VI. Hannon

— Trebuia s-o răpesc! îi spuse Mâtho lui Spendius, într-o seară. S-o duc cu mine! S-o smulg din palat! Nimeni n-ar fi cutezat să mi se împotrivească.

Spendius nu-l asculta. Întins pe spate, gusta plăcerea lenei, având alături un vas mare cu mied, în care îşi vâra capul din când în când, ca să bea mai din plin.

Mâtho vorbi din nou:

— Ce să fac? Cum să mă întorc în Cartagina?

— Nu ştiu, răspunse Spendius.

Această nepăsare îl înfurie pe Mâtho.

— Tu eşti marele vinovat! M-ai stârnit, şi acum nu mai vrei să ştii de mine, mişelule! Vrei să mă supun ţie? Te socoteşti stăpânul meu? Vânzător de carne vie! Sclav şi fecior de sclav!

Scrâşnea din dinţi şi îl ameninţa cu pumnul lui uriaş.

Grecul nu răspunse nimic. Un lampadar de argilă lumina uşor catargul cortului, unde zaimful strălucea pe-o panopolie.

Deodată, Mâtho îşi încălţă coturnii, îşi încheie tunica lui cu solzi de aramă şi-şi luă coiful.

— Încotro? întrebă Spendius.

— Mă întorc la Cartagina! Lasă-mă! O voi răpi! Iar dacă îmi vor ieşi în cale, îi voi zdrobi ca pe nişte pui de năpârcă! O voi ucide, Spendius! Da, da, o voi ucide, vei vedea, o voi ucide…

Spendius, care era numai urechi, smulse dintr-o dată zaimful şi-l azvârli într-un colţ al cortului sub blănuri. Se auzi un murmur de glasuri, şi la lumina faclelor se ivi Narr'Havas, însoţit de alţi douăzeci de războinici.

Purtau mantale de lână albă, pumnale lungi, salbe împletite din curele, cercei de lemn şi încălţări din piele de hienă. Rămaseră în pragul cortului, rezemându-se în lănci, cum se odihnesc păstorii. Narr'Havas era cel mai falnic dintre toţi. Braţele lui subţiri erau strânse în legături de piele împodobite cu perle; veşmântul lui larg era prins în toartele unui cerc de aur care îi încingea fruntea, lăsând să-i cadă peste umăr o pană de struţ. Un zâmbet neîntrerupt îi descoperea întregul şirag al dinţilor. Privirea lui era ascuţită ca o săgeată, şi din toată fiinţa lui se desprindea un amestec ciudat de nepăsare şi de pândă.

Începu prin a spune că Republica pusese de multă vreme ochii pe regatul lui, şi de aceea hotărâse să treacă de partea mercenarilor. Avea deci motive temeinice să vină în ajutorul lor, şi putea să le fie de mult folos.

— Vă voi da elefanţi – în pădurile mele se găsesc destui – vin, ulei, orz, curmale, smoală şi pucioasă pentru asediul cetăţilor, douăzeci de mii de pedestraşi şi zece mii de cai. Am venit la tine, Mâtho, fiindcă tu stăpâneşti zaimful şi eşti menit să stai în fruntea oastei; de altminteri, noi suntem prieteni vechi…

Tot timpul cât vorbi Narr'Havas, Mâtho nu-şi lua ochii de la Spendius, care trântit pe piei de miel, asculta cu luare-aminte, dând din cap în semn de încuviinţare. Narr'Havas blestema Cartagina, jurându-se pe toţi zeii. În pornirea mâniei lui rupse o lance. Însoţitorii lui răcniră într-un glas, şi Mâtho, stârnit de furia lor, a strigat că primeşte alianţa.

Aduseră un taur alb şi o oaie neagră, semnele zilei şi nopţii. Înjunghiară jertfele la marginea unui şanţ şi-şi înmuiară braţele în sângele lor. Narr'Havas îşi puse mâna pe pieptul lui Mâtho, iar Mâtho mâna lui pe pieptul lui Narr'Havas. Apoi, cu aceeaşi pecete însângerată însemnară pânza cortului. Restul nopţii l-au petrecut ospătându-se, iar resturile de carne le-au ars dimpreună cu oasele, pielea, coarnele şi copitele.

Urale fără sfârşit îl întâmpinara pe Mâtho, când se întoarse cu vălul zeiţei; până şi cei care nu împărtăşeau credinţa Cananului simţeau în nedesluşita lor însufleţire că un Duh supraomenesc coborâse între ei. Nimeni nu se gândea să atingă zaimful. Felul tainic în care Mâtho şi-l însuşise îi dădea, după judecata barbarilor, dreptul netăgăduit de a-l stăpâni. Tot astfel gândeau şi soldaţii africani. Cei a căror ură n-avea rădăcini atât de vechi nu ştiau ce să creadă; dacă li s-ar fi dat corăbii ar fi plecat acasă fără zăbavă.

Spendius, Narr'Havas şi Mâtho trimiseră soli tuturor triburilor de pe meleagurile punice.

Cartagina ţinea toate aceste neamuri sub stăpânirea ei istovitoare. Punea asupra lor biruri grele, iar cei care zăboveau cu plata sau îndrăzneau măcar să murmure, sfârşeau în lanţuri, sub secure şi pe cruce. Plugarii îşi lucrau pământul după cum poruncea Republica şi dădeau Republicii tot ce le cerea. N-avea nimeni dreptul să poarte arme, iar oamenii satelor răsculate erau vânduţi ca sclavi. Cartaginezii îşi preţuiau guvernatorii ca pe nişte teascuri; cei mai buni erau cei care storceau mai mult. Dincolo de ţinuturile supuse Cartaginei se întindeau ţările aliate, care nu plăteau Republicii decât un tribut neînsemnat; iar mai departe hălăduiau nomazii, gata să sară asupra aliaţilor, ori de câte ori li se dădea a înţelege că pot s-o facă. Hambarele Cartaginei erau astfel totdeauna pline, hergheliile îi sporeau, câmpurile îi dădeau rod îmbelşugat. Nouăzeci şi doi de ani mai târziu, bătrânul Cato, priceput ca nimeni altul în a stăpâni sclavii şi pământul, avea să rămână uimit de atâta bogăţie, iar osânda de moarte pe care o va striga fără încetare în Roma nu va fi decât izbucnirea nestăpânită a unei lacome invidii.

