FILOSOFIE şi NAŢIONALITATE.

Cuvinte asociate în chip firesc, asemenea unei evidenţe, sunt uneori pentru reflecţie o necontenită perplexitate. în această categorie, un loc de seamă în p'ublicistica noastră, spre deosebire de frământările ideologice de aiurea, ocupă corelaţia: filosofie de o parte, naţionalitate, etnic sau, mai distins, ethos, de altă parte.

O gândire cu pecete naţională sau chiar de rasă se înfăţişează la prima vedere: 1) fie ca o tautologie, ca un fel de axiomă verbală ce se poate dispensa de dovadă, pentru cuvântul că orice filosofie sau e naţională, şi în acest caz ea e un bun, o cinste, o mândrie, pentru un neam, sau crede că se ridică peste naţiune, şi atunci nu merită numele de filosofie, chiar dacă am presupune că s-a acumulat în cuprinsul ei tot adevărul din lume; 2) fie ca o absurditate, căci filosofia sau e supranaţională, ceea ce nu înseamnă numaidecât cosmopolită – sau dacă vrea să fie naţională, ea nu serveşte nici filosofiei nici naţiunii, compromiţându-le pe amândouă, pe temeiul constatării că, datorită adevărului universal ce pretinde a îmbrăţişa sau a urinări ca ideal, filosofia e prietena oricui, apelează la orişice conştiinţă neprevenită şi curată şi de aceea ea preţuieşte independent de locuri, vremi şi neamuri.

Unirea celor două cuvinte nu este însă o aşezare pe acelaşi plan, o egalare a lor în merit şi prestigiu, fapt ce poate fi lesne statornicit prin răsunetul atât de diferit al acestor vocabule. Poţi rămâne rece Ia auzirea numelui de „filosofie", dar ce ecou adânc deşteaptă în fiecare vorba de „naţiune" sau „patrie". De aceea suntem în drept a bănui că asocierea în discuţie n-a fost întocmită în favoarea filosofiei. Scopul urmărit, mai mult fără voie, e subordonarea filosofiei faţă de naţionalitate, iar nu invers; căci nu cunosc până acum pe nimeni care să fi făcut, în chip sincer şi consecvent, din naţionalitate o simplă unealtă trecătoare în mâinile filosofiei. Cunoaştem însă cazuri istorice de închinare a statului în faţa religiei sau a adevărului revelat, dar nu mai puţin şi cazuri contrare de folosire a credinţei din partea naţiunilor organizate.

Dacă însă subordonarea religiei faţă de interesele naţionale, politice, diplomatice etc. e încă veche, ba chiar înregistrează o vechime estompată de distanţă, în schimb se poate preciza momentul istoric şi climatul spiritual, în care se înfiripează postulatul unei filosofii de colorit etnic: e romantismul de la sfârşitul veacului al 18-lea şi începutul. celui de al 19-lea.

Naţionalizarea filosofiei e opera mai ales a veacului trecut, şi anume, a romantismului, componentul de căpetenie din aşa-numitul „simţ istoric". Fireşte, o dată în posesia „simţului istoric", se putea descoperi că întreaga filosofie modernă, nu numai aceea din secolul al 19-lea, – nu însă şi filosofia medievală care ţine să rămână supranaţională şi „catolică" – are rădăcini în tradiţii naţionale. Totuşi e netăgăduit că înainte de mişcarea romantică nu întâlnim nicăieri un program naţional în filosofie. Filosofia urmărea adevărul – independent de l-a atins sau nu – şi nu se întreba dacă e naţională sau internaţională. A cerceta filosofia dinainte de veacul trecut sub raportul ctnicităţii ei, înseamnă a-i aplica o măsură de care ea era cu totul străină.

