VII. Hamilcar Barca

Crainicul-Lunelor, care stătea de veghe în fiecare noapte pe acoperişul templului lui Eşmun şi vestea din goarnă schimbările la faţă ale nestatornicului astru, zări într-o dimineaţă, spre apus, o umbră care semăna cu aripile larg deschise ale unei păsări, atingând în zbor creasta valurilor mării.

Era o corabie cu trei rânduri de lopeţi, purtând la proră chipul cioplit al unui cal. Se lumina de ziuă. Crainicul-Lunelor îşi puse palma streaşină deasupra ochilor, apoi prinzând în mâini cu putere trâmbiţa, trimise asupra Cartaginei un strigăt prelung de aramă.

Uşile tuturor caselor se deschiseră. Oamenii năvăleau în stradă, prindeau din fugă zvonurile, se certau între ei şi nu le venea să creadă. Întreg malul mării era înţesat de lume. În sfârşit, recunoscură trirema lui Hamilcar.

Se apropia de ţărm, într-un elan mândru şi sălbatic, cu catargul drept şi cu toate pânzele întinse, luând în piept talazurile înspumate. Vâslele uriaşe loveau în cadenţă întinsul apei. Talpa corăbiei se ivea din când în când deasupra valurilor ca un brăzdar de plug, şi de sub pintenul prorei, calul cu cap de fildeş se ridica în două picioare, pornind parcă în goană pe câmpiile mării.

În preajma portului, vântul se domoli şi pânzele se strânseră. Un om cu capul gol stătea în picioare, lângă cârmaci. Era el, sufetul Hamilcar. Purta în jurul coapselor o za de fier, care strălucea; o mantie roşie îi flutura pe umeri, lăsând să i se vadă braţele; două perle mari îi atârnau la urechi, şi barba lui neagră, stufoasă, îi acoperea pieptul.

Galera dădu ocol digului, legănându-se între stânci, în vreme ce mulţimea, întovărăşindu-i mersul, striga:

— Bine-ai venit! Mărire ţie, ochi al lui Khamon! Mântuieşte-ne! Bogaţii singuri sunt de vină! Ei s-au învoit să te piardă! Fereşte-te de ei, Barca!

Hamilcar nu răspundea, ca şi cum larma bătăliilor şi mugetul mării i-ar fi luat auzul. Dar, când ajunse sub scara care cobora de pe culmea Acropolei, ridică fruntea şi, cu braţele încrucişate pe piept, privi spre templul lui Eşmun; apoi, mai departe şi mai sus, bolta largă a cerului limpede. Cu glas aspru dădu poruncă lopătarilor. Trirema făcu un salt, lovind în trecere idolul ridicat la capătul digului pentru a opri furtunile; apoi intrând în portul mărfurilor, plin de aşchii de lemn, de coji de fructe şi de scârnăvii, îşi tăie cale printre burţile celorlalte corăbii, legate la mal în ţăruşi de lemn şi purtând la pupă dinţi de crocodil. Mulţimea năvălea în goană; câţiva se aruncară în valuri, apropiindu-se înot. Trirema ajunse în faţa porţii de fier bătută în cuie ca un arici; poarta se ridică şi trirema se pierdu în adâncimea bolţii care ducea până în portul vaselor de război.

Portul militar al Cartaginei era despărţit de oraş. Trimişii străini, care veneau în cetate, trebuiau să treacă printre cele două ziduri ale canalului care mergea până în faţa templului lui Khamon. Portul, larg şi rotund ca buzele unei cupe, era mărginit de pereţii cheiurilor, în ale căror dane se înălţau două coloane, purtând pe capitelurile lor coarnele lui Ammon şi alcătuind, în şir cu celelalte, un lung portal împrejurul ţărmului. În mijlocul unei insule, se înălţa palatul sufletului-mării.

Apa era atât de limpede, încât se zărea în adâncul ei aşternutul pietrelor albe. Larma oraşului nu ajungea până aici. Hamilcar recunoscu în trecere triremele pe care le comandase în luptă.

Nu mai rămăseseră din toate decât, cel mult, douăzeci. Unele fuseseră trase pe uscat şi zăceau într-o rână; altele se mai înălţau încă pe talpa lor, îndreptându-şi spre cer pupa trufaşă şi pieptul arcuit al prorei, poleit cu aur şi împodobit cu semne tainice. Himerele îşi pierduseră aripile, Zeii-Pateci braţele, taurii coarnele de argint; toate acele nave putrede, moarte, pe care abia se mai cunoştea vopseaua, îşi aveau povestea lor; mai purtau cu ele amintirea largului mării, şi ca nişte ostaşi cu trupurile sfârtecate, păreaţi că spun fostului lor stăpân: „Noi suntem! Noi, cei de altădată! Învins te întorci acum şi tu, la rândul tău!”

Nimeni, în afară de sufetul-mării, n-avea dreptul să intre în acel palat al său; şi cât timp nu erau dovezi că se sfârşise din viaţă, Republica îl socotea trăind. Bătrânii se simţeau totdeauna bine cu un stăpân mai puţin, şi fiind vorba de Hamilcar, fuseseră cu atât mai bucuroşi să păstreze datina.

Sufetul trecea prin odăile pustii; la fiecare pas îi ieşeau înainte armele şi lucrurile lui din casă; îi erau atât de cunoscute, şi totuşi le privea cu uimire. Într-un jertfelnic, sub scară, mai stăruia încă cenuşa ultimelor miresme, aprinse în cinstea lui Melkartk, cu o zi înaintea plecării. O altfel de întoarcere visase! Toate câte trăise şi văzuse reînviau acum în amintirea lui: luptele, oraşele în flăcări, furtunile pe mare, legiunile, Drepanum, Siracusa, Lilybeea, muntele Etna, podişul Eryxului, cinci ani de bătălii necurmate, până în ziua nefericită, când, lăsând armele să-i cadă din mâini, pierduse Sicilia. Revedea livezile de lămâi, păstorii turmelor de capre de pe dealurile sure, şi inima i se frângea gândindu-se la noua-Cartagină, pe care plănuia s-o întemeieze pe-acele locuri. Un roi învălmăşit de planuri şi de aduceri-aminte se rotea în mintea lui, ameţită încă de lunga legănare a corăbiei pe valuri; o spaimă copleşitoare îl cuprinse şi, dându-şi seama dintr-o dată cât e de slab, simţi nevoia să se apropie de zei.

Urcând până la catul cel mai de sus al palatului, scoase o spatulă dinţată din scoica de aur pe care o purta la încheietura mâinii şi deschise uşa unei odăi rotunde.

Prin ochiurile negre ale ferestrelor încastrate în zid şi străvezii ca sticla se strecura o lumină blândă. Între şirurile acestor discuri de mărime egală, se adânceau în perete tot atâtea firide, asemănătoare celor în care se păstrează urnele funerare. În fiecare din aceste tainiţe se afla o piatră cenuşie şi ovală, care părea să fie nespus de grea. Numai oamenii înzestraţi cu o gândire înaltă ştiau să preţuiască aceste abaddiruri căzute din lună. Erau semne ale stelelor, ale cerului şi ale focului. Culoarea lor amintea întunericul nopţii; greutatea lor, tăria pământului. În mistica încăpere stăruia un aer înăbuşitor. Nisipul mării, adus de vânt printre încheieturile uşii, albise cu o pulbere uşoară pietrele rânduite în despărţiturile firidelor. Hamilcar le numără pe rând cu vârful degetului, apoi, acoperindu-şi faţa cu un văl de culoarea şofranului, se aşternu la pământ în genunchi, cu braţele întinse.

Lumina dinafară pătrundea prin foiţele întunecate de metal topit, conturând pe faţa lor străvezie mănunchiuri de ramuri, culmi de deal, vârtejuri, umbre de vietăţi nelămurite; se strecura, înfiorătoare şi liniştită totodată, cum va fi răsărind dincolo de soare, în spaţiile sumbre ale zămislirilor viitoare. Hamilcar se silea să alunge din gândul lui numele şi întruchiparea zeilor, şi dincolo de imaginea lor să pătrundă mai bine statornicul înţeles pe care înfăţişarea lucrurilor îl ascunde. Căuta să cuprindă cu mintea lui eterna putere de viaţă a lumilor planetare, arătând pentru moarte şi pentru întâmplările soartei un dispreţ adâncştiutor şi apropiat de inima lui. Se ridică de la pământ, înseninat şi cutezător, gonind din sufletul lui, deopotrivă, teama şi mila de oameni; şi simţind cum pieptul îl apasă, urcă până în vârful turnului care stăpânea vederea Cartaginei.

Adâncindu-se pe-o vale prelungă, oraşul îşi unduia cupolele, templele, acoperişurile aurite, casele şi livezile de palmieri; ici-colo se zăreau arzând focuri în globurile de sticlă; zidurile cetăţii învăluiau într-o armătură uriaşă acest corn al belşugului, care îşi revărsa preaplinul lui. Hamilcar privea la picioarele lui portul, pieţele oraşului, lăuntrul curţilor, liniile străzilor şi oamenii, ca nişte pitici, una cu pământul. Ah! dacă Hannon ar fi sosit la timp în dimineaţa bătăliei de la ostroavele Aegate! Îşi adânci privirea în zarea îndepărtată şi întinse braţele lui fremătătoare spre Roma.

Mulţimea se strânsese pe dealul Acropolei. Se îmbulzea în piaţa lui Khamon, aşteptând sosirea sufetului. Terasele erau pline de oameni. Câţiva, recunoscându-l, îl salutară; dar Hamilcar se feri, ca să aţâţe şi mai mult nerăbdarea poporului.

În sala de jos îl aşteptau prietenii săi cei mai credincioşi: Istatten, Subeldia, Hictamon, Yeubas şi toţi ceilalţi. Îi povestiră cele întâmplate de la încheierea păcii cu Roma: zgârcenia Bătrânilor, înfrângerea lui Giscon, răpirea zaimfului, ajutorul trimis Uticei şi apoi lăsarea ei în părăsire. Nici unul nu îndrăzni să-i vorbească despre cele ce-l priveau de-a dreptul. Se despărţiră, urmând să se întâlnească din nou, în aceeaşi noapte, în templul lui Moloh, unde avea să se ţină adunarea Bătrânilor.

La ieşire îl întâmpină o larmă mare, ce se stârnise în faţa porţii. Cineva încerca să-şi facă drum printre slujitorii care i se împotriveau. Auzind cearta care se înteţea, Hamilcar porunci ca necunoscutul să fie adus înaintea lui.

Se ivi o bătrână negresă, gârbovă, zbârcită, cu privirea nătângă şi tremurând din tot trupul sub vălurile albastre care îi cădeau în falduri largi până la călcâie, veni în faţa sufetului şi se priviră amândoi îndelung. Hamilcar tresări; la un semn al său, sclavii se făcură nevăzuţi. Ţinând strâns braţul bătrânei şi şoptindu-i să fie cu băgare de seamă, o duse cu el într-o odaie îndepărtată.

Negresa căzu la picioarele lui, voind să i le sărute; Hamilcar o ridică de la pământ cu o mişcare grăbită.

— Unde l-ai lăsat, Iddibal?