În timpul ultimului război, Cartagina ceruse supuşilor ei jertfe din ce în ce mai mari; de aceea, aproape toate cetăţile Libiei i se predaseră lui Regulus. Acum plăteau Republicii, drept pedeapsă, câte o mie de talanţi, douăzeci de mii de boi, trei sute de saci cu praf de aur şi o câtime însemnată de grâu. Capii triburilor necredincioase fuseseră daţi pradă leilor sau răstigniţi pe cruce.

Tunisul, mai ales, purta Cartaginei o ură neîmpăcată. Oraş mai vechi decât metropola, nu putea să-i ierte acesteia puterea ce-o dobândise. Faţă în faţă cu zidurile ei, ghemuită între mlaştinile de pe ţărmul mării, o privea pândind-o, ca o fiară plină de venin. Nesfârşitele molimi, măceluri şi deportări nu-i slăbiseră dârzenia. Nu şovăise să-l sprijine pe Arhagate, fiul lui Agatocle, şi dăduse arme mâncătorilor-de-scârnăvii, fără să stea nici o clipă pe gânduri.

O bucurie fără margini cuprinse toate provinciile, înainte de a fi pornit ştafetele cu veşti. Fără să mai aştepte, răsculaţii dădură buzna în baie peste împuterniciţii şi slujitorii Republicii, şi le suciră gâtul; scoaseră din adâncul peşterilor armele ascunse şi făuriră săbii din fierul plugurilor. Copiii ascuţeau suliţi pe pragul caselor; femeile îşi dăruiau salbele, inelele şi cerceii, tot ce-ar fi putut să slujească la nimicirea Cartaginei. Fiecare venea cu obolul său. Mănunchiuri de lănci se îngrămădeau în mijlocul oraşului, ca snopurile de grâu. Cirezi de vite şi saci cu bani luau drumul spre tabăra mercenarilor. Mâtho, ascultând sfatul lui Spendius, plăti soldaţilor drepturile întârziate, şi atât fu de ajuns pentru a fi ales întâiul conducător al armatei, şalişim-ul barbarilor.

Bărbaţi dornici de luptă soseau în ajutor de pretutindeni. Se înfăţişară mai întâi băştinaşii, apoi sclavii, muncitori ai câmpurilor. Caravanele negrilor fură oprite, şi oamenii primiră arme. Negustorii care se îndreptau cu mărfuri spre Cartagina s-au alăturat barbarilor, nădăjduind că vor câştiga mai mult. Cete fără număr se adunau necontenit, şi de pe culmea Acropolei, cartaginezii vedeau cum sporesc rândurile mercenarilor.

Străjerii legiunii stăteau de pază pe creasta apeductului; şi lângă ei, din loc în loc, fumegau cazanele de aramă, în care clocotea fiertura de smoală. O mulţime de oameni umplea cu strigătele ei întinderea câmpiei. Barbarii se simţeau tulburaţi şi nedumeriţi, cuprinşi de acea nedesluşită teamă pe care o încercau totdeauna când ajungeau sub zidurile unei cetăţi.

Numai Utica şi Hippo-Zarytul nu se alăturară mercenarilor. Colonii feniciene, ca şi Cartagina, erau amândouă cetăţi de sine stătătoare, dovedind o mare grijă ca în toate legăturile pe care le încheiau cu Republica să-şi păstreze neatârnarea. Respectau, totuşi, puterea surorii lor mai mari, se bucurau de ocrotirea ei şi nu credeau că oastea de strânsură a barbarilor ar fi putut s-o biruie; ci, dimpotrivă, nu se îndoiau nici o clipă că va fi nimicită. Nu aveau altă dorinţă decât să trăiască în pace.

Aşezarea lor se dovedea de cel mai mare folos. Cuibărită în adăpostul unui ochi de mare, Utica era calea cea mai lesnicioasă pe care Cartagina putea fi sprijinită din afară. Şi chiar dacă Utica ar fi căzut, rămânea, la şase ceasuri depărtare, pe acelaşi ţărm, Hippo-Zarytul; putând să primească ajutoarele de care avea nevoie, Cartagina rămânea de neînvins.

Spendius era de părere că asediul cetăţii să înceapă fără întârziere. Narr'Havas se împotrivea. El avea alt plan: să pornească mai întâi asupra hotarelor Republicii. Veteranii credeau la fel ca Narr'Havas; Mâtho de asemeni. Se hotărî, aşadar, ca Spendius să lovească Utica, iar Mâtho Hippo-Zarytul. Al treilea corp de oaste, sprijinindu-se pe Tunis, să cuprindă câmpia din faţa Cartaginei. Această sarcină o luă asupra lui Autharit. Narr'Havas urma să plece în regatul lui şi să se întoarcă cu elefanţii; apoi, adunându-şi călăreţii, să ţină sub paza lui drumurile.

Femeile se împotriviră cu îndârjire acestui plan de luptă; ele râvneau după giuvaerurile patricienelor din Cartagina. Nici libienii nu erau mulţumiţi. Ei fuseseră chemaţi să pornească asupra cetăţii, şi nu înţelegeau de ce armata trebuia să se împrăştie în alte părţi; nu plecară decât soldaţii. Mâtho luă comanda alor lui, a iberilor, a luzitanilor, a oamenilor din Apus şi a celor din insule. Toţi câţi vorbeau greceşte l-au cerut pe Spendius, pentru isteţimea lui.

Cartaginezii văzură cu uimire cum dintr-o dată armata barbarilor s-a pus în mişcare, şi nu le venea să creadă. Grosul ei se revărsă mai întâi de-a lungul munţilor Arianei, pe drumul Uticei, urmând ţărmul mării; un crâmpei rămase în faţa Tunisului; restul dispăru pentru câtva timp, apoi se ivi din nou, de cealaltă parte a golfului, pierzându-se în pădure.