Ideile romantice, pe cât de sonore pe atât de nebuloase, sunt: naţiunea e un organism; e un organism, fiindcă ea are rădăcini în trecut sau în formaţia istorică; iar dezvoltarea istorică nu poate fi decât naţională. Naţiunea e un microcosm, e oglinda lumii. Organic, istoric şi naţional sunt sinonime, iar filosofia exprimă nemjlocit sufletul unui popor. în sfârşit, forma cea mai vie şi elocventă a organismului naţional e arta. Filosofia e arta devenită conştientă şi ca atare e organul absolutului. în acest chip, organicismul şi istorismul romantic găsesc încoronoarea deplină în estetism. Bardul e profet naţional şi face de prisos filosofia „ştiinţifică". Dacă absolutul este creaţia organică, poezia prin chiar etimologia ei exprimă puterea creatoare a poporului.

Vom recunoaşte dar că termenul preferat al romantismului rămâne „evoluţia organică". în acest termen se cuprind ca înţelesuri derivate istorie, artă şi filosofie. Metafora organicistă e cheia explicativă a lumii, iar azi, tot atât de frenetic ca şi acum peste o sută de ani, cuvântul de „organic" se află în mare cinste, înlesnind un joc de gândire nu tocmai inocent.

Hans Driesch, filosof şi biolog, a combătut ca nimeni altul reducerea organismului sau a corpului viu'la o simplă maşină, susţinând posibilitatea unei explicaţii vitaliste a corpului viu, prin apelul la determinanţi nemateriali, oarecum sufleteşti, numiţi aristotelic „entelehii". Cu toate acestea el denunţă fără cruţare abuzul săvârşit prin între-, buinţarea fără rost a cuvintelor de „organic" şi „creştere organică". ' Această creştere, în sens propriu, este o simplă creştere cantitativă prin; păstrarea aceloraşi proporţii. Dacă se înţelege însă prin „creştere, organică" mai mult decât dezvoltarea cantitativă, adică una calitativă,;j o „diferenţiere", o trecere de la omogen la eterogen, pe scurt, o mutaţie, atunci cuvântul spune exact contrariul decât vor cei ce îl întrebuinţează. Creşterea organică se face oarecum în salturi, în apariţii de forme noi, şi nicidecum ca o prefacere continuă şi nesensibilă.

Apoi „organic" este aplicat atât de diferit încât pierde orişice înţeles mulţumitor. Aşa de pildă se vorbeşte de „chimia organică", dar aceasta nu se opune chimiei mecanice (anorganice), fiindcă şi prima e tot mecanică. în sfârşit, unui tenor i se spune că posedă un excelent „organ".

Cerinţa unei filosofii naţionale e deci o înfăptuire romantică, şi anume, a romantismului şi anti-intelectualismului german cu Herder, Jacobi, Schleiennacher, dar mai cu seamă Schelling. De la aceştia, convingerea că filosofia e cuprinsă în problematica naţionala trece la slavoi'ilii ruşi, care exploatează aceste idei de import, pentru a putea justifica rezistenţa Rusiei religioase şi ţariste faţă de occidentul „raţionalist" şi libertar, – desăvârşit în felul lui, clar îmbătrânit şi istovit.

Occidentul şi-a spus ultimul cuvânt, proclamă Ivan Kireevski pe la jumătatea veacului al 19-lea, de acum Rusia are rolul mesianic de a făuri o noua filosofie naţională, care va fi sinteza absolută a trecutului, termenul final al spiritualităţii umane. Această sinteză ultimă e naţională, fiindcă îşi trage vitalitatea din mistica ortodoxă. De la ruşi ideea se înapoiază la germani, în vremea de faţă, şi e oferită ca cea din urmă noutate. Iată de ce nu ni se pare prea exagerată afirmaţia gânditorului rus contemporan, Simon Frank, care-în broşura sa „Concepţia rusă a lumii" (Die russische Weltanschauung) încheie astfel: „Fiinţa religioasă a spiritului rus simte oarecum nemijlocit afinitatea ei cu fiinţa filosofică a spiritului german".

Dar motivul romantic nu explică totul. Temeiul filosofic, mai mult ascuns, al etnicului în cugetare este o doctrină mult mai vastă, care domină întreaga desfăşurare a culturii moderne până în timpul de faţă. S-ar putea chiar spune că noi suntem spectatorii celor din urmă consecinţe izvorâte logic din acea doctrină, pe care am etichetat-o, din lipsă de alt cuvânt, nominalism.

