XIII. Moloh

Barbarii n-aveau nevoie să-şi întărească lagărul pe latura dinspre Africa; toate ţinuturile acesteia se aflau sub puterea lor. Pentru a se apropia mai lesne de zidurile Cartaginei, dărâmară redutele care apărau şanţurile. Mâtho îşi aşeză armata în două mari jumătăţi de cerc, pentru a învălui mai bine cetatea. În primele rânduri a înşirat pedestrimea grea a hopliţilor; veneau apoi aruncătorii-cu-praştia, şi călărimea, iar la urmă caii de povară, căruţele şi bagajele. Dincolo de această mulţime, la trei sute de paşi depărtare de metereze, îşi ridicau braţele lor maşinile de război.

Sub nenumărate denumiri – care s-au schimbat mereu de-a lungul veacurilor – erau, după întrebuinţarea lor, de două feluri. Unele lucrau ca nişte aruncătoare cu praştia. Altele ca nişte arcuri. Cele dintâi, catapulturile, erau alcătuite dintr-o ramă cu patru laturi, purtând doi stâlpi în picioare şi o grindă de-a curmezişul. În partea dinainte a catapultului, un cilindru înfăşurat în funii ţinea în cumpănă o oişte groasă, având la un capăt al ei o lingură în care se aşeza ghiuleaua; celălalt capăt era legat de un sul cu sfori răsucite; când se dădea drumul frânghiilor, oiştea se ridica deodată şi, lovind grinda, arunca proiectilul cu o sporită putere.

Al doilea fel de maşini erau mai complicate. Deasupra unui stâlp, nu prea înalt, se sprijinea, la mijlocul ei, o bârnă transversală, până la care urca, în unghi drept, un soi de şanţ; la cele două capete ale bârnei transversale se aflau două capiteluri, ascunzând fiecare câte un mosor cu fire depănate; două alte bârne mai subţiri ţineau în loc capetele unei frânghii care cobora în josul şanţului pe o placă de bronz. Apăsând pe un arc, placa de bronz se desprindea, şi alunecând pe şanţ azvârlea săgeata.

Catapulturilor li se mai spunea şi onagre, după numele măgarilor sălbatici care, fugind, azvârleau în urma lor pietre. Balistele erau poreclite scorpioni, din pricina acului de sub placa de aramă, care lăsându-se în jos cu o lovitură de pumn, făcea să pornească resortul.

Pentru întocmirea acestor maşini era nevoie de multă pricepere şi se cereau socoteli îndelungate. Lemnul lor era ales din arborii cei mai tari, iar pentru legături nu se folosea decât arama. Toate părţile lor se puneau în mişcare cu pârghii, macarale, scripete şi roţi dinţate; osii puternice îndreptau loviturile spre ţintă. Maşinile erau purtate pe tăvăluguri, iar cele mai grele se desfăceau în bucăţi şi se încheiau pe câmpul de luptă.

Spendius îndreptă cele trei catapulturi mari spre cele trei unghiuri din faţă ale cetăţii. Înaintea fiecărei porţi aşeză un berbec; înaintea fiecărui turn o balistă. La spatele lor, după trebuinţă, se mişcau carobalistele. Toate aveau nevoie să fie apărate împotriva focurilor pe care le azvârleau cei asediaţi.

Barbarii astupară mai întâi şanţul care îi despărţea de zidurile cetăţii. Împinseră din urmă un fel de tuneluri mişcătoare, împletite din trestie verde cu bolţi de stejar, asemeni unor scuturi uriaşe, care lunecau pe trei roţi; lucrătorii se adăposteau în colibe acoperite cu piei crude şi căptuşite cu iarbă de mare. Peste catapulturi şi baliste întinseră perdele de sfoară înmuiate în oţet ca să le apere de flăcări. Femeile şi copiii plecară să strângă pietre de pe ţărmul mării, şi cărau cu mâinile lor pământ, pe care îl aduceau soldaţilor.

La rândul lor cartaginezii se pregăteau de luptă.

Hamilcar îi linişti, spunându-le că apa din cisterne le va fi de ajuns pentru o sută douăzeci şi trei de zile. Această veste îi mai linişti, ca şi întoarcerea sufetului în cetate; dar mai ales redobândirea zaimfului le întări încrederea. Cartagina se trezea din deznădejdea ei şi chiar cei care nu erau de neam cananean fură cuprinşi de aceeaşi însufleţire.

Li s-au împărţit arme sclavilor, s-au deşertat toate arsenalurile; fiecare cetăţean cunoştea îndatoririle lui.

Dintre transfugii barbari mai supravieţuiau o mie două sute. Hamilcar îi numi pe toţi căpitani. Dulgherii, armurierii, fierarii şi giuvaergiii fură trecuţi la maşinile de război. Cartaginezii mai păstraseră câteva, deşi pacea cu Roma îi silise să le distrugă. Meşterii le-au dres stricăciunile; era o lucrare la care se pricepeau.

Cele două laturi ale cetăţii, dinspre răsărit şi miazănoapte, erau de nepătruns; le apărau golful şi marea. Pe zidurile din faţa barbarilor, cartaginezii ridicară trunchiuri de copaci, pietre de moară, căldări pline cu pucioasă, cazane cu ulei. Clădiră cuptoare, grămădiră bolovani pe podul turnurilor, şi umplură cu nisip casele din vecinătatea zidurilor cetăţii, pentru a le întări.

În faţa acestor pregătiri, barbarii îşi pierduseră răbdarea. Ei ar fi voit să pornească asaltul fără întârziere. Dar ghiulelele pe care le aşezau în catapulturi se nimeriseră atât de grele, încât oiştile se rupseră. Vrând-nevrând au mai zăbovit.

În sfârşit, în a treisprezecea zi a lunei Sabar, la răsăritul soarelui, o izbitură puternică făcu să răsune poarta lui Khamon.

Şaptezeci şi cinci de soldaţi trăgeau de funiile unei bârne uriaşe, atârnată de-a lungul în lanţurile unei spânzurători şi purtând la capătul ei fruntea de aramă a unui berbec. De trei ori mai groasă decât trupul unui om, lungă de o sută de coţi, grinda era înfăşurată în piei de bou şi încercuită din loc în loc cu brăţări de fier. Sub mulţimea braţelor goale, înainta şi se trăgea înapoi, într-o legănare egală şi neîntreruptă.

Alţi berbeci se îndreptară spre celelalte porţi. Între spiţele roţilor dinţate se zăreau oameni urcând de pe o treaptă pe alta. Scripetele şi capitelurile scrâşneau, reţelele de sfoară căzură şi o furtună de pietre, o ploaie de săgeţi, se dezlănţui deodată. Aruncătorii-cu-praştia, în şiruri rărite, înaintau. Unii se apropiau de şanţuri ascunzând sub scut oale cu răşină aprinsă, pe care le zvârleau cu toată puterea. O grindină de gloanţe, de suliţi şi de flăcări trecea pe deasupra primelor rânduri de soldaţi şi, arcuindu-se în aer, cădea dincolo de ziduri. Răspunsul îl dădeau, de pe metereze, macaralele uriaşe, cu care se înalţă de obicei catargul corăbiilor; un cleşte enorm cobora să prindă berbecii în ghearele lor dinţate. Mercenarii se agăţau de grinzi şi dădeau înapoi; cartaginezii trăgeau de frânghii, urcând macaralele pe ziduri. Lupta se prelungi până la căderea nopţii.

A doua zi, când barbarii reveniră la asalt, găsiră zidurile cetăţii acoperite în întregime cu baloturi de bumbac, cu valuri de pânză şi cu perne; crenelurile erau astupate cu rogojini, iar sus, pe creasta zidurilor, printre braţele macaralelor, se zăreau şiruri lungi de furci şi de maiuri cu mâner de lemn. O cumplită înfruntare începu din nou; cetatea se apăra cu înverşunare.

Trunchiuri de copaci legate în funii cădeau necontenit peste bârnele berbecilor; balistele azvârleau scoabe de fier, smulgând acoperişul cabanelor, iar de la înălţimea turnurilor se revărsau râuri de cremene şi de piatră sfărâmată.

În sfârşit, berbecii sparseră poarta lui Khamon şi străpunseră poarta Tagastei; dar cartaginezii le proptiseră pe dinăuntru cu tot ce le căzuse la îndemână, şi canaturile lor nu se deschiseră. Porţile rămaseră în picioare.

Mercenarii încercară să sfredelească zidurile cu burghiuri puternice, sfărâmând mortarul dintre blocurile de piatră. Se deprinseseră să mânuiască din ce în ce mai bine maşinile, împărţeau ochitorii pe căprării şi, de dis-de-dimineaţă până seara târziu, băteau fără răgaz, cu acea neîntreruptă cadenţă pe care o au războaiele de ţesut.

Spendius era neostenit. Încorda cu mâna lui arcul balistelor; şi, pentru ca puterea de aruncare a funiilor să fie egală, le lungea şi le scurta, când pe cea din dreapta, când pe cea din stânga, până ce scoteau amândouă acelaşi sunet. Se suia pe tălpile lor, le lovea cu vârful piciorului şi ciulea urechile ca un cântăreţ care îşi potriveşte coardele lirei. Când oiştea catapultului se ridica şi stâlpul balistei tremura sub destinderea arcului, când pietrele zburau în aer şi săgeţile curgeau ca un râu, Spendius se îndoia din mijloc şi întindea braţele, ca şi cum ar fi vrut să pornească pe urma lor.

Soldaţii, minunaţi de îndemânarea lui, îi ascultau poruncile fără murmur. Înveselindu-se unii pe alţii, făceau tot soiul de glume şi dădeau maşinilor tot felul de porecle. Ghearele care încercau să apuce berbecii erau lupi, iar adăposturile sub care înaintau: bolte de viţă. Ziceau că sunt miei, sau se făceau că pornesc la cules de struguri. Când încărcau măgarii sălbatici, îi îndemnau: „Azvârle bine copitele!” Scorpionilor le strigau: „Străpunge-i drept în inimă!” Spuneau mereu aceleaşi glume şi se îmbărbătau unii pe alţii râzând.

Cu toate acestea, maşinile nu izbuteau să biruie fortăreaţa. Spărturile dintre ziduri se umpleau la loc cu pământ, iar când mercenarii ajungeau pe-alocuri să doboare creasta meterezelor, cartaginezii o ridicau din nou. Mâtho dădu poruncă să se clădească turnuri de lemn, tot atât de înalte ca şi turnurile cetăţii. Barbarii încercară să astupe şanţul cu grămezi de iarbă, cu ţăruşi de lemn, cu pietriş, şi, pentru a nu pierde vremea, răsturnau care întregi. Mulţimea nu avea răbdare să mai aştepte, şi se urni în valuri peste câmpie, ca o mare revărsată până la picioarele zidurilor.

