XI. Sub cort

Însoţită de omul care fusese trimis s-o călăuzească, Salammbô urcă până dincolo de far, spre Catacombe, apoi coborî din nou de-a lungul uliţelor povârnite ale Moluyei. Cerul începuse să se limpezească. Grinzile de palmier prinse în ziduri o sileau din când în când să-şi aplece capul. Caii, înaintând la pas, alunecau. Astfel ajunseră la poarta Tevestei.

Aripile grele ale porţii erau pe jumătate deschise. Au trecut. În urma lor, poarta se închise.

Au mers câtva timp pe lângă zidurile cetăţii, apoi, în dreptul cisternelor, apucară calea Taeniei, care, ca o fâşie îngustă de pământ galben, desparte ţărmul golfului de lac, prelungindu-se până la Rhades.

Nici un suflet de om nu li s-a arătat în jurul Cartaginei; nici pe câmpie, nici pe mare. Valuri de culoarea gresiei clipoceau domol, şi vântul uşor, înspumându-le din loc în loc, le însemna cu dungi albe. Cu toate vălurile în care se înfăşurase, Salammbô tremura, pătrunsă de frigul dimineţii; aerul tare şi umbletul îndelung o ameţiseră. Apoi răsări soarele; razele lui fierbinţi, încingându-i umerii, o moleşeau. Caii mergeau unul lângă altul, în buestru, afundându-şi copitele în nisipul liniştit.

Dincolo de muntele Apelor-Calde, ajungând pe pământ tare, iuţiră pasul.

Ar fi fost vremea arăturilor şi a semănatului, dar câmpurile se întindeau până departe tot atât de sterpe ca şi deşertul. Din loc în loc zăceau împrăştiate grămezi de grâu şi boabe ruginite de orz. În geana cerului limpede, satele se întrezăreau ca nişte umbre nedesluşite.

Ici şi colo se înălţa la marginea drumului aripa unui zid pe jumătate dărâmat. Înăuntrul colibelor, sub acoperişul care se prăbuşea, se zăreau cioburi de vase sparte, veşminte zdrenţuite, unelte şi alte lucruri de nerecunoscut.

O fiinţă omenească, înfăşurată în cârpe, cu ochii înfriguraţi şi faţa pământie, răsărea din când în când dintre ruine, o rupea la fugă sau dispărea într-o groapă. Salammbô şi călăuza ei merseră mai departe.

Câmpurile erau pretutindeni părăsite. Pe larga întindere a pământului arămiu, stăruiau pe alocuri urme de cărbune prăfuit, pe care paşii cailor le răscoleau în mers. Uneori dădeau peste locuri liniştite; un râuleţ curgea printre ierburi înalte, şi Salammbô, trecând pe celălalt mal, îşi răcorea mâinile în frunzele ude. La marginea unui crâng de dafini, calul se smuci în lături, împiedicându-se de un stârv.

Sclavul îi potrivi pernele răvăşite. Era unul din slujitorii templului, pe care Şahabarim îl folosea pentru drumuri primejdioase.

Călăuza, prevăzătoare, descălecase. Mergea acum pe jos alături de Salammbô, între cei doi cai, pe care îi îndemna cu sfârcul unei curele înfăşurate în jurul braţului; din panerul pe care îl purta pe piept alegea pâinişoare de grâu, curmale şi gălbenuşuri de ou păstrate în frunze de lotus, pe care i le întindea stăpânei din mers, fără să scoată o vorbă.

La miezul zilei le ieşiră în cale, pe cărare, trei barbari înveşmântaţi în piei de fiare sălbatice. Apoi apărură alţii, rătăcitori pe câmp în cete de zece, doisprezece, douăzeci şi cinci, mânând din urmă câte o turmă de capre sau o vacă şchiopătând. Bâtele lor grele erau ţintuite în cuie de aramă; cuţite lungi sclipeau pe hainele lor cumplit de murdare, şi în ochii lor plini de o prostească mirare scăpărau priviri ameninţătoare. Unii mormăiau în silă urări de călătorie bună, alţii, ca să glumească aşa-zicând, azvârleau peste umăr vorbe de ruşine; omul lui Şahabarim răspundea fiecăruia în limba lui, spunându-le că însoţeşte pe un tânăr bolnav, care merge să-şi caute vindecarea într-un templu depărtat.

Lumina zilei se stingea. De departe se auzea lătrat de câini; apoi din ce în ce mai aproape.

În umbra amurgului zăriră un zid de piatră care împrejmuia o clădire abia desluşită. Un câine alerga pe creasta zidului. Sclavul l-a gonit cu pietre, şi cei doi călători pătrunseră într-o încăpere boltită.

O femeie stătea pe vine, încălzindu-se la un foc de vreascuri, al cărei fum se risipea prin crăpăturile tavanului. Părul alb îi cădea până la genunchi, acoperind-o pe jumătate. Fără a răspunde la întrebări, mormăia în neştire blesteme împotriva barbarilor şi împotriva Cartaginei. Călăuza scotoci pretutindeni. Apoi se întoarse şi îi ceru de mâncare. Baba dădu din cap şi, privind ţintă cărbunii care ardeau. Îngână:

— Eu am fost mână. Degetele toate zece tăiate. Gura nu mai mănâncă.

Sclavul îi arătă un pumn de aur. Femeia se năpusti asupra lui, dar reveni repede la locul ei şi rămase nemişcată.

