XII. Apeductul

Douăsprezece ceasuri mai târziu, nu mai rămăsese din oastea mercenarilor decât o învălmăşeală de leşuri, de trupuri însângerate şi de răniţi care trăgeau să moară.

Hamilcar părăsise fără veste adâncul văii unde îşi aşezase tabăra, ocolise coasta dinspre apus a muntelui şi izbutise să-i atragă pe barbari în câmp deschis, în faţa Hippo-Zarytului. Narr'Havas îi împresură cu cetele lui de călăreţi. Izbindu-i cu toată puterea, sufetul îi dădu peste cap şi îi zdrobi. Pierzând zaimful, barbarii erau sortiţi de mai înainte înfrângerii; până şi cei care nu credeau în puterea lui se simţeau lipsiţi de curaj şi înfricoşaţi. Lăsând la o parte mândria de a se arăta pe câmpul de luptă, Hamilcar se ţinuse la o parte, pe culmea care stăpânea întreaga zare.

Nu mai aminteau înfăţişarea taberei decât stâlpii răsturnaţi şi grămezile de cenuşă pe locul unde fuseseră colibele libienilor: corturile cu pânzele sfâşiate păreau fantomele unor corăbii pierdute între stânci pe talazurile mării.

În mijlocul leşurilor zăceau împrăştiate platoşe, furci, trâmbiţe, sfărâmături de lemn, de fier şi de aramă, smocuri de paie, boabe risipite de grâu, veşminte zdrenţuite; ici-colo suliţele aprinse ale aruncătoarelor de flăcări mai fumegau printre lăzile cu bagaje; pământul nu se mai vedea de sub mormanele de scuturi; stârvurile cailor se învălmăşeau ca nişte movile: pretutindeni se iveau picioare rupte, sandale, braţe, frânturi de zale, capete rostogolindu-se în cureaua coifurilor ca nişte mingi, şuviţe de păr spânzurând pe tufişurile de mărăcini. Elefanţii cu burta spintecată horcăiau într-o baltă de sânge, lângă turnurile prăbuşite. Pământul aluneca la fiecare pas, şi fără să fi căzut un strop de ploaie, pretutindeni se întindeau urme de noroi.

Tot muntele, din culme până în vale, era acoperit cu morţi.

Împrăştiaţi la voia întâmplării, cei rămaşi în viaţă se priveau îngroziţi şi nu scoteau nici un cuvânt, deopotrivă de nemişcaţi ca şi leşurile.

La marginea unei păşuni întinse, lacul Hippo-Zarytului strălucea în lumina de amurg a soarelui. În dreapta lui se înşirau case albe, strânse umăr lângă umăr, dincolo de zidurile care le împrejmuiau, iar mai departe, în nesfârşitul zărilor, se întindea marea. Barbarii, cu obrazul în palme, se gândeau la ţara lor şi oftau. Un nor de pulbere cenuşie cădea peste umerii lor.

Vântul de seară porni să adie şi toate piepturile răsuflară adânc. Stârvurile începuseră să se răcească şi viermii îşi părăseau ospăţul, coborând în nisipul fierbinte. Corbii stăteau nemişcaţi pe colţurile de piatră, cu ochii ţintă la răniţii care trăgeau să moară.

În întunericul nopţii, câini galbeni – fiare spurcate care adulmecă urma oştilor – se strecurară tiptil printre rândurile căzute ale barbarilor să lângă cheagurile de sânge pe cioturile calde încă; apoi se năpustiră asupra hoiturilor, sfâşiindu-le pântecele.

Fugarii se adunau unul câte unul, furişându-se ca nişte umbre. Se întorceau şi femeile, căci rămăseseră destule, mai ales printre libieni, deşi numizii le măcelăriseră fără cruţare.

Unii făcuseră torţe din crâmpeie de frânghie aprinse, alţii cărau morţii pe suliţe încrucişate, strâmutându-i la loc mai ferit.

Stârvurile zăceau în şiruri lungi, pe spate, cu gura deschisă şi cu lancea alături; unele erau atât de îngrămădite, încât, pentru a recunoaşte pe cei care lipseau, supravieţuitorii trebuiau să răscolească mormane întregi. Lumina torţelor trecea încet peste feţele lor mutilate de arme cumplite. Pe fruntea lor se închegaseră fâşii de sânge coclit; tot trupul le era sfârtecat în bucăţi, zdrobit până în măduva oaselor, sugrumat până la învineţire sau spintecat de sus până jos de colţii elefanţilor. Deşi căzuseră deodată, nu putrezeau deopotrivă. Oamenii de la miazănoapte se buhăiau într-o umflătură lividă; africanii, mai aţoşi, începuseră să se usuce, ca nişte cărnuri afumate. Mercenarii se deosebeau între ei după tatuaj; bătrânii ostaşi ai lui Antiohus purtau pe braţul lor un uliu; cei care luptaseră în Egipt, capul unui cinocefal, supuşii prinţilor din Asia o secure, o rodie sau un ciocan; cei veniţi din republicile greceşti, poarta unei cetăţi sau numele unui arhonte; alţii aveau braţul plin de chipuri şi semne, alături de rănile învechite şi cele care mai sângerau încă.

Patru ruguri mari se ridicară pentru ostaşii de neam latin, samniţi, etrusci, campanieni şi brutieni. Grecii, pentru ai lor, săpară gropi cu vârful săbiilor; spartanii îşi dezbrăcară mantalele lor roşii şi le aşternură peste cei morţi; atenienii îi întinseră cu faţa spre răsărit; cantabrii aşezară peste ei grămezi de pietre; nasamonii îi îndoiră din mijloc, legându-i cu fâşii din piele de bou, iar garamanţii îi îngropară în nisipul ţărmului, ca să-i ude necontenit valurile mării. Latinii erau nemângâiaţi că nu pot să aşeze în urne cenuşa morţilor; nomazii se gândeau la nisipul fierbinte, în care trupurile se păstrează ca nişte mumii, iar celţii la cele trei pietre necioplite, afundate sub cerul ploios, în adâncul unui ochi de mare printre ostroave.

