X. Şarpele.

Strigătele mulţimii n-o înspăimântau pe fiica lui Hamilcar.

Sufletul îi era tulburat de îngrijorări mai adânci. Şarpele ei cel mare, pitonul negru, tânjea. Cartaginezii vedeau în şarpe un semn purtător de noroc pentru soarta neamului lor întreg şi pentru ei înşişi. Îl socoteau fiu al humei pământului, de vreme ce răsărea din adâncuri şi nu avea nevoie de picioare ca să umble. Mersul lui era asemeni undelor râului; răceala lui amintea vechile tenebre ale vâscozităţilor fecunde; iar cercul pe care îl rotea muşcându-şi coada era orbita planetelor, gândirea lui Eşmun.

În mai multe rânduri pitonul lăsase neatinse cele patru vrăbii vii pe care Salammbô i le punea dinainte la fiecare lună nouă şi de câte ori luna se împlinea. Pielea lui neagră, semănată cu bani de aur, cum e cerul întunecat al nopţii înstelate, se făcuse galbenă, puhavă şi zbârcită, părând prea largă pentru trupul lui. Un fel de pecingine scorţoasă i se întinsese în jurul capului şi picături roşii, care parcă se mişcau, i se iviseră în colţul pleoapelor. Salammbô se apropia din când în când de panerul împletit din fire de argint, dând la o parte învelitoarea de purpură, frunzele de lotus şi puful în care dormea şarpele, mereu încolăcit asupra lui însuşi, fără mişcare, ca o liană căzută la pământ. Privindu-l îndelung, Salammbô simţea parcă în inima ei răsucindu-se inelele unui alt şarpe, care o strângea încet şi o înăbuşea.

Era stăpânită de o adâncă deznădejde la gândul că privise zaimful; dar o cuprindea în acelaşi timp un fel de bucurie ascunsă şi o mândrie, pe care n-o împărtăşea nimănui. O mare taină se desprinsese din strălucirea de lumină a vălului; era norul care îi înfăşura pe zei; misterul de viaţă al lumii întregi. Salammbô, înspăimântându-se de ea însăşi, nu-şi putea ierta că nu îndrăznise să-l ridice.

Stătea aproape tot timpul ghemuită în umbra odăii ei, ţinindu-şi în palme genunchiul stâng îndoit, cu gura întredeschisă, cu bărbia în piept şi cu privirea pierdută în gol. Îşi reamintea cu groază chipul lui Hamilcar. Se gândea să plece în munţii Feniciei, luând drumul templului din Aphaka, unde Tanit coborâse odinioară sub înfăţişarea unei stele. Fel de fel de închipuiri o ademeneau, înfricoşând-o. O singurătate din ce în ce mai adâncă o împrejmuia, şi nici măcar soarta lui Hamilcar nu-i era cunoscută.

Într-un târziu, ostenită de gânduri, Salammbô se ridica şi, purtându-şi micile sandale, pe talpa cărora călcâiele răsunau la fiecare pas, se plimba fără nici o ţintă în largul odăii tăcute. Ametistele şi topazele încrustate în tavan tremurau ici-colo ca nişte răsfrângeri de lumină, iar Salammbô întorcea capul din mers să privească strălucirea lor. Prindea în degete gâtul unei amfore, îşi răcorea sânii sub adierea unui mănunchi de pene şi îşi trecea vremea arzând boabe de cinamomă în găoacea perlelor. La apusul soarelui, Taanah ridica perdelele de pâslă neagră care acopereau ferestrele, şi porumbeii stropiţi cu mosc, ca sacrele columbe ale lui Tanit, năvăleau în odaie alunecând cu picioarele lor roşii pe lespezile de sticlă, printre boabele de orz azvârlite cu pumnii plini, ca pe o câmpie. Salammbô izbucnea în plâns şi rămânea multă vreme pe patul împletit din curele de bou, îngânând mereu un singur şi acelaşi cuvânt, nemişcată şi palidă ca moartea, cu ochii deschişi, nepăsătoare şi rece; nu auzea între timp decât ţipătul maimuţelor în frunzişul palmierilor şi scrâşnetul neîncetat al roţii celei mari, care de la un cat la altul trimitea apă proaspătă în bazinul de porfir.