Călăuza îi puse sub bărbie cuţitul pe care îl purta la brâu şi baba scoase de sub o lespede de piatră o amforă cu vin şi câţiva peşti de Hippo-Zaryt fierţi în miere.

Salammbô îi dădu la o parte cu scârbă şi se întinse să doarmă peste teltiile cailor, aşternute într-un colţ al odăii.

Înainte de zorii zilei, sclavul o trezi.

Un câine urla. Cu o smucitură de cuţit, sclavul îi reteză capul. Frecă apoi cu sânge nările cailor, ca să-i învioreze. Bătrâna izbucni în blesteme; Salammbô strânse între degete amuleta pe care o purta în sân.

Călătorii plecară mai departe. Din când în când Salammbô întreba dacă au ajuns. Drumul şerpuia între coline. Nu se auzea decât ţârâitul greierilor. Soarele pârjolea ierburile uscate; pământul, crestat în lung şi în lat de crăpături adânci, părea pardosit cu lespezi uriaşe. Vulturii se roteau în văzduh; o viperă trecea; sclavul alerga mereu: Salammbô visa sub vălurile ei, şi cu toată arşiţa care o înfierbânta, nu le dădea la o parte ca să nu-şi mânjească frumoasele veşminte.

Din loc în loc, la depărtări egale, se înălţau turnurile zidite de cartaginezi pentru a veghea asupra triburilor. Călătorii se opreau într-un scurt popas la umbra lor, apoi îşi vedeau de cale.

În ajun făcuseră, din prevedere, un ocol mai lung. Acum nu mai întâlneau pe nimeni. Ţinutul era sterp. Barbarii nu trecuseră pe acolo.

Apoi urmele prădăciunilor se iviră din nou. În mijlocul câmpului se zăreau pe alocuri urmele unui mozaic, tot ce mai rămăsese dintr-o casă dărâmată; măslinii despuiaţi de frunze semănau de departe cu nişte tufişuri de mărăcini. Trecură pe la marginea unui oraş care fusese ars din temelii. La picioarele zidurilor zăceau oseminte de oameni, de cămile şi de catâri. Stârvuri pe jumătate putrezite se întindeau de-a curmezişul străzilor.

Se lăsa noaptea. Cerul coborâse, împovărat de nori grei.

Au mai mers spre apus încă două ceasuri de drum; apoi zăriră înaintea lor o puzderie de flăcări mărunte, arzând în adâncul unui amfiteatru. Ici-colo sclipeau solzi de aur, într-o neastâmpărată frământare: erau platoşele clinabarilor. Lagărul cartaginez! Apoi, mai departe, se iviră pe o mare întindere luminile din ce în ce mai multe ale armatelor barbare adunate acum laolaltă.

Salammbô îşi îndemnă calul înainte, dar omul lui Şahabarim o abătu din cale, de-a lungul unui podiş care mărginea tabăra mercenarilor. Sclavul dibui un loc de trecere, apoi se făcu nevăzut.

Un soldat stătea de pază pe creasta înaltă a şanţului, cu un arc în mână şi o suliţă pe umăr.

Salammbô se apropiase; barbarul puse un genunchi la pământ şi o săgeată sfâşie poalele rochiei lui Salammbô. Văzând-o că rămâne nemişcată, soldatul strigă, întrebând-o ce vrea.

— Să-i vorbesc lui Mâtho. Sunt o fugară din Cartagina.

Barbarul şuieră prelung şi semnalul lui fu purtat mai departe din om în om.

Salammbô aştepta: calul, speriat, se frământa în loc nechezând.

Când se ivi Mâtho, luna răsărea în spatele ei: dar Salammbô îşi ascunsese faţa sub un văl galben cu flori negre şi îşi înfăşurase trupul în atâtea mătăsuri, încât Mâtho n-o recunoscu. Privea de pe culmea podişului acea formă ştearsă, care se întrezărea ca o fantomă în umbra asfinţitului.

Într-un târziu, Salammbô vorbi:

— Du-mă în cortul tău. Vreau!

O amintire nedesluşită flutură în mintea lui Mâtho. Simţea inima bătându-i cu putere. Acel glas poruncitor îl tulbura.

— Vino cu mine, spuse el.

Calea s-a deschis, şi Salammbô pătrunse în mijlocul barbarilor.

Întreaga tabără era plină de larmă şi de o mulţime de oameni, focuri vii ardeau sub căldările spânzurate în lanţuri şi flăcările însângerate luminau tot locul dimprejur, lăsând restul câmpului într-un întuneric adânc. Strigăte şi chemări se auzeau de pretutindeni; cai împiedicaţi se înşirau în lungi linii drepte, printre corturile rotunde sau pătrate, de pânză sau de piele; ici şi colo se zăreau colibe de trestie şi cuiburi în nisip, cum îşi fac câinii. Soldaţii cărau vreascuri, se culcau pe pământ şi se înveleau cu rogojini, pregătindu-se pentru odihna nopţii. Calul lui Salammbô, întinzând pasul, sărea peste ei ca să-şi facă drum.

Salammbô îşi aduse aminte că îi mai văzuse o dată, dar bărbile lor erau parcă mai mari, feţele lor mai negre, glasurile lor mai aspre. Mâtho mergea înaintea ei, croindu-şi drum cu o mişcare a braţului care făcea să fluture faldurile mantiei lui roşii. Unii îi sărutau mâinile; alţii, frângându-se din mijloc, îl opreau şi îi cereau porunci; căci barbarii îl recunoşteau acum drept singurul şi adevăratul lor conducător. Spendius, Autharit şi Narr'Havas îşi pierduseră curajul; el se arătase însă atât de hotărât şi cutezător, încât toţi îl ascultau fără murmur.