Strigăte de jale umpleau văzduhul; apoi se făcea din nou tăcere pentru chemarea sufletelor celor morţi. Larma se stingea şi reîncepea la răstimpuri egale, fără încetare şi cu o neistovită stăruinţă. Supravieţuitorii cereau iertare morţilor că nu pot să-i îngroape după cum era datina, şi astfel sufletele lor vor rătăci la întâmplare, trecând dintr-un veac în altul prin nesfârşite metamorfoze; unii îi întrebau care le-a fost cea din urmă dorinţă, alţii îi ocărau că s-au lăsat învinşi.

La lumina rugurilor înalte, apăreau din loc în loc chipuri galbene de ceară, răsturnate peste resturile de arme sfărâmate; vaietele stârneau alte vaiete tot mai sfâşietoare, şi din ce în ce mai disperate erau îmbrăţişările despărţirii. Femeile se aruncau asupra morţilor gură în gură, frunte peste frunte, iar când începeau să cadă bulgării de pământ, soldaţii nu izbuteau să le dea la o parte decât lovindu-le. Îşi mânjeau obrazul, îşi tăiau părul, îşi sfâşiau carnea în aceleaşi locuri unde văzuseră rănile morţilor şi stropeau gropile lor cu sânge. Ţipete cumplite se amestecau cu larma chimvalelor. Unii îşi smulgeau amuletele din sân şi scuipau pe ele. Muribunzii se zvârcoleau în noroiul însângerat, muşcându-şi mâinile ciopârţite; patruzeci şi trei de samniţi se tăiară cu săbiile, ca nişte gladiatori la sărbătoarea primăverii sacre. În curând începură să lipsească lemnele, şi rugurile se stinseră; câmpul întreg era plin de morminte: barbarii, istoviţi de atâta plâns şi frânţi de oboseală, se culcară să doarmă lângă fraţii lor morţi, unii ţinând să-şi ducă mai departe viaţa plină de primejdii, ceilalţi nemaidorind să se trezească din somn.

La lumina palidă a zorilor, se iviră în preajma barbarilor câteva pâlcuri de soldaţi, purtându-şi coifurile în vârful lăncii; i-au salutat, întrebându-i dacă n-au vreo veste de trimis în ţara lor.

Barbarii recunoscură printre ei pe unii din foştii lor soţi de luptă.

Hamilcar îi îmbiase pe prizonieri să slujească în armata Cartaginei. Unii, cei mai îndrăzneţi, nu se lăsaseră ademeniţi, iar sufetul, neavând cu ce să-i hrănească şi nevoind să-i dea pe mâna Marelui-Sfat, îi lăsase să plece, legându-i cu jurământ că nu vor mai lupta împotriva Cartaginei. Cei care, de frica schingiuirilor, se învoiseră, îşi primiseră înapoi armele şi se întorceau printre învinşi, nu atât pentru a-i ademeni, ci pentru a-şi arăta mândria şi a-i vedea în ce stare se află.

Începură prin a le povesti bunăvoinţa pe care le-o arătase Hamilcar. Barbarii îi ascultau pizmuindu-i, deşi în adâncul sufletului lor îi dispreţuiau. Nu întârziară să le aducă mustrări pentru fapta lor; fricoşii s-au înfuriat şi, arătându-le de departe platoşele şi săbiile care fuseseră ale lor, i-au poftit printre ocări să vină să şi le ia. Barbarii îi goniră cu pietre. În curând, pe culmea muntelui, printre ţăruşii care mărgineau şanţurile, nu se mai zăriră decât vârfurile suliţelor.

O durere adâncă, mai chinuitoare decât umilinţa înfrângerii, se abătuse asupra barbarilor. Se gândeau la zădărnicia vitejiei lor; rămâneau cu privirile pierdute în gol şi scrâşneau din dinţi. Acelaşi gând răsărise deodată în mintea tuturor. Se năpustiră urlând asupra ostaticilor cartaginezi. Soldaţii lui Hamilcar trecuseră pe lângă ei fără să le dea de urmă şi, pe câmpul de bătaie părăsit, rămăseseră de-a valma în groapa lor adâncă.

Barbarii îi aşezară unul lângă altul la pământ, pe loc neted. Puseră pază în jurul lor şi dădură drumul femeilor să pătrundă la ei, câte treizeci-patruzeci deodată. Alergau grăbite de la unul la altul, zăpăcite, nerăbdătoare, se aplecau asupra acelor nefericite trupuri şi le loveau cum îşi bat spălătoresele rufele cu lopata. Le urlau în urechi numele bărbaţilor lor morţi, îi sfâşiau cu unghiile şi le împungeau ochii cu acele pe care le purtau în păr. Veni apoi rândul bărbaţilor. Aceştia le retezau gleznele, îi schingiuiau din cap până în picioare şi, tăindu-le pielea de pe frunte, îşi făceau din ea coroane. Mâncătorii-de-scârnăvii născociră chinuri şi mai cumplite; le înveninau rănile cu pământ, oţet şi sfărâmături de lut ars. Sângele curgea şiroaie şi privitorii se veseleau ca la culesul viilor, când fumegă mustul în teascuri.

Mâtho zăcea la pământ, pe locul unde îl prinsese sfârşitul luptei, cu fruntea în palme şi coatele pe genunchi. Nu vedea nimic, nu auzea nimic, nu gândea nimic.