— În locul ştiut, stăpâne.

Bătrâna dădu la o parte vălurile şi-şi şterse faţa cu mâneca rochiei. Nu mai rămase nimic, nici din negreala obrazului, nici din tremurul mâinilor, nici din spinarea gârbovită. Era un bătrân zdravăn, cu pielea tăbăcită de vânt, de nisip şi de mare. Purta pe creştetul capului un smoc de păr alb, ca moţul unei păsări din pădure. Clipi din ochi, arătând veşmântul înşelător pe care îl lepădase.

— Bine ai făcut, Iddibal! Bine ai făcut! Apoi, ca şi cum l-ar fi străpuns cu privirea: Nu bănuieşte nimeni, nimic?

Bătrânul se jură pe toţi Cabirii că păstrează taina cu sfinţenie. Trăiau ascunşi într-o colibă, la trei zile depărtare de Hadrumeta, pe un ţărm unde nu se aflau decât broaşte ţestoase şi un şir de palmieri la marginea deşertului.

— Aşa cum ai poruncit, stăpâne, îl învăţ să azvârla lancea şi să mâne caii.

— E voinic, nu-i aşa?

— Da, stăpâne, şi cutezător! Nu-i e frică nici de şerpi, nici de tunete, nici de strigoi. Aleargă cu picioarele goale pe muchia prăpăstiilor ca un cioban.

— Vorbeşte! Vorbeşte!

— Născoceşte capcane şi prinde fiare sălbatice. Luna trecută, stăpâne, s-a luptat cu un vultur; stropii mari de sânge ai copilului se amestecau cu sângele păsării de pradă, fluturând în aer ca nişte flori roşii purtate de vânt. Vulturul încerca să-l cuprindă cu aripile, dar băiatul îl strângea la piept, şi pe măsură ce simţea cum moare, râsul lui izbucnea tot mai mândru şi mai strălucitor, ca un tăiş de sabie.

Hamilcar îşi aplecă fruntea, înfiorat de aceste prevestiri ale măririi.

— De câtăva vreme îl încearcă însă un fel de nelinişte. Priveşte în larg pânzele corăbiilor pe mare. E trist şi nu vrea să mănânce. Mă întreabă câţi zei sunt şi îmi cere să-i vorbesc despre Cartagina.

— Nu! Nu încă! strigă Hamilcar.

Bătrânul sclav părea că înţelege primejdiile de care se temea sufetul.

— Nu ştiu, cum aş putea să-l înfrânez? I-am făgăduit un pumnal cu mâner de argint bătut în mărgăritare şi-am venit la Cartagina să i-l cumpăr.

Povesti apoi cum l-a zărit pe Hamilcar pe terasa turnului şi cum, ca să ajungă până la el, a înşelat străjile din port, dându-se drept una din slujnicele lui Salammbô.

Hamilcar rămase pe gânduri câteva clipe, apoi spuse:

— Mâine, spre apusul soarelui, te vei duce la Megara, în spatele vopsitoriei de purpură şi vei striga de trei ori, ca un şacal. Dacă nu mă vei găsi acolo, te vei reîntoarce în Cartagina la ziua dintâi a fiecărei luni. Nu uita. Dăruieşte-i întreaga iubire a ta şi vorbeşte-i despre Hamilcar. A sosit timpul.

Sclavul îşi reluă veşmintele femeieşti şi părăsiră amândoi portul.

Despărţindu-se de bătrân, Hamilcar mai merse departe pe jos, neînsoţit. În asemenea împrejurări deosebit de însemnate, adunările Bătrânilor se ţineau în mare taină, şi fiecare se ferea să fie văzut.

Hamilcar o luă pe marginea dinspre răsărit a Acropolei; trecu prin Târgul-Verdeţurilor, pe sub bolţile lui Kinsido, până în mahalaua negustorilor de arome. Ici-colo, luminile se stingeau: străzile se umpleau de tăcere, şi umbre se strecurau pe urma lui, în întunericul nopţii. Toate se îndreptau, ca şi el, spre Mappale.

Templul lui Moloh se înălţa la marginea unei râpe adânci, într-un loc posomorât şi jalnic. Nu se zăreau decât zidurile lui, nesfârşit de înalte, ca pereţii unui mormânt uriaş. Noaptea era adâncă şi o ceaţă cenuşie se lăsa peste mare. Vântul izbea ţărmul, cu un prelung ecou de vaiete şi suspine. Umbrele se topeau în întuneric, ca şi cum ar fi trecut nevăzute prin ziduri.

Dincolo de poartă se întindea o curte cuprinzătoare, în patru laturi, mărginită de arcade. În mijlocul ei, se ridica o zidire puternică, având opt pereţi de aceeaşi mărime. Cupolele arcuite deasupra lor se înşirau în jurul celui de-al doilea etaj, care sprijinea la rândul lui o rotondă, ca un con subţiat la mijloc şi purtând în vârful lui un glob.

Focuri ardeau în cilindri de metal dantelat, cu lungi mânere de lemn, purtate de slujitori. Flăcările tremurau sub răbufnelile vântului, punând răsfrângeri roşii pe pieptenii de aur din părul lor împletit pe ceafă. Oamenii templului se strigau unii pe alţii şi alergau în întâmpinarea Bătrânilor.

Pe lespezile pardoselii, culcaţi pe labe ca sfincşii, odihneau din loc în loc lei uriaşi: întrupările vii ale mistuitorului Soare. Păreau că dorm, cu pleoapele pe jumătate închise. Zgomotul de paşi şi zvonul de glasuri îi treziră; desprinzându-se de la locul lor veniră în calea Bătrânilor, pe care îi cunoşteau după îmbrăcăminte. Se frecau de coapsele lor, încovoindu-şi spinarea cu lungi căscaturi sonore, şi aburul răsuflării lor tremura la lumina torţelor. În mijlocul acestei frământări care creştea, porţile se închiseră; preoţii se făcură nevăzuţi, şi Bătrânii se strecurară pe sub coloanele care împrejmuiau templul ca un adânc vestibul.

Înşiruite în cercuri din ce în ce mai largi, înconjurându-se unele pe altele până aproape de peretele altarului, coloanele înfăţişau rând pe rând, mai întâi ciclul saturnin al anilor, apoi fiecare an cu lunile lui, şi lunile împărţite în zile.

Era locul unde îşi lăsau Bătrânii toiagurile lor cioplite din lemn de narval. O lege veche, pe care nimeni nu îndrăznea s-o calce, osândea la moarte pe oricare ar fi încercat să intre în adunare cu o armă asupra lui. Unii veneau cu hainele sfâşiate, ca să arate că, jelind moartea celor scumpi ai lor, nu-şi cruţaseră veşmintele; aveau însă grijă să înnădească pe-alături un tiv de purpură, pentru ca în marea lor durere să nu întindă ruptura prea mult. Alţii îşi fereau barba, vârându-o într-o pungă de piele viorie, legată după urechi cu două şnururi.

Bătrânii se salutară, îmbrăţişându-se piept la piept; Toţi se strânseră în jurul lui Hamilcar şi-i urară bun sosit. Ai fi zis că sunt fiii aceluiaşi tată, care se bucură de întoarcerea fratelui lor. Erau, cea mai mare parte din ei, bărbaţi bine clădiţi, nu prea înalţi, cu nasul coroiat ca al coloşilor sirieni. Statura înaltă a altora, picioarele subţiri şi umerii obrajilor ieşiţi în afară, trădau obârşia africană a strămoşilor lor nomazi. Negustorii, care nu-şi părăseau niciodată tarabele lor, se cunoşteau după faţa lor străvezie; erau alţii care parcă duceau cu ei toată asprimea deşertului; pe fiecare deget al mâinilor lor arse de soarele unor ceruri neştiute, scânteiau inele ciudate. Călătorii pe drumurile mării aveau mersul legănat; stăpânii pământurilor rodnice miroseau a fân cosit, a teasc şi a sudoare de catâr. Aceşti piraţi bătrâni culegeau roadele câmpurilor; aceşti cămătari lacomi de bani trimiteau corăbii pe mare; aceşti satrapi de întinse moşii creşteau sclavi pricepuţi la tot felul de treburi. Ştiau cu de-amănuntul toate rânduielile slujbelor religioase; cunoşteau toate şireteniile; erau bogaţi şi neîndurători. Prea multele lor griji le dădeau înfăţişarea unor oameni osteniţi. În ochii lor aprinşi licăreau numai bănuieli şi neîncredere. Obişnuiţi să călătorească şi să mintă, deprinşi să se târguiască şi să dea porunci, firea lor făţarnică şi brutală totodată avea în ea un amestec ciudat de violenţă şi de şiretenie. Iar mai presus de toate, îi apăsa teama de puterea zeilor.

Trecură mai întâi printr-o odaie boltită, având forma unui ou. Şapte uşi, închipuind cele şapte planete, înscriau în perete şapte pătrate de culori felurite. Străbătând apoi încă o sală lungă, intrară în a treia, asemănătoare celorlalte.

Un policandru împodobit cu flori cizelate lumina în adâncul încăperii, şi fitiluri răsucite din fire de bumbac ardeau în potire de diamante, pe fiecare din cele opt ramuri de aur, care îşi întindeau braţele deasupra ultimelor trepte, spre un mare altar cu colţuri prinse în cornuri de aramă. Două scări, de-o parte şi de alta, urcau pe culmea unui pod înalt, ale cărui ziduri nu se zăreau; era un munte de cenuşă, sub care fumega încet un foc mai mult bănuit. Deasupra policandrului, mai sus decât altarul însuşi, Moloh îşi ridica pieptul lui omenesc, turnat în fier şi ciuruit de găuri. Aripile lui largi se întindeau pe perete, şi mâinile lui lungi coborau până la pământ. Avea trei ochi în frunte – trei cercuri galbene, cu câte-o piatră neagră în mijlocul lor – şi ridica într-o cumplită opintire fruntea lui de taur, ca şi cum ar fi vrut să mugească.

De jur împrejurul încăperii erau înşirate scăunele de abanos. În spatele fiecăruia ardea o torţă, înfiptă într-un mâner cu trei gheare de bronz. Flacăra torţelor se răsfrângea pe romburile de sidef ale pardoselei.

Odaia era atât de înaltă, încât pereţii roşii, urcând spre tavanul boltit se întunecau, iar cei trei ochi ai idolului licăreau în beznă ca nişte stele pierdute în adâncul nopţii.

Bătrânii se aşezară pe scăunelele de abanos, acoperindu-şi capul cu poalele hainelor lor lungi. Rămaseră nemişcaţi, cu braţele încrucişate în golul mânecilor; din marginea altarului până la uşă, pardoseala sidefată părea un râu de lumină curgând pe sub picioarele lor goale.

Cei patru mari preoţi stăteau, spate-n spate, în mijlocul odăii, pe patru jilţuri de fildeş, potrivite în chip de cruce. Marele preot al lui Eşmun în rochie viorie; marele preot al lui Tanit în rochie albă; marele preot al lui Khamon în rochie de lână roşcată, şi marele preot al lui Moloh în rochie de purpură.