Salammbô, urmându-l, străbătu toată tabăra. Cortul lui Mâtho se afla în margine, la trei sute de paşi depărtare de lagărul întărit al lui Hamilcar.

În dreapta cortului se adâncea un şanţ lung, pe taluzul căruia lui Salammbô i se păru că zăreşte, una cu pământul, un şir de chipuri omeneşti, ca nişte capete retezate. Ochii lor se roteau şi din gurile pe jumătate deschise ieşeau gemete şi frânturi de cuvinte în graiul punic.

Doi negri, cu fanaruri de răşină, stăteau de o parte şi de alta de pază la intrarea cortului. Mâtho ridică pânza ca o mişcare scurtă. Salammbô îl urmă.

Era un cort cuprinzător, în mijlocul căruia se ridica un catarg înalt. Un lampadar mare închipuind o floare de lotus, plin cu ulei galben în care pluteau fitiluri de iască, arunca lumini piezişe asupra armelor care sclipeau în umbră. Tăişul gol al unei săbii se rezema pe un scăunel de lemn, alături de un scut răsturnat; biciuri împletite din curele de hipopotam, timpane, clopoţei, coliere, se amestecau de-a valma în panere de răchită; frânturi de pâine neagră zăceau împrăştiate pe-o pătură de pâslă; într-un colţ, pe o piatră rotundă, luceau grămezi de bani de aramă, azvârliţi la întâmplare; prin deschizăturile cortului, vântul aducea praful de afară, laolaltă cu mirosul elefanţilor, care se auzeau mâncând şi scuturându-şi lanţurile.

— Cine eşti? întrebă Mâtho.

Salammbô nu răspunse. Privea liniştită în jurul ei; dintr-o dată, ochii i se opriră deasupra patului aşternut pe ramuri de palmieri, peste care cădea un val de lumină albastră şi strălucitoare.

Făcu repede câţiva paşi înainte şi nu se putu opri să nu strige. Mâtho, urmând-o, lovi cu piciorul în pământ.

— Ce cauţi aici? De ce-ai venit?

Salammbô răspunse arătând zaimful:

— Am venit să-i iau! Cu mâna cealaltă smulse vălul care îi acoperea faţa. Mâtho rămase înmărmurit, ca şi cum o spaimă l-ar fi cuprins, lăsă să-i cadă braţele din umeri şi făcu doi paşi înapoi.

Salammbô simţea cum cresc în ea puterile zeilor; îl privi drept în ochi şi-i ceru zaimful; cuvintele pe care le rostea se înflăcărau de o superbă mândrie.

Mâtho nu înţelegea. O privea, şi în mintea lui veşmintele fecioarei se contopeau cu trupul ei în aceeaşi minune de frumuseţe; luciul mătăsurilor era una cu strălucirea pielii, alcătuind laolaltă o fiinţă unică, neasemănată. Ochii ei şi diamantele sclipeau de-o potrivă, degetele ei purtau mai departe, pe vârful unghiilor, strălucirea pietrelor preţioase. Două agrafe, strângându-i pieptul tunicii, îi ridicau sânii apropiindu-i; şi Mâtho se pierdea cu gândul întrezărind uşoara lor linie despărţitoare, de unde cobora până sub străveziul văl vioriu, o lamă de smarald la capătul unui fir de aur. Salammbô purta în sfârcul urechilor doi cercei prelungi de safir, prinşi într-o perlă scobită, în care tremura o undă de parfum; din când în când un strop se desprindea din învelişul perlei şi cădea pe umerii goi; Mâtho îl privea picurând.

O nepotolită pornire îl stăpânea şi, ca un copil dornic să ştie, care întinde mâna spre un fruct necunoscut, atinse încet, cu degete tremurătoare, sânul care îl ispitea; simţi carnea puţin rece împotrivindu-i-se cu o tresărire uşoară.

Această atingere de-o clipă îl tulbură până în adâncul fiinţei lui. O dorinţă sălbatecă îi biciuia sângele. Ar fi vrut s-o cuprindă toată, s-o soarbă, s-o bea. Sufla greu şi dinţii îi clănţăneau.

Se aşeză pe un scut, lângă blana de leu care acoperea ramurile de palmier ale patului şi, prinzând în mâinile lui mâinile lui Salammbô, o atrase încet spre el. Ea rămase în picioare. Ţinând-o între genunchii lui, Mâtho o privea din tălpi şi până în creştet, îngânând mereu aceleaşi cuvinte:

— Cât eşti de frumoasă! Cât eşti de frumoasă!

Salammbô îi simţea ochii aţintiţi asupra ei şi privirea lui pătrunzătoare o durea. O cuprinsese o silă şi un dezgust atât de nesuferite, încât cu greu se putea opri să nu strige; şi-a amintit de Şahabarim şi s-a înfrânat.

Mâtho îi ţinea mâinile strânse în ale lui; Salammbô, cu toată porunca preotului, îi ocolea privirea şi smucindu-şi braţele încerca să-l respingă; iar el, cu nările tremurânde se apleca să soarbă mireasma pe care o răspândea întreaga ei fiinţă. Un val proaspăt de arome îngemănate îl ameţea, ca fumul unui jertfelnic; era miros de miere, de tămâie, de ienupăr, de trandafir – şi încă un alt parfum tainic, pe care nu-l putea desluşi.