La urletele de bucurie ale mulţimii, a ridicat totuşi fruntea. Înaintea ochilor lui, sub fâşia de pânză spânzurată într-un ţăruş, se amestecau în neorânduială covoare învălmăşite, panere aruncate la întâmplare, o blană de leu. Îşi recunoscu cortul şi rămase cu privirea în ţărână, ca şi cum, fugind, fiica lui Hamilcar ar fi intrat în pământ.

Pânza zdrenţuită flutura în bătaia vântului; pe una din fâşiile lungi care-i loveau din când în când obrazul zări o pată roşie, semănând cu degetele unei mâini. Era urma palmei lui Narr'Havas, semnul legământului care îi unise. Mâtho se ridică în picioare, culese un ciot care mai fumega încă şi-l azvârli cu dispreţ peste rămăşiţele cortului său. Cu vârful coturnului împinse în mijlocul flăcărilor lucrurile care îi stăteau în cale, ca nici praf şi pulbere să nu se mai aleagă din ele.

Deodată, fără să-şi dea seama de unde răsărise, se pomeni în faţa lui cu Spendius. Fostul sclav îşi legase de-a lungul coapselor două sfărâmături de lance şi, văitându-se amarnic, şchiopăta ca un schilod.

— Azvârle-le! îi spuse Mâtho. Ştiu că te-ai bătut vitejeşte!

Era atât de copleşit de nedreptatea zeilor, încât nu mai avea destulă putere să se mânie împotriva oamenilor.

Spendius îi făcu un semn şi-l duse în fundul vâlcelei unde stăteau ascunşi Autharit şi Zarxas.

Oricât ar fi fost de curajos cel dintâi şi de crud cel de-al doilea, fugiseră amândoi ca şi grecul. Nu se puteau aştepta, ziceau ei, la trădarea lui Narr'Havas, la aprinderea taberei libienilor, la pierderea zaimfului şi mai ales la şiretenia lui Hamilcar, care îi atrăsese pe firul văii, lovindu-i în câmp deschis. Spendius încerca să-şi ascundă spaima şi nu înceta să spună că piciorul îi e frânt.

Şalişimul ţinu sfat cu cele trei căpetenii, pentru a hotărî asupra celor ce le rămâneau de făcut.

Hamilcar le tăiase drumul spre Cartagina; erau strânşi ca într-un cleşte între armata punică şi călărimea lui Narr'Havas; cetăţile tyriene, fără îndoială, aveau să se alăture învingătorilor; strâmtoraţi pe ţărmul mării, se aflau în primejdia de a fi nimiciţi până la unul. Soarta lor părea pecetluită.

Nu mai aveau nici un mijloc de a ocoli lupta; războiul trebuia dus mai departe, pe viaţă şi pe moarte. Cum să strângă însă din nou rândurile unor armate descumpănite, care mai sângerau încă de rănile ultimei lupte?

— Aveţi încredere în mine! spuse Spendius.

Două ceasuri mai târziu, un om venea în goană dinspre Hippo-Zaryt; urcă muntele, fluturând deasupra capului un sul de papirus. Striga atât de tare, încât toţi barbarii se adunară în jurul lui.

Aducea veşti de la soldaţii greci din Sardinia, care îi înştiinţau pe cei din Africa să ţină sub pază strânsă pe Giscon şi pe ceilalţi ostatici. Un negustor din Samos, anume Hipponax, venind de la Cartagina le spusese că se pune la cale răpirea acelora, şi barbarii să fie cu ochii în patru. Republica e încă puternică.

Şiretenia lui Spendius dădu greş la început. Apropiprea unei noi primejdii, în loc să-i îndârjească pe barbari, mai mult i-a speriat; şi amintindu-şi de pedeapsa cu care Hamilcar îi ameninţase, se aşteptau la o lovitură fulgerătoare şi cumplită.

Noaptea trecu într-o mare spaimă; mulţi îşi lepădară armele, ca să câştige iertarea sufetului când va veni.

A doua zi, în pragul celei de-a treia nopţi, sosi un alt crainic, plin de praf de sus până jos, mai grăbit decât cel dintâi. Grecul îi smulse din mână tablele scrise cu litere feniciene. Mercenarii erau îndemnaţi să nu-şi piardă curajul; vitejii luptători din Tunis vor veni în ajutorul lor cu puteri proaspete.

Spendius citi scrisoarea de trei ori; apoi, suit pe umerii a doi ostaşi din Capodochia, făcu ocolul taberei recitind scrisoarea pretutindeni şi vorbind armatei vreme de şapte ceasuri.

Le reaminti mercenarilor făgăduielile mincinoase ale Marelui Sfat. Africanilor le înşiră toate cruzimile guvernatorilor, şi zugrăvi din nou în ochii barbarilor nerecunoştinţa Cartaginei. Bunăvoinţa lui Hamilcar mi era decât o momeală pentru a-i prinde în capcană. Cei care se vor preda vor fi vânduţi ca sclavi; cei învinşi vor fi ucişi în chinuri. Nici să fugă nu vor putea! Toate drumurile le sunt închise şi nici o ţară nu va voi să-i primească. Numai luptând mai departe vor dobândi biruinţa, libertatea, dreptul lor! Mult nu vor mai avea de aşteptat, de vreme ce oamenii din Tunis şi din Libia întreagă le vor veni în ajutor. Le arăta papirusul desfăşurat, strigând:

— Priviţi! Citiţi! Aici sunt scrise încredinţările lor! Nu vă mint!

Soarele cădea fierbinte peste capetele descoperite; haite de câini rătăceau pe câmp cu boturile înroşite de sânge. Morţii pe jumătate îngropaţi răspândeau o duhoare înăbuşitoare; pământul nu le acoperise unora nici pântecele. Spendius îi chema drept martori ai spuselor lui şi ridica pumnii ameninţători asupra lui Hamilcar şi a Cartaginei.