Luptătorii aduceau cu ei scări de frânghie şi poduri mişcătoare, ale căror trepte de bambus urcau ca un scripete între două catarge. Rezemară şirurile de scări de-a lungul zidului şi porniră să urce, unul după altul, cu armele în mâini. Nici un cartaginez nu se arătă pe creste. Mercenarii ajunseseră mai sus de jumătatea zidului când, fără veste, crenelurile se deschiseră şi ca din nişte guri de balaur se revărsară valuri de foc şi de fum. Nisipul curgea pătrunzând prin încheietura platoşelor; păcura prinsă se lipea de veşminte; plumbul topit se prelingea pe coifuri, arzând carnea până la os; o ploaie de scântei cădea peste capete şi din orbitele ochilor scoşi cădeau lacrimi mari ca sâmburii de migdale. Oameni stropiţi de sus până jos de ulei galben alergau cu părul în flăcări, şi în goana lor dădeau foc altora. Unii le azvârleau pe cap mantale pline de sânge, înăbuşindu-i. Cei care scăpaseră nerăniţi rămâneau în nemişcare ca nişte stane de piatră, cu gura deschisă şi braţele întinse.

Barbarii au revenit la asalt câteva zile de-a rândul. Îndrăznind mereu şi încordându-şi puterile, nădăjduiau că vor învinge.

Un om suit pe umerii altuia împlânta din loc în loc o scoabă între pietre; apoi, sprijinindu-se pe muchea ei ca pe-o treaptă, o înfigea pe a doua, apoi pe-a treia; feriţi sub marginea crenelului care depăşea zidul, urcau amândoi încet, încet, până când, înainte de a atinge creasta, se prăbuşeau. Şanţul cel mare se umpluse de răniţi care zăceau de-a valma cu cei morţi şi cu cei ce trăgeau să moară. Printre măruntaie revărsate, creieri împrăştiaţi şi bălţi de sânge, trupurile arse apăreau ca nişte pete negre; frânturi de braţe şi cioturi de picioare ieşeau de sub mormanele de morţi, ca aracii dintr-o vie răvăşită de foc.

Scările nefiind de ajuns, veniră la rând tolenonele. Acestea erau alcătuite dintr-o grindă aşezată de-a curmezişul peste o alta, şi purtând la unul din capete un paner în patru laturi, unde încăpeau treizeci de pedestraşi cu armele lor.

Mâtho vru să se urce în cea dintâi; Spendius îl opri.

Câţiva soldaţi învârtiră o roată şi grinda cea mare se ridică drept în sus, încovoindu-se de prea multă greutate, ca o trestie uriaşă. Pedestraşii, grămădiţi unii într-alţii, stăteau feriţi până la bărbie; nu li se zăreau decât penele coifurilor. Înălţându-se în aer vreo cincizeci de coţi, tolenona se răsuci de câteva ori pe dreapta şi pe stânga, şi aşeză pe creasta zidului panerul cu soldaţi, ca un braţ de uriaş care ar ţine în pumn o cohortă de pigmei. Soldaţii săriră în mijlocul mulţimii din cetate şi nu se mai întoarseră niciodată.

Urmară la rând celelalte tolenone; dar pentru a cuceri cetatea ar fi trebuit de o sută de ori mai multe. Mercenarii făcură din ele o armă ucigaşă. Arcaşii etiopieni se suiau în coşuri şi, atârnaţi în aer cu frânghii priponite, zvârleau săgeţi înveninate. Cele cincizeci de tolenone ridicate peste creneluri împresurau Cartagina ca nişte vulturi uriaşi, iar negrii izbucneau în hohote de râs, văzând străjile murind în cumplite zvârcoliri.

Hamilcar trimise în ajutor pe hopliţi; le dădea să bea în fiecare dimineaţă sucul unor ierburi care îi păzeau de otravă.

Într-o seară întunecoasă încărcă pe şlepuri şi pe plute o cohortă din cei mai buni soldaţi ai lui, îndrumându-i spre dreapta portului, până la Taenia. Cartaginezii se strecurară până aproape de primele rânduri ale barbarilor şi, căzându-le în coaste, făcură mare măcel între ei. Alţii, coborând noaptea pe frânghii, cu torţe în mână, dădeau foc punţilor mercenarilor şi se întorceau în cetate.

Mâtho se înverşunase; fiecare piedică îi sporea mânia, planurile cele mai nebuneşti îi treceau prin minte. O chema în gând pe Salammbô şi o aştepta, dar ea nu venea; îl trăda pentru a doua oară! O ura, şi dacă ar fi văzut-o moartă, poate că ar fi părăsit lupta.

Îndoi străjile, înfipse furci în fundul şanţurilor, ascunse capcane în pământ şi porunci libienilor să-i aducă o pădure întreagă, ca să-i dea foc şi să aprindă Cartagina ca pe-o vizuină de vulpi.

Spendius se încăpăţânase să ducă asediul mai departe, îşi trudea mintea să născocească alte maşini ucigătoare, cum nu se mai văzuseră niciodată.

Ceilalţi barbari, tăbărâţi mai departe de ţărm, nu puteau să priceapă de ce se prelungeşte războiul; şi fiindcă începuseră să murmure, fură lăsaţi să pornească asupra cetăţii.

Se năpustiră cu suliţi şi junghere. Luptau însă goi şi erau lesne de rănit; cartaginezii îi măcelăreau pe capete, iar mercenarii ceilalţi, aşteptând să-i jefuiască, se bucurau de pieirea lor. Se iscară printre barbari certuri şi încăierări până la sânge. Câmpurile erau secătuite şi se ucideau între ei pentru mâncare. Cete numeroase plecară, dar mulţimea lor era atât de mare, încât lipsa nu li s-a băgat de seamă.

Cei mai îndărătnici se apucară să sfredelească tuneluri, dar pământul, nebătătorit şi neîntărit de ajuns, se surpa mereu. Încercară de mai multe ori, schimbând locul. Hamilcar îi simţea de departe, punând urechea pe un scut de bronz. Săpă la rândul lui tuneluri în calea turnurilor de lemn; când barbarii le-au împins înainte, turnurile se prăbuşiră în gropi.

În cele din urmă, barbarii au înţeles că cetatea nu va putea fi luată până nu vor ridica de-a lungul un pod la înălţimea zidurilor, pentru a da lupta piept la piept; pardosind podul cu pietre credeau că vor izbuti să treacă şi catapulturile. Orice împotrivire a Cartaginei va fi atunci zadarnică.

Oraşul începuse să sufere de sete. Apa, care se vindea la începutul asediului cu doi kesiteci samarul, preţuia acum un sechel de argint. Carnea şi grâul se împuţinau. Toţi se temeau că vor muri de foame; unii ajunseseră să vorbească despre gurile hrănite degeaba, iar cei care se simţeau ameninţaţi tremurau de spaimă.

Din piaţa lui Khamon şi până la templul lui Melkarth, mormane de stârvuri zăceau pe toate străzile. Vara era pe sfârşite şi roiuri de muşte mari, negre, îi chinuiau pe soldaţi. Bătrânii cărau în spate pe răniţi, iar cetăţenii drept-credincioşi făceau slujbe de îngropăciune pentru rudele şi prietenii lor, căzuţi cine ştie unde, pe câmpul de luptă. Păpuşi mari de ceară cu păr pe cap, închipuind trupuri înveşmântate, se înşirau pe pragul porţilor; ceara se topea la căldura faclelor aprinse şi vopseaua curgea pe umerii momâilor, în timp ce şiroaie de lacrimi scăldau feţele celor vii, care se tânguiau alături în jeluiri funebre. În timpul acesta, mulţimea alerga pretutindeni; cete înarmate cutreierau oraşul; căpitanii îşi strigau poruncile, şi necontenit se auzeau loviturile berbecilor care băteau zidurile cetăţii.

Vremea se făcuse atât de caldă, încât trupurile morţilor, umflându-se, nu mai încăpeau în sicrie. În toate curţile se aprindeau ruguri, dar locul era pretutindeni atât de strâmt, încât, adesea, focul se întindea asupra zidurilor vecine, şi flăcările izbucneau pe ferestrele caselor, ca sângele care ţâşneşte dintr-o rană deschisă. Moloh pusese stăpânire asupra Cartaginei; strângea în cleşte cetatea, se revărsa pe străzi, sfârteca până şi leşurile.

Oameni purtând pe umeri în semn de deznădejde veşminte peticite şi zdrenţe, se strângeau pe la răspântii strigând împotriva lui Hamilcar, împotriva Bătrânilor, prevestind prăbuşirea Cartaginei şi îndemnându-se la jaf şi la distrugere. Cei mai primejdioşi erau băutorii de huoskuama, care în sminteala lor se credeau fiare sălbatice şi se repezeau asupra trecătorilor, sfâşiindu-i. Gloata se strângea în jurul lor, şi nimeni nu se mai gândea la apărarea Cartaginei. Pentru a-şi aduce la îndeplinire planurile, Hamilcar se gândea să tocmească alţi soldaţi.

Ca să păstreze în cetate puterea Zeilor, cartaginezii legară chipurile lor în lanţuri. Aşternură văluri negre peste faţa Zeilor Pateci şi aşezară mantale din păr de capră în jurul altarelor. Încercau să stârnească gelozia Baalilor, şi ca să le aţâţe trufia le strigau în urechi: „Te laşi biruit? Cum? Ceilalţi Zei sunt mai tari decât tine? Dovedeşte-ţi puterea! Ajută-ne! Să nu ajungă celelalte neamuri să ne întrebe: «Unde vă sunt Zeii?»„

O spaimă necontenită stăpânea tagma preoţilor. Slujitorii Rabbetnei erau cei mai înfricoşaţi; reîntoarcerea zaimfului fusese zadarnică. Stăteau închişi în curtea a treia, puternic întărită ca o fortăreaţă. Unul singur îndrăznea să se arate; marele preot Şahabarim.

Venea la Salammbô. O privea în tăcere cu ochii lui pătrunzători, sau, într-o revărsare neaşteptată de cuvinte, o acoperea de aspre mustrări.