Ce căuta în cortul lui? De ce venise la el fără apărare, lăsându-se pradă dorinţelor lui? Cine o îndemnase? Venea în adevăr să ia zaimful? Mâtho lăsă să-i cadă braţele şi coborî fruntea, împovărat de întrebări la care nu găsea răspuns. Rămase astfel adâncit în gânduri.

Salammbô, ca să-l înduioşeze, îl întrebă cu glas plângător:

— Ce ţi-am făcut ca să-mi doreşti moartea?

— Moartea ta?

— Te-am zărit odată, într-o seară, la lumina grădinii mele în flăcări, printre vasele care fumegau şi sclavii mei care zăceau morţi. În mânia ta nestăpânită te-ai năpustit asupra mea şi m-ai făcut să fug. O spaimă cumplită s-a abătut după aceea asupra Cartaginei. Oraşele au fost prădate, câmpurile pustiite, soldaţii noştri măcelăriţi. Tu le-ai nimicit! Tu i-ai ucis! Te urăsc! Numele tău mă arde ca o remuşcare. Eşti mai blestemat decât ciuma şi decât duşmănia Romei! Furia ta bântuie peste toate ţinuturile, şi toate şanţurile sunt pline de morţi! Am mers pe urma focurilor aprinse de tine, ca şi cum m-ar fi călăuzit braţul lui Moloh…

Mâtho sări în picioare. O mândrie uriaşă îi umplea pieptul; se simţea puternic ca un zeu.

Salammbô, cu dinţii strânşi, cu nările tremurând, vorbi mai departe:

— Ca şi cum nelegiuirea ta n-ar fi fost de ajuns, ai venit la mine pe când dormeam, purtând pe umerii tăi zaimful. N-am înţeles bine atunci vorbele tale, dar mi-am dat seama că vrei să mă târăşti spre o faptă groaznică, în adâncul prăpastiei…

Mâtho, frângându-şi braţele, strigă:

— Nu! Nu! Venisem să ţi-l dau ţie, să ţi-l înapoiez! Mi se părea că zeiţa îşi părăsise veşmântul pentru tine, că era al tău. În templul ei sau în casa ta, era totuna. Nu eşti şi tu tot atât de stăpânitoare, de curată, de luminoasă şi de frumoasă, ca şi Tanit?

Ochii lui erau plini de o nesfârşită iubire când rosti:

— Sau poate că Tanit eşti chiar tu?

— Eu, Tanit? gândea Salammbô.

Nu-şi mai spuneau nici un cuvânt. Undeva, departe, se auzea tunând. Vitele mugeau înspăimântate de vestirea furtunii.

— Apropie-te… şopti Mâtho. Apropie-te… nu-ţi fie teamă… Nu eram decât un soldat ca oricare altul din gloata mercenarilor; atât de bun, încât adeseori purtam pe umerii mei povara altora. Crezi că mă ademeneşte Cartagina? Mulţimea oamenilor ei se pierde în pulberea sandalelor tale; toate comorile ei şi toată bogăţia ţinuturilor pe care le stăpâneşte, toate corăbiile şi toate ţărmurile, nu preţuiesc şi nu mă încântă ca frăgezimea buzelor şi rotundul umerilor tăi. Voiam să dărâm zidurile cetăţii, ca să ajung până la tine şi să fii a mea! Mă răzbunam dorindu-te! Eu îi strivesc pe oameni ca pe nişte viermi; mă arunc asupra legiunilor, dau la o parte scuturile cu palma, opresc caii în loc prinzându-i de nări şi nici un catapult nu mă poate atinge! O, dacă ai şti cum mă gândesc la tine în vâltoarea luptei! O mişcare a braţului tău, de care îmi aduc aminte, o cută a rochiei tale, pe care o revăd, mă prind uneori ca într-o plasă şi mă înlănţuie. Zăresc ochii tăi în văpaia aruncătoarelor de flăcări! Aud glasul tău în sunetul chimvalelor! Mă întorc să te privesc, tu nu eşti, şi mă arunc din nou în furtuna bătăliei…

Ridica deasupra capului braţele lui puternice, pe care vinele se împleteau ca ramurile de iederă pe trunchiul unui copac. Sudoarea îi curgea şiroaie între muşchii încordaţi ai pieptului; răsuflarea lui grea făcea să tremure curelele cingătoarei de bronz, care cădea peste genunchii lui mai tari ca marmura. Salammbô, deprinsă cu priveliştea eunucilor, se simţea tulburată de puterea împlinită a acestui bărbat. În jurul ei, peste taberele a cinci armate, se învolburau puterile lui Moloh şi pedeapsa Zeiţei. Se simţea cuprinsă de o apăsătoare sfârşeală şi asculta nedumerită strigătele străjilor care din când în când se chemau.

Flăcările lămpii tremurau sub răbufnirile de aer cald. Lumini de fulger se aprindeau din când în când, apoi întunericul se făcea parcă mai adânc. Salammbô nu mai zărea decât ochii lui Mâtho, lucind în noapte ca doi cărbuni încinşi. Se simţea prinsă într-un joc neîndurat al destinului. Ştia că se apropie clipa cea mare, pe care nu mai putea s-o înlăture. Se îndreptă spre zaimf şi întinse mâinile să-l prindă.

— Ce faci? strigă Mâtho.

Salammbô îi răspunse liniştită:

— Mă întorc în Cartagina.

Mâtho îşi încrucişa braţele şi se apropie de ea cu o pornire atât de cumplită, încât Salammbô rămase pe loc ca o stană de piatră.