Nu punea nimic în gură zile de-a rândul. Vedea în vis stele tulburi trecând pe sub picioarele ei. L-a chemat la ea pe Şahabarim, iar când a venit n-a ştiut ce să-i spună.

Nu se simţea liniştită decât în apropierea lui; dar în adâncul inimii ei se răzvrătea împotriva slăbiciunii care o ţinea sub stăpânirea marelui preot. Îi era teamă de el, îl pizmuia şi îl ura. Şi totuşi, iubindu-l într-un anumit fel, îi era recunoscătoare pentru strania desfătare pe care i-o dădea prezenţa lui.

Priceput în cunoaşterea bolilor pe care le aduc zeii, Şahabarim ghicise că Salammbô se află sub puterea lui Rabbet; pentru a o tămădui îi stropi odaia cu apă de verbină şi adiantă; bolnava mânca în fiecare zi rădăcini de mătrăgună şi dormea punându-şi sub căpătâi un săculeţ cu amestec de miresme, pe care i-l pregăteau preoţii. Şahabarim îi adusese până şi rădăcină de baaras, roşie ca focul, care goneşte spre miazănoapte duhurile rele; în sfârşit, privind steaua polară a murmurat de trei ori numele tainic al lui Tanit; dar Salammbô suferea mereu şi neliniştea ei o tulbura tot mai adânc.

Nimeni în Cartagina nu ştia mai multe decât Şahabarim. În anii tinereţii învăţase carte la şcoala mogbezilor, la Borsippa, lângă Babilon; cercetase insula Samotrace, Pessinuntul, Efesul, Tesalia, Iudeea, templele pierdute în nisip ale nabatheenilor şi, de la cataracte până la mare, străbătuse cu piciorul malurile Nilului. Acoperindu-şi faţa cu un văl, azvârlise la lumina faclelor un cocoş negru pe jăratic de răşină sub pieptul Sfinxului, părintele spaimei. Coborâse în peştera Proserpinei, văzuse cum se învârtesc cele cinci sute de coloane ale labirintului din Lemnos şi cum străluceşte policandrul din Tarent, purtând pe braţele lui tot atâtea lumini câte zile sunt într-un an; chemase la el pe greci în miez de noapte şi le pusese întrebări. Cunoaşterea lumii nu-l atrăgea mai puţin decât substanţa zeilor. Socotise timpul echinocţiilor cu ajutorul armilarelor de sub porticele Alexandriei şi însoţise până la Cyrena pe bematiştii din Everget, care măsoară cerul după numărul paşilor lor; astfel, cugetarea lui mărturisea o credinţă cu totul deosebită de celelalte, încă nelămurită pe de-a întregul, dar tocmai de aceea plină de elanuri şi de căutări tulburătoare. Nu mai credea că pământul are forma unui ştiulete de brad, ci îl ştia rotund, rostogolindu-se în veşnicia spaţiului fără sfârşit, cu o iuţeală atât de neînchipuită, încât căderea lui nu se simte.

După aşezarea soarelui deasupra lunii a înţeles că astrul zilei nu-i decât chipul oglindit al stăpânitorului Baal; după cum toate cele pământeşti pe care vederea le cuprinde, îi dovedeau atotputernica prezenţă a unui principiu bărbătesc mistuitor. În adâncul cugetului său o socotea vinovată pe Rabbet pentru toate nefericirile care îl loviseră în viaţă. Oare nu de dragul ei se aplecase odinioară marele preot, în sunet de timpane, să-i răpească sub un potir de apă clocotită viitoarea lui bărbăţie? Şi de atâtea ori urmărise cu ochii lui trişti pe tinerii care se furişau cu preotesele în umbra chiparoşilor!

Îşi trecea zilele cercetând jertfelnicele, supraveghind vasele de aur, cleştele şi făraşele cu care se strângea cenuşa altarelor, veşmântul statuilor, până la acul de bronz care prindea părul unei bătrâne Tanit, în firida de sub viţa cu smaralde. La aceleaşi ceasuri ale zilei, ridica perdelele grele ale aceloraşi uşi şi le lăsa să cadă; rămânea în picioare cu braţele întinse sau se ruga în genunchi pe aceleaşi lespezi, pe când în jurul lui un popor întreg de preoţi forfotea cu tălpile goale prin încăperile cufundate într-un veşnic amurg.