Hamilcar se opri în faţa policandrului; trecu de jur împrejurul lui şi ridicând privirea spre fitilurile care ardeau, azvârli asupra lor o pulbere aromată; în vârful ramurilor pâlpâiră flăcări viorii.

Un glas pătrunzător se ridică: altul îi răspunse; şi cei o sută de Bătrâni, cei patru mari preoţi şi Hamilcar, care rămăsese în picioare, intonară un imn de slavă, repetând cu tot mai multă putere aceleaşi frânturi de cuvinte. Glasurile lor izbucneau în sunete tot mai înalte, mai cumplite, mai înfricoşătoare; apoi, dintr-o dată, cântecul se opri.

Urmară câteva clipe de aşteptare; Hamilcar scoase din sân o mică statuetă cu trei capete, albastră ca safirul, şi o aşeză pe pământ înaintea lui. Era întruchiparea Adevărului, însufleţitorul cuvintelor pe care avea să le rostească. Strânse apoi din nou idolul la pieptul său, în vreme ce, cuprinşi parcă de o nestăpânită mânie, Bătrânii începură să strige;

— Ţi-e gândul la bunii tăi prieteni, barbarii! Trădătorule! Ticălosule! Te-ai întors să ne vezi cum pierim, nu-i aşa? Lăsaţi-l să vorbească! Nu, nu!

Era felul lor de a se răzbuna împotriva bunei-cuviinţe pe care, după datina adunărilor obşteşti, fuseseră nevoiţi s-o păstreze până atunci; şi cu toate că ei înşişi doriseră întoarcerea lui Hamilcar, se năpusteau acum asupra lui, ocărându-l că nu se grăbise să-i scutească de o înfrângere, furioşi mai ales că n-o suferise împreună cu ei.

După ce larma se potoli, marele preot al lui Moloh se ridică şi spuse:

— Te întrebăm: pentru ce nu te-ai întors în Cartagina?

— Nu vă priveşte, răspunse cu dispreţ sufetul.

Strigătele izbucniră din nou.

— Ce învinuire îmi aduceţi? Poate că din pricina mea am pierdut războiul? Ştiţi bine cum am dus armata la luptă, voi, care cu atâta uşurinţă aţi lăsat pe barbari…

— Ajunge! Ajunge!

Hamilcar vorbi mai departe, coborând glasul, ca să fie ascultat mai bine.

— A, da, aveţi dreptate… M-am înşelat, lumini ale Baalilor! Sunt destui viteji printre voi! Ridică-te, Giscon!

Făcu câţiva paşi pe treptele altarului şi, cu pleoapele pe jumătate închise, ca şi cum ar fi căutat pe cineva, repetă:

— Ridică-te, Giscon! Acuză-mă, şi aceştia te vor apăra. Unde eşti?

Apoi schimbă glasul:

— A rămas acasă, se înţelege! În mijlocul fiilor lui, poruncind sclavilor ca un om fericit, stând să numere pe perete semnele de cinstire pe care patria i le-a dăruit!

Se frământa în loc, zvâcnind din umeri ca şi cum ar fi fost biciuit.

— Nici măcar nu ştiţi să spuneţi dacă mai trăieşte sau a murit!

Fără să-i pese de strigătele dimprejurul lui, le spuse că lăsând la voia întâmplării pe sufetul lor, trădaseră Republica. Pacea cu Roma li s-a părut prielnică, dar fusese mai nefericită decât douăzeci de bătălii pierdute. Câţiva aplaudară. Erau cei mai puţin bogaţi din Sfatul Bătrânilor; cei bănuiţi că s-au dat de partea poporului – sau doresc întoarcerea tiraniei. Potrivnicii lor, capii sisiţilor şi dregătorii Republicii, erau mai numeroşi decât ei; cei mai de seamă se rânduiseră în jurul lui Hannon, pe cealaltă latură, în faţa covorului vioriu care acoperea uşa cea mare.

Hannon îşi acoperise cu dresuri bubele de pe obraz; dar pulberea de aur cu care îşi presărase creştetul i se scutura pe umeri, strângându-se în două pete lucitoare şi lăsând să i se vadă părul alb, încâlcit ca un caier de lână. Îşi înfăşurase mâinile în fâşii de pânză muiate într-un ulei parfumat, care picura pe lespezi. Boala de care suferea se înrăise pesemne, căci ochii lui dispăruseră cu totul sub umflătura pleoapelor; trebuia să aplece capul pe spate ca să poată vedea. Prietenii lui îl îndemnau să vorbească; în cele din urmă dădu drumul glasului său răguşit şi respingător:

— Nu fii atât de semeţ, Barca! Toţi am fost învinşi. Să-şi poarte fiecare partea lui de suferinţă. Resemnează-te!

— Spune mai bine, îi răspunse zâmbitor Hamilcar, cum de-ai îndreptat galerele tale spre corăbiile de război ale romanilor?

— Nu m-am putut împotrivi vântului, spuse Hannon.

— Te bălăceşti ca un rinocer în murdăria lui! Decât să-ţi dai neghiobia pe faţă, mai bine ai tăcea.

Unul pe altul se trăgeau la răspundere pentru bătălia pierdută în faţa ostroavelor Aegate.

Hamilcar îl învinuia pe Hannon că nu se grăbise să-i vină în ajutor.

— Nu puteam să las Eryxul fără apărare! De ce nu te-ai depărtat în larg? Cine te oprea? A, uitasem că elefanţilor le e teamă de mare!

Oamenii lui Hamilcar găsiră gluma atât de bună, încât izbucniră în hohote de râs. Bolţile răsunau ca un sunet de timpane.

Hannon protestă cu indignare împotriva jignirii ce i se aducea. Boala de care suferea era urmarea unei răceli din timpul bătăliei de la Hecatompyle; lacrimi mari curgeau pe faţa lui, ca ploaia de iarnă pe un zid dărâmat.

Hamilcar vorbi din nou:

— Dacă mi-aţi fi arătat atâta dragoste, câtă îi purtaţi acestuia, Cartagina ar fi astăzi fericită. Am cerut în repetate rânduri ajutorul vostru. N-aţi vrut să-mi trimiteţi banii de care aveam nevoie!

— Ne trebuiau şi nouă! răspunseră sisiţii.

— Iar când mă aflam în culmea deznădejdii, când beam udul catârilor şi rodeam curelele sandalelor, când aş fi dorit să preschimb firele de iarbă în soldaţi şi să-mi refac legiunile din carnea putredă a leşurilor, voi dădeaţi poruncă să se întoarcă acasă puţinele corăbii ce-mi mai rămăseseră!

— Eram în primejdie să le pierdem pe toate, răspunse Baat-Baal, stăpânul băilor de aur din Getulia-Darityană.

— Ce făceaţi în vremea aceasta la Cartagina, cuibăriţi după ziduri în casele voastre? Trebuia să chemaţi pe galii din valea Eridanului; ar fi venit cananaenii din Cyrena; şi pe când romanii trimiteau solie lui Ptolemeu…

— A început acum să-i laude pe romani! strigă unul. Cu cât te-au cumpărat ca să-i aperi?

— Întreabă câmpiile din Brutium! Cetăţile dărâmate din Locra, Metaponte şi Heracleea! Am dat foc pădurilor, am prădat templele lor, şi până la moartea celor din urmă strănepoţi ai strănepoţilor lor…

— Ai pornit să declami ca un retor! îi curmă vorba Kapuras, unul din negustorii cei mai de vază. Spune lămurit, ce doreşti?

— Spun că ar trebui să fim, totodată, mai îndemânatici şi mai hotărâţi. Dacă Africa sfărâmă jugul vostru, înseamnă – stăpâni neputincioşi! – că nu vă pricepeţi să i-l legaţi de umeri. Oricare bărbat îndrăzneţ, Agatocle, Regulus, Coepio, n-are decât să coboare pe pământul ei, pentru a o cuceri; iar când libienii din răsărit se vor înţelege cu numizii de la apus, când nomazii vor năvăli dinspre miazăzi şi romanii de la miazănoapte…

Un strigăt de spaimă izbucni deodată.

— Vă veţi lovi cu pumnii în piept, vă veţi rostogoli în ţărână şi veţi sfâşia hainele de pe voi! Va fi zadarnic! Veţi fi duşi să trageţi la moară în marginea Suburrei şi să culegeţi viile din Laţiu…

Bătrânii se loveau cu palma peste coapsa dreaptă ca să-şi arate indignarea, iar mânecile rochiilor lor fluturau în aer, ca aripile mari a unor păsări speriate. Împins parcă de o putere nevăzută, Hamilcar vorbea mai departe, de pe cea mai înaltă treaptă a altarului, cu glas fremătând şi înfricoşător. Ridica amândouă braţele, şi razele de lumină ale policandrului care ardea la spatele lui îi treceau printre degete ca nişte săgeţi de aur.

— Veţi pierde toate corăbiile, câmpurile, casele, leagănul paturilor voastre şi sclavii care vă freacă picioarele! Plugurile vor trage brazdă peste mormintele voastre, şi în palatele voastre vor veni să doarmă şacalii! Nu se va mai auzi decât ţipătul vulturilor peste mormanele de ziduri dărâmate! Te vei prăbuşi, Cartagina!

Cei patru mari preoţi întinseră mâinile, pentru a goni blestemul. Sfatul întreg se ridicase în picioare. Dar Hamilcar, sufet al mării şi magistrat sacerdotal, stătea sub ocrotirea Soarelui şi nimeni nu-l putea atinge, câtă vreme nu fusese judecat de adunarea Bogaţilor. Fiorii spaimei înconjurau altarul. Toţi dădură înapoi.

Hamilcar încetase de-a mai vorbi. Cu ochii ţintiţi înainte, cu obrazul mai alb decât perlele tiarei, răsufla greu, înfricoşat parcă de sine însuşi şi stăpânit de întunecate presimţiri. Flăcările care pâlpâiau în ramurile de bronz i se păreau, din înălţime, o coroană de foc aruncară peste pardoseala templului. Şuviţe negre de fum se ridicau topindu-se în întunericul bolţii. Urmară câteva clipe de tăcere: o tăcere atât de adâncă, încât se auzea, de departe, murmurul mării.

Bătrânii dădură apoi drumul întrebărilor. Războiul pe care îl dezlănţuiseră barbarii, îi lovea în viaţa şi în avutul lor. Pentru a-i înfrânge aveau nevoie de Hamilcar, şi călcând peste mândria lor, se vedeau siliţi să pună frâu duşmăniei pe care i-o purtau. Cu prefăcute cuvinte de împăcare şi cu subînţelesuri pline de făgăduieli căutară mai întâi să câştige pe prietenii lui. Dar Hamilcar se arăta hotărât să nu mai ia asupra lui nici o răspundere. Îl rugară şi-l implorară zadarnic; şi fiindcă vorbeau mereu despre trădare, sufetul s-a înfuriat. Singurul trădător, zicea el, fusese Marele-Sfat, căci o dată cu sfârşitul războiului, mercenarii aveau dreptul să se socotească oameni liberi. Nu se sfii să laude vitejia lor, stăruind asupra folosului pe care l-ar fi avut Republica dacă ar fi căutat să-i câştige prin dăruiri de bani şi drepturi deosebite.