Mâtho îl privea vorbind şi, pentru a-i uita mişelia, se lăsa purtat el însuşi de mânia pe care o stârneau cuvintele grecului. Preamărind puterea zeilor, Spendius trimitea toate blestemele lui asupra Cartaginei. Schingiuirea ostaticilor era o petrecere copilărească! De ce să cruţe şi să târască după ei fără nici un rost această turmă nefolositoare? „Nu, Nu! Să sfârşim odată cu ei! Planurile lor le cunoaştem. Unul singur dintre ei ar putea să ne piardă. Nici o milă! Vom recunoaşte pe cei mai vrednici după iuţeala picioarelor şi după puterea braţelor!”

Mulţimea se năpusti din nou asupra ostaticilor. Unii din ei mai horcăiau încă; un călcâi înfundat în gură le curma răsuflarea; vârful unei lănci le străpungea inima.

Nu-l zăriseră nicăieri pe Giscon. Unde putea să fie? Un fel de nelinişte începuse să-i tulbure. Voiau să se încredinţeze că e mort, şi fiecare ar fi dorit să fie părtaş la uciderea lui. În cele din urmă, trei păstori samniţi dădură peste el, la cincisprezece paşi mai departe de locul unde fusese cortul lui Mâtho. Îl recunoscură după barba lui lungă, şi-i strigară pe ceilalţi.

Întins pe spate, cu braţele lipite de şolduri şi cu genunchii strânşi, părea un mort pregătit pentru îngropare. Numai coastele lui deşirate mai mişcau, iar ochii lui, larg deschişi în mijlocul obrazului, priveau drept înainte cu o stăruinţă de nesuferit.

Barbarii rămaseră uimiţi văzându-l. Câtă vreme zăcuse în groapă îl uitaseră; tulburaţi de amintiri mai vechi, îl ocoleau. Nici unul nu îndrăznea să ridice mâna asupra lui.

Mulţimea murmura şi se îmbrâncea, când se ivi deodată în mijlocul ei un garamant care învârtea în mână o seceră; toţi înţeleseră ce-avea de gând; obrajii li se împurpurară şi începură să urle: „Da! Da!” Omul cu secera se apropie de Giscon. Îi puse capul între genunchi şi apucă să-l taie, cum ar fi retezat un lemn cu ferăstrăul. Capul căzu, şi două valuri de sânge ţâşniră, răscolind ţărâna. Zarxas îl înşfacă şi, mai sprinten decât un leopard, fugi spre lagărul cartaginezilor.

Trecând de jumătatea muntelui, se opri: scoase din sân capul lui Giscon şi, ţinându-l de barbă, îl învârti în aer de mai multe ori, apoi îi făcu vânt şi-l azvârli până dincolo de şanţurile armatei punice.

Două stindarde încrucişate se ridicară deasupra stâlpilor care înconjurau tabăra: era semnul ştiut prin care cartaginezii îşi cereau înapoi morţii.

Patru carini, aleşi dintre barbarii cu piepturi puternice, sunară din trâmbiţă şi, strigând în pâlniile de aramă, dădură de veste că între cartaginezi şi mercenari nu vor mai fi de aici înainte nici zei, nici credinţă şi nici milă. Barbarii nu vor primi nici o târguială; iar dacă li se vor trimite soli, le vor tăia mâinile.

Se hotărî ca Spendius să plece la Hippo-Zaryt după hrană; cetatea tyreniană le trimise cele cerute chiar în aceeaşi seară. Barbarii mâncară pe săturate şi, prinzând puteri noi, îşi adunară în grabă armele răvăşite; femeile se strânseră laolaltă şi, fără să le pese de răniţii care se văitau în jurul lor, plecară de-a lungul ţărmului ca o haită de lupi după pradă.

Mercenarii se îndreptară asupra Hippo-Zarytului cu gând să-l cucerească; aveau nevoie de adăpostul unui oraş.

Cu toată mândria ce-o simţise văzând pe barbari fugind din faţa lui, Hamilcar fu cuprins de îngrijorare. Ar fi trebuit să cadă asupra lor fără întârziere, cu trupe proaspete. Încă o zi ca cea din ajun şi războiul s-ar fi sfârşit. Câştigând timp, barbarii se vor întoarce cu puteri sporite; cetăţile tyriene se vor da de partea lor. Îngăduinţa faţă de învinşi nu slujise la nimic; se hotărî, aşadar, să lovească fără milă!

Trimise în aceeaşi seară Marelui-Sfat toate brăţările morţilor, încărcate pe o cămilă, şi ceru cu ameninţări cumplite să i se pregătească o altă armată.

Cartaginezii îl credeau de multă vreme pierdut; aflând despre biruinţa ce-o câştigase, fură cuprinşi de uimire şi aproape înspăimântaţi. Reîntoarcerea zaimfului, vestită în cuvinte destul de nelămurite, venise să întregească minunea. Zeii ţineau cu Hamilcar şi puterea Cartaginei era în mâna lui.

Nici unul din potrivnicii săi nu îndrăzni să ridice vreo plângere sau să-i trimită vreo mustrare. Datorită însufleţirii unora şi laşităţii celorlalţi, cinci mii de oameni fură puşi pe picior de război, înainte de a se fi împlinit răgazul dat de Hamilcar.

O parte din noua oaste cartagineză se îndreptă în mare grabă spre Utica, în vreme ce alţi trei mii, cei mai bine înarmaţi, fură încărcaţi în corăbii şi trimişi la Hippo-Zaryt pentru a da peste cap pe barbari.

Hannon primi comanda armatei; dar lăsând ca locţiitor pe credinciosul său Magdassan, luă drumul mării, fiindcă nu putea să sufere zdruncinăturile lecticii. Boala de care pătimea îi rosese nările şi gura, prefăcându-i întreg obrazul într-o rană deschisă; de la zece paşi i se vedea fundul gâtului, şi pentru a-şi ascunde faţa hidoasă îşi pusese pe cap un văl, ca femeile.