Să fi fost, cu totul, cam optzeci de mii de oameni. Mercenarii îşi făceau socoteala, că cele două cetăţi nu li se vor putea împotrivi, şi după ce le vor cuprinde, se vor întoarce asupra Cartaginei. O armată puternică o va împresura, tăind legătura istmului, şi rămânând lipsită de ajutorul provinciilor, cetatea, în scurtă vreme, va pieri înfometată. Cetăţenii Republicii nu plăteau dări, ca romanii. Cartaginei îi lipsea priceperea treburilor publice. Nepotolita ei sete de câştig nu-i îngăduia acea chibzuinţă pe care o cere urmărirea unor scopuri mai înalte. Ca o galeră ancorată în nisipul Libiei, Cartagina dăinuia mulţumită trudei altora; dar în jurul ei neamurile vecine spumegau ca talazurile mării, şi cea mai trecătoare furtună zguduia din temelii uriaşa corabie punică.

Războiul cu Roma secătuise tezaurul Republicii; târguielile cu barbarii risipiră ce mai rămăsese. Republica avea nevoie de soldaţi, dar nici una din ţările apropiate nu se încredea în ea; Ptolemeu, pe vremuri, nu se învoise să-i dea nici două mii de talanţi. Mai presus de toate, răpirea zaimfului îi tăiase tot curajul. Spendius prevăzuse bine.

Cartaginezii, care ştiau cu câtă ură sunt priviţi, îşi strângeau cu patimă la pieptul lor aurul şi zeii, iar dragostea lor de patrie izvora din însuşi felul cum le era alcătuită cârmuirea.

Înainte de toate, puterea aparţinea tuturora, fără ca vreunul să fi fost cândva în stare să şi-o însuşească singur. Datoriile în bani ale fiecăruia erau socotite datorii obşteşti, întregul negoţ al Republicii se afla în mâna oamenilor veniţi din Canaan. Purtând tâlhăreşte bogăţia corăbiilor lor pe drumurile mării, adăugând câştigurile cămătăriei, strângând belşugul pământului, storcând de puteri pe sclavi şi pe săraci, mulţi dintre ei izbuteau să se îmbogăţească. Banul era cheia care deschidea poarta tuturor dregătoriilor, şi cu toate că averea trecea din tată în fiu în aceleaşi familii, săracii nu urau oligarhia, căci fiecare nădăjduia să ajungă odată în rândurile ei.

Breslele negustoreşti alcătuiau legile şi numeau pe supraveghetorii visteriei; aceştia, la sfârşitul slujbei lor, alegeu pe cei o sută din Sfatul Bătrânilor, iar aceştia, la rândul lor, erau supuşi Marii-Adunări a tuturor celor bogaţi. Cât despre cei doi sufeţi, continuatori ai regilor de altădată, având mai puţine puteri decât consulii Romei, erau aleşi din familii deosebite şi intrau în slujbă în aceeaşi zi. Tot soiul de uneltiri se puneau la cale pentru a le slăbi puterea învrăjbindu-i. N-aveau dreptul să hotărască războiul, iar când se întorceau învinşi, Sfatul-cel-Mare îi osândea la moartea pe cruce.

Toată puterea Cartaginei era în mâinile sisiţilor. Ei îşi aveau aşezarea lor în curtea cea mare de la Malqua, pe locul unde, după cum se spunea, poposise cea dintâi luntre a năierilor fenicieni. De atunci, apele mării se trăseseră mai spre larg. Era o clădire străveche, zidită din trunchiuri de palmier şi colţare de piatră, cuprinzând mai multe şiruri de odăi despărţite între ele, unde se ţineau adunările mai restrânse. Bogaţii se întâlneau aici zi de zi, sfătuindu-se asupra treburilor lor şi ale Republicii, de la preţul piperului până la purtarea războiului de nimicire a Romei. De trei ori pe lună obişnuiau să-şi urce paturile pe terasa înaltă care mărginea zidurile dinspre mare; iar trecătorii îi vedeau de jos, stând la masă în văzduh, fără coturni şi fără mantale, plimbându-şi printre fripturi degetele lor încărcate de diamante şi aplecându-şi cerceii mari de aur peste ulcioare, dolofani şi trupeşi, pe jumătate goi, râzând şi mâncând sub cerul albastru, ca nişte rechini graşi care ar zburda pe întinderea mării.

De data aceasta nu-şi mai puteau ascunde îngrijorarea; prea erau galbeni la faţă. Mulţimea strânsă înaintea porţilor îi însoţea până la palat, încercând să prindă din gura lor vreo veste. Toate casele erau zăvorâte, ca în zilele când bântuia molima ciumii. Oamenii se revărsau în valuri pe străzi; apoi dintr-o dată străzile rămâneau pustii. Unii urcau spre Acropole, alţii alergau în port. Marele-Sfat se aduna în fiecare noapte. În cele din urmă, poporul se strânse în piaţa lui Khamon şi hotărî să fie chemat Hannon, biruitorul de la Hecatompyle.

Era un bărbat evlavios, viclean, un cartaginez adevărat, fără nici o milă pentru neamurile din Africa. Averea lui nu era mai prejos de-a familiei Barca, şi nimeni nu dovedise mai multă pricepere în conducerea treburilor publice.

Hannon chemă sub arme pe toţi bărbaţii în putere, aşeză catapulturi pe toate turnurile, ceru provinciilor un număr nemaipomenit de arme şi porunci să se pregătească paisprezece galere, de care de altminteri n-avea nevoie. Toate au fost cu de-amănuntul socotite şi scrise cu mare grijă în condici. Hannon cerea să fie purtat peste tot, la arsenal, la far, la tezaurul templului; îl puteau vedea toţi trecând în lectica lui mare, legănându-se pe trepte şi suind dealul Acropolei. Fiindcă nici aşa nu putea să doarmă, toată noaptea se pregătea de război în palatul lui, răcnind cu glas cumplit poruncile unei bătălii închipuite.