În stearpa orânduire a vieţii sale, Salammbô era ca o floare crescută pe marginea unui mormânt. Şahabarim se purta aspru cu ea şi nu-i cruţa nici canoanele pocăinţei, nici vorbele amare. Nefiind el însuşi pe de-a întregul bărbat, se simţea alături de ea deopotrivă femeie, şi îi purta mai puţină ciudă că nu poate s-o aibă, pe cât era de gelos văzând-o atât de frumoasă, şi mai ales atât de pură. Îşi dădea seama uneori că puterile n-o ajută să-i înţeleagă întreaga gândire, şi se întorcea în el însuşi din ce în ce mai trist, mai singur, mai pustiu.

Rostea câteodată cuvinte ciudate, care luminau mintea lui Salammbô ca o împletire de fulgere deasupra unui adânc de genune. Noaptea, singuri amândoi pe terasă priveau stelele, pe când Cartagina, golful şi întinderea mării se pierdeau la picioarele lor în lumea nedesluşită a umbrelor.

Şahabarim îi spunea cum sufletele coboară pe pământ, urmând ca şi soarele aceeaşi cale a semnelor din zodiac. Întinzând braţul drept îi arăta zodia Berbecului: poarta naşterii seminţiilor omeneşti; apoi zodia Capricornului, care e calea întoarcerii către zeu. Salammbô îşi încorda privirile ca să le vadă mai bine, căci ea credea că trăieşte aievea ceea ce era numai în gândirea ei; simbolurile închipuite, până şi formele vorbirii le socotea adevărate în ele înşile; deosebire pe care, de altminteri, nici preotul nu izbutea totdeauna s-o facă destul de limpede.

— Sufletele celor morţi, zicea el, se mistuie în lună ca şi trupurile lor în pământ. E un tărâm umezit de lacrimi, plin de mlaştini, semănat cu ruine şi bântuit de furtuni. Salammbô întreba ce se va întâmpla cu fiinţa ei după moarte.

— Vei pluti la început, uşoară ca un abur, legănându-se peste valuri; iar după lungi încercări şi cumplită groază, te vei topi în lumina soarelui, izvorul cel dintâi al Cugetării!

Şahabarim nu-i vorbea despre Rabbet. Salammbô îşi închipuia că marelui preot îi era ruşine să mai pomenească numele zeiţei sale înfrânte; şi chemând-o cu numele obişnuit al lunii, o binecuvânta pentru bunătatea şi rodnicia ei. În cele din urmă, Şahabarim a strigat:

— Nu! Nu! Întreaga ei putere de zămislire o primeşte de la celălalt! Nu vezi cum se roteşte în jurul lui ca o femeie îndrăgostită, care aleargă după bărbatul ei pe întinderea câmpului?

Nu mai contenea preamărind însuşirile luminii.

Fără a încerca să-i înfrâneze dorinţa mistică, Şahabarim simţea parcă o bucurie îndurerând sufletul lui Salammbô cu adevărurile unei credinţe necruţătoare. Ea le îmbrăţişa cu o nestăpânită pornire, oricât o făcea să sufere iubirea pe care le-o purta.

Iar Şahabarim, cu cât se îndoia mai mult de Tanit, cu atât era mai dornic să creadă în puterea ei. O adâncă remuşcare îl frământa; i-ar fi trebuit o dovadă, un semn despre voinţa zeilor, şi în nădejdea că îl va putea dobândi, urzi în mintea lui o încercare, menită în acelaşi timp să mântuiască Patria şi să-i întărească Credinţa.

Din clipa aceea nu încetă să deplângă nefericirile pe care pângărirea săvârşită asupra zeiţei le dezlănţuise în lumea sferelor cereşti. Apoi, dintr-o dată, o vesti pe Salammbô despre primejdia în care se afla Hamilcar, împresurat de cele trei armate ale lui Mâtho; căci pe Mâtho, răpitorul zaimfului, îl socoteau cartaginezii drept regele barbarilor. Îi spuse apoi că numai ea singură putea să aducă mântuirea tatălui ei şi a Republicii.

— Eu? întrebă tresărind Salammbô. Cum aş putea? Marele preot, zâmbind dispreţuitor, răspunse:

— Nu te vei învoi niciodată.