Atunci, Magdassan, unul din foştii guvernatori ai provinciilor, învârtind în cap ochii lui galbeni, spuse:

— După cum se vede, Barca, umblând prin atâtea ţări străine, ai ajuns să vorbeşti ca un grec, ca un latin, sau ca mai ştiu eu cine… Răsplată pentru oamenii aceştia? Să piară mai bine zece mii de barbari, decât unul singur din ai noştri!

Bătrânii dădură din cap în semn de încuviinţare, murmurând:

— De ce să ne facem griji? Mercenari vom găsi oricând.

— Şi veţi scăpa lesne de ei, nu-i aşa? Îi veţi lăsa în voia soartei, cum aţi făcut în Sardinia! Veţi da de ştire duşmanului pe ce cale se întorc acasă, cum i-aţi jertfit pe gali în Sicilia, sau îi veţi arunca pe-un ţărm pustiu în largul mării. Am văzut cu ochii mei, la întoarcere, stâncile albite de oasele lor…

— Ce nenorocire! rânji în batjocură Kapuras.

— N-au trecut de-atâtea ori de partea duşmanului? strigară alţii.

Hamilcar îi înfruntă:

— Atunci de ce, împotriva legii, i-aţi chemat în Cartagina? Şi când i-aţi văzut, atât de mulţi şi atât de săraci în cetatea bogăţiilor voastre, pentru ce nu v-aţi gândit nici o clipă să le slăbiţi puterea învrăjbindu-i? Nu! Le-aţi îngăduit să plece, dimpreună cu femeile şi copiii lor, fără să păstraţi un singur ostatic! Ce socoteaţi? Că vor primi să piară toţi, ca să vă cruţe neplăcerea de a vă ţine jurămintele? Îi urâţi fiindcă sunt puternici; mă urâţi şi mai mult pe mine, care sunt stăpânul lor. Da, da! v-am simţit adineauri când îmi sărutaţi mâinile, abia vă ţineaţi să nu mi le muşcaţi!

Nici dacă leii care dormeau în curte ar fi năvălit în templu răcnind, n-ar fi dezlănţuit o larmă mai cumplită. Marele preot al lui Eşmun se ridică în picioare, şi cu genunchii strânşi, cu coatele lipite de şolduri, cu palmele întoarse, spuse:

— Barca! Republica îţi cere să iei asupra ta conducerea supremă a oştilor punice!

— Nu primesc! răspunse Hamilcar.

— Îţi dăm depline puteri, strigară capii sisiţiilor.

— Nu!

— Nu vei avea de dat socoteală nimănui şi nu vei împărţi puterea cu nimeni. Îţi vom da toţi banii de care vei avea nevoie, toţi prinşii în luptă şi toată prada de război şi, pe deasupra, cincizeci de zereţi de pământ pentru fiecare stârv de duşman.

— Nu, nu! alături de voi nu voi putea birui niciodată…

— Îi e teamă!

—.fiindcă sunteţi laşi, avari, nerecunoscători, fricoşi şi fără minte!

— Vrea să-i cruţe!

— Ca să se pună în fruntea lor, spuse unul.

— Şi să se întoarcă împotriva noastră, strigă altul.

Din capătul celălalt al sălii, Hannon răcni:

— Vrea să se facă rege!

Toţi săriră ca arşi de la locurile lor: răsturnară scaunele, smulseră torţele, năvălind asupra altarului; în umbră sclipeau vârfuri de pumnale. Hamilcar scoase de sub aripa mânecilor două cuţite lungi şi, îndoit din mijloc, cu ochii în flăcări şi scrâşnind din dinţi, făcu un pas înainte cu piciorul stâng, apoi rămase nemişcat sub policandrul de aur, gata să-i înfrunte.

Aşadar, Bătrânii veniseră la adunare înarmaţi; ştiau prea bine că săvârşeau o fărădelege şi se priveau unii pe alţii înfricoşaţi. Fiindcă vina era a tuturor, se liniştiră, întorcându-se cu spatele spre Hamilcar, coborâră unul după altul, fierbând în ei de furie şi de umilinţă. Era a doua oară când se vedeau siliţi să dea înapoi în faţa lui. Rămaseră câteva clipe în picioare. Mulţi dintre ei îşi duceau la gură degetele însângerate, sau le înfăşurau cu grijă în poalele veştmântului. Erau gata de plecare, când Hamilcar auzi pe unul spunând:

— Îi cruţă ca să nu-şi mâhnească fata…

Altul adăugă, cu glas mai tare:

— Vezi bine! dacă fiica lui îşi alege iubiţii printre mercenari!

Hamilcar simţi cum pământul îi fuge de sub picioare, îl fulgeră cu privirea pe Şahabarim. Dar preotul lui Tanit nu se mişcase de la locul lui; nu i se zărea decât scufia. Priviri batjocoritoare se aţinteau asupra lui Hamilcar, şi cu cât neliniştea lui creştea, cu atât se înteţeau râsetele celorlalţi. Cei care se pregăteau să plece strigau în mijlocul huiduielilor:

— L-a văzut cineva ieşind din odaia ei!

— Într-o dimineaţă a lui Tamuz.

— Era tâlharul care a furat zaimful.

— Un tânăr chipeş.

— Mai înalt decât tine.

Hamilcar îşi smulse de pe frunte semnul înaltei lui demnităţi – tiara cu opt cercuri mistice, având la mijloc o scoică de smarald – şi-l zvârli cu putere la pământ. Cercurile de aur se rostogoliră sfărâmându-se şi perlele se risipiră sunând pe lespezi. Pe fruntea lui albă apăru urma unei răni adânci, care se încolăcea deasupra sprâncenelor, ca un şarpe. Tremurând din tot trupul, Hamilcar sui una din scările care mărgineau altarul, oprindu-se deasupra lui. Se dăruia Zeului, jertfindu-se pe sine însuşi. Faldurile mantiei lungi făceau să tremure luminile policandrului care ardea sub sandalele sale, şi pulberea uşoară pe care o răscolise cu paşii îl învăluia ca un nor până la brâu. Se opri între picioarele uriaşului de aramă, culese doi pumni din pulberea de aur, la vederea căreia cartaginezii se cutremurau de spaimă, şi vorbi:

— Jur pe cele o sută de lumini ale cugetelor voastre! Pe cele opt focuri ale Cabirilor! Pe stele, pe meteori şi pe vulcani! Pe tot ceea ce arde! Pe arşiţa deşertului şi pe valurile sărate ale mării! Pe peştera din Hadrumet şi pe împărăţia sufletelor! Pe tot ceea ce e supus pieirii, pe cenuşa fiilor voştri şi a fraţilor străbunilor voştri, cu care în clipa aceasta o amestec pe-a mea! Voi, cei o Sută ai Sfatului Cartaginei, învinuind pe fiica mea aţi minţit! Iar eu, Hamilcar Barca, sufetul-mării, căpetenia Bogaţilor şi stăpân al poporului, jur înaintea Molohului cu cap-detaur.

Aşteptau toţi să audă cuvântul cumplit, înfricoşător, dar Hamilcar vorbi mai departe cu glasul lui puternic, acum mai liniştit:

—.jur că niciodată nu-i voi spune nimic!

Slujitorii templului, cu părul prins în piepteni de aur, se iviră în prag purtând ramuri de palmier şi bureţi de purpură. Dădură la o parte perdeaua viorie care acoperea uşa cea mare, şi în adâncul sălilor de alături se zări întinderea cerului trandafiriu, ca o altă boltă, care cobora în zare până la marginea mării albastre. Soarele se ridica peste valuri, luminând deodată cele şapte firide cu porţi de fier din pieptul colosului de aramă. Gura lui cu dinţi roşii se deschidea într-un căscat înfricoşător; nările lui uriaşe se umpleau de lumină, dându-i o înfăţişare cumplită şi nerăbdătoare, ca şi cum ar fi fost gata să se smulgă de la locul lui, contopindu-se cu Zeul-astru pe drumurile fără hotar ale spaţiului.

Torţele azvârlite pe jos mai ardeau încă, punând pete de sânge peste sidefurile pardoselei. Bătrânii mergeau cu paşi osteniţi şi îşi umpleau pieptul cu aerul proaspăt ai dimineţii. Feţele lor străvezii erau pline de sudoare: strigaseră atât de mult, încât nu se mai auzeau. Dar mânia lor împotriva sufetului nu se potolise; în loc de rămas-bun îi trimiseră ameninţări; iar Hamilcar le răspunse la fel.

— Mâine noapte, Barca, în templul lui Eşmun.

— Voi fi acolo.

— Nu vei scăpa de osânda Bogaţilor!

— Nici voi de judecata poporului!

— Vei sfârşi răstignit pe cruce!

— Iar voi, sfâşiaţi în mijlocul străzii!

Ajungând pe pragul porţii îşi reluă fiecare mersul lui liniştit.

Fugarii cu vizitiii lor îşi aşteptau stăpânii în faţa porţii. Cei mai mulţi dintre Bătrâni plecară călare pe catârii lor albi. Hamilcar sări în carul lui şi prinse hăţurile în mâini. Încordându-şi gâturile şi răscolind pietrele străzii sub copitele lor, cei doi armăsari străbătură în goană calea Mappalei; carul trecea atât de repede, încât vulturul de argint din capul oiştei părea că zboară.

Drumul străbătea o câmpie semănată cu lespezi înalte, ascuţite la vârf ca nişte piramide şi purtând o mână deschisă, ca şi cum mortul care zăcea sub ele ar fi ridicat-o spre cer, în semn de îndurerare. Mai departe se înşiruiau colibe, ca nişte conuri, plămădite din humă, crengi subţiri şi trestie împletită. Ziduri joase de piatră măruntă, şanţuri cu apă curgătoare, pereţi de rogojină şi garduri de nopal despărţeau la întâmplare aceste locuinţe, tot mai dese pe măsură ce drumul suia spre grădinile lui Hamilcar. Privirile sufetului se îndreptau spre o curte mare, în mijlocul căreia se ridicau trei caturi suprapuse, având trei monstruoase turnuri rotunde: unul de piatră, altul de cărămidă şi al treilea de cedru; douăzeci şi patru de coloane de lemn de ienupăr susţineau o cupolă de aramă, din marginea căreia coborau ca nişte ghirlande lanţuri subţiri, împletite tot din aramă. Clădiri mai puţin înalte se întindeau spre dreapta, magaziile şi casa zisă a negoţurilor, apoi, în adâncul dumbravei de chiparoşi, odăile femeilor, înşirându-se ca două ziduri de bronz.

Carul răsunător intră pe poarta strâmtă şi se opri sub un hambar larg, unde cai împiedicaţi îşi mâncau tainul lor de fin proaspăt.

Slujitorii ieşiră în întâmpinarea stăpânului. Se aflau în curte mai mulţi decât de obicei, căci, de teama barbarilor, oamenii folosiţi la muncile câmpului fuseseră întorşi în Cartagina. Înveşmântaţi în piei de vită, plugarii târau după ei lanţurile legate de glezne; vopsitorii de la boiangeria de purpură aveau braţele roşii ca nişte călăi; corăbierii purtau scufii verzi; pescarii, salbe de mărgean; vânătorii, o plasă pe umeri; oamenii din Megara tunici albe sau negre, izmene scurte de piele, pălării rotunde de paie, de pâslă sau de pânză, după slujba pe care o îndeplineau şi feluritele lor meşteşuguri.