Oricât ar părea de neînţeles, nu-i putea ierta că se supusese poruncilor lui. Şahabarim bănuia cele petrecute şi acest gând stăruitor îi sporea ciuda de a se şti neputincios. Arunca asupra lui Salammbô întreaga vină a războiului. Mâtho, zicea el, venea asupra Cartaginei pentru a lua înapoi zaimful; îl blestema şi îşi bătea joc de acest barbar, care râvnea la lucruri sfinte.

Altceva ar fi voit să spună marele preot; dar Salammbô nu se mai temea de el. Spaima care o cuprindea altădată se risipise. O linişte ciudată i se aşternuse în suflet. În privirea ei, mai puţin şovăitoare, strălucea acum o lumină limpede.

Şarpele, în schimb, se arăta din nou suferind; şi fiindcă Salammbô părea, dimpotrivă, că prinde puteri, bătrâna Taanah era fericită văzând că pitonul lua asupra lui boala stăpânei sale.

Într-o dimineaţă îl găsiră sub patul împletit din piei de bou, mai rece decât marmura şi cu capul năpădit de viermi. La strigătele sclavei, Salammbô se apropie şi împinse şarpele cu vârful sandalei; iar Taanah rămase uimită, văzând-o atât de nepăsătoare.

Fiica lui Hamilcar nu mai ţinea posturile cu râvna de altădată. Îşi petrecea zilele pe terasa cea înaltă, rezemându-şi coatele de marginea balustradei şi privind departe. Creasta zidurilor însemna pe cer, la marginea oraşului, o linie frântă, iar lăncile străjerilor păreau de-a lungul lor o cunună de spice. Între turnurile cetăţii se zăreau mişcările barbarilor; în zilele fără luptă îi vedea făcându-şi de lucru prin tabără şi deosebea fiecare îndeletnicire a lor. Îşi dregeau armele, îşi ungeau părul sau îşi spălau în apa mării mâinile pătate de sânge. Corturile erau închise, vitele de povară mâncau, iar de departe tăişurile de coasă ale carelor de luptă rânduite în jumătate de cerc păreau un cimitir de argint la poalele muntelui. Cuvintele lui Şahabarim îi reveneau în minte. Îl aştepta pe logodnicul ei, Narr'Havas. Îl ura pe Mâtho şi totuşi ar fi dorit să-l mai revadă. Era poate singura fiinţă din toată Cartagina, care ar fi ştiut să-i vorbească fără teamă.

Hamilcar venea adesea în odaia fiicei sale. Se aşeza între perne, răsufla adânc şi o privea aproape înduioşat, ca şi cum ar fi găsit lângă ea odihna ostenelelor sale. O ruga uneori să-i povestească drumul ei până în tabăra barbarilor şi ar fi vrut să ştie dacă o îndemnase cineva. Salammbô, cu un semn al capului, tăgăduia, atât era de mândră de a fi mântuit zaimful.

Întrebările lui Hamilcar se întorceau mereu la Mâtho, dar se prefăcea că nu dorea să cunoască altceva decât planurile lui de război. Nu înţelegea ce-a putut să facă Salammbô atâtea ceasuri în cortul barbarului. Fiica lui se feri să-i vorbească despre Giscon; ea ştia că blestemele au în ele înşile o tainică putere, şi oricine le împărtăşea altora era în primejdie ca osânda lor să-l ajungă. Nu pomeni nici despre dorinţa ce-o avusese de a-l ucide pe Mâtho; se temea să nu fie mustrată pentru nehotărârea ei. Spunea că şalişimul părea furios, că izbucnea în strigăte de mânie şi că, până la urmă, adormise. Salammbô nu istorisi mai mult, dintr-un simţământ de ruşine sau, poate, fiindcă în deplina ei nevinovăţie nu dădea nici o însemnătate îmbrăţişărilor barbarului. Toate cele petrecute pluteau în mintea ei umbrită de mâhnire, ca amintirea nedesluşită a unui vis greu; nici n-ar fi ştiut să aleagă cuvintele potrivite pentru a-i povesti.

Într-o seară, pe când se aflau împreună, Taanah intră înspăimântată în odaie. Un bătrân, însoţit de un copil, se afla în curte şi cerea să-i vorbească lui Hamilcar.

Sufetul păli şi răspunse repede:

— Adu-l aici!

Iddibal intră fără să se închine. Ţinea de mână un băiat înveşmântat într-o blană de ţap. Dând la o parte gluga care îi acoperea faţa, bătrânul spuse:

— Iată-l, stăpâne. Primeşte-l în casa ta.

Hamilcar şi sclavul său se duseră să tăinuiască într-un alt colţ al încăperii.

Copilul rămase în picioare şi, cu ochii lui mai mult cercetători decât miraţi, privea lucrurile din odaie, şirurile de perle de pe perdelele de purpură şi pe tânăra femeie, măreaţă ca o regină, care se aplecase asupra lui.

Putea să tot aibă zece ani şi nu era mai înalt decât o sabie romană. Părul în inele îi umbrea fruntea boltită. Luminile ochilor lui păreau că vor să străpungă depărtările. Nările nasului subţire fremătau uşor, şi din toată făptura lui se desprindea acea tainică strălucire a celor sortiţi să îndeplinească fapte mari. Aruncând de pe umeri haina lui prea grea, rămase înveşmântat într-o piele de râs, strânsă în jurul mijlocului; aştepta mândru şi drept, proptind pe lespedea de piatră picioruşele lui înălbite de praf. Ca şi cum ar fi priceput că se pun la cale hotărâri însemnate, stătea nemişcat, cu bărbia în piept, cu o mână la spate, şi cu un deget al celeilalte în gură.

În sfârşit, Hamilcar făcu semn lui Salammbô să se apropie şi îi şopti:

— Îl vei ascunde la tine, ai înţeles? Nimeni nu trebuie să ştie, nici oamenii casei.

Apoi, despărţindu-se de Iddibal, îl mai întrebă o dată dacă nu-l zărise cineva.

— Nu, răspunse sclavul. Străzile erau pustii. Războiul cuprinsese toate provinciile, şi lui Iddibal începuse să-i fie teamă pentru fiul stăpânului său. Neştiind unde să se mai ascundă, se furişase într-o luntre lângă ţărmul mării: trei zile stătuse la pândă, cu privirile aţintite spre zidurile cetăţii. În seara aceea, cum nu zărise pe nimeni împrejurul templului lui Khamon, trecuse pe nesimţite strâmtoarea, şi fiindcă intrarea portului era deschisă, coborâse pe uscat lângă Arsenal.

În scurtă vreme însă, barbarii aşezară în faţa portului o plută uriaşă, pentru a tăia cartaginezilor legătura cu marea. Clădiră din nou alte turnuri de lemn şi ridicară din ce în ce mai înalt podul de pământ din faţa cetăţii.

Toate drumurile care duceau la Cartagina erau păzite şi o foamete grozavă se abătuse asupra oraşului.

Fură omorâţi toţi câinii, toţi catârii, toţi măgarii, precum şi cei cincisprezece elefanţi cu care se întorsese Hamilcar. Leii templului lui Moloh ajunseseră furioşi, şi hierodulii nu mai îndrăzneau să se apropie de ei. Încercară să-i hrănească mai întâi cu barbarii răniţi; apoi cu trupurile calde încă ale morţilor; leii nu se atinseră de ele şi pieriră toţi. În fiecare seară, oamenii rătăceau de-a lungul zidurilor vechi ale cetăţii, culegând printre pietre flori şi ierburi, pe care le fierbeau în vin; vinul era mai ieftin decât apa. Alţii se strecurau printre străjile duşmane şi încercau să fure de mâncare pe sub corturi; luaţi prin surprindere, barbarii îi lăsau câteodată să se întoarcă nevătămaţi. În sfârşit, sosi ziua când Bătrânii, ei între ei, hotărâră să taie caii lui Eşmun. Erau animale sfinte, în coama cărora preoţii împleteau panglici de aur, şi care prin însăşi fiinţa lor închipuiau mişcarea Soarelui şi puterea focului, în înţelesul ei cel mai înalt. Carnea, tăiată în bucăţi deopotrivă, fu ascunsă în spatele altarului. În fiecare seară, pe cuvânt că merg să se închine, Bătrânii luau calea templului şi se ospătau pe furiş, iar la plecare mai luau cu ei, sub mantale, câte o ciozvârtă pentru copii. Cetăţenii mai înstăriţi care locuiau pe străzile singuratice, departe de zidurile cetăţii, se încuiau în casă de teamă să nu fie prădaţi.

Pietrele catapulturilor, ca şi resturile zidurilor care fuseseră dărâmate pentru înlesnirea apărării, se îngrămădeau de-a valma în mijlocul uliţelor. În ceasurile cele mai liniştite, o mare mulţime se revărsa dintr-o dată, strigând, şi flăcări fluturau pe culmea Acropolei, ca nişte fâşii de purpură răsucite de vânt.

Cele trei catapulturi mari nu se opreau nici o clipă. Urgia pe care o dezlănţuiau era de neînchipuit. Un cap de om, smuls de pe umeri, fu azvârlit până pe treptele sisiţilor; pe strada Kinisdo, o femeie care năştea muri strivită de o bucată de marmură, iar pruncul, cu patul lăuzei, se rostogoli până în răspântia Cinasynului, unde fură găsite aşternuturile.

Mai supărătoare erau gloanţele aruncătorilor cu praştia; cădeau pe acoperişul caselor, în grădini şi în mijlocul curţilor, unde oamenii stăteau la masă, ciugulind un prânz sărac şi oftând din adâncul pieptului. Gloanţele ucigătoare purtau pe faţa lor litere care se întipăreau în carne; pe trupurile celor morţi se puteau citi vorbe de ocară: porc, şacal, vierme, sau glume ca: pune mâna pe el! ce-am căutat, am găsit!

Zidurile care se întindeau din marginea portului până în dreptul cisternelor căzură, iar locuitorii din Malqua se pomeniră prinşi între vechea fortăreaţă a Byrsei şi armata barbarilor. Cartaginezii se mulţumiră să întărească zidurile rămase în picioare, înălţându-le cât mai sus, şi lăsară la voia întâmplării pe cei de dincolo de ele. Aceştia pieriră până la unul, şi cu toate că nimeni nu-i iubea, toţi îl ţineau de rău pe Hamilcar pentru această neiertată cruzime.

A doua zi, sufetul dădu poruncă să se desfunde gropile în care îşi păstra grânele, iar slujitorii lui le împărţiră poporului. Trei zile de-a rândul, cartaginezii mâncară pe săturate.