— Te întorci în Cartagina! repeta el întruna scrâşnind din dinţi. Te întorci în Cartagina! Ai venit să iei zaimful? Să mă înfrângi şi să pleci? Nu! Nu! Eşti a mea, şi nici o putere din lume nu te va smulge de-aci! O, n-am uitat trufia cu care ochii tăi mă priveau! Cum mă striveai din înălţimea frumuseţii tale! E rândul meu acum! Eşti prizoniera mea, slujitoarea mea, sclava mea. Cheamă în ajutor pe tatăl tău cu toată oastea lui, pe Bătrâni şi pe Bogaţi, întreg poporul tău de mişei! Trei sute de mii de soldaţi aşteaptă poruncile mele! Mă voi duce să adun alţii, în Lusitania, în cele două Galii, în adâncurile deşertului! Voi dărâma cetatea ta, voi da foc templelor voastre, şi triremele mele vor pluti pe valuri de sânge! Nu voi lăsa în picioare nici un zid, nici o piatră, nici un palmier! Iar dacă nu voi avea oameni de ajuns, voi strânge în jurul meu urşii din munţi şi voi asmuţi asupra voastră leii pustiurilor! Nu încerca să fugi… Te voi ucide!

Cu pumnii strânşi, galben la faţă, fremăta de încordare, ca o harfă ale cărei strune sunt gata să se rupă. Apoi, dintr-o dată, izbucni în plâns şi se prăbuşi în genunchi.

— Iartă-mă! sunt un ticălos, mai josnic decât scorpionii, decât noroiul mlaştinilor, decât pulberea pământului! Adineauri, pe când vorbeai, sorbeam răsuflarea gurii tale şi mă îmbătăm de ea, ca un rănit de moarte care se apleacă pe ţărmul râului să-şi potolească setea. Calcă-mă în picioare, să simt mireasma tălpilor tale! Acoperă-mă de blesteme, să pot auzi glasul tău! Nu pleca! Fie-ţi milă! Te iubesc! Te iubesc!

Stătea îngenuncheat în faţa ei şi îi cuprinsese mijlocul cu amândouă braţele. Îşi răsturnase capul pe spate şi mâinile lui o căutau. Discurile de aur care îi atârnau la urechi sclipeau pe gâtul lui bronzat, lacrimi mari îi umpluseră ochii lui strălucitori ca două globuri de argint, suspinul lui se mlădia ca o mângâiere şi murmura cuvinte fără înţeles, mai uşoare decât o adiere şi mai gingaşe decât o sărutare.

Salammbô se simţea cuprinsă de o moliciune în care toată fiinţa ei pierea. Ceva lăuntric şi în acelaşi timp mai înalt, o poruncă a zeilor, o silea să se supună. Legănată parcă pe aripa unui nor, se lăsă să cadă pe patul aşternut cu blană de leu. Mâtho îi prinse gleznele; lanţul de aur se rupse şi cele două capete ale lui zburară în aer, căzând asupra zaimfului, ca două vipere care ar fi sărit să muşte.

Zaimful se desprise şi Salammbô, înfăşurată în vălurile lui, zări faţa lui Mâtho, aplecându-se peste pieptul ei.

— Moloh, flacăra ta mă arde!

Războinicul o cuprinse în văpaia mistuitoare a sărutărilor lui, iar Salammbô se simţea purtată de vârtejul unui uragan, biruită de puterea soarelui!

Mâtho îi săruta degetele mâinilor, braţele, picioarele, fiecare şuviţă a părului ei despletit.

— Ia cu tine zaimful, murmura el, puţin îmi pasă! Ia-mă şi pe mine! Nu-mi mai trebuie nimic, părăsesc lupta! La douăzeci de zile de drum, în largul mării, dincolo de Gades, se află un ostrov presărat cu pulbere de aur, plin de grădini şi de păsări cântătoare. Pe umerii muntelui cresc flori înmiresmate, care îşi răspândesc parfumul ca nişte cădelniţe veşnice; şerpi de culoarea laptelui aruncă în iarbă, muşcând cu dinţi de diamant, roadele lămâilor mai înalţi decât cedrii; aerul e atât de blând, încât nu te lasă să mori. Voi şti s-o găsesc, o voi vedea! Vom trăi amândoi într-o peşteră de cleştar, la poalele colinelor. Nimeni n-a pătruns până azi în ţara aceea; eu voi fi regele ei!

Îi scutură praful de pe coturni, îi dădu să-şi înmoaie buzele într-o felie de rodie şi-i făcu din haina lui o pernă pe care să-şi culce fruntea. Se grăbea s-o slujească plin de umilinţă, şi nu şovăi să-i aştearnă zaimful la picioare ca un covor.

— Mai ţii în odaia ta coarnele de gazelă pe care îţi atârni brăţările? Să mi le dai, îmi plac atât de mult!

Vorbea ca şi cum războiul se sfârşise şi râdea însufleţit de o nestăpânită bucurie. Mercenarii, Hamilcar, toate grijile dispăruseră. Între pânzele cortului se vedea luna, croindu-şi drum de lumină peste nori.

— Câte nopţi am stat s-o privesc! Mi se părea un văl sub care se ascundea faţa ta, iar tu te uitai la mine… Amintirea ta se împletea cu razele ei… Nu le puteam despărţi…

Culcându-şi capul între sânii ei, plângea cu lacrimi mari.

— Acesta-i omul cumplit, la numele căruia tremură toată Cartagina? gândea Salammbô.