Salammbô îl rugă să vorbească; în cele din urmă, Şahabarim spuse:

— Va trebui să pleci în tabăra barbarilor şi să aduci înapoi zaimful!

Salammbô se prăbuşi pe scaunul de abanos, cu braţele întinse pe genunchi, tremurând din tot corpul, ca o jertfă aşteptând la picioarele altarului lovitura care îi va frânge grumazul. Tâmplele îi zvâcneau, cercuri de foc i se roteau înaintea ochilor şi, în tulburarea care o cuprinsese, înţelegea un singur lucru: că va trebui în curând să moară!

Dar, dacă Rabbetna va fi răzbunată şi zaimful se va întoarce în Cartagina biruitoare, ce însemnătate putea să aibă viaţa unei femei? Aşa gândea Şahabarim şi, cine ştie? poate va aduce vălul fără să-şi piardă viaţa.

Trei zile trecură şi marele preot nu s-a mai arătat. În seara celei de-a patra, Salammbô trimise după el.

Pentru a o hotărî, Şahabarim îi împărtăşi toate jignirile pe care Marele-Sfat le striga împotriva lui Hamilcar; îi mai spuse că întreaga vină era a ei, şi trebuia să-şi răscumpere crima jertfindu-se. Aşa poruncea Rabbetna.

Strigătele mulţimii, umplând de larmă Mappalele, ajungeau adeseori până la Megara. Şahabarim şi Salammbô ieşeau în grabă şi din capul scării priveau oraşul.

Poporul se aduna în piaţa lui Khamon şi cerea să i se împartă arme. Bătrânii, socotind zadarnică orice nouă jertfă, se împotriveau; mulţi oameni se primejduiseră plecând fără căpitani şi fuseseră măcelăriţi. În cele din urmă, Marele-Sfat îşi dădu învoirea. Voind să-l preamărească pe Moloh – sau numai din pofta nestăpânită de-a distruge – mulţimea smulse chiparoşii din pădurea templului, le dădu foc cu faclele Cabirilor, şi purtă flăcările de-a lungul străzilor, cântând. Văpăi uriaşe se legănau în valuri, azvârlind scântei pe globurile de sticlă ale templelor, pe podoabele zeilor, pe pintenii corăbiilor; treceau peste terase şi se rostogoleau asupra oraşului, ca nişte frânturi de soare. Alaiul flăcărilor coborî din vârful Acropolei şi poarta Malquei se deschise.

— Eşti gata de plecare? întrebă Şahabarim. Sau vrei să trimiţi vorbă tatălui tău, prin aceştia, că l-ai părăsit?

Salammbô îşi ascunse faţa în văluri, în vreme ce focurile se depărtau încet, coborând în spre ţărmul mării.

O spaimă nedesluşită o ţinea în loc; îi era teamă de Moloh; îi era teamă de Mâtho. Omul acela cu statură de uriaş, stăpânitor al zaimfului, era mai puternic decât Rabbetna, mai puternic decât Baal, şi răspândea în jurul lui aceleaşi fulgere. Nu se întrupează uneori sufletul zeilor în oameni? Vorbindu-i despre Mâtho, nu-i spusese Şahabarim că va trebui să-l învingă pe Moloh? Unul se contopise cu celălalt; Salammbô nu-i mai putea deosebi. Amândoi o urmăreau deopotrivă.

Voind să-şi afle soarta, se apropie de piton, căci după felul în care se încolăceau şerpii, oamenii puteau să-şi ghicească viitorul. Dar panerul era gol! Salammbô fu cuprinsă de o mare nelinişte; îl găsi sprijinit în coadă, frecându-se de stâlpul de argint al patului, pentru a-şi desprinde pielea galbenă, în timp ce trupul lui lucios şi curat se lungea ca o sabie pe jumătate scoasă din teacă.

În zilele următoare, pe măsură ce Salammbô înclina tot mai mult să plece pentru a mântui pe Tanit, şarpele se înzdrăvenea, se îngroşa şi părea că revine la viaţă.

Salammbô nu mai avea acum nici o îndoială că prin Şahabarim vorbea voinţa zeilor. Într-o dimineaţă se trezi hotărâtă, şi întrebă ce va trebui să facă, pentru a-l îndupleca pe Mâtho să înapoieze zaimful.