Cu atât mai chinuitoare ajunsese setea. Însetaţii vedeau cum se revarsă sub ochii lor căderea de apă limpede a apeductului rupt în două. În lumina soarelui se ridica un abur uşor cu răsfrângeri de curcubeu, şi un râu subţire, şerpuind pe nisipul ţărmului, se pierdea în mare.

Hamilcar nu-şi pierduse nădejdea. Aştepta o întorsătură hotărâtoare, care să schimbe soarta războiului.

Sclavii lui desprinseră lamele de argint din templul lui Melkarth; traseră cu funiile patru corăbii din port, le aduseră până pe ţărmul Mappalei, făcură o spărtură în zidul din faţa mării, şi porniră spre Ţara Galilor, să năimească pe orice preţ alţi mercenari. Hamilcar era mâhnit că pierduse legătura cu Narr'Havas, pe care îl ştia în spatele barbarilor, gata să cadă asupra lor. Dar Narr'Havas, simţindu-şi puterile prea slabe, nu îndrăznea să pornească la luptă de unul singur. Sufetul a poruncit să se înalţe zidurile cu douăsprezece palme, a adunat în Acropole toate armele arsenalului, şi a dres încă o dată stricăciunile maşinilor de război.

Frânghiile catapulturilor erau împletite din vine scoase de la gâtul taurilor şi de la picioarele cerbilor; dar nu se mai găseau în toată Cartagina nici tauri, nici cerbi. Hamilcar ceru Bătrânilor părul soţiilor lor; femeile se supuseră, dar firele care se strânseră fură prea puţine. În palatul sisiţilor se aflau o mie două sute de sclave tinere, care urmau să fie vândute lupanarelor din Grecia şi Italia. Din părul lor înmlădiat cu unsori se puteau împleti cele mai bune funii pentru maşinile de război; se pierdea însă o marfă mult prea preţioasă. Se hotărî, aşadar, să fie alese acele soţii ale oamenilor din popor care aveau părul cel mai frumos şi mai bogat. Fără să ţină seamă de apărarea patriei, femeile se împotriviră cu strigăte de disperare când slujitorii celor o sută se năpustiră asupra lor cu foarfecele.

O furie nestăpânită îi cuprinse pe barbari. Cartaginezii îi vedeau de departe cum îşi ungeau maşinile cu grăsimea leşurilor; mulţi le smulgeau unghiile ca să facă zale din ele. Le veni apoi în gând să arunce cu puterea catapulturilor ulcioare pline cu şerpi, pe care îi strângeau negrii. Vasele de lut se spărgeau pe lespezile de piatră; iar şerpii, răspândindu-se, mişunau atât de mulţi, de parcă ieşeau de sub ziduri ca dintr-un cuib al lor. Neîndestulaţi cu această născocire, barbarii mai adăugară altele: aruncau tot soiul de scârnăvii, murdării de om, bucăţi de stârvuri şi leşuri întregi. Ciuma izbucni din nou. Cartaginezilor le cădeau dinţii, iar gingiile li se albeau, ca ale cămilelor când se întorc dintr-un drum prea lung.

Mercenarii urcară maşinile de război pe podişul clădit în faţa cetăţii, deşi nu-l ridicaseră încă în tot locul până la înălţimea zidurilor. În faţa celor douăzeci şi trei de turnuri de piatră, se ridicau tot atâtea turnuri de lemn. Toate tolenonele fuseseră înşirate în linie de bătaie, iar în mijlocul lor, ceva mai înapoi, se înălţa uriaşa helepolă a lui Demetrius Poliorsetul, pe care Spendius izbutise s-o întocmească după chipul şi asemănarea ei. În formă de piramidă, ca farul din Alexandria, avea o înălţime de o sută treizeci de coţi şi o lărgime de douăzeci şi trei; cele nouă caturi ale ei, care se îngustau spre vârf, erau apărate cu plăci de aramă, în mijlocul cărora se deschideau porţi încărcate cu soldaţi. Pe puntea ei cea mai înaltă se ridica un catapult între două baliste.

Hamilcar porunci să se aşeze cruci de pedeapsă pentru cei care începuseră să spună că cetatea ar trebui să se predea. Au fost chemate sub arme până şi femeile. Oamenii dormeau pe stradă, într-o înfricoşată aşteptare.

Într-o dimineaţă – era ziua şaptea a lui Nyssan – puţin înainte de răsăritul soarelui, cartaginezii fură treziţi de strigătul întregii mulţimi a barbarilor. Trâmbiţele nechezau în ţevi de plumb; goarnele mugeau ca nişte tauri. Toţi alergau spre zidurile cetăţii.

O pădure de lănci, de suliţi şi de săbii porni asupra Cartaginei. Scările se agăţară de ziduri şi în golul crenelurilor apărură capete de barbari.

Bârne grele, purtate pe umăr de un şir întreg de oameni, băteau porţile; în locurile unde podul de pământ lipsea, mercenarii porniseră să dărâme zidul în cohorte strânse; oamenii din linia întâi se aşezau în patru labe, cei din rândul al doilea îngenuncheau peste ei, până la cei din urmă, care rămâneau în picioare; în alte părţi, pentru a urca, unii porneau în frunte, ceilalţi după ei ca o coadă, ţinând scuturile deasupra coifurilor cu braţul stâng şi apropiindu-le atât de strâns unul de altul, încât păreau laolaltă o uriaşă adunare de broaşe ţestoase. Gloanţele alunecau pe această armătură piezişă.

Cartaginezii azvârleau peste ziduri pietre de moară, maiuri, butoaie, hârdaie, paturi, tot ce avea greutate şi putea să ucidă. Unii pândeau pe creneluri cu năvoade, iar barbarii prinşi în ochiurile plasei se zbăteau ca nişte peşti. Apărătorii dărâmau singuri meterezele, şi pereţi întregi se prăbuşeau într-un nor de praf; catapulturile trăgeau unele asupra altora; pietrele se ciocneau în aer şi zburau în mii de bucăţi, abătându-se asupra luptătorilor ca o ploaie mereu înteţită.

Cele două mulţimi se încleştaseră într-o uriaşă învălmăşeală de trupuri omeneşti. Se răsuceau în loc pe cele două culmi potrivnice, rostogolindu-se necontenit, fără să facă un pas înainte. Oamenii luptau culcaţi pe burtă ca şerpii, într-o cumplită încrâncenare. Femeile urlau aplecate peste metereze. Barbarii le smulgeau vălurile, şi goliciunea coapselor albe strălucea între braţele negrilor care le sfâşiau cu jungherele. Morţii prinşi în încleştarea mulţimii nu mai cădeau; rămâneau în picioare între umerii luptătorilor, cu privirile împietrite. Unii, cu amândouă tâmplele străbătute de o lance, clătinau din cap ca nişte urşi. Gurile rămâneau deschise mai înainte de a putea striga; mâinile tăiate zburau prin aer; a fost un măcel, pe care cei rămaşi în viaţă aveau să-l pomenească multă vreme.

Turnurile de lemn şi turnurile de piatră revărsau de-o parte şi de alta o grindină de săgeţi. Tolenonele îşi mişcau cu repeziciune antenele lor lungi, şi barbarii care jefuiseră în Catacombe vechiul cimitir al băştinaşilor azvârleau asupra cetăţii lespezile de piatră de pe morminte. Sub greutatea panerelor prea încărcate, frânghiile se rupeau şi grămezi de oameni se prăbuşeau cu braţele în aer.

Până înspre amiază, veteranii hopliţilor se înverşunară asupra Taeniei, încercând să pătrundă în port şi să nimicească corăbiile. Hamilcar porunci să se aprindă un foc de paie ude pe acoperişul templului lui Khamon; fumul îi orbi pe barbari. Gonindu-i în stânga portului, îi sili să îngroaşe rândurile învălmăşite ale mulţimii care se îngrămădise în Malqua. Câteva sintagme alcătuite din ostaşi zdraveni, aleşi pe sprânceană, izbutiră să spargă trei porţi; cuiele bătute în pereţi înalţi de scânduri îi opriră. A patra poartă căzu mai lesne; hopliţii săriră peste pragul ei, prăbuşindu-se în şanţul unde cartaginezii ascunseseră capcane, în colţul dintre răsărit şi miazăzi al cetăţii. Autharit cu oamenii lui dărâmară zidul, ale cărui crăpături fuseseră astupate cu cărămizi. Urcară fără greutate povârnişul mai departe, dar se pomeniră în faţa lor cu al doilea zid, clădit din pietre şi bârne culcate de-a lungul, un rând de pietre urmând unui rând de bârne, ca pe tabla unui joc de şah. Era un fel de a zidi pe care Hamilcar îl cunoştea din Galia şi i se păruse potrivit pentru apărare. Galii priveau cu uimire acele ziduri, care semănau atât de bine cu un oraş al lor. Porniră la luptă fără însufleţire şi fură nevoiţi să dea înapoi.

Tot drumul arcuit între strada Khamon şi Târgul-Verdeţurilor se afla în stăpânirea barbarilor; cu scurte izbituri de ţăruş samniţii ucideau pe răniţii care trăgeau să moară; priveau cum fumegă la picioarele lor dărâmăturile zidurilor, în timp ce încleştarea bătăliei se prelungea mai departe.

Aruncătorii-cu-praştia înaintau necontenit; dar în timpul luptei arcurile arcarniene se rupseseră, iar mulţi dintre ei azvârleau pietrele cu mâna, ca ciobanii. Alţii aruncau gloanţe de plumb cu sfârcul biciului. Zarxas, cu părul lui negru revărsat pe umeri, se ivea pretutindeni, sărind de la un rând la altul, şi îndemnând pe baleari la luptă. Îşi legase câte un paner de fiecare parte a şoldurilor, culegea din ele cu mâna stângă, iar braţul lui drept se învârtea în aer ca roata unui car.

Pentru a putea ţine sub porunca lui pe toţi barbarii, Mâtho rămăsese câtva timp departe de învălmăşeala bătăliei. I-a urmat pe mercenari de-a lungul golfului, a stat în apropierea lagunei cu numizii, a trecut pe malul lacului printre negri şi din largul câmpiei a trimis în luptă, pe rând, cohortele pornite asupra zidurilor cetăţii. Încetul cu încetul s-a apropiat de toiul bătăliei. Mirosul sângelui, priveliştea măcelului, sunetul goarnelor îl stârniră. Intră în cort şi, descingându-şi platoşa, se înfăşură în blana leului, ca într-o armură de luptă mai uşoară. Botul fiarei îi acoperea creştetul, înrămându-i obrazul într-un cerc de colţi ascuţiţi, labele dinainte îi acopereau pieptul, iar unghiile picioarelor dinapoi îi ajungeau până mai jos de genunchi.