Mâtho adormi. Desfăcându-se din braţele lui, Salammbô se ridică în picioare şi băgă de seamă că lanţul de aur era rupt.

Era obiceiul, în marile familii ale Cartaginei, ca fecioarele să păzească cu sfinţenie acea piedică în care le erau prinse gleznele. Roşindu-se toată, Salammbô înfăşură în jurul pulpelor cele două frânturi ale lanţului de aur. Imagini învălmăşite şi totuşi limpezi îi reveneau în minte ca un vârtej; Cartagina, Megara, palatul, odăile ei, câmpia pe care o străbătuse; dar din adâncul prăpastiei în care se scufundase, toate i se păreau că se pierd într-o nesfârşită depărtare.

Furtuna se potolea; picături mari de ploaie făceau să tremure uşor pânza cortului.

Mâtho, ca un om beat, dormea pe-o coastă, cu braţul atârnând peste marginea patului. Şirurile de perle pe care le purta în jurul capului se ridicaseră puţin, dezvăluindu-i fruntea. Un zâmbet îi înflorise pe buzele întredeschise. Dinţii lui albi străluceau în barba neagră, şi în privirea ascunsă printre pleoape flutura o bucurie liniştită, aproape jignitoare.

Salammbô, cu braţele încrucişate pe piept, cu fruntea aplecată, îl privea fără nici o mişcare.

La capătul patului, pe o masă de chiparos, lucea tăişul unui jungher. Salammbô se simţi săgetată de un gând ucigaş. Glasuri plângătoare se auzeau în umbră, departe, ca un cor al zeilor care o îndemnau. Făcu un pas înainte şi prinse mânerul armei. Mâtho, simţind atingerea rochiei, deschise ochii; îi atinse mâna cu buzele şi jungherul căzu.

Deodată se porni o furtună de strigăte; fulgere cumplite îşi trimiteau lumina în deschizătura cortului. Mâtho ridică pânza şi zări întregul lagăr al libienilor în flăcări.

Colibele de trestie ardeau şi nuielele aprinse zburau în nori de fum, izbucnind ca nişte săgeţi. Umbre negre ale disperării goneau peste zările înroşite. Se auzea urletul barbarilor care ardeau în colibe; elefanţii, boii, caii încărcaţi cu lucrurile scăpate de la foc, năvăleau în mijlocul mulţimii, strivind-o.

În sunetul goarnelor răsunau strigăte de chemare; „Mâtho! Mâtho!” O ceată de oameni voiau să pătrundă în cort.

— Vino! Hamilcar a aprins lagărul lui Autharit!

Mâtho sări în picioare. Salammbô rămase singură. Privi îndelung zaimful şi, spre marea ei uimire, nu simţi fericirea pe care o aşteptase. În faţa visului împlinit, o undă de mâhnire o cuprinse.

În clipa aceea, un colţ al cortului se ridică, şi de sub marginea pânzei se ivi o groaznică arătare. Salammbô nu zări la început decât doi ochi şi o barbă albă care mătura pământul; restul trupului, încurcat în zdrenţele unor veşminte murdare, se târa prin ţărână, şi la fiecare mişcare ce-o făcea încercând să se apropie, două mâini treceau prin barbă şi dispăreau din nou. Zvârcolindu-se astfel, umbra de om ajunse până la picioarele lui Salammbô. Era bătrânul Giscon.

Mercenarii zdrobiseră cu vărgi de aramă picioarele ostaticilor cartaginezi, ca să-i împiedice să fugă. Putrezeau toţi de-a valma într-o groapă cu scârnăvii. Când auzeau zăngănitul cratiţelor, cei mai în putere se ridicau din mijloc urlând. Giscon o zărise pe Salammbô şi, după boabele mici de sandastrum care îi loveau coturnii, înţelesese că e o femeie din Cartagina. Presimţind o întâmplare neobişnuită, ieşise din groapă sprijinit de vecinii lui şi, târându-se în mâini şi în coate, izbutise să facă cei douăzeci de paşi care îl despărţeau de cortul lui Mâtho. Desluşise două glasuri şi, ascultând de-afară, auzise fiecare cuvânt.

— Tu eşti! strigă Salammbô aproape îngrozită.

Ridicându-se în pumni, Giscon răspunse:

— Da, eu sunt! Mă credeaţi mort, nu-i aşa?

Salammbô coborî privirea în pământ. Giscon vorbi din nou:

— Ah! de ce nu s-a îndurat Baal să-mi ia zilele? Mi-ar fi cruţat durerea de a te blestema! Se apropiase atât de mult de ea, încât îi atingea haina.

Salammbô se smuci înapoi cu o mişcare repede, ferindu-se parcă de acea imundă vedenie, hidoasă ca un vierme şi cumplită ca o stafie.

— Am trăit aproape o sută de ani. I-am văzut pe Agatocle şi pe Reguaus, am văzut acvilele Romei trecând peste secerişul câmpiilor punice! Am văzut urgia războaielor şi marea spumegând de sfărâmăturile corăbiilor noastre! Barbarii care au stat sub porunca mea m-au legat în lanţuri de mâini şi de picioare, ca pe un sclav ucigaş. Prietenii mei mor unul după altul lângă mine; duhoarea stârvurilor lor nu mă lasă să dorm; mă lupt cu păsările de pradă care vin să le mănânce ochii, şi totuşi nici o clipă n-am pierdut nădejdea în biruinţa Cartaginei! De-aş fi văzut pornind asupra ei toate oştile pământului, şi toate templele ei cuprinse de flăcări, nu m-aş fi îndoit de viaţa veşnică ce i-a fost dată! Dar acum totul s-a sfârşit! Totul e pierdut! Osânda zeilor s-a abătut asupra Cartaginei. Blestem ţie, care ai împins-o la pierzare cu fărădelegea ta! Salammbô încercă să răspundă.

