniţii îşi desprindeau de pe pulpe fâşii de pânză însângerată. Muribunzii îşi roteau capul încet, aşteptându-şi sfârşitul; vecinii lor, târându-se pe pământ, le dădeau să bea. De-a lungul drumurilor înguste santinelele plecau să se încălzească sau stăteau în picioare, cu ochii dincolo de zare, cu lancea pe umăr, într-o sălbatică încordare.

Mâtho îl găsi pe Spendius sub adăpostul unei foi de cort, întinsă pe două beţe vârâte în pământ. Grecul stătea cu fruntea aplecată şi îşi ţinea genunchii în palme.

Rămaseră îndelung fără să-şi vorbească. Într-un târziu, Mâtho murmură:

— Am fost învinşi…

Spendius repetă, cu glasul înăbuşit:

— Da, învinşi!

La toate întrebările, răspundea cu semne de deznădejde.

Vaiete şi oftări din adânc ajungeau până la ei. Mâtho ridică un colţ al pânzei. Priveliştea soldaţilor pe care îi avea în faţa lui îi aminti o altă nenorocire, întâmplată în acelaşi loc, şi izbucni scrâşnind din dinţi:

— Ticălosule! pentru a doua oară…

Spendius îl opri:

— Nici atunci n-ai fost cu noi.

— Suntem blestemaţi! strigă Mâtho. Şi totuşi îl voi înfrânge! Îl voi ucide! Ah! dacă aş fi fost aici!

Gândul că nu luase parte la luptă îl chinuia mai mult decât însăşi înfrângerea. Îşi smulse sabia şi o azvârli la pământ.

— Cum de v-au biruit cartaginezii?

Fostul sclav începu să-i povestească desfăşurarea luptei. Mâtho vedea fiecare mişcare a oştirilor, şi nu-şi putea stăpâni ciuda: armata din faţa Uticei nu trebuia să alerge spre pod, ci să-i cadă lui Hamilcar în spate.

— Ştiu, răspunse Spendius.

— Trebuia să-ţi întăreşti rândurile în adâncime, să nu-i arunci zadarnic pe veliţi asupra falangei, să laşi loc de trecere elefanţilor… Până în ultima clipă, lupta putea fi câştigată! De ce aţi fugit?

Spendius răspunse:

— L-am văzut trecând în mantia lui roşie, cu braţul ridicat, plutind peste norii de praf, ca un vultur în fruntea cohortelor! Ţinea capul sus, şi la fiecare semn al lui rândurile cartaginezilor se strângeau din nou şi porneau la asalt; în vălmăşagul luptei ne-am apropiat unul de altul, mă privea ţintă şi am simţit în inima mea tăişul de gheaţă el unei săbii…

— Poate că a ales dinadins ziua… şopti Mâtho.

Cugetară îndelung, căutând să înţeleagă cum izbutise Hamilcar să-i surprindă atât de nepregătiţi. Pentru a-şi da curaj şi ca să-şi micşoreze greşeala, Spendius spuse că nădejdea nu-i pierdută încă.

— Şi chiar dacă ar fi! răspunse Mâtho. Voi duce singur războiul mai departe.

— Voi fi alături de tine! strigă grecul, sărind de la locul lui. Ochii îi scânteiau şi un surâs straniu îi strâmba obrazul de şacal.

— Vom lua-o de la început, dar să nu mă mai părăseşti! Eu nu sunt făcut pentru luptă la lumina zilei, în plin soare; lucirea săbiilor mă orbeşte; e o boală a ochilor, am trăit prea mulţi ani în întunericul temniţei. Pune-mă să sar peste ziduri noaptea, să pătrund pe furiş în cetate – şi trupurile celor morţi se vor răci înainte de cântecul cocoşilor. Porunceşte să-ţi aduc la picioare un duşman, o comoară, o fiinţă omenească, o femeie – mai spun o dată – o femeie, fie ea fiică de rege, şi dorinţa ţi se va împlini! Mă cerţi că m-a biruit Hannon; dar m-am răzbunat! Recunoaşte că turma mea de porci a fost mai de folos decât o întreagă falangă de spartani! (Ca şi cum ar fi simţit nevoia să-şi pună în lumină isteţimea, înşiră tot ceea ce îndeplinise în folosul mercenarilor.) Eu l-am asmuţit pe galul din grădinile lui Hamilcar. La Sicca i-am înnebunit pe toţi, vârând în ei teama de Cartagina. Giscon era gata să-i trimită la casele lor, dar i-am împiedicat pe tălmaci să vorbească. Adu-ţi aminte cum le spânzura limbile în gură! Te-am călăuzit dincolo de zidurile cetăţii, am răpit zaimful, te-am dus până la ea… Voi mai face multe, vei vedea!

Spendius porni să râdă ca un besmetic. Mâtho îl privea cu ochi mari, simţind un fel de nelinişte în faţa acestui om, atât de mişel şi de cumplit totodată. Grecul vorbi din nou, înveselit, pocnind din degete:

— Evohé! După ploaie răsare soarele! Eu am muncit în ocnă şi am băut vin de Massica pe-o corabie care era a mea, sub un polog de aur, ca Ptolemeu! Nefericirea e mama iscusinţei! Norocul surâde celor îndrăzneţi! Îi plac oamenii pricepuţi. Se va supune!

Întorcându-se spre Mâtho, îl prinse de braţ:

— Stăpâne, cartaginezii sunt îmbătaţi de biruinţa lor. Tu ai sub porunca ta o armată care n-a luptat încă. Oamenii tăi te ascultă. Porneşte în fruntea lor; ai mei, nerăbdători să se răzbune, te vor urma. Mi-au mai rămas trei mii de carieni, o mie două sute de aruncători-cu-praştia şi de arcaşi, cohorte întregi! Am putea să strângem o falangă. Să ne întoarcem!

Tulburat de priveliştea înfrângerii, Mâtho nu se gândise încă ce-ar putea să întreprindă pentru a o răscumpăra. Asculta uimit, şi lamele de bronz care îi încingeau pieptul zvâcneau sub bătăile inimii lui. Ridică sabia de la pământ şi strigă:

— Urmează-mă! Să mergem!

Dar iscoadele trimise în cercetare se întoarseră vestind că podul fusese dărâmat, cartaginezii îşi ridicaseră morţii şi Hamilcar nu se mai vedea.