O mulţime în zdrenţe se strânsese înapoia lor. Erau săracii care trăiau pe lângă curte fără un rost anumit, dormind noaptea prin stufişurile grădinii şi hăpăind resturile pe care li le aruncau bucătarii; fiinţe oropsite, care mucezeau în umbra palatului. Hamilcar îi îngăduia şi, mai mult din prevedere decât dispreţuindu-i, se ferea să şi-i facă duşmani. În semn de bucurie, îşi puseseră toţi câte o floare la ureche; mulţi din ei îşi vedeau stăpânul pentru întâia oară.

Slujitorii, îmbrobodiţi ca nişte sfincşi, deschiseră drum cu beţele în învălmăşeala gloatei, împrăştiind sclavii mulţi şi rău-mirositori, care se îmbulzeau în calea stăpânului.

Mulţimea s-a trântit la pământ şi a strigat: „Ochi al lui Baal, casa ta să-nflorească!” Trecând de-a lungul aleei de chiparoşi, printre sclavii culcaţi pe burtă, mai-marele slugilor, Abdalonim, ieşi înaintea lui Hamilcar, purtând pe cap o mitră albă şi o cădelniţă în mână.

Salammbô se ivi pe scara galerelor. Toate slujitoarele o însoţeau, coborând în urma ei treaptă cu treaptă. Chipurile negreselor răsăreau ca nişte mărgele de abanos în şirul legăturilor albe, care strângeau cu cercuri de aur fruntea femeilor romane; altele purtau în păr săgeţi de argint, fluturi de smarald şi ace lungi sclipind în soare. Inele, copci, coliere, ciucuri şi brăţări străluceau în acest amestec de veşminte albe, galbene, albastre, şi un foşnet de mătăsuri uşoare se împletea cu clipocitul sandalelor şi zvonul surd al picioarelor goale, călcând pe talpa de lemn. Ici-colo, peste umerii lor, răsărea în lumină zâmbetul unui eunuc. Când glasurile de bucurie ale bărbaţilor tăcură, însoţitoarele lui Salammbô, acoperindu-şi faţa cu mâneca veşmintelor, scoaseră un strigăt atât de straniu, de pătrunzător şi de sălbatic – ca urletul unei lupoaice – încât întreaga scară de abanos, acoperită de femei, a răsunat asemenea unei lire uriaşe.

Vălurile fluturau în aer şi tulpinele firave de papirus se legănau uşor în adierea vintului. Era în luna lui Şebaz, miezul iernii. Rodiile îşi deschideau floarea sub albastrul cerului şi printre ramurile însorite, departe în largul mării se zărea umbra unui ostrov pe jumătate înfăşurat în ceaţă.

Văzând pe Salammbô, Hamilcar se opri. Copila aceasta venise pe lume după ce băieţii care se născuseră înaintea ei muriseră. Neamurile care se închinau Soarelui credeau că naşterea unei fete era semn de nenoroc. Zeii îi mai dăruiseră în urmă un fiu, dar Hamilcar păstra încă amintirea aşteptării înşelate şi gustul amar al blestemelor ce rostise împotriva urmaşei nedorite.

Salammbô venea în întâmpinarea tatălui său. Şiruri de perle, de culori felurite, coborau ca nişte lungi ciorchini de la urechi pe umeri până la coate; părul inelat plutea pe creştetul ei ca un nor. În jurul gâtului purta o salbă din plăci de aur dreptunghiulare, închipuind o femeie stând între doi lei ridicaţi pe picioarele dinapoi; veşmântul ei era aidoma cu al Zeiţei. Rochia viorie, cu mâneci largi, îi subţia mijlocul, căzând în falduri bogate până la pământ. Între buzele ei încondeiate cu roşu, dinţii păreau mai albi, şi sub pleoapele umbrite cu antimoniu, ochii mai prelungi. Sandalele împodobite cu pene călcau pe tocuri înalte, şi chipul ei, poate din pricina frigului, era nespus de palid.

Se opri înaintea lui Hamilcar, şi fără să ridice ochii pentru a-l privi, spuse:

— Închinare ţie, Ochi al lui Baalim! Veşnică mărire! Biruinţă! Belşug! Bucurie! Inima mea de multă vreme e tristă şi casa fără tine tânjea. Dar când stăpânul se întoarce acasă, e ca şi cum ar învia Tamuz! O viaţă şi-o încântare nouă înfloreşte pretutindeni, părinte, sub privirile tale!

Luând din mâiniie lui Taanah un mic vas oval, în care fumega un amestec de făină, de unt, de cardamom şi de vin, vorbi:

— Soarbe din plin băutura reîntoarcerii acasă, pe care ţi-a pregătit-o slujitoarea ta!

Hamilcar răspunse:

— Fii binecuvântată!

Prinse în palme vasul de aur pe care i-l întindea fiica sa, dar privirea îi era atât de aspră, încât Salammbô îngână:

— Ţi-au spus, stăpâne…

— Da, ştiu…, murmură Hamilcar.

Fusese o mărturisire? Sau voise să vorbească despre barbari? Hamilcar aruncă în treacăt un cuvânt despre impasul în care se aflau treburile Cartaginei şi-şi arătă nădejdea că va izbuti, el singur, să găsească o dezlegare.

— Tată…, şopti Salammbô. Sunt răni care nu se mai pot vindeca…

Hamilcar făcu un pas înapoi, şi Salammbô tresări, văzându-i tulburarea. Ea nu se gândea la soarta Cartaginei, ci la nelegiuirea a cărei părtaşă fusese. Omul, în faţa căruia tremurau legiunile, şi pe care ea însăşi atât de puţin îl cunoştea, o înspăimânta ca un leu; tatăl ei ghicise fără îndoială, ştia tot, şi un lucru cumplit avea să urmeze. „Îndurare!” strigă ea.

Hamilcar aplecă fruntea încet.

Salammbô ar fi vrut să-şi mărturisească păcatul, dar nu îndrăznea să rostească nici un cuvânt. Simţea totuşi nevoia să-şi spună durerea şi să găsească mângâiere. Iar Hamilcar lupta din toate puterile împotriva pornirii care îl îmboldea să-şi calce jurământul. Mândria îl silea să-şi ţină cuvântul? Sau, poate, se temea să afle adevărul? O privea în ochi pe Salammbô cu o încordată stăruinţă, ca şi cum ar fi voit să citească în adâncul inimii ei.

Răsuflând greu, cu capul afundat între umeri, Salammbô se simţea copleşită sub povara privirii care se abătuse asupra ei. Hamilcar nu mai avea acum nici o îndoială că fiica lui se lăsase îmbrăţişată de un barbar. Ridică pumnii asupra ei, fremătând de mânie. Salammbô scoase un ţipăt şi se prăbuşi în braţele slujitoarelor cară alergaseră în jurul ei.

Hamilcar îi întoarse spatele şi plecă. Oamenii lui îl urmară.

Poarta magaziilor se deschise, şi Hamilcar pătrunse într-o încăpere rotundă din care porneau, ca spiţele unei roţi, coridoare lungi ducând spre alte cămări. În mijlocul acelei încăperi, se înălţa un disc de piatră înconjurat de o balustradă cu stâlpi, la picioarele cărora erau rânduite perne pe-un aşternut de covoare.

Sufetul mergea cu paşi repezi; răsufla adânc, se oprea din când în când, lovea cu piciorul în pământ şi îşi trecea mâna pe frunte, ca un om hărţuit de-un roi de viespi. Privind belşugul bogăţiilor sale, se linişti; gândurile i se îndreptau spre sălile care se desfăşurau înaintea ochilor săi, cuprinzând celelalte încăperi pline de neasemănate comori. Erau plăci de aramă, bucăţi de fier, drugi de argint, bulgări de cositor: metaluri aduse pe Marea Întunericului, din ţara Cassiteridelor. Zăceau grămadă saci ţesuţi din scoarţă de palmier şi încărcaţi cu gumă-arabică. O pulbere de aur se cernuse pe nesimţite printre cusăturile prea vechi ale burdufurilor îndesate. Fire subţiri, toarse din ierburi de mare, atârnau printre sculurile de in, venite din Egipt, Grecia, Taprobana şi Iudeea. În lungul zidurilor se înşirau încrengări de polipi, dese ca nişte stufişuri. Sub tavanul boltit atârnau mănunchiuri de pene de struţ, şi peste tot pluteau arome nedesluşite, parfumuri tari, miros de piele şi de mirodenii; iar la capătul fiecărui coridor se arcuiau deasupra uşii doi dinţi de elefant cu vârfurile împreunate.

Hamilcar urcă pe discul de piatră. Oamenii lui de încredere aşteptau cu braţele încrucişate pe piept şi cu frunţile aplecate. Numai Abdalonim ţinea capul sus, purtându-şi cu mândrie mitra lui ţuguiată.

Cel dintâi fu întrebat căpitanul corăbiilor. Era un cârmaci bătrân, cu obrazul brăzdat de furtuni; o ninsoare albă îi cădea până la brâu, ca şi cum spuma talazurilor răscolite de vânt i-ar fi rămas în barbă.

A spus că trimisese o seamă de corăbii până dincolo de Gades şi Thymiamata, cu gândul de-a ajunge la Eziongaber, ocolind Cornul-Sudului şi stâncile Mirodeniilor.

Câteva, pornind mai departe spre apus, merseseră vreme de patru luni fără să întâlnească vreun ţărm. Prora corăbiilor se încurca în ierburi; în largul zării răsuna necontenit zvonul unor căderi de apă; o ceaţă însângerată umbrea lumina soarelui şi o adiere încărcată de miresme îi adormea pe corăbieri. Atât de tulburaţi s-au întors, încât nu-şi mai aduceau aminte de nimic. Altele luaseră în piept fluviile Sciţiei, pătrunseseră până în Colchida, străbătuseră ţărmurile Jugrienilor şi Estienilor, răpiseră în Arhipelag o mie cinci sute de fecioare, şi scufundaseră toate corăbiile întâlnite dincolo de capul Oestrymon, ca nimeni să nu afle drumurile pe care umblaseră. Regele Ptolemeu pusese mâna pe toată smirna şi tămâia Şesbarului; din Siracusa, din Elathia, din Corsica şi din celelalte ostroave, nu aduseseră nimic. Bătrânul cârmaci a încheiat, abia şoptind, că o triremă căzuse în mâinile numizilor la Rusicada: „Numizii s-au dat de partea duşmanului, stăpâne!”

Hamilcar încruntă din sprâncene. Făcu semn apoi căpeteniei caravanelor să vorbească. Era un bărbat înveşmântat într-o rochie lungă, fără cingătoare, cu capul înfăşurat într-o broboadă de stofă albă care, atingându-i colţul buzelor, îi cădea până peste umeri.