— Să i-l ceri, spuse Şahabarim.

— Şi dacă nu va voi să-l dea? întrebă Salammbô.

Marele preot o privi în ochi, cu un zâmbet pe care nu i-l mai văzuse niciodată.

— Da! Ce va trebui să fac?

Şahabarim învârtea între degete capetele panglicelor care îi cădeau de pe tiară pe umeri, şi ţinea ochii în pământ fără să facă vreo mişcare. În sfârşit, dându-şi seama că Salammbô nu înţelege, spuse:

— Vei fi singură cu el.

— Şi?

— Singură cu el, în cortul lui.

— Apoi?

Şahabarim îşi muşca buzele; căuta cuvinte ocolite, subânţelesuri.

— Va trebui poate să mori; dar mai târziu, mai târziu… Să nu te temi de nimic. Ori ce ar face, să nu strigi. Să nu te înspăimânţi. Să fii ascultătoare, să te supui dorinţei lui, poruncii cerului.

— Şi vălul?

— Zeii vor hotărî.

— Nu vrei să mă-nsoţeşti, părinte?

— Nu!

O puse să se aşeze în genunchi şi, ridicând braţul stâng, iar dreptul întinzându-l înainte, jură pentru ea că va aduce înapoi în Cartagina veşmântul lui Tanit. Cu groaznice blesteme i-a închinat viaţa ei Zeilor, iar Salammbô a repetat fiecare cuvânt pe care îl rostea Şahabarim.

Îi arătă ce post şi rugăciuni va trebui să ţină pentru a-şi curaţi sufletul; o învăţă apoi cum să ajungă până la Mâtho. Un om care cunoştea drumul avea s-o însoţească.

Salammbô se simţea descătuşată. Fericirea de a revedea zaimful stăpânea întreg gândul ei, şi îl binecuvânta pe Şahabarim pentru îndemnul ce-i dăduse.

Era vremea când porumbeii Cartaginei plecau în Sicilia, pe muntele Eryx, unde se afla templul lui Venus. Câteva zile înainte de plecare se căutau, se chemau, se împerecheau; apoi într-o seară îşi luau zborul, lăsând să-i poarte vântul şi lunecând ca un nor alb deasupra mării, pe cerul înalt.

Zarea întreagă părea scăldată în sânge. Stolurile de porumbei păreau că se lasă pe valuri, apoi se făcură nevăzute, ca şi cum s-ar fi azvârlit în gura de cuptor încins a soarelui. Privindu-i cum se pierd în zare, Salammbô îşi înclină fruntea, iar Taanah, crezând că-i ghiceşte mâhnirea, îi şopti:

— Se vor întoarce, stăpână.

— Da, ştiu.

— Şi îi vei revedea.

— Poate, răspunse Salammbô suspinând.

Nu împărtăşise nimănui hotărârea ei; pentru a o tăinui cât mai bine ferindu-se de slugi, trimisese pe Taanah să-i cumpere din Kinisdo lucrurile de care avea nevoie; rumeneli pentru obraz, miresme, o cingătoare de în şi veşminte noi. Bătrâna sclavă nu pricepea rostul acestor pregătiri şi nici nu îndrăznea să întrebe, când iată că sosi ziua pe care Şahabarim o hotărâse pentru plecarea lui Salammbô.

Către ceasul al doisprezecelea, zări în umbra sicomorilor un bătrân orb; se sprijinea cu o mână pe umărul unui copil care mergea înaintea lui şi ţinea în mâna cealaltă, pe şold, o ţiteră neagră. Femeile, eunucii, sclavii fuseseră îndepărtaţi cu grijă; nimeni nu cunoştea taina celor ce se pregăteau.

Taanah aprinse în colţurile odăii patru trepieduri cu miresme de strob şi cardamomă; întinse de jur împrejur pe pereţi covoare mari de Babilon, ca nici măcar prin ziduri Salammbô să nu fie văzută. Cântăreţul din ţiteră stătea ghemuit în spatele uşii; băiatul, în picioare, sufla într-un flaut de trestie. Larma străzilor se pierdea în depărtare; umbre viorii coborau peste coloanele templelor, şi de cealaltă parte a golfului, poalele munţilor, livezile de măslini şi valurile nelămurite ale câmpiei de aur se topeau laolaltă într-un nesfârşit abur albastru; nu se auzea nici un glas de om şi peste toate se lăsase, grea, o copleşitoare tristeţe.