Hippo-Zarytul nu se supuse poruncilor lui; după cum nu primi nici pe barbari. În schimb, în fiecare dimineaţă, locuitorii oraşului le coborau de pe ziduri coşuri pline cu merinde; le cereau iertare că nu pot înfrunta Republica şi îi pofteau să plece. Acelaşi răspuns li-l dădeau prin semne şi cartaginezilor care îşi ancoraseră corăbiile lângă ţărm.

Hannon se mulţumise să închidă intrarea portului, fără să îndrăznească a-i lovi pe barbari. Cu multă greutate înduplecă pe juzii Hippo-Zarytului să primească în cetate un număr de trei sute de soldaţi cartaginezi. Dădu ocol apoi stâncii Strugurilor, cu gândul de a împresura pe barbari; era o încercare cu totul nepotrivită şi într-o oarecare măsură primejdioasă. Pizmuindu-l pe Hamilcar, nu se îndura să-i vină în ajutor. Îi oprea iscoadele, îl stingherea în toate mişcările şi îşi dădea întreaga silinţă să-i zădărnicească planurile. Hamilcar scrise Marelui-Sfat, rugându-l să-l scutească de un asemenea ajutor, iar Hannon se reîntoarse în Cartagina, furios împotriva mişeliei Bătrânilor şi a necugetatului său coleg.

Aşadar, după atâtea promiţătoare pregătiri, cartaginezii se găseau într-un impas mai greu decât înainte; încercau, totuşi, să nu se mai gândească la primejdii, şi dacă se putea, nici să nu mai vorbească despre ele.

Ca şi cum toate aceste temeri n-ar fi fost de-ajuns, veni vestea că mercenarii din Sardinia crucificaseră pe generalul lor, puseseră stăpânire pe cetăţi şi măcelăreau pretutindeni pe oamenii de sânge cananean. Roma ameninţa să pornească din nou războiul împotriva Republicii, dacă nu-i va da Sardinia întreagă şi o mie două sute de talanţi. Poporul roman primise alianţa barbarilor şi le trimisese corăbii încărcate cu făină şi carne sărată. Cartaginezii le tăiară drumul şi prinseră cinci sute de oameni, dar trei zile mai târziu, navele care aduceau din Bisacena hrană pentru Cartagina pieriră într-o furtună. Zeii se dovedeau vrăjmaşi Republicii.

Pe cuvânt că sunt atacaţi, cetăţenii din Hippo-Zaryt cerură celor trei sute de soldaţi ai lui Hannon să urce pe metereze; apoi sărind fără veste asupra lor, i-au apucat de picioare şi i-au prăvălit în şanţuri; pe cei rămaşi în viaţă i-au fugărit, înecându-i în mare.

Utica se lăsase înduplecată să adăpostească între zidurile ei câţiva oameni de-ai lui Magdassan care, după porunca lui Hannon, înconjurase oraşul, fără să ţină seamă de chemările lui Hamilcar. Locuitorii Uticei le dădură să bea vin amestecat cu mătrăgună şi-i omorâră pe când dormeau.

Între timp barbarii se iviră în faţa cetăţii; Magdassan fugi, porţile se deschiseră şi, din ziua aceea, cele două oraşe tyriene arătară noilor prieteni o bunăvoinţă statornică, iar foştilor lor aliaţi o ură de neînchipuit.

Această trădare împotriva Cartaginei era o pildă şi un îndemn. Dorinţa de a scăpa de jugul Republicii creştea; popoarele care mai stăteau la îndoială se hotărâră; totul se prăbuşea. Hamilcar o ştia şi nu mai aştepta nici un ajutor. Era pierdut.

Fără să mai zăbovească, îi dădu lui Narr'Havas învoiala de-a pleca să apere hotarele regatului său. El însuşi hotărî să se întoarcă în Cartagina pentru a strânge soldaţi şi a începe războiul din nou.

Barbarii tăbărâţi la Hippo-Zaryt zăriră într-o zi armata lui Hamilcar coborând muntele.

Încotro se îndreptau cartaginezii? Fără îndoială că nu mai puteau îndura foamea şi, cu toată slăbiciunea lor, înnebuniţi de atâtea suferinţe, veneau să-şi taie drum cu armele în mână. O luară însă spre dreapta: fugeau! Prilejul era prielnic pentru a le cădea în coastă şi a-i nimici. Barbarii porniră pe urma lor.

Cartaginezii se opriră la malul unui râu. Apa era adâncă; vântul dinspre apus nu începuse să bată. Unii trecură râul înot; alţii pe scuturi. Apoi porniră înainte. Se făcuse noapte şi nu se mai vedeau.

Barbarii merseră mai departe, căutând în susul râului un vad mai îngust. Oamenii din Tunis alergară în întâmpinarea lor; cei din Utica îi urmară. După fiecare tufiş, numărul lor creştea. Cartaginezii, punând urechea la pământ, auzeau prin întuneric sunetul paşilor lor. Din când în când, pentru a încetini mersul urmăritorilor, Hamilcar îi ţinea pe loc aruncând asupra lor o ploaie de săgeţi. Mulţi din ei căzură. Când se făcu ziuă, se aflau în munţii Ariacei, în locul unde drumul face un ocol.

Mâtho, care mergea în fruntea barbarilor, zări departe o umbră verde deasupra unei înălţimi. Apoi drumul coborî la vale şi se iviră în zare turnuri, obeliscuri, case. Era Cartagina. Mâtho se sprijini pe tulpina unui arbore, ca să nu cadă; inima îi bătea să-i spargă pieptul.