Frigurile spaimei îi făcuseră pe toţi viteji. De cum porneau să cânte cocoşii, bogaţii se aliniau pe ţărmul Mappalelor şi, suflecându-şi poalele rochiilor, se deprindeau cu mânuirea lăncii: pentru că nici unul nu se pricepea, se sfădeau tot timpul. Se aşezau, gâfâind, pe pietrele mormintelor, apoi o luau de la capăt. Mulţi dintre ei hotărâră să-şi schimbe felul de a se hrăni; unii îşi închipuiau că mâncând mai bine vor prinde puteri; alţii, stânjeniţi în mişcări de prea multă grăsime, flămânzeau ca să mai slăbească.

Utica ceruse în mai multe rânduri ajutorul Cartaginei, dar Hannon nu voia să se mişte, câtă vreme nu pregătise toate şuruburile pentru maşina lui de război. Mai zăbovi încă trei luni cu pregătirea celor o sută doisprezece elefanţi, pe care îi ţinea sub zidurile cetăţii. Poporul îi iubea pe aceşti biruitori ai lui Regulus; nu cruţa nici o grijă pentru mulţumirea unor vechi prieteni. Hannon porunci să se topească din nou platoşele de aramă care le împodobeau pieptul, să le fie auriţi dinţii de fildeş, să li se lărgească grajdurile şi să li se croiască valtrapuri noi din cea mai frumoasă purpură, cu ciucuri lungi jur împrejur; iar conducătorii elefanţilor, pe care cartaginezii îi numeau indieni – fiindcă cei dintâi fuseseră aduşi, fără îndoială, din India – să fie îmbrăcaţi după portul acestei ţări, cu un colac alb în jurul tâmplelor, cu izmene scurte de bumbac, ale căror cute, strânse peste şolduri, semănau cu aripile unei scoici.

Oastea lui Autharit întârzia sub porţile Tunisului; îşi strânsese rândurile sub un zid clădit din nămolul lacului şi apărat pe creastă cu mănunchiuri de mărăcini. Negrii împlântaseră în pământ, din loc în loc, pe prăjini înalte, sperietori grozave, pentru a înfricoşa pe duşmani: chipuri schimonosite de oameni, păpuşi cu pene pe frunte, capete de şerpi şi de şacali. Socotind că aceste mijloace de luptă îi făceau de neînvins, barbarii dansau, se întreceau la trântă şi zburdau, încredinţaţi că în foarte scurtă vreme Cartagina va pieri. Un altul decât Hannon ar fi zdrobit lesne această gloată, pe care o încurcau deopotrivă turmele de vite şi femeile. De altfel oamenii aceştiau nu pricepeau nimic din meşteşugul războiului, iar Autharit, descurajat, nu aştepta nimic de la ei.

Trecea printre rândurile lor, privindu-i cu marii lui ochi albaştri, îşi scotea la marginea lacului tunica lui din piele de focă, desfăcea legătura care-i strângea pletele roşcate şi îşi răcorea capul în apă. Îi părea rău că nu fugise la romani, cu cei două mii de gali din templul de la Eryx.

Adeseori, în plină zi, soarele se întuneca fără veste. Marea, de la marginea ei până în larg, încremenea nemişcată, ca plumbul topit. Un nor de pulbere arămie se abătea în vârtejuri înalte; palmierii se îndoiau până la pământ; cerul se ascundea şi se auzea cum cad pe spinarea animalelor pietrele stârnite de vânt. Lipindu-şi buzele de pânza cortului, galul gemea sleit de puteri şi copleşit de întristare, îi veneau în minte miresmele păşunilor de-acasă, dimineţile de toamnă, ninsoarea fulgilor de zăpadă, mugetul zimbrilor pierduţi în umbra negurilor şi, închizând ochii, zărea lumina colibelor acoperite cu paie, tremurând peste mlaştini în adâncul pădurilor.

Acelaşi dor îi muncea pe mulţi alţii, deşi ţara lor nu era atât de departe. Dincolo de cotul mării, pe dealurile Byrsei, prinşii cartaginezi puteau să vadă pânzele de cort întinse peste curtea caselor lor. Supravegheaţi necontenit de ochii santinelelor, erau ţinuţi legaţi în cătuşele aceluiaşi lanţ, purtând un cerc de fier în jurul gâtului. Mulţimea nu se mai sătura venind să-i privească. Femeile arătau copiilor scumpele veşminte zdrenţuite care atârnau pe acele trupuri secătuite.

O cumplită furie îl stăpânea pe Autharit, de câte ori îşi amintea de ruşinea cu care îl umilise Giscon; dacă nu l-ar fi oprit jurământul făcut lui Narr'Havas, l-ar fi ucis. Se închidea în cortul lui şi se îmbăta până la leşin cu rachiu de orz şi de chimen; apoi se trezea spre amiază, chinuit de o sete cumplită.

Mâtho, în vremea aceasta, împresurase Hippo-Zarytul.

Oraşul era ocrotit de apa unui lac care dădea în mare, avea trei rânduri de şanţuri întărite, iar pe culmile care îl împrejmuiau se ridicau turnurile unui zid de apărare. Mâtho nu comandase niciodată asediul unei cetăţi asemănătoare. Se gândea neîncetat la Salammbô, şi îmbătându-se în vis de farmecul frumuseţii ei, simţea plăcerea unei răzbunări care îl umplea de mândrie. Dorinţa de a o revedea îl stăpânea mereu; stăruitoare, aspră, neîndurată. Ar fi vrut să se întoarcă în Cartagina ca sol al barbarilor, pentru a ajunge din nou până la ea. Poruncea goarnelor să sune asaltul şi, încercând să-şi facă drum spre apa mării, se avânta înaintea tuturor pe creasta stăvilarului. Smulgea pietrele cu mâinile lui, îmbrâncea pe cei care şovăiau şi lovea cu tăişul săbiei pretutindeni. Barbarii dădeau năvală de-a valma, scările trosneau frângându-se, şi grămezi de oameni se prăbuşeau sub zidurile cetăţii în valuri înroşite de sânge. Apoi, vâltoarea luptei se potolea şi barbarii se retrăgeau, pentru a porni atacul din nou.

Mâtho se oprea la marginea corturilor, îşi ştergea cu braţul faţa stropită cu sânge şi rămânea cu ochii pierduţi în zare, privind spre Cartagina.