— Nu! strigă Giscon. Am stat aici şi te-am auzit gemând de plăcerea cărnii, ca cea din urmă dintre târfe! Îţi murmura în ureche patima lui, şi tu îl lăsai să-ţi sărute mâinile! Dacă nu puteai să-ţi înfrânezi pornirea neruşinată, să fi făcut ca fiarele pădurii care îşi ascund împreunarea, nu să-ţi saturi desfrâul sub ochii tatălui tău…

— Cum? tresări Salammbô.

— A, poate nu ştiai că cele două tabere sunt numai la şaizeci de paşi una de alta? Nu ştiai că Mâtho al tău, dintr-o nestăpânită trufie, şi-a ridicat cortul în faţa lui Hamilcar? Tatăl tău e aici, lângă tine, şi dacă aş putea să urc drumul până la taluzul şanţului, i-aş striga: „Vino să-ţi vezi fiica în braţele unui barbar! S-a îmbrăcat în veşmintele Zeiţei ca să-i placă şi, dăruindu-şi trupul, vinde faima numelui tău, mărirea zeilor, răzbunarea Patriei şi însăşi soarta Cartaginei!”

Barba albă îi tremura sub gura fără dinţi; ochii aţintiţi asupra ei o sfredeleau. Gâfâind, cu obrazul în ţărână, striga necontenit:

— Nelegiuito! Fii blestemată! Blestemată! Blestemată!

Salammbô ridică pânza cortului şi, sprijinind-o cu braţul întins, privi spre tabăra lui Hamilcar.

— Acolo, nu-i aşa?

— Ce-ti pasă? Întoarce-te! Du-te! Îngroapă-ţi mai bine faţa în pământ! E un loc sfânt, pe care privirea ta l-ar pângări!

Salammbô înfăşură zaimful în jurul mijlocului ei, îşi strânse vălurile pe umăr, îşi puse mantia, năframa…

— Alerg! strigă ea şi porni fără să mai privească în urmă.

A mers câtva timp în întunericul nopţii fără să întâlnească pe nimeni; mulţimea soldaţilor se îndreptase spre tabăra care ardea. Larma glasurilor creştea, şi în urma ei flăcări uriaşe înroşiseră tot cerul. În faţa unui podiş înalt se opri. Se întoarse din cale, căutând o scară, o frânghie, o piatră, cu ajutorul cărora să urce. Îi era teamă de Giscon şi i se părea că aude în preajma ei glasuri, paşi care o urmăresc. Se lumina de ziuă. Salammbô zări o cărare care urca până la culmea podişului; îşi prinse poalele rochiei în dinţi şi în trei salturi fu deasupra.

Un strigăt prelung răsună în întuneric: era acelaşi pe care îl auzise chemând-o pe scara galerelor şi, aplecându-se, zări pe omul lui Şahabarim cu cei doi cai ai lui, aşteptând.

Rătăcise toată noaptea între cele două tabere; apoi îngrijorat de focul care izbucnise, făcuse calea întoarsă pentru a vedea ce se petrece în lagărul lui Mâtho; ştiind că locul unde se afla era cel mai apropiat de cortul acestuia, îşi adusese aminte de porunca marelui preot şi rămăsese nemişcat.

Văzând-o pe Salammbô, se sui în picioare pe unul din cai. Salammbô se strecură încet până la el, apoi o luară la goană amândoi, înconjurând tabăra punică şi căutând o trecere spre Cartagina.

Mâtho se înapoiase în cort. Lampa, fumegând, abia mai lumina. Crezând că Salammbô doarme, pipăi uşor blana de leu pe ramurile de palmier ale patului. O strigă; nici un răspuns. Smulse pânza cortului, ca să intre lumina de-afară: zaimful nu mai era nicăieri.

Pământul se cutremura sub un ropot îndelung de paşi. Strigăte puternice, nechezat de cai, zăngănit de scuturi se amestecau cu glasul goarnelor care sunau atacul. Un uragan se dezlănţuise. Mâtho, în prada unei furii nestăpânite, sări să-şi ia armele şi se repezi afară ca o furtună.

Şirurile lungi ale barbarilor coborau în goană coasta muntelui, iar cohortele punice veneau asupra lor într-un val greu şi neîntrerupt. Ceaţa risipită de lumina soarelui se ridica încet, lăsând să se vadă stindarde, coifuri şi vârfuri de lance. Întinderi de pământ rămase în umbră păreau că se urnesc din loc într-o mişcare grăbită; din alte părţi porneau parcă puhoaie întretăindu-se; iar între ele o pădure de suliţi rămânea nemişcată. Mâtho întrezărea umbrele căpitanilor, ale ostaşilor, ale gorniştilor, până dincolo de linia slujitorilor călări pe măgarii lor. Dar, în loc de a se desfăşura în primele rânduri pentru a apăra pedestrimea, Narr' Havas făcu o mişcare spre dreapta, ca şi cum ar fi voit să se lase strivit de Hamilcar.