Îşi păstrase puternica cingătoare, în care strălucea securea cu două tăişuri; prinzând în mâini spada lui grea se năpusti la atac, croindu-şi drum peste zidurile dărâmate.

Seceră în jurul lui pe cartaginezi de-a valma, ca tăietorii de lemne care, intrând cu securea într-un crâng de sălcii, se silesc să doboare cât mai multe pentru a-şi spori simbria. Pe cei care încercau să-l lovească din lături îi răsturna cu mânerul săbiei; pe cei care îl înfruntau din faţă îi străpungea; pe cei care căutau să fugă îi despica în două. Pe câţiva care îi săriră în spate îi strivi de stâlpul unei porţi. Spada lui se ridica pe deasupra capetelor şi cădea; dar tăişul săbiei lovind colţul unui zid se frânse. Mâtho scoase securea lui cea grea şi porni să spintece pe cartaginezi înaintea şi înapoia lui, ca pe o turmă de oi. Rândurile duşmanilor se răriseră din ce în ce mai mult, şi ajunse singur în faţa celui de-al doilea zid, la poalele Acropolei. Poverile aruncate de pe creastă se învălmăşiseră pe trepte şi se rostogoleau peste zid. Mâtho se opri în mijlocul ruinelor şi strigă soldaţilor să-l urmeze. Zări penele coifurilor fluturând deasupra capetelor, apoi cufundându-se iar, în fierberea mulţimii; pe toţi îi aştepta pierzarea. Alergă spre ei, şi deodată larga coroană de pene roşii se strânse laolaltă, adunându-se în jurul lui. Dinspre străzile lăturalnice se revărsa potop de oameni. Săltat de subsuori şi purtat pe umerii barbarilor, Mâtho ajunse dincolo de metereze, pe podişul unei înalte terase.

La o poruncă a lui, toate scuturile se aşternură peste coifuri. Mâtho sări deasupra lor şi, învârtind în mână securea lui cumplită, alerga spre Cartagina pe valurile de bronz ale scuturilor, ca un zeu al mării care îşi poartă tridentul peste talazuri.

Un om în rochie albă se plimba pe marginea zidului, privind cu nepăsare moartea care îl înconjura. Punea din când în când palma dreaptă deasupra ochilor, ca şi cum ar fi voit să deosebească chipul cuiva. Când Mâtho ajunse sub picioarele lui, privirile omului în alb se aprinseră; faţa lui palidă s-a crispat şi, ridicând în aer braţele lui firave, a izbucnit în blesteme.

Mâtho nu le auzi; dar simţi săgetându-i inima o privire atât de sălbatică şi de cruntă, încât, cu un muget de fiară, repezi asupra lui tăişul securii. Alţii se năpustiră asupra lui Şahabarim; Mâtho, nemaizărindu-l, căzu pe spate, sleit de puteri.

Un groaznic scârţâit de roţi se auzi în legănarea unui val de glasuri răguşite care cântau.

Era helepola cea mare, purtată de o mulţime de soldaţi; unii trăgeau de frânghii cu amândouă mâinile, alţii împingeau din urmă cu umărul: dar deşi taluzul care se înălţa de pe câmpie avea o înclinare abia simţită, maşina era atât de grea, încât nu putea să urce. Se urnise încet, din zorii zilei, pe cele opt roţi prinse în cercuri de fier, asemenea unui munte care ar încerca să se suie pe-un altul.

Un berbec uriaş ieşi din pântecele ei. Porţile celor trei laturi dinspre cetate ale helepolei se deschiseră, şi înăuntru apărură, ca nişte coloane de fier, platoşele soldaţilor înarmaţi. Urcau, şi coborau pe cele două scări care legau între ele podurile maşinii. Aşteptau ca scoabele uşilor să atingă zidul, pentru a porni la asalt. În mijlocul platformei înalte, frânghiile balistelor se răsuceau; oiştea cea mare a catapultului cădea.

Hamilcar stătea în picioare pe acoperişul templului lui Melkarth. Bănuise că helepola se va îndrepta spre zidurile cele mai puternice şi, tocmai de aceea, mai puţin păzite. De mai multă vreme, sclavii săi căraseră fără încetare burdufuri de apă, vărsându-le în două şanţuri adânci de lut, din care apa curgea încet asupra terasei. Lucru de mirare, Hamilcar nu se arăta îngrijorat.

Dar când helepola s-a apropiat până la treizeci de paşi, a poruncit să se întindă scânduri deasupra străzilor, între o casă şi alta, de la cisterne până pe înălţimea meterezelor. Oameni înşiraţi în lanţ îşi treceau din mână în mână coifurile şi amforele pline, deşertându-le necontenit. Cartaginezii erau furioşi văzând cum se risipeşte atâta bunătate de apă; dar când berbecul sparse zidul, o fântână revărsată ţâşni printre pietrele desprinse de la locul lor. Uriaşa clădire de aramă, cu cele nouă caturi ale ei cuprinzând trei mii de soldaţi, începu să se clatine ca o corabie pe valuri. Apa, răspândindu-se şi pătrunzând în pământ, desfundase drumul. Roţile helepolei se înnămoliră; între perdelele de piele se ivi capul lui Spendius, suflând cu toată puterea într-un corn de fildeş. Smucindu-se într-o ultimă sforţare, maşina uriaşă a mai înaintat vreo zece paşi; dar călcând pe pământ din ce în ce mai moale, se afundă în noroi cu roţile până la osii, aplecându-se într-o parte. Catapultul se rostogoli până la marginea şanţului şi, târât de greutatea oiştei, căzu dărâmând sub el toate caturile de jos ale maşinii. Soldaţii care stăteau în picioare, gata de luptă în faţa porţilor helepolei, se prăbuşiră în gol; încercând să se agaţe de capătul grinzilor făceau să se încline şi mai mult uriaşa maşină, care se destrăma pârâind din toate încheieturile.

Ceilalţi barbari alergară în ajutor. Cartaginezii coborâră de pe metereze şi-i loviră din spate, măcelărindu-i; se pomeniră însă la rândul lor împresuraţi de carele înarmate cu tăişuri de coasă, şi se urcară din nou pe ziduri; apoi se lăsă noaptea; barbarii se retraseră.

Nu se mai vedea până departe decât un furnicar de umbre negre, cuprinzând tot largul câmpiei, între marginea albastră a mării şi fâşia de argint a lagunei. Apa lacului amestecată cu sânge se întindea până în zare, ca o uriaşă mlaştină purpurie.

Pe culmea podului de pământ zăceau atâtea mormane de morţi, încât părea clădită cu trupuri omeneşti. Helepola, împovărată de arme, se înălţa în mijlocul câmpului de luptă, şi din când în când se desprindeau din scheletul ei frânturi uriaşe, ca blocurile de piatră ale unei piramide dărâmate. În lungul meterezelor se zăreau urmele lăsate pe ziduri de revărsarea plumbului topit. Ici-colo, un turn de lemn prăbuşit ardea în flăcări, iar casele apăreau nelămurite, ca treptele unui amfiteatru în ruină. Trâmbe grele de fum se ridicau în văzduh într-un vârtej de scântei, pierzându-se pe întinderea cerului întunecat.

Cartaginezii, chinuiţi de sete, se năpustiră să sfărâme porţile cisternelor. Nu mai găsiră, pe fund, decât drojdiile unei ape mlăştinoase.

Ce soartă avea să-i mai aştepte? Mulţimea barbarilor era nesfârşită; îşi vor împrospăta puterile şi se vor întoarce la luptă.

Toată noaptea poporul se aduna în cete, ţinând sfat la colţul străzilor. Unii spuneau că ar fi bine să scoată afară din oraş pe bătrâni, pe femei şi pe bolnavi; alţii erau de părere că ar trebui să părăsească toţi cetatea şi să se aşeze într-un ţinut mai depărtat. Le lipseau însă corăbiile, aşa că până la răsăritul soarelui nimic nu hotărau.

Ziua următoare trecu fără luptă. Oamenii erau sleiţi de puteri; cei care apucau să aţipească aveau înfăţişarea unor cadavre.

Cugetând îndelung asupra nenorocirii care îi ajunsese, cartaginezii şi-au adus aminte că în anul acela nu trimiseseră în Fenicia jertfele datorate în fiecare an lui Melkarth-Tyrianul. O cumplită spaimă îi cuprinse dintr-o dată; au înţeles că Zeii mânioşi împotriva Republicii o urmăreau cu răzbunarea lor.

Zeii aceştia erau stăpâni fără milă şi cruzi, nu se lăsau înduplecaţi decât cu rugăciuni şi daruri; iar cel mai puternic dintre toţi se dovedise a fi Moloh-Mistuitorul. Sufletul şi trupul oamenilor, viaţa însăşi se afla sub stăpânirea lui. Gândindu-se la mântuirea lor, cartaginezii obişnuiau să-i închine o parte de jertfă îndestulătoare, ca să-i potolească furiile. Ardeau fruntea şi ceafa copiilor cu fitiluri de lână aprinsă, şi fiindcă preoţii câştigau bani buni de pe urma acestui fel de a-l îndupleca pe Baal, ei îndemnau pe credincioşi să-l folosească, fiind cel mai lesnicios şi mai puţin dureros dintre toate.

De data aceasta era vorba de însăşi soarta Republicii. Şi fiindcă orice folos trebuia răscumpărat cu o pierdere, învoiala încheindu-se totdeauna după nevoile celui slab şi pofta celui mai tare, nici o suferinţă nu era prea mare pentru a-l împăca pe Zeu, şi cu cât jertfele omeneşti erau mai grele, cu atât Zeul se bucura mai mult. Acum, când soarta Cartaginei era în mâna lui, nu mai era de ales. Moloh trebuia îmblânzit pe de-a-ntregul. Era singurul mijloc de a mântui cetatea; nenumăratele pilde din trecut o dovedeau. Numai focul putea să purifice Cartagina! Victimele urmând să fie alese din marile familii, poporul aştepta cu o bucurie sălbatică îndeplinirea jertfei.

Bătrânii ţinură adunare. Sfatul se prelungi până târziu. Hannon nu putea să lipsească, dar fiindcă nu mai era în stare să se aşeze pe scaun, se culcă în faţa uşii, pe jumătate ascuns sub ciucurii perdelii; iar când marele preot întrebă pe cei de faţă dacă sunt gata să-şi jertfească fiii, glasul lui ţâşni din umbră, ca mugetul unui zeu în întunericul unei peşteri.