În faţa lui, pe sub ramuri de mirt, de măslini, de palmieri şi de platani, se întindeau două iazuri, adunându-se într-un alt lac, ale cărui ţărmuri nu se zăreau. Dincolo de creasta muntelui apropiat se ridicau alte culmi mai înalte, iar în mijlocul unei ape mari se afla un ostrov întunecat, asemeni unei piramide. La stânga, mai departe de valurile nisipului încremenit în unde aurii, marea suia până în marginea zării, ca o pardoseală netedă de lapislazuli. Pe întinderea verde a câmpului, se iveau din loc în loc pete galbene; roşcovele străluceau ca nişte bumbi de mărgean, coarde de viţă sălbatică se revărsau de pe creştetul sicomorilor; se auzea murmurul apelor; ciocârlii moţate săgetau văzduhul şi ultimile raze ale soarelui aureau spinarea broaştelor ţestoase, care ieşeau dintre trestii să respire adierea vântului de seară.

Mâtho suspina din adâncul pieptului. Se culca pe burtă, îşi înfigea unghiile în pământ şi plângea. Se simţea singur, sleit de puteri, nefericit. Ea nu va fi a lui niciodată, şi nici măcar nu era în stare să cucerească un oraş.

Noaptea, singur în cortul lui, privea zaimful şi se întreba la ce-i slujea acel talisman al Zeilor. Un val de îndoieli se ridica în mintea barbarului. I se părea că o parte din sufletul lui Salammbô plutea în veşmântul Zeiţei, mai uşor decât o răsuflare. Pipăia vălul, îl mirosea, îşi îngropa faţa în el şi îl săruta plângând. Apoi şi-l arunca peste umăr, amăgindu-se că o simte aproape de inima lui.

Adeseori ieşea din cort, la lumina stelelor, sărea peste soldaţii care dormeau înfăşuraţi în mantale, se azvârlea în şa la porţile taberei, şi două ceasuri mai târziu era la Utica, în cortul lui Spendius.

Începea să vorbească despre greutăţile războiului, dar singurul lui gând era să-şi aline durerea povestind despre Salammbô. Spendius încercă să-l potolească, dându-i sfaturi înţelepte:

— Goneşte din inima ta această patimă care te înjoseşte! Ascultai altădată de poruncile altora; astăzi comanzi tu însuţi o armată. Chiar de nu vom cuceri Cartagina, vom ţine sub puterea noastră ţinuturi întinse şi vom ajunge regi.

Era cu neputinţă ca stăpânirea zaimfului să nu le aducă biruinţă! „Să avem răbdare”', spunea Spendius.

Mâtho ajunsese să creadă că puterea zaimfului nu le era dată decât celor din neamul Canaanului, şi cu isteţimea lui de barbar îşi spunea: „Zaimful pe mine nu mă va ajuta, dar lipsa lui pe cartaginezi îi va pierde!”

Îl mai tulbura o îngrijorare. El se închina lui Aptuknos, zeul libienilor, şi se temea ca Moloh să nu se simtă jignit. Îl întreba cu sfială pe Spendius căruia din ei s-ar cuveni să jertfească o fiinţă omenească.

— Amândurora, răspunse râzând Spendius.

Mâtho nu înţelegea nepăsarea grecului, bănuindu-l că se închină unui zeu despre care nu vrea să vorbească.

Toate credinţele şi toate neamurile îşi dăduseră întâlnire în aceste oşti de barbari; nici un zeu al unora nu era dispreţuit de ceilalţi, ci toţi erau la fel de temuţi. Mulţi dintre barbari primeau în cultul lor rituri ale unor religii străine. Nu se închinau stelelor, dar dacă vreuna din ele se arăta prielnică sau nefastă, îi aduceau jertfe. Orice amuletă, găsită la întâmplare într-o clipă de primejdie, se schimba în divinitate. Repetau mereu un nume, unul singur, fără să se ostenească a-i pătrunde înţelesul. Jefuind atâtea temple, văzând cu ochii lor atâtea măceluri şi atâtea neamuri, mulţi ajunseseră să nu mai creadă decât în Destin şi în Moarte; adormeau în fiecare noapte cu dobitoceasca nepăsare a fiarelor de pradă. Spendius ar fi scuipat pe chipul lui Jupiter Olimpianul, în schimb îi era teamă să vorbească în întuneric cu glas tare, şi nu uita în fiecare dimineaţă să-şi încalţe mai întâi piciorul drept.

A ridicat în faţa Uticei o terasă largă, cu patru laturi. Dar în aceeaşi măsură se înălţau şi zidurile cetăţii; ceea ce unii izbuteau să dărâme, ceilalţi se grăbeau să reclădească. Spendius îşi cruţa oamenii. Urzea în gândul lui tot felul de planuri, şi încerca să-şi amintească stratagemele despre care auzise vorbindu-se în călătoriile sale. De ce nu se mai întorsese Narr'Havas? Toţi erau îngrijoraţi.

Hannon sfârşise pregătirile lui într-o noapte fără lună, trecu golful Cartaginei, purtându-şi pe plute soldaţii şi elefanţii. Ocoli muntele Apelor-Calde, ca să nu dea piept cu Autharit, şi merse mai departe cu atâta zăbavă, încât în loc să-i surprindă pe barbari înainte de răsăritul soarelui, cum plănuise, ajunse abia a treia zi în plină amiază.

Înspre partea de răsărit a Uticei se întindea o câmpie, care mergea până pe ţărmul lagunei celei mari a Cartaginei; dincoace de ea cobora în unghi drept o vale strânsă între două culmi joase, care se curma dintr-o dată. Barbarii îşi aşezaseră tabăra lor pe partea stângă, tăind drumul care ducea în port. Dormeau în corturile lor – căci şi de o parte şi de alta luptătorii istoviţi se odihneau – când de după dealuri se ivi oastea Cartaginei.