Călăreţii lui trecură de şirul elefanţilor, care îşi încetiniseră mersul; caii goneau cu atâta iuţeală, întinzându-şi gâturile fără frâuri, încât păreau că ating pământul cu burta. Apoi, pe neaşteptate, Narr'Havas se îndreptă spre una din santinelele duşmane, azvârli sabia, lancea şi săgeţile, făcându-se nevăzut în mijlocul cartaginezilor.

Regele numizilor intră în cortul lui Hamilcar şi, arătând spre oamenii lui care se opriseră afară, spuse:

— Barca, ţi i-am adus! Sunt ai tăi.

A îngenuncheat în semn de supunere şi, ca să-şi dovedească credinţa, îi reaminti sufetului în ce fel se purtase de la începutul războiului.

Împiedicase asaltul împotriva Cartaginei şi omorârea ostaticilor; nu stăruise să-l lovească pe Hannon după înfrângerea acestuia în faţa Uticei. Cetăţile tyriene erau vecine cu hotarul regatului său; nu luase parte la bătălia de la Macar; lipsise dinadins, ca să nu fie nevoit să lupte împotriva Cartaginei.

Narr'Havas ar fi vrut să-şi mărească regatul rupând din ţinuturile punice; după cum se schimba soarta războiului, venise la început în ajutorul mercenarilor, iar acum îi părăsea. Dându-şi seama că până la urmă biruinţa va fi a lui Hamilcar, se hotărâse să treacă de partea acestuia. În trădarea lui Narr'Havas nu lipsea, poate, un simţământ de ură împotriva lui Mâtho, fie că îl pizmuia pentru conducerea armatei, fie că nu uitase iubirea lui de altădată.

Hamilcar îl ascultă până la capăt. Omul care venea să se înfăţişeze astfel în mijlocul armatei duşmane nu era un ajutor de dispreţuit. Sufetul cântări bine folosul pe care o asemenea însoţire putea să-l aducă planurilor sale îndrăzneţe; cu ajutorul numizilor va zdrobi pe libieni, apoi va porni cu întreg apusul să cucerească Iberia. Fără să-l mai întrebe de ce se hotărâse atât de târziu, şi trecând peste minciunile pe care le ticluise, îl îmbrăţişă pe Narr'Havas, apropiind de trei ori pieptul său de pieptul numidului.

Adevărul era că aprinsese lagărul libienilor dintr-o dorinţă deznădăjduită de a sfârşi într-un fel sau altul. Armata lui Narr'Havas îi sosea la vreme, ca un adevărat ajutor al zeilor. Ascuzându-şi bucuria, îi spuse:

— Binecuvântarea Baalilor să se reverse asupra ta! Nu ştiu în ce fel îţi va mulţumi Cartagina, dar Hamilcar nu e un nerecunoscător.

Larma creştea; căpitanii veneau după porunci; Hamilcar încingându-şi armele îi spuse lui Narr'Havas:

— Întoarce-te la lupta! În fruntea călăreţilor, loveşte pedestrimea barbarilor, între elefanţii mei şi ai tăi. Nu şovăi! Nimiceşte-o!

Narr'Havas pornise ca o furtună, când se ivi Salammbô.

Descălecă în grabă şi, de sub mantia ei largă, deschizând braţele, desfăşură zaimful.

De sub marginea ridicată a cortului de piele se zărea întreg muntele plin de soldaţi; la rândul lor, din toate părţile, puteau s-o vadă pe Salammbô. O larmă uriaşă izbucni deodată. Un strigăt prelung de încredere în biruinţă. Luptătorii s-au oprit în mersul lor; cei căzuţi, sprijinindu-se în cot, o binecuvântau înainte de a muri. Barbarii ştiau acum că Salammbô luase înapoi zaimful; o vedeau de departe sau li se păreau că o văd, şi alte strigăte, de ură şi de răzbunare, se amestecau de-a valma cu bătăile din palme ale cartaginezilor. Cinci armate desfăşurate pe coasta muntelui fremătau şi urlau în jurul lui Salammbô.

Hamilcar îi mulţumea prin semne, fără să poată rosti un cuvânt. Cuprindea în aceeaşi privire chipul ei şi strălucirea zaimfului; când, deodată zări la gleznele ei lanţul de aur rupt. O cumplită bănuială îl săgetă ca un fior; stăpânindu-şi tuiburarea, îl măsură pe Narr'Havas pieziş, fără să se întoarcă spre el.

Regele numizilor rămăsese deoparte, într-o tăcere cuviincioasă; fruntea lui, cu care îngenunchind atinsese pământul, mai păstra câteva fire de praf. Sufetul făcu un pas spre el şi-i spuse cu un glas din adânc:

— Drept răsplată pentru sprijinul ce-mi aduci, Narr' Havas, îţi dau pe fiica mea de soţie. Socoteşte-te de-acum drept fiul meu, şi apără-mă ca pe părintele tău!

Narr'Havas nu-şi putu stăpâni o mişcare de uimire şi se grăbi să-i acopere mâna cu sărutări.

Salammbô, nemişcată ca o stană de piatră, părea că nu înţelege. Se roşise puţin, închizând pleoapele; genele ei lungi îi umbreau obrazul.

Hamilcar ţinu să-i unească fără întârziere printr-o nedespărţită logodnă. Puse în mâinile fiicei sale o lance, pe care Salammbô i-o întinse lui Narr'Havas: Hamilcar le legă laolaltă degetele mari ale mâinii drepte cu o curea din piele de bou, apoi tumă grâu peste capetele lor; grăunţele cădeau sunând ca o revărsare de grindină.