Salammbô se aşeză pe treapta de onix a băii, ridică peste umeri mânecile largi ale rochiei şi, cu grijă, îşi spălă trupul după sacrul ritual al purificării.

Taanah îi aduse într-o sticluţă de alabastru un amestec închegat: sângele unui câine negru spintecat de o femeie stearpă, într-o noapte de iarnă, pe ruinele unui mormânt. Salammbô îşi frecă urechile, călcâiele şi degetul cel mare al mâinii drepte; pe vârful unghiei îi rămase o picătură roşie ca şi cum ar fi stors un fruct.

Răsărea luna; flautul şi ţitera porniră să cânte laolaltă.

Salammbô îşi desprinse cerceii din urechi, apoi colierul şi brăţările; îşi dezbrăcă lunga tunică albă, desfăcu panglica ce-i ţinea părul legat şi-şi răsfiră uşor pletele pe umeri, răcorindu-se sub vânturarea lor. Cântecul de-afară repeta necontenit cele trei note ale lui, mereu aceleaşi, repezi şi parcă mânioase; strunele şuierau, flautul mugea, iar Taanah le ţinea isonul, bătând din palme. Salammbô, legănându-şi trupul, îşi murmura rugăciunile, în timp ce vălurile veşmintelor ei cădeau alături unul după altul.

Perdeaua grea tremură şi, pe deasupra sforilor care o ţineau prinsă de perete, se ivi capul pitonului. Şarpele se prelinse încet, ca o picătură de apă de-a lungul unui zid; se târî peste hainele împrăştiate pe jos şi, sprijinindu-se în coadă, se ridică drept în sus, aţintind asupra lui Salammbô ochii lui, mai strălucitori ca două nestemate.

Atingerea neplăcută a pielii reci – sau poate un simţământ de ruşine – o făcu pe Salammbô să şovăie. Dar aducându-şi aminte de poruncile lui Şahabarim, s-a apropiat. Şarpele se îndoi din mijloc şi i se aşeză pe ceafă, lăsând să-i atârne capul şi coada, ca un colier frânt în două, cu vârfurile la pământ. Salammbô îl înfăşură peste coapsele ei, pe sub braţe şi între genunchi; îşi apropie obrazul de dinţii gurii lui triunghiulare şi, închizând ochii pe jumătate, se culcă cu umerii la pământ, sub revărsarea clarului de lună. Lumina albă o înfăşură ca într-un nor de argint; urma paşilor ei umezi lucea pe lespezi şi stelele tremurau în apa băii. Înlănţuită de inelele negre cu dungi de aur ale şarpelui, Salammbô răsufla adânc sub povara trupului prea greu; genunchii i se îndoiau; simţea că se pierde. Şarpele îi mângâie şoldurile cu vârful cozii, apoi se lăsă să alunece deodată cu cântecul care se sfârşea.

Taanah veni din nou lângă Salammbô, aprinse cele două candelabre, ale căror lumini se răsfrângeau în apa globurilor de cristal, coloră palmele stăpânei sale cu lausonia, îi îmbujoră obrajii cu rumeneală, îi tivi pleoapele cu antimoniu şi-i lungi genele cu un amestec de gumă arabică, de mosc, de abanos şi de labe de muscă sfărâmate.

Răsturnată într-un scaun cu rezemătoare de fildeş, Salammbô se lăsa în grija sclavei. Dar după atâtea zile în care ajunase, atingerea mâinilor ei şi mirosul pătrunzător al miresmelor îi erau de nesuferit. Văzând-o cum păleşte, Taanah se opri.

— Nu te opri, îi spuse Salammbô, stăpână din nou pe sine însăşi. Îşi recăpătase vioiciunea; un fel de nerăbdare o cuprinse şi îndemna pe Taanah să se grăbească. Bătrâna sclavă mormăi:

— Bine, bine, stăpână, dar de ce atâta zor? Nu te aşteaptă nimeni.

— Ba da! spuse Salammbô. E cineva care mă aşteaptă. Taanah, uimită, făcu un pas înapoi, şi dorind să ştie mai mult, întrebă:

— Ce porunci îmi laşi, stăpână, dacă vei lipsi cumva mai multă vreme?