Îi părea rău – striga el – ca nu poate dărui patriei un vlăstar din sângele său! Şi privirea i se îndreptă spre Hamilcar, care se afla în faţa lui, de cealaltă parte a încăperii. Sufetul, tulburat până în adâncul inimii, aplecă ochii în pământ. Toţi încuviinţară pe rând, cu un semn al capului, îndemnul care se desprindea din privirea lui Hannon. Hamilcar se văzu nevoit să răspundă marelui preot: „Aşa să fie!” În cele din urmă, Bătrânii hotărâră jertfa în cuvinte ocolite, după cum era obiceiul; fiindcă sunt fapte pe care oamenilor lte vine mai uşor să le săvârşească decât să le spună pe nume.

Vestea se răspândi fără întârziere în toată Cartagina. Cuvinte de jale se auziră pretutindeni; femeile se porniră să bocească; bărbaţii lor încercau să le potolească şi le mustrau cu aspre ocări.

Trei ceasuri mai târziu, un zvon de necrezut se răspândi: sufetul găsise izvoare de apă lângă ţărmul mării. Tot oraşul alergă într-acolo. Câteva ochiuri de apă se zăreau lucind în nisip. Întinşi pe burtă, însetaţii se aplecau să bea.

Hamilcar însuşi n-ar fi ştiut să spună dacă fusese călăuzit de un îndemn al Zeilor, sau de amintirea nedesluşită a unor vorbe pe care le auzise de la tatăl său. Părăsind adunarea Bătrânilor, coborâse până la ţărmul mării, şi împreună cu sclavii lui se apucase să răscolească nisipul.

Sufetul dărui poporului haine, încălţăminte şi vin. Împărţi tot grâul pe care îl mai păstra în hambarele lui. Dădu voie mulţimii să pătrundă în palat şi îi îngădui să cerceteze bucătăriile, cămările şi toate încăperile – afară de odaia în care se afla Salammbô. Dădu de ştire că şase mii de mercenari din Galia se îndreptau spre Cartagina, iar regele Macedoniei îi trimitea în ajutor o armată.

Dar chiar de-a doua zi, izvoarele scăzură; până în seara celei de-a treia secară cu totul. Hotărârea Bătrânilor era din nou pe toate buzele, iar preoţii lui Moloh se pregăteau pentru lucrarea lor.

Oameni înveşmântaţi în haine negre treceau de la o casă la alta. În multe părţi găseau odăile pustii; gazda era dusă să cumpere de mâncare sau plecase după alte treburi grabnice; slujitorii lui Moloh nu mai aşteptau şi luau cu ei copiii. Unii părinţi îi dădeau, prosteşte, de buna lor voie. Copiii erau duşi mai întâi în templul lui Tanit, în paza preoteselor, care aveau grijă să-i hrănească şi îi lăsau să se joace, până în ziua cea mare hotărâtă pentru jertfă.

Înfăţişându-se pe neaşteptate, preoţii îl găsiră pe Hamilcar în grădină.

— Am venit la tine, Barca, pentru ceea ce ştii… fiul tău…

Îi spuseră că într-o seară a lunii trecute, câţiva oameni l-au văzut pe drumul Mappalelor, însoţit de un bătrân. Hamilcar simţi dintr-o dată că i se curmă răsuflarea. Înţelegând că era zadarnic să se mai ascundă, se înclină, îi pofti să aştepte în casa-negoţurilor şi făcu semn sclavilor să stea de pază în apropiere.

A intrat în odaia lui Salammbô cu inima sfâşiată de durere. Prinse pe Hannibal cu o mână, smulse cu cealaltă şnurul unei haine de pe jos, legă mâinile şi picioarele copilului, îi vârî un căluş în gură şi-l ascunse sub pielea de bou a patului, lăsând să cadă până la pământ aripa largă a unei perdele.

Hamilcar începu apoi să măsoare odaia în sus şi în jos; se frământa neliniştit, ridica braţele amândouă şi îşi muşca buzele. Apoi rămase cu ochii în gol, gâfâind ca şi cum ar fi aşteptat să moară.

În sfârşit, bătu din palme de trei ori şi Giddenem se înfăţişă înaintea lui.

— Ascultă! îi porunci Hamilcar. Să alegi dintre sclavi un băiat de opt-nouă ani, cu ochi negri şi cu fruntea boltită. Să mi-l aduci aici! Grăbeşte-te!

Giddenem se întoarse însoţit de un copil, o fiinţă firavă, cu burta umflată, tot atât de murdar ca şi zdreanţa jegoasă care îi spânzura pe şolduri. Îşi ascundea capul între umeri şi cu dosul palmei îşi freca ochii plini de muşte.

Cum ar fi putut să-l asemuiască cineva cu Hannibal? Şi nu mai era timp să caute altul! Hamilcar îl săgeta cu privirea pe Giddenem; îi venea să-l strângă de gât.

— Pleacă! îi strigă, şi căpetenia sclavilor se făcu nevăzut.

Aşadar, nefericirea de care se temuse atât îl ajunsese! Îşi încorda mintea în sforţări supraomeneşti să găsească un mijloc de scăpare, o ieşire din groaznicul impas.

Deodată se auzi, de dincolo de uşă, glasul lui Abdalonim. Slujitorii lui Moloh îşi pierduseră răbdarea.

Sufetul îşi înăbuşi un strigăt, ca şi cum l-ar fi ars cu un fier înroşit. Făcu din nou câţiva paşi prin odaie, apoi se prăbuşi pe marginea balustradei, cu coatele pe genunchi, strângându-şi fruntea între pumnii încleştaţi.

În cada de porfir mai rămăseseră două palme de apă pentru baia lui Salammbô. Biruindu-şi deopotrivă mândria şi scârba, Hamilcar luă copilul în braţe, şi ca un negustor de sclavi începu să-l spele cu peria şi cu praf de lut. Luă apoi de pe un raft din perete două bucăţi de purpură, i le potrivi băiatului pe piept şi pe spate, prinzându-le de umeri în două copci de diamante. Îi stropi creştetul capului cu parfum, îi înnodă în jurul gâtului un colan de chihlimbar şi-i puse în picioare sandale cu tocuri de perle – sandalele fiicei sale! Hamilcar fremăta de mânie şi de ruşine. Salammbô sărise să-l ajute, tot atât de tulburată ca şi tatăl ei. Copilul zâmbea, zăpăcit de atâta strălucire, şi prinzând curaj, când Hamilcar îl luă de mână începu să zburde şi să bată din palme.

Îl ţinea strâns, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu-l piardă; copilul, de durere, scâncea uşor alergând alături de el.

Cum treceau prin faţa ergastulei, se auzi de sub un palmier un glas rugător şi înlăcrimat care murmura; „Stăpâne… stăpâne…”

Hamilcar se întoarse şi zări lângă el o lepădătură de om, unul din acei nefericiţi care trăiau de azi pe mâine la casa sufetului.

— Ce vrei?

Sclavul, tremurând din tot trupul, îngână:

— Sunt tatăl lui…

Hamilcar nu se opri. Sclavul mergea în urma lui, frânt din mijloc, cu genunchii îndoiţi şi cu fruntea la pământ. Pe faţa lui se întipărea o spaimă cumplită; gemea cu răsuflarea întretăiată, neîndrăznind nici să întrebe, nici să strige: „Iertare!”

În sfârşit, îndrăzni să atingă uşor braţul stăpânului cu un deget:

— Vrei să-l…?

Nu avu destulă putere să sfârşească vorba; Hamilcar, tulburat de durerea lui, se opri.

Atât de adâncă era însă prăpastia care îl despărţea de sclavi, încât nu-i trecuse niciodată prin minte că ar avea ceva de vorbit împreună. Însăşi îndrăzneala lui i se păru o jignire şi o încălcare a drepturilor sale de stăpân. Îi răspunse cu o privire mai rece şi mai grea decât securea călăului; sclavul căzu în praf, fără simţire, la picioarele lui. Hamilcar păşi peste el, plecând mai departe.

Cei trei oameni înveşmântaţi în negru îl aşteptau în sala cea mare, în picioare lângă discul de piatră. Hamilcar se aruncă la pământ sfâşiindu-şi haina, şi izbucni în strigăte de nestăpânită durere:

— Vai! Vai! Sărmanul meu Hannibal! Scumpul meu fiu! Mângâierea şi lumina vieţii mele! Ah! luaţi-mă, ucideţi-mă şi pe mine! Nefericire mie! Nefericire! (Îşi rupea obrazul cu unghiile, îşi smulgea părul din cap şi plângea cu hohote, ca bocitoarele la căpătâiul unui mort.) Luaţi-l! Nu mai pot îndura atâta suferinţă! Plecaţi! Omorâţi-mă cu el deodată! Slujitorii lui Moloh rămăseseră miraţi, văzând că marele Hamilcar dovedeşte o inimă atât de slabă. Erau aproape înduioşaţi.

Deodată se auzi un zvon de paşi desculţi şi un gâfâit repede, ca răsuflarea unei fiare care aleargă; pe pragul celei de-a treia galerii, între stâlpii de fildeş, se ivi chipul unui om cu faţa palidă, dezlănţuit, înfricoşător! Întinse braţele în lături şi răcni:

— Copilul meu!

Hamilcar se aruncă într-un salt asupra sclavului, şi, astupându-i gura cu amândouă mâinile, strigă cu glas şi mai puternic:

— E bătrânul care l-a crescut! Îl iubeşte ca pe copilul lui! Durerea l-a făcut să-şi piardă minţile! Ajunge! Destul!

Împingând cu umărul pe cel trei preoţi şi pe copilul jertfit, Hamilcar ieşi în grabă cu ei împreună, închizând uşa în urma lui cu piciorul.

Hamilcar rămase câtva timp pe loc să asculte, temându-se că se vor întoarce. Se gândi apoi că ar fi trebuit să omoare sclavul, pentru a-l împiedica să vorbească. Dar tot n-ar fi ocolit primejdia; ar fi mâniat pe Zei, şi pedeapsa acestora s-ar fi abătut asupra fiului său. De aceea îşi schimbă gândul şi porunci lui Taanah să-i ducă cele mai alese bunătăţi ale gurii: o pulpă de cerb, mazăre boabe şi dulceaţă de rodii. Sclavul, flămânzit de multă vreme, se năpusti asupra bucatelor şi lacrimi grele îi cădeau în mâncare.