Îşi aducea aminte toate clipele pe care le trăise de când trecuse pe aceste locuri ultima oară. Întâlnirea neaşteptată îl surprinse şi-l tulbură. Apoi îl cuprinse o nespusă bucurie, gândindu-se că ar putea să revadă pe Salammbô. Avea destule temeiuri pentru a o urî, dar nu stătu nici o clipă să le asculte. Tremurând, cu ochii aţintiţi spre o singură vedenie, privea dincolo de templul lui Eşmun terasa înaltă a palatului, peste vârfurile palmierilor. Un zâmbet fericit îi însenina chipul, ca şi cum l-ar fi învăluit dintr-o dată o lumină mare; deschidea braţele să cuprindă tot cerul, trimitea sărutări pe aripile vântului şi murmura necontenit: „Vino! Vino!” Un suspin adânc îi umplu pieptul şi două lacrimi prelungi ca nişte perle îi picurară în barbă.

— De ce şovăi? îi spuse Spendius. Grăbeşte-te! înainte! Să nu ne scape sufetul! Îţi tremură genunchii şi mă priveşti ca un om beat!

Fremătând de nerăbdare, îl stârnea pe Mâtho şi, clipind din pleoape ca în faţa unei ţinte îndelung ochite, strigă:

— Am ajuns! Am izbutit! Sunt în mâna mea!

Vorbea atât de încrezător în biruinţă, încât Mâtho, trezit din visare, se simţi îmbărbătat ca sub imboldul unui îndemn poruncitor. Cuvintele lui Spendius, răscolindu-i deznădejdea, îl împingeau la răzbunare şi îi aţâţau mânia. Se năpusti asupra unei cămile, îi smulse frâul şi începu să lovească cu el pe cei rămaşi în urmă; alerga în dreapta şi în stânga, apoi în urma armatei, ca un câine care îşi goneşte turma.

La glasul lui de tunet, şirurile se strânseră; până şi şchiopii au iuţit pasul; ajungând la mijlocul istmului, oastea împrăştiată se închegase din nou. Barbarii mergeau în praful răscolit de cartaginezi. Cele două armate s-au ajuns din urmă, aproape să se atingă; dar deodată poarta Malquei, poarta Tagastei şi poarta cea mare a lui Khamon se deschiseră. Grosul legiunilor punice se despărţiră în trei, trecând val-vârtej pe sub arcade şi revărsându-se în cetate. În curând însă rândurile se învălmăşiră, oprindu-se pe loc; suliţele se loveau între ele şi săgeţile barbarilor porniră să muşte zidurile.

Pe pragul porţii lui Khamon, apăru Hamilcar. Porunci soldaţilor să se dea la o parte, descălecă şi, îndemnând calul cu vârful săbiei, îl repezi spre rândurile barbarilor.

Era un armăsar oryng, hrănit cu turte de făină, şi deprins să îngenuncheze, când stăpânul voia să-l încalece. De ce-l gonea? De ce hotărâse să-l jertfească?

Calul trecea gonind în mijlocul lăncilor, răsturna oamenii, şi împiedicându-se în măruntaiele burţii lui sfâşiate, cădea; apoi se ridica din nou, pornind în salturi furioase. Şi în vreme ce barbarii i se fereau din cale nedumeriţi sau încercau să-l oprească, cartaginezii îşi reveneau, se linişteau şi intrau în cetate; poarta cea mare se închise în urma lor cu un zgomot prelung.

Barbarii se năpustiră asupra porţii, dar nu izbutiră s-o dărâme. Rândurile lor se tălăzuiră în valuri tot mai potolite, până când întreaga armată se opri.

Cartaginezii aşezară străji de-a lungul apeductului; soldaţii azvârleau de pe metereze pietre, ghiulele, buturugi. Ascultând sfatul lui Spendius, barbarii se traseră înapoi şi-şi mutară tabăra mai departe, hotărâţi să înceapă asediul Cartaginei.

Fierberea războiului se întinsese până dincolo de hotarele Republicii; de la coloanele lui Hercule până la Cyrena păstorii visau bătălii păzindu-şi turmele, iar cărăuşii caravanelor ţineau sfat de noapte la lumina stelelor. Se găsiseră aşadar oameni care îndrăzneau să pornească împotriva Cartaginei! Împotriva stăpânei puternice a mărilor, cumplită ca un zeu şi strălucind ca soarele! Se zvonise în mai multe rânduri că Republica se prăbuşise; toţi erau îndemnaţi să creadă ceea ce cu atâta patimă doreau! Popoarele subjugate, satele care plăteau dijmă, provinciile aliate cu sila ca şi hoardele de sine stătătoare, toate îi urau tirania, îi pizmuiau puterea şi îi pofteau bogăţiile. Cei mai cutezători trecură fără şovăire de partea mercenarilor. Înfrângerea de la Macar îi ţinuse în loc pe ceilalţi. Încetul cu încetul însă, încrederea le reveni şi căutară să se apropie unii de alţii. Oamenii din ţinuturile răsăritene cuprinseseră, de cealaltă parte a golfului, toate întinderile de nisip ale Clypeei. Văzându-i pe barbari apropiindu-se, ieşiră în întâmpinarea lor.

Nu erau libienii din împrejurimile Cartaginei; aceştia alcătuiau de multă vreme cea de a treia armată; erau nomazii de pe podişul Barca, tâlharii de pe stâncile Phiscus şi din peninsula Dernei, oamenii din Phazzana şi Marmarica. Străbătuseră deşertul, potolindu-şi setea cu apă sălcie din puţurile clădite cu oase de cămilă. Zuaceşii, împodobiţi cu pene de struţ, veneau în care trase de câte patru cai; garamanţii, cu obrazul ascuns sub văluri negre, călări pe spatele iepelor cu păr vopsit; unii pe catâri, pe măgari sălbatici, pe bivoli şi pe zebre; alţii îşi cărau laolaltă familiile, idolii şi acoperişul colibei lor asemenea unei luntre. Erau printre ei amonieni cu mâinile crăpate de apa fierbinte a fântânilor; ataranţi, care blestemau soarele, troglodiţi, care îşi îngropau râzând morţii lor sub un mormânt de ramuri înfrunzite; ausceni respingători, care mâncau lăcuste; achirmachizi, care se hrăneau cu păduchi; gysanţi boiţi cu rumeneală, mari mâncători de maimuţe.