Nominalismul afirmă că realitatea e strict individuală şi supusă prefacerilor, aşa încât credinţa în existenţa unor caractere universale este o iluzie „raţionalistă", familiară veacului lui Voltaire. Această iluzie e spulberată de preţiosul fapt că real şi concret e numai particularismul, iar universalismul este şi rămâne o abstracţie, străină de viaţa ce pulsează în nuanţe indescriptibile şi inefabile.

Postulatul unei filosofii naţionale, reluat de cugetarea germană a prezentului, are izbucniri de o naivitate care nu surprindea odinioară, dar se întâlneşte şi în forme mai cumpănite, care nu uită lecţia critică şi drepturile adevărului. O pildă atrăgătoare e cazul lui Mea Scheler (vezi: Nation und Weltanschauung).

În ce măsură şi în ce grad năzuinţa de cunoştinţă atârnă de esenţa naţiunii, se întreabă acest partizan al elasticei fenomenologii, curent legat de numele lui Edmund Husserl. Scheler începe cu remarca întemeiată că naţionale sunt mai puţin rezultatele cunoştinţei, cât mai ales metoda, formele de căutare ale adevărului, orientarea spre un obiect sau altul.

Doar o dependenţă de naţiune, adaugă Scheler, trebuie ocolită ca focul şi otrava: aceea care constă în motivarea conştientă prin ideea naţională. Un cercetător, care scrie ceva numai fiindcă e în concordanţă cu spiritul naţiunii sale, păcătuieşte faţă de principiul suprem al oricărei ştiinţe: a servi adevărului şi numai lui. Autentică şi preţioasă dependenţă de spiritul naţional se întâlneşte numai în hotărârea de a asculta exclusiv de fapte şi raţionamente şi de a ţine seama liber şi pe faţă de tot ceea ce la alte popoare s-a produs în problemele ce preocupă pe un cercetător.

Spiritul naţional e un impuls, nu un scop. E o mare iluzie de sine a crede că cineva lucrează în spiritul naţiunii sale dacă se lasă determinat de reflecţia asupra naţionalismului, în loc să se conducă de logica lucrurilor. Reflecţia e tot ce poate fi mai internaţional. Mai departe, acelaşi autor scrie: o filosofie conştient naţională ca şi o filosofic conştient internaţională sunt deopotrivă de absurde. în intenţia sa un cercetător nu trebuie să fie călăuzit nici de ideea naţională, nici de cea internaţională, ci numai de natura lucrurilor.

Cuvintele lui Scheler sunt destul de înţelepte. Dar ele au fost rostite pentru a acoperi cele ce urmează. Nu e mai mică greşeală, continuă el, de a conchide de aci că filosofia, în conţinutul ei, nu are deloc un caracter naţional sau, dacă cumva are, ea e fără valoare şi falsă. De bună seama, există o idee de adevăr şi obiectivitate, faţă de care filosofia apare mai „subiectivă" şi mai arbitrară decât opera impersonală, continuu progresivă şi internaţională a ştiinţei. însă această idee rămâne discutabilă, fiindcă e numai una din ideile posibile asupra adevărului şi obiectivităţii. Urmează apoi distincţia, care e inspirată de vechiul procedeu de a micşora ştiinţa specială şi a înălţa pe ruinele ei adevărul specific filosofic sau metafizic. Subterfugiul e vechi, dar reîn- ' viat azi de pragmatism şi intuiţionism.

Ştiinţa e impersonală, scrie acelaşi, fiindcă rămâne la suprafaţa lucrurilor şi se serveşte de simboluri convenţionale, în scopul de a domina tehnic lumea materială. Alături de ideea superficială de adevăr ştiinţific, avem o altă idee de adevăr, singura ce merită în. mod strict numele de cunoştinţă. Potrivit acestui al doilea înţeles al adevărului, scopul cunoştinţei nu e eliminarea individualului şi naţionalului, ci integrarea lor, căci fiecare naţiune caută şi descoperă din lume ceea ce numai ea, printr-o specifică raportare metafizică la univers, poate cunoaşte. Aşa încât imaginea definitivă a lumii se constituie din sumarea imaginilor parţiale sau naţionale.