Hamilcar se întoarse în odaia lui Salammbô şi-l dezlegă pe Hannibal. Copilul, furios, îi muşcă mâinile până la sânge. Tatăl lui se apăra, mângâindu-l. Salammbô, ca să-l potolească, încercă să-l sperie cu Lamia, zmeoaica din Cyrena.

— Unde e? întrebă copilul.

Îi spuse apoi că o ceată de tâlhari veniseră să-l răpească şi să-l închidă într-o peşteră.

— Să vie, strigă Hannibal, îi omor pe toţi!

Hamilcar îi destăinui groaznicul adevăr, dar copilul, înfruntând pe tatăl său cu vorbe aspre, i-a strigat că e stăpânul Cartaginei şi-i poate trimite la moarte pe toţi supuşii lui.

În cele din urmă, ostenit de atâtea frământări şi de atât zbucium, adormi cu pumnii strânşi. Vorbea în vis, cu fruntea culcată pe perna de purpură; ţinea capul puţin aplecat pe spate, şi braţul lui fraged, despărţit de trup, rămăsese întins ca şi cum ar fi dat o poruncă.

La căderea nopţii, Hamilcar îl ridică pe braţe cu grijă şi coborî în întuneric scara galerelor. Trecând prin casa negoţurilor, luă cu el un coş cu struguri şi un ulcior cu apă proaspătă. În faţa statuii lui Aletes din tainiţa cu pietre scumpe, copilul se trezi; zâmbea – ca şi celălalt – în braţele tatălui său, sub strălucirea luminilor care îl înconjurau.

Hamilcar era încredinţat acum că nimeni nu va mai putea să-i răpească fiul. Era un loc de nepătruns, legat de ţărmul mării printr-un tunel, pe care numai el îl ştia. Rotind privirea în jurul lui răsuflă adânc, apoi aşeză copilul pe un scăunel lângă scuturile de aur.

Nici o privire dinafară nu putea să ajungă până aici; nu mai avea nevoie de nici o pază. Hamilcar se simţea uşurat, ca o mamă care, după o lungă despărţire, şi-ar fi regăsit pe primul ei născut. Îl strângea la pieptul lui, râzând, îl mângâia cu nume alintătoare şi îl acoperea cu sărutări. Micul Hannibal, tulburat de atâta copleşitoare dragoste, tăcea.

Hamilcar se întoarse pe acelaşi drum, cu paşi de tăcere, pipăind zidurile pe întuneric; în sala cea mare, lumina albă a lunii pătrundea printr-una din ferestrele peretelui boltit; în mijlocul încăperii, sclavul sătul dormea întins pe pardoseala de marmură. Hamilcar îl privi şi simţi în inima lui un fel de milă; cu vârful coturnului îi împinse un covor sub căpătâi. Apoi îşi îndreptă ochii spre Tanit, a cărei seceră de argint lucea pe întinsul cerului. Se simţea mai puternic decât Zeii şi se gândea cu dispreţ la Baal.

Pregătirile pentru jertfă începuseră.

Un perete al templului lui Moloh fu dărâmat, pentru ca zeul de aramă să poată fi scos fără să se atingă cenuşa altarului. În zorii zilei, hierodulii îl împinseră până în piaţa lui Khamon.

Alunecând pe cilindrii tare îl susţineau, zeul trecea privind înapoi şi depăşind cu umerii lui înălţimea caselor. De departe zărindu-l, cartaginezii se împrăştiau în goană, căci nimeni, în afara clipelor lui de mânie, nu putea să-l privească pe Baal, nepedepsit.

O mireasmă pătrunzătoare plutea de-a lungul străzilor. Toate templele îşi deschiseră deodată porţile lor, lăsând să treacă alaiul tabernacolelor, unele aşezate pe care, altele pe litiere purtate de preoţi. Mănunchiuri de pene fluturau la colţurile tabernacolelor, şi raze de lumină răsăreau din globurile de cristal, de aur şi de argint care le împodobeau.

Baalimii, zeii Canaanului, născuţi odinioară din Baal-cel-Mare, se întorceau la părintele lor pentru a se umili şi a se mistui în faţa strălucirii sale.

Sub flamura lui Melkarth, de purpură uşoară, ardea o flacără de petrol; peste cea viorie, a lui Khamon, se înălţa un falus de fildeş, prins într-o verigă de nestemate; între perdelele lui Eşmun, albastre ca cerul, un piton dormea încolăcit, muşcându-şi coada; Zeii-Pateci, duşi pe braţe de preoţii lor, păreau nişte copii uriaşi în scutece, atingând cu călcâiele lor pământul.

Veneau apoi toate întrupările mai mărunte ale Baalilor: Baal-Samin, zeul spaţiilor cereşti, Baal-Peor, zeul munţilor sacri; Baal-Zebub, zeul putreziciunii, apoi zeii ţărilor vecine şi ai neamurilor de acelaşi sânge: Iarbal din Libia, Adramaleh al caldeienilor, Kijun al sirienilor; zeiţa cu chip de fecioară, Derceto, târându-se pe înotătoare, apoi trupul mort al lui Tamuz, întins pe năsălie între făclii şi coame de păr despletit. Pentru a supune Soarelui pe regii bolţii cereşti şi pentru a-i împiedica să-i stânjenească puterea, preoţii purtau în vârful prăjinilor stele de metal felurit colorate. Nici una nu lipsea, de la Nebo cel negru, geniul lui Mercur, până la hidosul Rahab, care e semnul constelaţiei Crocodilului. Abaddirii, pietrele căzute din lună, se învârteau în praştii cu fire de argint; pâinişoare închipuind partea născătoare a femeii erau purtate în coşuri de preoţii lui Ceres; alţii veneau cu fetişurile şi amuletele lor; idoli uitaţi ieşeau la iveală; fuseseră aduse până şi podoabele sfinte ale corăbiilor, ca şi cum Cartagina ar fi voit să se adune întreagă, într-o reculegere închinată morţii şi durerii.

În faţa fiecărui tabernacol, un om purta pe creştetul capului un vas mare în care ardea tămâie. Nori de fum se ridicau ici şi colo, iar în ceaţa lor deasă se întrezăreau perdelele, ciucurii de cristal şi broderiile flamurilor sacre, înaintau încet, fiind nespus de grele. Carele se împiedicau uneori pe pardoseala străzilor, iar credincioşii se grăbeau să atingă Baalimii cu poalele veşmintelor, pe care le păstrau după aceea ca pe un lucru sfinţit.

Zeul de aramă se îndrepta spre piaţa lui Khamon. Bogaţii, strângând în mâini sceptre cu măciulie de smarald, se strânseseră în Kinisdo; supraveghetorii visteriei, guvernatorii provinciilor, negustorii, ostaşii, corăbierii, toată gloata nesfârşită care însoţea alaiul, purtând fiecare semnul slujbei şi uneltele meşteşugului său, se înşira în jurul tabernacolelor care coborau din înaltul Acropolei între două şiruri de preoţi.

În cinstea lui Moloh, toţi se împodobiseră cu cele mai scumpe giuvaeruri. Diamantele scânteiau pe negrul rochiilor; dar inelele prea largi cădeau de pe degetele slăbite, şi nu se putea închipui o privelişte mai jalnică decât mulţimea aceea de oameni tăcuţi, ai căror cercei spânzurau pe feţe străvezii şi ale căror tiare de aur încingeau frunţi încruntate într-o sfâşietoare deznădejde.

În sfârşit, Baal ajunse în mijlocul pieţii. Preoţii ridicară în faţa lui o împrejmuire de zăbrele, pentru a ţine poporul departe; apoi rămaseră în picioare în jurul lui.

Slujitorii lui Khamon, în rochii de lână roşcată, se rânduiră în faţa templului lor, sub coloanele porticului; pontifii lui Eşmun, în mantale de in, purtând salbe din capete de cucufe şi tiare ţuguiate, se înşirară pe treptele Acropolei; preoţii lui Melkarth, în tunici viorii, cuprinseră latura dinspre apus; păzitorii abaddirurilor, strâns înfăşuraţi în fâşii de stofă frigiană, se aşezară spre răsărit; pe latura dinspre miazăzi se înşiruiră necromanţii cu trupul tatuat, bocitorii în haine peticite şi slujitorii Paterilor şi Ydonimilor, care ghiceau viitorul ţinând între dinţi osul unui om mort. Preoţii lui Ceres, înveşmântaţi în rochii albastre, mai puţin cutezători, se opriseră în strada Satheb, cântând cu glasul coborât un thesmoforion în graiul megarian.

Din când în când apăreau şiruri de oameni goi, unii cu braţele întinse peste umerii celorlalţi. Scoteau din adâncul pieptului sunete prelungi şi răguşite; priveau cu ochii înflăcăraţi spre uriaşul de aramă şi, învăluiţi într-un nor de praf, se legănau în unduire egală, toţi o dată, ca şi cum ar fi fost puşi în mişcare de aceeaşi putere. Veneau atât de năvalnici, încât, pentru a-i potoli, hierodulii îi siliră cu lovituri de beţe să se culce pe burtă, în faţa zăbrelelor de aramă.

Atunci se arătă, venind din adâncul Pieţei, un om înveşmântat într-o rochie albă. Îşi făcu încet drum prin mulţime, şi poporul recunoscu pe marele preot al lui Tanit, pe Şahabarim. O furtună de huiduieli îl întâmpină; în ziua aceea, stăpânită de semnul bărbăţiei, Zeiţa fusese dată uitării şi nimeni nu băgase de seamă lipsa preoţilor ei.

Cu atât mai mare fu uimirea tuturor, când îl văzură pe Şahabarim deschizând în gardul de zăbrele una din uşile prin care treceau cei veniţi să aducă jertfe Zeului. Preoţii lui Moloh, socotind că îndrăzneala lui era o profanare, se năpustiră încercând să-l oprească. Îndopaţi cu carnea jertfelor, înveşmântaţi în purpură ca regii şi purtînd pe fruntea lor coroane cu trei cercuri, ei îşi strigau mânia împotriva acestui eunuc străveziu, istovit în post şi rugăciuni; râsul lor batjocoritor făcea să le salte bărbile negre în lumina soarelui.

Şahabarim, fără să răspundă, merse înainte, străbătând pas cu pas întreaga piaţă; ajunse la picioarele Zeului, şi, cu o mişcare largă a braţelor, îl atinse de o parte şi de alta; era gestul solemn al închinării. De multă vreme Rabbet îl făcea să sufere; şi dintr-o pornire a deznădejdii sale – sau în lipsa unui zeu care să-i mulţumească pe de-a întregul cugetarea – hotărâse să i se închine lui Moloh.