Gloata înarmată cu praştii se împărţise pe cele două aripi. Călăreţii legiunii, sub armurile lor cu solzi de aur, mergeau în primele rânduri, săltând pe caii lor fără păr şi fără urechi, cu coama tunsă, purtând în mijlocul frunţii un corn de argint, ca să semene cu rinocerii. În golul dintre cetele lor înaintau tinerii pedestraşi cu câte o suliţă de frasin în fiecare mână şi cu un coif mic pe frunte. Lăncile lungi ale pedestrimei grele se zăreau venind din urmă. Negustorii aceştia se încărcaseră cu toate armele pe care erau în stare să le care cu ei; unii purtau suliţă, ghioagă, secure şi două săbii; alţii erau plini de săgeţi, ca nişte arici; numai braţele li se mai zăreau, atârnând peste platoşele îmbrăcate în lemn de corn şi plăci de os. În sfârşit, se arătară schelăriile marilor maşini de război: carobalistele, onagrele, catapulturile, scorpionii, legănându-se pe care trase de catâri şi de boi înjugaţi câte patru. Pe măsură ce oastea înainta, căpitanii alergau de la dreapta la stânga, cu sufletul la gură, răcnind porunci, strângând rândurile şi păstrând depărtarea dintre ele. Bătrânii-fruntaşi, care împărţiseră între ei comanda armatei, îşi puseseră coifurile lor îmbrăcate în purpură, cu ciucuri lungi, care se încurcau printre curelele coturnilor. Obrajii lor, boiţi cu rumeneală, luceau sub căştile uriaşe, împodobite cu chipuri de zei. Scuturile lor, tivite pe margine cu fildeş şi semănate cu pietre preţioase, sclipeau ca nişte discuri însorite deasupra unor ziduri de aramă.

Cartaginezii se mişcau atât de greu, încât barbarii îi pofteau, în bătaie de joc, să se culce la pământ; le strigau că vor veni numaidecât să le deşerte burţile, să le măture praful de aur de pe piele şi să le dea să bea fier topit.

În vârful catargului ridicat înaintea cortului lui Spendius flutura o flamură verde. Era semnul de începerea luptei. Armata cartagineză răspunse cu o larmă mare, sunând din trâmbiţi, din chimvale, din fluiere de os de măgar şi din timpane. Barbarii se avântară dincolo de stâlpii care însemnau marginea taberei lor, şi oştile potrivnice se aflară faţă în faţă, la o bătaie de suliţă.

Un balear, aruncător cu praştia, făcu un pas înainte, puse în curea un glonte de argilă şi-şi încordă braţul. Un scut de fildeş sări în ţăndări şi cele două armate se încleştară în luptă.

Grecii, împlântând vârful lăncilor în nara cailor, îi răsturnau peste călăreţi. Sclavii, care luaseră cu ei pietre prea grele, nu izbuteau să le azvârle mai departe de câţiva paşi. Pedestraşii cartaginezi, lovind cu tăişul săbiilor lor lungi, îşi lăsau şoldul drept descoperit; barbarii, pătrunzând în rândurile lor, îi măcelăreau de-a valma; orbiţi de sângele care le ţâşnea în faţă, se împiedicau de trupurile celor căzuţi. Grămezi de suliţi, de coifuri, de platoşe, de braţe încleştate şi de săbii se răsuceau în jurul lor, lărgindu-se şi adunându-se din nou, ca nişte noduri elastice. Goluri tot mai adânci se deschideau în rândurile cohortelor punice. Maşinile de război înţepeniseră în nisip. Însăşi lectica cea mare, cu clopoţei de cristal, a sufetului, care se legănase până atunci peste umerii soldaţilor ca o luntre deasupra talazurilor, se scufundă dintr-o dată şi nu se mai văzu. Hannon murise? Barbarii se pomeniră singuri.

Praful se lăsa în jurul lor, iar ei cântau, când Hannon se ivi din nou pe spinarea unui elefant. Era cu capul gol, sub o umbrelă de pânză, pe care i-o ţinea un negru la spatele lui. Colierul cu plăci albastre flutura pe florile tunicii negre; brăţări de diamante îi strângeau braţele uriaşe şi, cu gura deschisă, învârtea în mână o suliţă cumplită, răsfrântă în vârf ca o floare de lotus, mai lucitoare decât o oglindă. Pământul părea că se cutremură şi barbarii văzură venind asupra lor într-o singură linie toţi elefanţii Cartaginei, cu dinţii înfăşuraţi în aur, cu urechile vopsite în albastru, înveşmântaţi în bronz şi purtând deasupra valtrapurilor purpurii turnuri de piele, în care câte trei arcaşi îşi încordau arcurile lor mari, gata de luptă.

Barbarii abia avuseseră răgaz să-şi ia armele şi se rânduiseră la întâmplare. O spaimă de moarte le îngheţase sângele; nu mai erau în stare de nici o hotărâre.

Din înălţimea turnurilor se abăteau asupra lor suliţi, săgeţi, smoală aprinsă şi valuri de plumb. Unii încercau să urce pe spinarea elefanţilor, agăţându-se de ciucurii valtrapurilor; tăişul securilor le reteza mâinile şi cădeau pe spate în vârful săbiilor. Lăncile se frângeau neputincioase, şi elefanţii călcau peste cohorte, ca nişte mistreţi pe-un câmp de iarbă. Smulgeau cu trompa stâlpii taberei şi dărâmau corturile cu pieptul lor puternic. Barbarii fugiră până la unul, ascunzându-se în spatele colinelor care mărgineau valea pe unde înaintaseră cartaginezii.

Hannon se înfăţişă biruitor înaintea porţilor Uticei. Porunci să sune goarnele, şi cele trei căpetenii ale oraşului se iviră pe turn în deschizătura crenelurilor.

Oamenii din Utica nu se învoiau să primească în cetatea lor nişte oaspeţi atât de bine înarmaţi. Hannon s-a supărat. În cele din urmă fu lăsat să intre el singur, însoţit de câţiva ostaşi.

Elefanţii rămaseră afară; de altfel străzile oraşului erau prea înguste pentru a-i lăsa să treacă. Căpeteniile cetăţii au ieşit întru întâmpinarea sufetului. Hannon ceru să fie dus la baie şi-şi chemă bucătarii.