Tăbărâseră toţi pe ţărmul mării, într-o prelungă linie dreaptă şi înaintară deodată, ca valurile nisipului învolburat de vânt. La mijlocul istmului, mulţimea se opri, mercenarii care tăbărâseră înaintea ei sub zidurile cetăţii nevoind să meargă mai departe.

Apoi, dinspre partea Arianei, se arătară oamenii ţinuturilor apusene, poporul Numidiei. Narr'Havas nu stăpânea decât asupra massylienilor; ceilalţi luaseră de mult obiceiul de a-l părăsi la vreme de primejdie. Se strânseseră pe Zein, apoi trecuseră de partea cealaltă a ţărmului, de îndată ce se ivise Hamilcar. Veneau în iureş vânătorii din Malethut-Baal şi din Garaphos, înveşmântaţi în blănuri de leu şi îmboldind cu coada suliţelor caii lor mici cu coamă lungă; în urma lor mergeau getulii, purtând platoşe din piele de şarpe; apoi farusienii, având pe frunte cununi înalte împletite din ceară şi răşină; caunii, macarii, tilabarii, înarmaţi cu câte două lănci şi un scut rotund din piele de hipopotam. Se opriră la marginea Catacombelor, în primele bălţi ale lagunei. Iar când libienii plecară, pe locul părăsit de ei se ivi, ca un nor desfăşurat deasupra pământului, o puzderie de negri: din Haruşul-Alb, din Haruşul-Negru, din deşertul Augylului, până şi din marele ţinut al Agazymbei, care se afla cale de patru luni la miazăzi de garamanţi, chiar mai departe. Sub podoabele cioplite în lemn roşu, murdăria strânsă pe pielea lor neagră îi făcea să semene cu nişte mure tăvălite prin ţărână. Purtau izmene scurte ţesute din scoarţă de copac, tunici împletite din ierburi uscate şi boturi de fiare pe creştetul capului. Urlau ca lupii, băteau în triunghiuri de fier împodobite cu inele şi fluturau cozi de vaci în vârful prăjinilor, ca pe nişte steaguri.

În urma numizilor, a maurusienilor şi a getulilor, se îmbulzeau oamenii galbeni veniţi de dincolo de Taggir, din pădurile de cedru. O tolbă cu săgeţi, cusută din blană de pisică, le atârna pe umăr, şi duceau după ei câini uriaşi ca nişte măgari, care nu lătrau niciodată.

În sfârşit, ca şi cum pământul Africii n-ar fi fost răscolit de ajuns, ca şi cum, pentru a stârni mai multă ură era nevoie să se strângă drojdia cea mai respingătoare a neamurilor, veneau în urmă oameni cu ochi de fiară, purtând pe faţa lor un rânjet nătâng, nefericiţi roşi de boli hidoase, pigmei diformi, mulatri nici bărbaţi, nici femei, albinoşi cu ochii înroşiţi şi pleoape tremurate, bâlbâind cuvinte neînţelese şi vârându-şi degetele în gură ca să spună că li-e foame.

Armele lor erau tot atât de amestecate ca şi neamurile din care făceau parte. Toate uneltele uciderii îşi dăduseră întâlnire, de la cuţitele de lemn, securile de piatră şi furcile de fildeş, până la săbiile lungi şi subţiri, cu tăiş mlădios de aramă, dinţat ca ferăstrăul. Mânuiau junghere cu vârful despicat în două, încrengate ca nişte coarne de antilopă; cosoare legate de capătul unei frânghii, triunghiuri de fier, sule şi măciuci. Etiopienii din Bambotus ascundeau în părul lor săgeţi înveninate. Unii purtau pe umăr saci plini cu pietre; alţii, cu mâinile goale, scrâşneau din dinţi.

Mulţimea se frământa într-o necontenită fierbere, ca o mare înainte de furtună. Cămilele, smolite cu păcură ca nişte corăbii, azvârleau la pământ femeile care îşi purtau pruncii pe şold. Pretutindeni zăceau împrăştiate coşuri cu merinde, scârţâiau sub paşi bulgării de sare, zăceau pe jos legături de gumă, curmale putrede, nuci de guru, iar pe sânii viermuind de murdărie sclipea ici, colo, legat cu sfoară, un diamant râvnit de toţi satrapii, o piatră ca din basme, cu care puteai să cumperi un imperiu. Cea mai mare parte din oamenii aceştia nu ştiau ce vor. O vrajă nelămurită şi o dorinţă de a cunoaşte îi mânau; nomazii care nu văzuseră niciodată un oraş tremurau înspăimântaţi de umbra zidurilor.

Istmul nu se mai zărea sub mulţimea oamenilor; această limbă de pământ pe care corturile păreau colibe risipite într-o revărsare de apă se întindea până la cele dintâi rânduri ale celorlalţi barbari, care, ca două râuri de fier, cuprinseseră de-o parte şi de alta malurile apeductului.

Cartaginezii mai erau încă stăpâniţi de groaza pe care o răspândise în mijlocul lor năvala acelei mulţimi, când deodată zăriră venind asupra lor, ca nişte ziduri năprasnice, ca nişte cumplite corăbii – cu frânghiile lor, cu braţele lor, cu încheieturile lor, cu turnurile, cu piepturile şi cu catargele lor – maşinile de război pe care le trimiteau cetăţile tyriene. Şaizeci de carobaliste, optzeci de măgari-sălbatici, treizeci de scorpioni, cincizeci de tolenone, doisprezece berbeci şi trei catapulturi uriaşe, care azvârleau bucăţi grele de stâncă de câte cincisprezece talanţi fiecare. O mulţime de oameni le împingeau de la spate, şi la orice pas se clătinau, purtate parcă de o furtună, până ajunseră în faţa zidurilor.