Mulţimea, înfricoşată de această cutezătoare lepădare, porni într-un murmur prelung. Toţi simţeau că în clipa aceea se rupea cea din urmă legătură dintre sufletele lor şi buna Zeiţă a iertării.

Şahabarim, ca unul care îşi pierduse bărbăţia, nu putea să ia parte la slujba de preamărire a lui Baal. Oamenii înveşmântaţi în mantale roşii îl siliră să se îndepărteze. Şahabarim făcu ocolul tuturor tagmelor preoţeşti; apoi preotul fără zeu se pierdu în mijlocul mulţimii; oamenii se feriră din calea lui, lăsându-l să treacă.

Un foc din lemne de aloes, de cedru şi de dafin ardea între picioarele Zeului uriaş. Flăcările îmbrăţişau vârful aripelor lui largi, şi alifiile cu care fusese uns curgeau ca o sudoare de-a lungul picioarelor lui de aramă. În jurul lespedei rotunde pe care se înălţa, copii înfăşuraţi în văluri negre aşteptau în cerc, nemişcaţi, în timp ce braţele nemăsurat de lungi ale colosului îşi aplecau palmele asupra lor, ca şi cum ar fi voit să smulgă acea cunună vie şi s-o ducă cu el în cer.

Bogaţii, Bătrânii, femeile, toţi credincioşii se îngrămădiseră la spatele preoţilor şi pe acoperişurile caselor. Stelele zugrăvite îşi încetaseră rotirea; tabernacolele fură aşezate pe pământ şi dârele de fum ale jertfelnicelor se ridicau drept spre bolta cerului, ca ramurile albastre ale unui copac uriaş.

Unii căzură în nesimţire; alţii rămaseră ca împietriţi, cufundaţi într-un adânc extaz. O spaimă nesfârşită cuprinsese toate sufletele. Încetul cu încetul, ultimele strigăte se stinseră, şi poporul Cartaginei, cu răsuflarea întretăiată, aştepta cu groază împlinirea dorinţelor lui.

În sfârşit, marele preot al lui Moloh, întinzând mâna pe sub vălurile copiilor, le smulse de pe frunte câte o şuviţă de păr şi o aruncă în flăcări. Oamenii în mantale roşii intonară un imn de preamărire închinat Zeului.

— Mărire, ţie, Soare! Regele celor două lumi! Izvorul de viaţă care se zămisleşte pe sine! Părinte şi Mamă! Tată şi Fiu! Zeu şi Zeiţă! Zeiţă şi Zeu!

Glasurile lor se topeau în izbucnirea de alămuri şi de strune, care pentru a acoperi ţipătul jertfelor porniseră să răsune deodată. Şeminitele cu opt coarde, kinorele cu zece şi nebalele care aveau douăsprezece şuierau, scrâşneau, bubuiau. Ţevile lungi ale burdufurilor de piele scoteau un clipocit piţigăiat; tobele lovite cu toată puterea sunau repede şi înăbuşit; iar peste larma dezlănţuită a goarnelor, salsalimurile clămpăneau ca nişte aripi de lăcustă.

Hierodulii deschiseră cu cârlige lungi cele şapte încăperi din cele şapte caturi ale colosului de aramă. În cea de sus au pus făină; în a doua o pereche de turturele; în a treia o maimuţă; în a patra un berbec; în a cincea o oaie, în a şasea, lipsind boul care s-ar fi cuvenit, aşezară o piele tăbăcită, luată din altar. A şaptea încăpere rămase goală.

Înainte de a merge mai departe, încercară puterea braţelor Zeului. Lanţuri subţiri, legate de fiecare deget, porneau peste umeri şi coborau pe spate. Trăgând de capătul lanţurilor, oamenii ridicau până în cot cele două mâini deschise, care apropiindu-se una de alta, se întâlneau pe pântece. Braţele se mişcară de câteva ori în tresăriri repetate. Apoi cântecul se opri. Nu se mai auzea decât pâlpâitul flăcărilor.

Preoţii lui Moloh dădură ocol uriaşei lespezi rotunde, cu ochii aţintiţi asupra gloatei.

Sosise clipa când unul din mulţime, cel dintâi, ar fi trebuit să se înfăţişeze, şi prin jertfa lui îndeplinită fără constrângere, să-i îndemne pe ceilalţi. Dar nimeni nu se arăta, şi cele şapte pârtii, de la zăbrelele de aramă până la picioarele Zeului, erau deşarte. Spre a da curaj poporului, preoţi îşi scoaseră pumnalele de la cingătoare şi începură să-şi spintece obrazul. Au fost aduşi în faţa Zeului fanaticii, care rămăseseră afară întinşi la pământ. Li se aruncară dinainte cumplite unelte de fier, ca fiecare să-şi aleagă de bună voie schingiuirea. Unii îşi împlântau piroane în piept; alţii îşi însângerau faţa, îşi aşezau cununi de spini pe frunte, şi înlănţuindu-şi braţele, se înşiruiau în jurul copiilor, alcătuind un al doilea cerc, mai mare, care se strângea şi se lărgea necontenit. Înaintau până la marginea zăbrelelor, dădeau înapoi şi se apropiau din nou, chemând la ei mulţimea într-un vârtej ameţitor de strigăte şi de sânge.

Încetul cu încetul, alţi credincioşi pătrunseră de-a lungul cărărilor, aruncând în flăcări perle, vase de aur, potire şi sfeşnice, toate lucrurile de preţ ale bogăţiei lor; ofrandele se strângeau din ce în ce mai multe şi mai strălucitoare. În sfârşit, un om palid şi tremurând de groază, abia ţinându-se pe picioare, împinse de la spate un copil. O mică umbră neagră se zări între mâinile Zeului, apoi dispăru într-un gol de întuneric. Preoţii se aplecară pe marginea lespezii rotunde, şi un cântec nou izbucni, preamărind bucuria morţii şi renaşterea în veşnicie.

Copiii urcau încet, şi în fumul care se înălţa învăluindu-i, păreau de departe că se pierd într-un nor. Nici unul nu tresări. Aveau mâinile şi gleznele legate. Vălurile negre îi împiedicau să vadă, după cum nici faţa lor nu se zărea.

Hamilcar, înfăşurat într-o mantie roşie ca şi preoţii lui Moloh, stătea nemişcat lângă Baal, la înălţimea degetului cel mare al piciorului drept. Când veni rândul celei de-a paisprezecea jertfe, mulţimea îi văzu tresărind cu o nestăpânită mişcare de groază. Apoi, redobândindu-şi liniştea, îşi încrucişă braţele pe piept şi privi în pământ. De cealaltă parte a uriaşului de aramă, marele preot rămăsese tot atât de încremenit ca şi el. Cu fruntea aplecată sub greutatea mitrei asiriene, privea pe pieptul lui placa de aur acoperită cu pietre mistice, care scânteiau în lumina de curcubeu a flăcărilor; cuprins de o adâncă tulburare, pălise. Hamilcar rămăsese cu fruntea înclinată; erau amândoi atât de aproape de rug, încât poalele mantalelor lor fluturând, din când în când îl atingeau.

Braţele de aramă se mişcau din ce în ce mai repede, fără să se oprească o clipă. De câte ori un copil era jertfit, preoţii lui Moloh întindeau mâna asupra lui şi, împovărându-l de toate crimele poporului, strigau: „Nu sunt fiinţe omeneşti, sunt boi!” Iar mulţimea din jur repeta: „Sunt boi! Sunt boi!” Fanaticii urlau: „Mănâncă, Stăpâne, mănâncă!” Pe când preoţii Proserpinei, supunându-se de teamă dorinţelor Cartaginei, murmurau invocarea templului din Eleusis: „Deschide zăgazul ploilor! Zămisleşte!”

Jertfele se prăbuşeau în gol, dispărând ca o picătură de apă zvârlită pe un fier înroşit, şi un fum alb se înălţa peste purpura flăcărilor.

Pofta nesătulă a Zeului nu se potolea. Cerea mereu. Pentru a-l sătura, îi azvârliră pe braţe grămezi întregi de trupuri legate în lanţuri. Fanaticii încercară să le socotească, pentru a vedea dacă numărul lor corespunde zilelor anului solar; dar veneau mereu altele, şi nu era cu putinţă să le deosebească în mişcarea tot mai grăbită a braţelor cumplite. Arderea jertfelor a durat ceasuri nesfârşite, până la căderea nopţii. Încetul cu încetul, strălucirea pereţilor de aramă se umbri, şi începură să se zărească trupurile care ardeau. Unora li se părea că văd şuviţe de păr, mâini şi picioare, forme omeneşti.

Cerul se întunecase. Nori grei se îngrămădiseră deasupra lui Baal. O piramidă de cărbuni se ridica pe rugul stins, până la genunchii uriaşului scăldat în sânge, care, răsturnându-şi capul pe spate, părea că se clatină beat de plăcere.

Pe măsură ce preoţii se grăbeau să sfârşească, nebunia poporului creştea. Jertfele se împuţinaseră; unii strigau să fie cruţate; alţii mai cereau. Părea că zidurile încărcate de oameni se vor prăbuşi sub urletele de groază şi de fanatică voluptate. Credincioşii se îmbulzeau pe alei, târând după ei copiii care se încleştau de braţele lor: îi loveau ca să scape de ei şi să-i dea pe mâna oamenilor înveşmântaţi în roşu. Cântăreţii se opreau din când în când, istoviţi de puteri; se auzeau bocetele mamelor şi sfârâitul grăsimii care cădea pe cărbuni. Băutorii de huoskuama umblau în patru labe şi se roteau în jurul Colosului, răcnind ca nişte tigri. Ydonimii îşi strigau profeţiile lor, iar fanaticii cântau din buzele lor despicate. Mulţimea rupsese zăbrelele de aramă şi îşi aducea partea ei de jertfă; părinţi ai căror copii muriseră demult azvârleau în foc efigiile lor, jucăriile lor, osemintele lor. Se năpusteau cu cuţitele unii asupra altora, ucigându-se între ei. Hierodulii strânseră pe făraşuri de bronz cenuşa îngrămădită la marginea lespezii, apoi o aruncară în aer, ca jertfa să se răspândească peste Cartagina şi până dincolo de stele.

Larma cea mare şi viitoarea de flăcări îi adunase pe barbari în marginea cetăţii; căţăraţi pe resturile helepolei pentru a vedea mai bine, priveau pe deasupra zidurilor, înfioraţi de groază.