Caravanele porniseră ca de obicei, o dată cu echinocţiul de iarnă. Dar, din cei o mie cinci sute de oameni, care se îndreptaseră spre hotarul Etiopiei – cu cele mai bune cămile, cu burdufuri noi şi bogăţie de pânză vopsită – unul singur s-a întors în Cartagina; ceilalţi muriseră de oboseală sau înnebuniseră de groaza deşertului. Acel unul-singur spunea, că dincolo de Haruşul-Negru, de ţara ataranţilor şi de ţinutul marilor-maimuţe, văzuse o împărăţie nesfârşită, unde cele mai neînsemnate unelte sunt de aur şi unde curge un râu de culoarea laptelui, larg ca o mare. Sunt păduri cu crengi albastre, dealuri întregi de mirodenii, fiare cu faţă de om lenevind pe colţuri de stâncă şi cu ochi care se deschid ca nişte flori când te privesc; iar dincolo de lacurile pline cu balauri, se înalţă munţii de cleştar, pe care se reazemă soarele. Alţii se întorseseră din India, aducând cu ei păuni, piper şi ţesături nemaivăzute. Cât despre cei care plecaseră să cumpere calcedoniu, apucând pe calea Syrtelor şi a templului lui Ammon pieriseră fără îndoială în nisipurile deşertului. Caravanele trimise în Getulia şi Phazzana se întorseseră cu mărfurile obişnuite; dar căpetenia caravanelor nu îndrăznea să mai pornească la drum nici una.

Hamilcar a înţeles. Mercenarii stăpâneau întreagă câmpia. Cu un geamăt surd, îşi mută sprijinul de pe un cot pe celălalt. Căpetenia dijmelor nu îndrăznea să vorbească. În ciuda umerilor zdraveni şi a ochilor lui însângeraţi, tremura din tot trupul. Pe capul lui de dulău cârn purta o împletitură din scoarţă de copac şi era încins cu un brâu din blană de leopard, în care înfipsese două cuţite mari.

În clipa când Hamilcar se întoarse să-l privească, începu să strige, luând martori pe toţi zeii: n-avea nici o vină! Îşi dăduse toată silinţa, ţinuse seama de schimbarea vremii, pregătise ogoarele, urmărise mersul stelelor, sădise puieţii la solstiţiul de iarnă, tăiase crengile uscate după ultimul pătrar al lunii, priveghease asupra sclavilor şi avusese grijă să le cruţe îmbrăcămintea.

Hamilcar, plictisit de-atâta vorbărie, făcu un semn da nerăbdare. Omul cu două cuţite la brâu vorbi mai de parte, repezind cuvintele:

— Vai, stăpâne! Au răvăşit, au prădat şi au pustiit tot! La Maschala au tăiat din rădăcini o livadă de trei mii de picioare! La Ubada au jefuit hambarele şi au astupat cisternele! La Tedes au furat o mie cinci sute de gomori de făină; la Marazzana au omorât ciobanii, au spintecat turmele şi au dat foc frumoasei tale case cu grinzi de cedru, unde veneai să te odihneşti vara! Sclavii din Tuburdo, care secerau orzul, au fugit în munte; praf şi pulbere s-a ales din toţi măgarii, catârii şi boii din Taormina! Nici un cal n-a mai rămas, i-au dus pe toţi! Blestem şi nefericire! Sunt un om mort! Începu să bocească: Dacă ai şti cât de pline erau cramele şi cum luceau plugurile! Ah, ce berbeci frumoşi! Ah, ce tauri voinici!

Hamilcar simţea că îl înăbuşă furia şi strigă:

— Ajunge! Nu minţi! Spune adevărul! M-au sărăcit, nu-i aşa? Vreau să ştiu tot ce am pierdut, până la ultimul sielu, pân-la cel din urmă cab! Abdalonim, să-mi aduci socotelile corăbiilor şi ale caravanelor; ale muncilor câmpului şi ale casei! Şi dacă nu vă simţiţi cugetul curat, vai de viaţa voastră! Plecaţi!

Cu ochii în jos şi cu mâinile măturând pământul, vechilii se făcură nevăzuţi.

Abdalonim scoase dintr-un raft zidit în perete mulţime de sfori cu noduri, fâşii de pânză şi de papirus, apoi tăbliţe făcute din spată de berbec, acoperite cu o scriere subţire. Le adună la picioarele lui Hamilcar, punându-i în mână o ramă de lemn cu trei fire, pe care erau înşirate bile de aur, de argint şi de corn.

— O sută nouăzeci şi două de case în Mappale, închiriate cartaginezilor nou-veniţi, pe preţul de un beka pe lună.

— Nu! E prea mult! Cruţă pe săraci. Să însemni pe cei care îţi par mai îndrăzneţi, şi să-mi spui dacă sunt credincioşi Republicii. Altceva?

Abdalonim şovăia, surprins de atâta mărinimie. Hamilcar îi smulse din mână fâşiile de pânză:

— Ce înseamnă asta? Trei palate lângă Khamon, cu doisprezece kezitahi pe lună? Pune douăzeci! Nu vreau să mă jefuiască Bogaţii!

Căpetenia slugilor se închină până la pământ şi spuse:

— Daţi cu împrumut lui Tigillas, până la sfârşitul anului, doi kikari; dobândă maritimă trei dinari. Lui Bar-Malkatth o mie cinci sute de sicli; a pus zălog treizeci de sclavi, dar doisprezece din ei au murit în mlaştinile sărate.

— Se vede că nu erau tocmai zdraveni, spuse râzând sufetul. Nu-i nimic, dacă mai are nevoie de bani, dă-i. Să iei totdeauna dobânzi potrivite după averea datornicului.

Abdalonim porni să citească pe rând: câştigurile pe care le aduseseră băile de fier din Annaba, pescuitul mărgeanului, vopsitoriile de purpură, dările asupra locuinţelor grecilor, vânzarea argintului în Arabia, pe un preţ înzecit ca al aurului, apoi prada corăbiilor, scăzând zeciuiala cuvenită templului Zeiţei.

— Am socotit peste tot cu un sfert mai puţin, stăpâne…

Hamilcar socotea, la rândul lui, pe bilele care îi sunau sub degete.

— Destul. Ce plăţi ai făcut?

— Lui Stratonicles din Corint şi altor trei negustori din Alexandria, în temeiul alăturatelor scrisori ce mi-au fost întoarse, zece mii de drahme ateniene şi doisprezece talanţi sirieni de aur. Hrana corăbierilor se ridică la douăzeci de mine pe lună, pentru fiecare triremă.

— Ştiu. Câte s-au pierdut?

— Socoteala lor e însemnată pe aceste foi de plumb, răspunse Abdalonim. Cât priveşte corăbiile date în arendă, întrucât au fost nevoite de mai multe ori să-şi azvârle încărcătura în mare, pierderea s-a împărţit după cât câştig i-ar fi venit fiecăruia. Pentru parâmele împrumutate din zestrea Arsenalului – şi pe care n-am putut să le mai înapoiem – sisiţii au cerut opt sute de kesitahi înainte de a porni în ajutorul Uticei.

— Iar sisiţii! spuse Hamilcar, aplecând fruntea, ca şi cum s-ar fi simţit copleşit de toate urile pe care le simţea asupra lui. Nu văd aici cheltuielile Megarei.

Abdalonim, pălind, scoase dintr-un alt raft câteva tăbliţe de sicomor, înşirate pe o sfoară de piele.

Hamilcar ascultă cu luare-aminte fiecare din cheltuielile mărunte ale casei, dar până la urmă îl plictisi repetarea nesfârşită a aceloraşi socoteli. Abdalonim îşi tot rări cititul, până când, lăsând să-i cadă foiţele de lemn, se aruncă cu faţa la pământ şi cu braţele întinse, ca un osândit. Hamilcar, fără să tresară, adună tăbliţele de pe jos; o nespusă uimire îl cuprinse văzând, într-o singură zi, o risipă nemaipomenită de carne, de păsări, de peşte, de vin, de mirodenii, iar pe deasupra vase sparte, sclavi ucişi, covoare pierdute.

Abdalonim, neîndrăznind să-şi arate faţa, îi povesti cum s-a sfârşit ospăţul barbarilor. Nu putuse să se împotrivească hotărârii Bătrânilor, şi Salammbô însăşi îi poruncise să nu cruţe nici o cheltuială pentru îndestularea soldaţilor.

Auzind numele fiicei sale, Hamilcar sări în picioare ca ars. Strângându-şi buzele se trânti din nou pe perne, sfâşiind ciucurii cu unghiile şi suflând greu, cu privirea aţintită în gol.

— Ridică-te, îi spuse lui Abdalonim şi plecă mai departe.

Abdalonim îl urmă; genunchii îi tremurau. Prinse în mâini un drug de fier şi porni ca un besmetic să desprindă de la locul lor lespezile pardoselii. Un disc de lemn sări; apoi ieşiră la iveală de-a lungul coridorului o mulţime de capace mari, care astupau gropile unde se păstrau grânele.

— Priveşte, Ochi-al-lui-Baal, spuse sluga tremurând. N-au putut să te jefuiască de tot! Sunt adânci de cincizeci de coţi fiecare, şi pline până la gură! În lipsa ta am săpat pretutindeni, în curtea arsenalurilor, în grădini; toată casa ta e plină de grâu, ca mintea ta de înţelepciune!

Un zâmbet înflori pe faţa lui Hamilcar:

— Bine-ai făcut, Abdalonim! Apoi, şoptindu-i la ureche: Cumpără cât de mult, din Etruria, din Brutium, la orice preţ! Adună şi pune la păstrare! Vreau să am în mâna mea, eu singur, tot grâul Cartaginei.

Ajungând la capătul coridorului, Abdalonim scoase una din cheile pe care le purta la brâu şi deschise o mare încăpere dreptunghiulară, despărţită în mijloc cu stâlpi de cedru. O mulţime nesfârşită de monede de aur, de argint şi de aramă, clădite pe mese sau adunate în firide, umpleau de-a rândul cei patru pereţi, ridicându-se până la grinzile tavanului. Panere uriaşe din piele de hipopotam cuprindeau în toate colţurile odăii puzderie de saci mai mici, movile de bani mărunţi acopereau pardoseala; ici-colo câte o grămadă mai înaltă se prăbuşise, risipindu-se pe jos ca o columnă dărâmată. Banii mari ai Cartaginei, purtând chipul lui Tanit cu un cal sub un palmier, se amestecau laolaltă cu ai coloniilor, pe tiparul cărora se vedea un taur, o stea, un glob sau un corn de lună. În grămezi de mărimi neegale se înşirau monede de toate felurile şi din toate timpurile – de la cele subţiri ca unghia ale străvechilor asirieni, până la cele tot atât de bătrâne ale Laţiului, mai groase decât latul palmei. Erau părăluţele Eginei, tăbliţele Bactrianei, triunghiurile mici ale vechii Lacedemonii, mâncate de rugină, murdare, coclite de umezeală şi înnegrite în foc, aşa cum fuseseră culese cu năvodul sau adunate printre dărâmăturile cetăţilor cucerite. Sufetul socotise repede în gând, dacă pierderile şi câştigurile corespundeau cu sumele însemnate; se pregătea să plece, când băgă de seamă că trei vase de aramă erau cu desăvârşire goale. Abdalonim, cuprins de spaimă, întoarse capul; iar Hamilcar, renunţând să mai întrebe, tăcu.