Mai era încă nevoie de un răgaz de câteva zile pentru a porni asaltul cetăţii. Povăţuiţi de înfrângerile pe care le încercaseră, barbarii nu voiau să se mai primejduiască. Nu erau grăbiţi nici unii, nici alţii, ştiind bine că se pregătea o cumplită încleştare, care avea să se încheie sau cu o biruinţă hotărâtoare, sau cu o pieire până la unul.

Cartagina putea să reziste vreme îndelungată. Zidurile puternice ale cetăţii, cu ieşindurile şi intrândurile lor, alcătuiau o apărare temeinică, îngăduind celor dinăuntru să respingă uşor asalturile duşmanului.

Numai pe latura din faţa Catacombelor, unde o aripă a zidurilor se prăbuşise, se zăreau prin crăpăturile blocurilor de piatră, în întunericul nopţii, lumini arzând în colibele din Malqua. Acoperişurile lor se ridicau ici-colo deasupra zidurilor cetăţii; aici trăiau, cu noii lor bărbaţi, femeile mercenarilor, pe care Mâtho le alungase. Revăzându-i pe barbari, nu se mai puteau stăpâni; fluturau de departe năframele lor şi veneau noaptea să stea de vorbă cu soldaţii prin spărturile zidului. Marele-Sfat află într-o zi că fugiseră toate. Unele se strecuraseră printre pietre; altele, mai îndrăzneţe, coborâseră pe frânghii.

În sfârşit, Spendius se hotărî să-şi pună în lucrare planul lui.

Războiul îl ţinuse departe de Cartagina şi nu găsise prilejul prielnic; acum, de când se afla din nou sub zidurile ei, i se părea că cei dinăuntru îi ghiciseră gândul. Iată însă că nu trecu multă vreme şi străjile apeductului se răriră. Cetatea, nevoită să se apere, n-avea oameni de prisos.

Fostul sclav îşi trecea timpul trăgând cu arcul în fenicopterele lacului. Apoi, într-o seară cu lună plină, îl rugă pe Mâtho să aprindă către miezul nopţii un foc mare de paie; dădu poruncă soldaţilor să strige cât puteau mai tare, pe când el împreună cu Zarxas se îndreptă pe ţărmul mării pe drumul Tunisului.

Se întoarseră înapoi spre apeduct, până la înălţimea ultimelor bolţi. Locul era deschis; urcară până la temelia stâlpilor.

Străjerii de pe culmea apeductului stăteau la locul lor liniştiţi.

Atunci izbucniră văpăile focului, goarnele sunară, iar ostaşii de pază crezând că cetatea era asaltată, porniră în grabă spre Cartagina.

Un singur om rămase la locul lui de veghe. Umbra lui, sub întinderea cerului, părea pe câmpie, la lumina lunii, un obelisc în mişcare.

În clipa când îl zări trecând prin faţa lui, Zarxas îşi pregăti praştia; Spendius, din prevedere, sau poate din cruzime, îl opri:

— Nu! Şuieratul glonţului ar putea să se audă. Lasă-l pe seama mea.

Îşi încordă arcul cu toată puterea sprijinindu-l pe degetul cel mare al piciorului, apoi ochi. Săgeata porni. Omul nu căzu; se făcu nevăzut.

— Dacă e numai rănit, va striga, spuse Spendius, şi urcă în grabă de la un cat la altul, ajutându-se cu o frânghie şi un cârlig, aşa cum făcuse întâia oară. Pe culmea apeductului dădu peste soldatul mort. Balearul îl legă de coada unui târnăcop şi-l lăsă să cadă.

Goarnele nu se mai auzeau. Se făcuse linişte. Spendius desprinse o lespede şi intră în apă; apoi potrivi din nou piatra la loc.

Socotind depărtarea după numărul paşilor, ajunse în dreptul unei crăpături a zidului pe care o ţinuse minte; vreme de trei ceasuri, până în zori, a lucrat fără încetare, cuprins parcă de o furie desmetică, răsuflând greu printre întretăierile lespezilor, înfiorat de spaimă şi simţind de douăzeci de ori că moare. În sfârşit, auzi trosnind din adânc un corp greu: o piatră uriaşă se rostogoli peste arcurile apeductului şi se prăbuşi până în fund. O imensă cădere de apă, un fluviu întreg porni parcă din înaltul cerului în spre întinderea câmpiei. Apeductul, rupt în două, se revărsa. Era pieirea Cartaginei şi biruinţa barbarilor.

Într-o clipă, cartaginezii treziţi din somn apărură pe ziduri, pe acoperişul caselor, pe înălţimea templelor. Barbarii se îngrămădeau unii peste alţii, strigau şi se învârteau într-un joc dezlănţuit în jurul uriaşei căderi de apă. Alergau nebuni de bucurie să-şi vâre capul în valurile ei.

Pe culmea apeductului se zărea umbra unui om purtând pe umeri o tunică neagră zdrenţuită. Stătea aplecat pe marginea zidului, cu mâinile pe şolduri şi privea la picioarele lui minunea pe care o săvârşise.

Apoi se ridică deodată şi cuprinse cu ochii întreaga zare, într-o mişcare de superbă trufie, ca şi cum ar fi vrut să strige: „Cartagina e a mea!” Barbarii izbucniră în urale; cartaginezi, înţelegând în sfârşit nenorocirea care îi lovise, urlau cuprinşi de disperare. Spendius porni în goană pe culmea apeductului de la un capăt la altul şi, ca un atlet triumfător pe carul lui la jocurile olimpice, ridică braţele spre cer, îmbătat de glorie.