Trei ceasuri mai târziu, stătea cufundat până-n gât în cada cu ulei de cinamomă şi, îmbăindu-se, mânca. Înşirate pe o piele de bou, îl îmbiau talerele cu limbi de fenicoptere, tăvălite în miere şi boabe de mac. Medicul, de care nu se despărţea niciodată, îl veghea alături, în halatul lui galben, încălzindu-i din când în când baia. Doi băieţandri, aplecaţi pe marginea cadei, îi frecau picioarele. Dar grija pe care o purta trupului său nu-l făcea să uite treburile publice; începuse tocmai să dicteze o scrisoare către Marele-Sfat, întrebând ce pedeapsă mai cumplită s-ar putea născoci pentru barbarii prinşi în luptă.

— Stai! îi strigă sclavului care scria în picioare, pe tablele din palmă. Aduceţi-i aici! Vreau să-i văd!

În fundul încăperii pline de un abur alb, prin ceaţa căruia făcliile tremurau ca nişte pete roşii, se iviră îmbrânciţi de la spate trei barbari: un samnit, un spartan şi un capadochian.

— Scrie mai departe! porunci Hannon. „Bucuraţi-vă, lumini ale Baalilor! Sufetul vostru a nimicit câinii cei flămânzi! Binecuvântată fie Republica! Înălţaţi rugăciuni de mulţumire Zeilor!” Zărind pe prizonieri, izbucni într-un hohot de râs: Ha! ha! iată-i pe vitejii mei din Sicca! Parcă nu vă mai vine să urlaţi? Unde vă sunt săbiile? Cumpliţi războinici, n-am ce zice! (Se prefăcea că se fereşte, ca şi cum i-ar fi fost teamă.) Ce spuneaţi că vă trebuie? Cai? Femei? Pământ? Slujbe de mari dregători şi de preoţi, nu-i aşa? Aşteptaţi puţin, vă voi da pământ să nu mai ieşiţi din el niciodată! Vă voi însura cu spânzurători nou-nouţe! Solda voastră? Am să v-o torn pe gât, în fişicuri de plumb! Voi alege pentru voi locurile cele mai sus-puse, deasupra norilor, cât mai aproape de pliscul vulturilor!

Cei trei barbari, păroşi şi numai zdrenţe, îl priveau fără să priceapă ce spune. Fuseseră prinşi cu laţuri de frânghie, şi genunchii lor erau numai o rană. Lanţurile grele care le încătuşau mâinile atârnau până pe lespezile încăperii. Văzându-i atât de nepăsători, Hannon se înfurie:

— În genunchi! în genunchi! Şacalilor! Viermi ai pământului! Scârnăviilor! Nu răspundeţi? Tăceţi? Bine! Să fie jupuiţi de vii! Nu, nu, fără zăbavă!

Sufla greu, ca un hipopotam, şi ochii i se învârteau în cap. Uleiul aromat se revărsase sub greutatea trupului şi, lipindu-se de pielea lui scorţoasă îl învăluia, la lumina torţelor, într-o culoare trandafirie.

Hannon dictă mai departe:

— Patru zile de-a rândul ne-a chinuit arşiţa soarelui. La trecerea Macarului, catârii s-au rătăcit. Cu toate acestea, dovedind un curaj fără seamăn… Ah! Demonades! Cum sufăr! Să încălziţi din nou cărămizile până la roşu…

Se auzea zgomot de făraşuri şi de grătare. Tămâia ardea cu fum greu în vase mari, şi băieşii goi, asudând ca nişte bureţi, îl ungeau la încheieturi cu o alifie plămădită din făină, pucioasă, vin negru, lapte de căţea, mirt, galbanum şi răşină. O sete chinuitoare îl ardea. Omul înveşmântat în galben îi întinse o cupă în care fumega o fiertură stropită cu venin de năpârcă.

— Bea! spuse Demonades. Puterea şarpelui zămislit la soare să pătrundă în măduva oaselor tale, şi să-ţi dea bărbăţie, întruchipare a zeilor! Un preot al lui Eşmun, după cum ştii, urmăreşte pe cer stelele Câinelui-cel-mare, din a căror vrăjmăşie ţi se trage boala. Ele pălesc, întocmai ca petele de pe pielea ta; să nu-ţi fie teamă, nu vei muri.

— Nu voi muri, nu-i aşa? repetă sufetul. Printre buzele lui vinete trecea o răsuflare mai rău mirositoare decât duhoarea unui stârv. Doi cărbuni aprinşi ardeau în ochii lui fără sprâncene; fâşii de piele zgrunţuroasă îi brăzdau fruntea; urechile despărţite de cap păreau că vor să se lungească, iar cutele adânci din jurul nărilor îi dădeau înfăţişarea stranie a unei fiare cumplite. Glasul lui răguşit semăna cu un muget.

— Poate că ai dreptate, Demonades. Mare parte din răni s-au şi închis. Mă simt în putere. Priveşte cu câtă poftă mănânc!

Mai mult ca să arate cât e de sănătos decât i-ar fi fost foame, începu să înfulece din toate: brânză frământată cu origan, peşti curăţaţi de pe os, dovleac copt, stridii, ouă cu hrean, trufe şi păsări mici la frigare. Se uita între timp la prizonieri, închipuindu-şi cu desfătare chinurile care îi aşteaptă. Îşi amintea umilinţa pe care o suferise în tabăra de la Sicca, şi furia lui se revărsa în teribile ocări asupra celor trei.

— Ah! Ticăloşilor! Trădătorilor! Nelegiuiţilor! Blestemaţilor! Aţi îndrăznit să mă înfruntaţi, pe mine! Pe mine, sufetul! Anii voştri sub arme? Sângele vostru, cum ziceţi? Da, da, sângele vostru, sângele… Apoi vorbindu-şi parcă singur: Toţi vor pieri! Nu va fi vândut nici unul! Poate ar fi mai bine să-i ducem pe toţi în Cartagina… Am să le arăt eu cine sunt! Nu ştiu dacă am luat cu mine destule lanţuri… Scrie: „Trimiteţi-mi”… Câţi sunt? întrebaţi pe Muthumbal… Nici o milă! Plecaţi şi să-mi aduceţi în coşuri toate mâinile lor tăiate!