Salammbô izbucni în plâns. Sclava întrebă din nou, îngrijorată:

— Suferi! De ce? Nu pleca! Ia-mă cu tine! Când erai mică şi plângeai, te legănam lângă inima mea şi te făceam să râzi cu sfârcul sânului… Mi l-ai secat, stăpână! (îşi lovea cu amândouă mâinile pieptul vlăguit.) Acum sunt bătrână, nu te mai pot ajuta… Nu mă mai iubeşti. Îmi ascunzi durerile tale şi nu-ţi mai pasă de buna ta doică! Lacrimi de duioşie şi amărăciune picurau din ochii ei stinşi, în brazdele adânci ale obrazului tatuat.

— Nu fi mâhnită, spuse Salammbô, te iubesc…

Taanah, schimonosindu-se zâmbind ca o maimuţă bătrână, îşi reluă treaba ei. Salammbô, după sfatul lui Şahabarim, îi poruncise s-o facă frumoasă, şi sclava o gătea în felul ei barbar, rafinat şi copilăresc totodată.

Îi dădu să îmbrace o tunică uşoară de culoarea vinului rubiniu, iar pe deasupra alta, împletită din pene: de sub solzii de aur ai cingătorii care-i strângea şoldurile, coborau faldurile largi ale unor şalvari albaştri, înstelaţi cu sclipiri de argint. Taanah alese apoi o rochie lungă, croită din pânză de Seres, albă cu dungi verzi. Îi prinse pe umăr un crâmpei de purpură în patru colţuri, tivit pe marginea de jos cu boabe grele de sandastrum; îi puse în spate o mantie neagră căzând până la pământ, apoi privind-o îndelung, mândră de opera ei, nu se putu opri să nu spună:

— Nici în ziua nunţii tale n-ai să fii mai frumoasă!

— Nunta mea… repetă Salammbô, visătoare, rezemându-şi braţul pe scaunul de fildeş.

Taanah îi puse în faţă o oglindă cu luciu de aramă, atât de înaltă ca să se poată vedea întreagă. Salammbô se ridică în picioare şi, cu vârful uşor al unui deget, îşi potrivi o şuviţă care îi căzuse pe tâmplă.

Părul ei, încreţit pe frunte şi presărat cu pulbere de aur, se revărsa pe spate în lungi inele împletite, prinse într-un şirag de perle. La lumina candelabrelor, obrajii ei păreau mai roşii, aurul veşmintelor mai strălucitor, pielea trupului mai albă; o risipă de pietre preţioase scânteiau în jurul mijlocului ei, pe braţe, pe mâini, pe degetele picioarelor, iar strălucirea lor răsfrângându-se în oglindă, se întorcea s-o cuprindă, ca razele unui soare în flăcări. Alături de Taanah, care se aplecase s-o privească, Salammbô, în mijlocul acelei revărsări de lumină, surâdea.

Se plimba acum în largul încăperii, neştiind ce întrebuinţare să dea timpului ce-i mai rămăsese.

Deodată se auzi un cocoş cântând, Salammbô îşi prinse în păr un văl galben, îşi înfăşură un şal în jurul gâtului, îşi încălţă botforii de piele albastră şi-i spuse lui Taanah:

— Du-te şi vezi dacă nu aşteaptă sub mirt un om cu doi cai.

Abia se întoarse Taanah, şi Salammbô porni să coboare scara galerelor.

— Stăpână! strigă doica.

Salammbô întoarse capul, ţinând un deget pe buze, în semn de taină şi de aşteptare.

Taanah se strecură încet de-a lungul prorelor până în pragul de jos al terasei, şi de departe, la lumina lunii, zări parcă pe drumul chiparoşilor o umbră uriaşă alunecând pieziş în stânga lui Salammbô. Era o prevestire de moarte.

Sclava se întoarse în odaia ei. Se aruncă la pământ sfâşiindu-şi obrazul cu unghiile, smulgându-şi părul şi scoţând din adâncul pieptului ţipete de spaimă.

Apoi dându-şi seama că ar putea s-o audă cineva, tăcu.

Sprijinindu-şi fruntea în palme şi cu obrazul lipit de podea, plângea înăbuşit.