Mai străbătură câteva săli şi încăperi, ajungând până la urmă în faţa unei uşi, unde, pentru a o păzi mai bine, un om fusese legat de mijloc cu un lanţ ţintuit în perete; era un obicei al romanilor, de curând strămutat în Cartagina. Barba şi unghiile păzitorului crescuseră în neştire; omul se clătina într-o parte şi în alta, ca o fiară sălbatică în cuşcă. Văzându-l pe Hamilcar, i se aruncă la picioare strigând:

— Îndurare, Ochi-al-lui-Baal! Fie-ţi milă de mine şi ucide-mă! Sunt zece ani de când n-am mai văzut lumina soarelui! Pentru numele tatălui tău, îndurare!

Hamilcar, fără alt cuvânt, bătu din palme şi trei slujitori se înfăţişară; încordându-şi puterile, scoaseră din inelele lui drugul uriaş de fier care zăvora uşa. Hamilcar prinse cu mâna lui o torţă şi se depărta în întuneric.

Se spunea că în acel loc erau mormintele neamului Barca; dar nu era decât un puţ larg şi adânc, săpat dinadins pentru a amăgi pe tâlhari. Nu se afla înăuntrul lui nimic. Hamilcar trecu mai departe; apoi, aplecându-se, împinse pe roţile ei o piatră de moară, şi prin groapa ce se deschise intră într-o încăpere cu ziduri rotunjite în forma unui con.

Pereţii erau căptuşiţi cu solzi de aramă; pe un piedestal de granit se înălţa chipul cioplit al unui Cabir numit Aletes, cel dintâi care pătrunsese sub pământ în băile Celtiberiei. La temelia lui erau înşirate în cruce scuturi mari de aur şi vase de argint uriaşe, cu ciudate gâturi astupate, care nu slujeau la nimic. În felul acesta se topeau de obicei metalele, pentru a nu fi furate şi nici măcar mutate din loc.

Hamilcar apropie flacăra torţei şi aprinse o lampă de miner, care atârna sub scufia idolului; focuri verzi, galbene, albastre, viorii, de culoarea vinului, de culoarea sângelui, luminară dintr-o dată încăperea. O puzderie de pietre preţioase era strânsă în tigve de aur, prinse în lame de aramă ca nişte lampadare; altele, la picioarele zidului, sclipeau în fărâmele de stâncă ale culcuşului din care fuseseră culese. Erau calaisuri smulse cu lovituri de praştie din pântecele muntelui, nestemate închegate din udul lineşilor, dinţi-de-peşte căzuţi din lună, pietre-geme, diamante, beriluri, trei sorturi de rubine, patru soiuri de safire şi douăsprezece feluri de smaralde. Străluceau ca nişte stropi de lapte, ca nişte sloiuri de gheaţă albastră, ca o pulbere de argint, revărsându-se în pânze de lumină, în ploaie de raze şi luciri de stele. Cerauniile născute din trăsnet scânteiau alături de calcedondul care biruia otrăvurile. Erau topaze din muntele Zabarca, tămăduitoare de spaimă, opale din Bactriana, prielnice naşterii, şi coarne de-ale lui Ammon, care puse în aşternut însufleţesc visurile.

Focul nestematelor şi flacăra lămpii se răsfrângeau pe faţa netedă a scuturilor de aur. Hamilcar, în picioare, cu braţele încrucişate, zâmbea încântat, nu atât de frumuseţea priveliştii, ci mai mult de gândul că toate acele bogăţii erau ale sale. I se păreau nesfârşite, neistovite şi de neatins. Strămoşii care odihneau sub picioarele lui îi întăreau încrederea, cu un simţământ al eternităţii. Zeii subpământeni erau atât de aproape de inima lui, încât el însuşi se simţea unul din Cabiri; razele strălucitoare care îi luminau faţa îi apăreau ca firele unui ţesut tainic, care străbătând genunile îl legau de adâncurile lumii.

Un gând îl făcu să tresară şi, trecând pe la spatele idolului, se îndreptă cu paşi hotărâţi spre zid. Privi pe braţul său tatuat linia dreaptă tăiată de alte două linii perpendiculare, care în cifrele cananeene însemnau numărul treisprezece; numără pe trepte treisprezece plăci de aramă, ridică încă o dată mâneca lui largă şi citi pe braţ alte linii întretăiate, plimbându-şi degetele uşor, ca un cântăreţ din liră. Lovi de şapte ori în zid cu degetul cel mare, şi zidul se deschise ca o poartă de piatră.

Hamilcar pătrunse într-un cavou care ascundea lucruri tăinuite, fără nume şi de mare preţ. Coborî trei trepte, scoase dintr-un vas de argint o piele de lama, care plutea pe-o apă neagră, apoi urcă din nou.

Abdalonim mergea înaintea lui, lovind pardoseala încăperii cu toiagul lui lung, împodobit la vârf cu un mănunchi de clopoţei. Se oprea în dreptul fiecărei uşi şi striga numele lui Hamilcar, însoţindu-l de laude şi binecuvântări.

Toate coridoarele se întâlneau în rotundul unei galerii, în jurul căreia se înşirau grinzi subţiri de santal, saci cu lausonia, turte de pământ de Lemnos şi spinări de broască ţestoasă, pline cu perle. Sufetul trecea abia atingându-le în mers cu poalele veşmântului, fără să privească uriaşele grămezi de chihlimbar, zeiasca plămădeală născută din razele soarelui.

Un val de miresme plutea prin aer ca un nor.

— Deschide!

Intrară.

Oameni goi frământau tot soiul de aluaturi, aţâţau cărbunii încinşi, sfărâmau ierburi, vărsau untdelemn în burdufuri, închideau şi deschideau nişte cutioare rotunde, zidite de jur împrejur în perete; erau atât de multe încât întreaga încăpere semăna cu un stup de albine. Erau pline cu safran, cu nuci de Siria, aromă de bdelium şi viorele. Pretutindeni zăceau împrăştiate prafuri de răşină, felurite rădăcini, sticluţe, ramuri de filipendulă, foi de trandafir, parfumuri care ameţeau, mai pătrunzătoare decât fumul styraxului care sfârâia în mijloc, pe un trepied de aramă.

Căpetenia plăcutelor-arome, înalt şi palid ca o făclie de ceară, îl întâmpină pe Hamilcar fărâmiţând în palme o creangă de metopion, în vreme ce alţi doi frecau picioarele sufetului cu frunze de baccaris. Hamilcar îi dădu la o parte: erau cyreneeni cu obiceiuri spurcate, dar pe care îi păstra, fiindcă ştiau toate tainele meşteşugului.

Spre a-si arăta ştiinţa, căpetenia plăcutelor-arome îi întinse lui Hamilcar, pe vârful unei linguri de chihlimbar, un strop de malofoatru să guste; apoi, cu vârful unei sule, străpunse trei besoare indiene. Stăpânul, care cunoştea toate şireteniile, prinse în mână un corn plin cu balsam, îl apropie de jăratic, şi aplecându-se să privească mai bine, zări o pată cafenie: era semnul unei înşelăciuni! Îl săgeta cu privirea pe căpetenia plăcutelor-arome şi, fără să rostească o vorbă îi azvârli cornul de gazelă în obraz.

Oricât era de furios văzând cum fusese înşelat, Hamilcar nu uită să dea porunci ca în nardul pregătit pentru a fi trimis în ţările de peste mare să se adauge antimoniu, spre a cântări mai greu.

Ceru apoi să i se aducă cele trei cutii de psagas, pe care le păstra pentru el însuşi.

Căpetenia plăcutelor-arome mărturisi că nu mai ştie de urma lor: soldaţii tăbărâseră asupra lui cu cuţitele şi îi răvăşiseră toate dulapurile.

— Ţi-e frică de ei mai mult decât de mine! răcni sufetul, şi ochii lui, prin pânza de fum, ardeau ca nişte torţe, aruncând scântei asupra omului înalt şi palid, care începuse să înţeleagă.

— Abdalonim, înainte de asfinţitul soarelui, să mi-l biciuiţi până la sânge. Sfâşiaţi-l!

Această pagubă, mai neînsemnată decât toate celelalte, îl scosese din fire; se silea să-i uite pe barbari şi îi regăsea mereu în calea lui. Jafurile lor îi reaminteau ruşinea fiicei sale, şi în ura lui îi cuprindea laolaltă pe toţi ai casei care ştiau adevărul şi nu voiau să i-l spună. Îl stăpânea în acelaşi timp o nevoie ciudată de a cunoaşte întreaga lui nefericire şi, cuprins de o adevărată furie iscoditoare, cercetă sub magaziile casei negoţurilor toată păcura, lemnul, ancorele şi parâmele, mierea şi ceara, valurile de stofe, cămările cu merinde, blocurile de marmură şi grânarul cu silfiu.

Se îndreptă apoi spre celălalt hotar al grădinii, unde lucrau meşteşugari folosiţi pentru treburile lui negustoreşti. Unii brodau mantale, alţii împleteau năvoade, dărăceau perne, croiau sandale; lucrători aduşi din Egipt lustruiau cu praf de scoică foile de papirus; ţesătorii aruncau suveicile, armurierii băteau în nicovale.

Hamilcar le strigă:

— Daţi zor cu ascuţitul săbiilor! Am nevoie de săbii!

Scoase din sân o piele de antilopă, tăbăcită cu suc de ierburi otrăvitoare, poruncind să-i croiască din ea o platoşă mai tare decât arama, pe care fierul să n-o străbată şi focul să n-o atingă.

Abdalonim, încercând să-i abată mânia, căuta să-l aţâţe împotriva meşterilor, bodogănind că nu se pricep: „Lucraţi în bătaie de joc! Să vă fie ruşine! Stăpânul e prea îngăduitor cu voi!” Hamilcar, fără să-l asculte, se depărta. Îşi încetini însă pasul, căci drumul era întretăiat de copaci căzuţi, arşi de la un capăt la altul, cum rămân pe locurile unde au făcut popas ciobanii; stâlpii balustradelor zăceau trântiţi la pământ, apa din şanţuri secase, cioburi de vase şi oseminte de maimuţă se iveau în jurul bălţilor de noroi. Câte o fâşie de stofă zdrenţuită spânzura prin tufişuri; sub crengile lămâilor se îngrămădeau flori veştede, ca nişte mormane galbene de gunoi. Slugile lăsaseră grădina în paragină, crezând că stăpânul nu se mai întoarce.

La fiecare pas îi ieşea înainte altă pustiire; mereu o altă dovadă, despre ceea ce el hotărâse să nu afle. Îşi mânjea încălţămintea lui de purpură călcând în scârnăvie. Ar fi vrut să-i aibă pe toţi ticăloşii aceia în bătaia catapultului şi să-i vadă zburând în ţăndări! Se simţea acum ruşinat că îi apărase; fusese o neghiobie, o trădare! Şi fiindcă nu se putea răzbuna nici împotriva barbarilor, nici împotriva Bătrânilor, nici împotriva lui Salammbô, dădu poruncă să fie trimişi fără întârziere la muncă silnică, în ocne, toţi sclavii grădinilor!