Dar, dintr-o dată, acoperind deopotrivă glasul lui Hannon şi zăngănitul tăvilor de mâncare, se auzi tot mai puternic zvonul unor strigăte ciudate, amestec de muget răguşit şi de ţipete sfâşietoare. Apoi, fără veste, izbucni răcnetul furios al elefanţilor, ca şi cum lupta ar fi început din nou. O larmă asurzitoare cuprinsese întreg oraşul.

Cartaginezii nu se osteniseră să-i urmărească pe barbari. Se aşezaseră la odihnă sub zidurile cetăţii cu toate bagajele şi cu toţi slujitorii lor şi, ca nişte satrapi fără griji, petreceau în corturile lor bogate cu perdele de mărgăritar; din tabăra mercenarilor nu mai rămăsese pe câmp decât o învălmăşeală de ruine. Spendius îşi recăpătă curajul. Îl trimise pe Zarxas să-i dea de veste lui Mâtho, cutreieră pădurile, adună resturile oastei şi, fiindcă nu căzuseră prea mulţi din ei, oamenii îşi strânseră din nou rândurile, îndârjiţi de a fi fost învinşi fără luptă. Spendius, dând din întâmplare peste un butoi cu păcură uitat în drum de cartaginezi, prinse de pe câmp o turmă de porci, îi unse cu smoală, le dădu foc şi-i fugări din urmă spre Utica.

Elefanţii, înspăimântaţi de flăcări, se năpustiră pe coasta dealului din faţă, apoi, sub o ploaie de suliţi, se întoarseră înapoi, călcând în picioare pe cartaginezi, sfâşiindu-i cu colţii, strivindu-i şi făcându-i una cu pământul. În urma lor, barbarii coborâră de pe coline; tabăra punică, lipsită de şanţuri de apărare, fu nimicită în cel dintâi asalt. Cartaginezii îşi văzură sfârşitul în faţa porţilor cetăţii, care, de teama mercenarilor, nu li s-au deschis.

Se făcea ziuă. Dinspre apus se zărea venind pedestrimea lui Mâtho. Alte pâlcuri de călăreţi se apropiau: era Narr'Havas cu numizii lui. Sărind peste şanţuri şi tufişuri, îi goneau din urmă pe fugari, ca nişte ogari la vânătoare de iepuri. Această neaşteptată întorsătură în soarta bătăliei dădu peste cap, dintr-o dată, toate tabieturile sufetului; ca din gură de şarpe, strigă să fie scos afară din baie.

Cei trei prizonieri rămăseseră pe locul lor. Un negru, acelaşi care purtase umbrela sufetului în timpul luptei, i se aplecă la ureche.

— Ei şi? răspunse Hannon tot în şoaptă. Apoi porunci cu glas repezit: Ucide-i!

Etiopianul îşi scoase jungherul din cingătoare, şi cele trei capete căzură. Unul din ele, rostogolindu-se peste resturile ospăţului, sări în cadă şi pluti deasupra câteva clipe, cu gura deschisă şi cu ochii împietriţi. Lumina şovăitoare a dimineţii se strecura prin ferestre; cele trei trupuri zăceau cu pieptul la pământ şi sângele curgea în valuri, ca din trei fântâni; o pânză roşie se prelingea pe mozaicul presărat cu pulbere albastră. Sufetul îşi înmuie mâinile în această mlaştină caldă încă şi-şi frecă genunchii: era un leac bun.

În aceeaşi seară fugi din oraş sub paza însoţitorilor lui şi luă calea muntelui, ca să-şi regăsească armata. Se întâlni întru târziu cu resturile ei.

După patru zile de drum, zări în vale, de pe culmile trecătoarei Gorza, cohortele lui Spendius. Douăzeci de lănci bine ţintite, lovind vârful coloanei, ar fi oprit-o în loc destul de lesne. Cartaginezii, zăpăciţi, o lăsară să treacă. În urma oastei, Hannon recunoscu pe regele Numidiei. Narr'Havas se înclină să-l salute, făcând un semn pe care sufetul nu-l înţelese.

Cartaginezii se întoarseră în cetate stăpâniţi de toate spaimele din lume. Nu mergeau decât noaptea; în timpul zilei se ascundeau în pădurile de măslini. La fiecare popas îşi numărau morţii. În mai multe rânduri se crezură pierduţi. Cu multă trudă au ajuns la capul Hermaeum, unde veniră corăbiile să-i ia.

Hannon era atât de istovit, atât de dărâmat – pierderea elefanţilor îl copleşise – încât, voind să sfârşească mai repede, ceru lui Demonades să-i dea otravă. Ştia de altfel ce-l aşteaptă; se şi simţea răstignit pe cruce.

Cartagina nu mai avea însă nici puterea de a-l pedepsi. Pierduse patru sute de mii nouă sute şaptezeci şi doi de sicli de argint; cincisprezece mii şase sute douăzeci şi trei de secheli de aur, trei sute de Bogaţi, opt mii de cetăţeni, grâu pentru trei luni, cea mai mare parte din lăzile ostaşilor şi toate carele de luptă. Narr'Havas o trădase, şi cele două cetăţi rămăseseră împresurate. Armata lui Autharit stăpânea câmpia de la Tunis până la Rhades. De pe culmea Acropolei se zăreau până departe trâmbe de fum ridicându-se spre cer; ardeau casele de la ţară ale Bogaţilor.

Un singur om ar fi putut să mântuiască Republica; şi cartaginezii îşi muşcau mâinile că nu-l preţuiseră îndeajuns. Până şi susţinătorii păcii hotărâră să aducă jertfe, rugându-se pentru întoarcerea lui.

Vederea zaimfului o tulburase pe Salammbô. În tăcerea nopţii i se părea că aude paşii Zeiţei şi se trezea din somn strigând înspăimântată. Trimitea în fiecare zi hrană pentru templu. Tanah nu mai prididea îndeplinindu-i poruncile, iar Şahabarim n-o părăsea nici o clipă.