Abdalonim tremura de câte ori îl vedea apropiindu-se de parcuri. Dar Hamilcar se îndreptă spre drumul morii, de unde se auzea o tânguire lungă, ca un cântec de îngropare.

Moara se învârtea într-un nor de pulbere. Erau două conuri de porfir suprapuse, dintre care unul, cel de sus, purtând în vârf o pâlnie, se învârtea deasupra celuilalt cu ajutorul unor bârne puternice. Unii împingeau cu pieptul şi cu braţele; alţii, înhămaţi, trăgeau. Frecarea necontenită a chingilor le crestase în jurul subsuorilor răni nevindecate, care musteau sub coaja lor ca bătăturile de pe greabănul măgarilor. O cârpă neagră şi soioasă, care abia le cuprindea coapsele, atârna peste pulpele lor, ca o coadă. Ochii lor erau roşii, cătuşele care le strângeau gleznele zăngăneau în mers, şi parcă o singură răsuflare ieşea deodată din toate piepturile. Gura le era prinsă într-o botniţă legată cu două lănţişoare de bronz, ca să nu poată fura din făină; în mâini purtau mănuşi fără degete, ca nici să nu apuce.

La intrarea stăpânului, pârghiile de lemn începură să scârţâie cu mai multă putere. Grăunţele scrâşneau sub pietrele morii. Câţiva sclavi căzură în genunchi; cei din urmă călcau peste ei, învârtind mai departe.

Hamilcar porunci să vină Giddenem, mai marele sclavilor. Giddenem se arătă, împăunându-se plin de fudulie în bogatul său veşmânt. Purta o tunică de purpură aleasă, răscroită peste şolduri; la urechi îi spânzurau toarte grele, şi pentru a strânge fâşiile de stofă care îi înfăşurau picioarele, un şnur de aur se răsucea de la glezne până pe coapse, încolăcit ca un şarpe. Între degetele lui încărcate de inele învârtea un şirag din boabe de agată, cu care simţea pe cei atinşi de duhuri rele.

Hamilcar îi făcu semn să scoată botniţele oamenilor. Flămânzii se năpustiră ca nişte fiare, vârându-şi capul în făină până în gât şi muşcând cu lăcomie.

— I-ai istovit de tot, spuse sufetul.

Giddenem răspunse că numai astfel izbutea să-i ţină în frâu.

— Degeaba te-am trimis la Siracusa, să înveţi cum să te porţi cu sclavii. Adu pe ceilalţi!

Bucătarii, pivnicerii, grăjdarii, trepăduşii, purtătorii de lectică, băieşii, slujitoarele şi copiii lor stăteau înşiraţi în grădină, pe-un singur rând, din faţa magaziilor şi până la groapa cu fiare sălbatice. Abia mai îndrăzneau să răsufle. O adâncă tăcere se lăsase asupra Megarei. Soarele cobora peste lagună, dincolo de Catacombe. Păunii se roteau piuind. Hamilcar trecea înainte cu paşi măsuraţi.

— Ce să fac cu bătrânii ăştia? Vinde-i! Prea mulţi gali; sunt toţi nişte beţivi. Prea mulţi cretani; sunt mincinoşi. Să cumperi asiatici din Capodochia şi negri.

Se arătă surprins de numărul mic al copiilor:

— Trebuie să am la casa mea nou-născuţi în fiecare an. Giddenem, să-i laşi pe sclavi noaptea să umble prin grădină în voia lor.

Porunci apoi să i se aducă hoţii, leneşii şi nesupuşii. Mustrându-l cu asprime pe Giddenem, hotărî pedepse aspre pentru cei vinovaţi. Giddenem apleca cu umilinţă fruntea lui de taur, încruntând din sprâncenele-i groase.

— Iată, Ochi-al-lui-Baal, unul pe care l-au prins cu ştreangul de gât, spuse Giddenem arătând un libian voinic.

— A! vrei să mori? îl întrebă cu dispreţ Hamilcar.

Sclavul răspunse cu îndrăzneală:

— Da!

Fără să se mai gândească la pilda pe care o dădea şi fără să-i pese de pagubă, Hamilcar porunci slujitorilor;

— Luaţi-l!

Chibzuia, poate, că jertfa pe care o făcea îl va feri de necazuri mai mari.

Giddenem ascunsese pe ciungi şi pe ologi la spatele celorlalţi.

— Cine ţi-a tăiat braţul?

— Soldaţii, Ochi-al-lui-Baal!

Un samit şchiopăta ca un cocostârc săgetat.

— Pe tine cine te-a schilodit?

Giddenem îi frânsese piciorul cu un drug de fier. Sufetul s-a înfuriat. Smulgând şiragul de agate din mâinile nerodului schingiuitor de sclavi, strigă:

— Blestemat să fie câinele care îşi sfâşie turma! Schingiuieşti sclavii? Pentru numele lui Tanit, vrei să-ţi sărăceşti stăpânul? Să fie aruncat în groapa cu gunoi! Cei care lipsesc unde-s? I-ai ucis, înhăitându-te cu barbarii?

Privirea lui era atât de cumplită, încât femeile o luară la fugă. Sclavii se trăseseră înapoi, lăsând un gol împrejurul stăpânului. Giddenem îi săruta nebuneşte sandalele. Hamilcar rămăsese în picioare, cu braţul ridicat asupra lui.

Păstrându-şi însă judecata limpede, ca în toiul celei mai înverşunate bătălii, îşi aduse aminte dintr-o dată de toate mârşăviile, de toate grozăviile pe care ştiuse să le înlăture din viaţa lui; şi la lumina de fulger a mâniei, cuprinse într-un singur gând toate loviturile ce se abătuseră asupra lui. Îngrijitorii pământurilor lui fugiseră de frica mercenarilor, înţeleşi poate pe ascuns cu ei. Toţi îl trădau! Răbdarea lui ajunsese la capăt.

— Să fie aduşi aici! strigă el. Să-i însemnaţi cu fierul roşu pe frunte, ca pe nişte ticăloşi ce sunt!

Slujitorii aduseră în mijlocul grădinii grămezi de cătuşe, de butuci, de cuţite, lanţuri pentru osândiţii la ocnă, piedici pentru încleştarea gleznelor, obezi pentru încercuirea piepturilor, scorpioni şi bice din curele împletite, cu gheare de aramă în vârf.

Sclavii fură trântiţi la pământ, cu faţa în soare, spre Moloh-mistuitorul, unii culcaţi pe burtă, alţii pe spate; cei osândiţi la flagelare stăteau în picioare lângă copaci, între doi oameni, unul care număra loviturile, altul care lovea.

Lovea cu amândouă mâinile, şi bicele şuierau, făcând să zboare în aer coaja de pe tulpina platanilor. Stropi mari de sânge înroşeau frunzişul, iar trupurile sfârtecate se zbăteau în urlete la rădăcina copacilor. Cei ferecaţi în lanţuri îşi rupeau obrazul cu unghiile. Se auzeau scrâşnind şuruburile de lemn, izbituri surde răsunau, şi din în când în când un ţipăt spinteca aerul. În marginea bucătăriilor printre veşmintele zdrenţuite şi smocurile de păr risipite pe jos, slujitorii aţâţau cărbunii aprinşi, şi un miros de carne arsă se răspândea împrejur. Sclavii biciuiţi se clătinau pe picioare; încătuşaţi de legăturile care le strângeau braţele, îşi roteau capul peste umeri şi închideau ochii. Cei care îşi aşteptau rândul scoteau urlete de groază, iar leii, amintindu-şi poate de noaptea ospăţului, se înşiraseră pe marginea gropii lor şi căscau.

Salammbô se ivi pe înălţimea terasei, străbătând-o în grabă dintr-o parte în alta, cu paşi înspăimântaţi. Hamilcar o zări. I se păru că întinde braţul spre el, în semn de îndurare; întoarse capul cu groază şi se îndreptă spre curtea elefanţilor.

Aceste animale erau mândria marilor familii punice. Purtaseră pe străbunii lor în luptă, biruiseră alături de ei, şi erau slăviţi ca nişte răsfăţaţi ai Soarelui.

Elefanţii Megarei erau cei mai puternici din toată Cartagina. Înainte de-a pleca, Hamilcar îl pusese pe Abdalonim să jure că îi va păzi ca pe ochii din cap. Dar cel mai mulţi, însângeraţi şi măcelăriţi, muriseră; nu mai rămăseseră în viaţă decât trei, culcaţi în praful din mijlocul curţii, lângă sfărâmăturile ieslelor lor.

Elefanţii îl recunoscură şi veuiră în întâmpinarea lui.

Unul avea urechile zdrenţuite, altul o rană cumplită la genunchi, al treilea trompa retezată.

Se uitau unul la altul cu o privire tristă, ca şi cum ar fi gândit; cel care nu mai avea trompă, îndoind genunchii şi aplecându-şi capul uriaş, încerca să-şi alinte stăpânul cu ciotul hidos ce-i rămăsese.

Simţind mângâierea animalului, două lacrimi luciră în ochii lui Hamilcar. Năpustindu-se asupra lui Abdalonim, strigă:

— Ah, ticălosul! Pe cruce! Pe cruce!

Abdalonim se prăbuşi pe spate, în nesimţire.

În spatele vopsitoriilor de purpură, al căror fum albastru se ridica spre cer, se auzi deodată un lătrat da şacal. Hamilcar se opri în loc.

Gândul la fiul său îl linişti ca prin farmec, ca şi cum l-ar fi atins mâna unui zeu; simţea că puterea lui va trece necontenit mai departe şi că fiinţa lui nu va pieri o dată cu el. Sclavii nu înţelegeau de ce se potolise fără veste.

Îndreptându-se spre ţesătoriile de purpură, trecu prin faţa temniţei sclavilor. Era o clădire lungă de piatră neagră, zidită în adâncul unei gropi, împrejurul căreia trecea un drum îngust; o scară urca la fiecare din cele patru unghiuri ale clădirii.

Iddibal aştepta desigur căderea nopţii, pentru a da semnalul înţeles. „Nu e nici o grabă”, gândi Hamilcar şi coborî în temniţă. Câţiva din însoţitorii lui îi strigară „Întoarce-te!” Cei mai îndrăzneţi dintre ei îl urmară.

Poarta stătea larg deschisă în bătaia vântului. Lumina amurgului pătrundea prin ferestrele înguste; înăuntru se zăreau lanţuri rupte atârnând de-a lungul zidurilor.

Era tot ce mai rămăsese din sclavii prinşi în război.

Hamilcar păli ca un mort, iar celor care se aplecau pe marginea gropii să-l privească, li se păru că se reazemă de zid ca să nu cadă.

Şacalul lătră acum de trei ori. Hamilcar a ridicat capul, fără să spună un cuvânt, fără să facă o mişcare. Iar când soarele se cufundă în zare, se strecură nevăzut dincolo de şirul de napali. În aceeaşi seară, intrând în templul lui Eşmun, unde se ţinea adunarea Bogaţilor, spuse:

— Lumini ale zeilor Baali, primesc comanda armatei punice împotriva barbarilor.