Încheierea firească trebuie să fie că tocmai ştiinţele speciale, cu toată certitudinea lor superioară şi exactitatea rezultatelor lor, ne dau o imagine subiectivă, în vreme ce filosofia, amestecând preferinţele naţionale în ştiinţă, se apropie de esenţa, individuală şi ea, a lucrurilor. Siguranţa ştiinţei e plătită cu superficialitate şi înstrăinare de viaţă; nesiguranţa filosofici (adică a metafizicii), nesiguranţă produsă de amestecul caracterelor etnice în filosofie, e răsplătită cu apropierea de realitate. Deci, intruziunea naţionalului în filosofie nu e o „limitare", o „tulburare", o „întunecare" a unei pretinse raţiuni universale, cum credea iluminismul veacului al 18-lea, ci, din contra, o intensificare şi înălţare a acelei raţiuni. în cele din urmă, Scheler are o rezervă de teolog: cunoştinţa personală a lui Dumnezeu nu e îmbogăţită de perspectivele naţionale: faţă de ea naţionalul e o mărginire şi o întunecare. Cum s-a văzut, Scheler are un cuvânt bun pentru toate taberele, şi cu abilitate izbuteşte a face din subiectivitate şi antropomorfism cea mai înaltă formă a obiectivităţii. Această paradoxală transpunere e făcută posibilă prin separarea strictă, la orice naţiune, a intereselor de suprafaţă de sensul metafizic al poporului, deci prin introducerea deosebirii fenomen-realitate absolută chiar în sânul naţionalităţii – părere filosofică destul de îndoielnică. Se ştie, Scheler nu primeşte o filosofie pusă în chip conştient în slujba intereselor dictate de o politică imperialistă. Fireşte, s-a recurs adesea la o astfel de „filosofie"; însuşi Scheler a căzut, în vremea războiului, în acest păcat, pe care l-a regretat apoi. însă nu înţelegem de ce el admite intervenţia spontană a naţionalului şi din contră respinge pe cea reflectată. Să fie spontanul fără greş, iar reflecţia un mijloc de falsificare? Cădem atunci în iluzia lui Rousseau că spontanul e bun, iar reflecţia, de origine socială, viţiază totul., De asemenea, nu vedem cum imaginile naţionale ale lumii se întregesc într-o imagine adecvată. Naţiunile se resping, iar dacă ele se admiră şi se imită în unele amănunte, se dispreţuiesc în totalitatea lor. (P. Valery: Regards sur le monde actuel). Şi totalitatea unei naţiuni e tocmai aşa numita concepţie filosofică particulară. Apoi, cine să unească imaginile specifice? Sau acestea se completează de la sine, aşa, ca prin minune, sau trebuie completate din afară, anume de filosofie, care în acest caz va fi obligată să găsească o poziţie superioară acestor imagini. De drept, o adevărată filosofic naţională e constrânsă a renunţa la această completare prin imagini icşile din alte tradiţii, iar dacă o găseşte necesară, ea e nevoită să depăşească naţionalul pur.

Existenţa unei filosofii în adevăr naţională înlătură posibilitatea unui adevăr adecvat şi absolut: ea presupune necesar un relativism radical. Acest relativism s-ar putea justifica, numai dacă s-ar face îndoita dovadă, anume, că ar exista un suflet naţional şi că acesta găseşte cea mai desăvârşită expresie în metafizicei, refugiul tuturor ipotezelor neverificabile.

Caracterologia popoarelor a dus la un adevărat fiasco, afară numai dacă nu suntem deloc pretenţioşi şi ne mulţumim cu scheme abstracte, vagi şi discutabile, cum sunt de pildă: francezul e raţionalist, englezul e empirist, germanul şi rusul mistico-romantic, italianul realist, românul chibzuit etc. Astfel, în citata operă a lui Scheler descoperim nu numai calificări contradictorii ale „clhosului" la diferitele popoare apusene, dar şi inexactităţi patente. între altele, afirmă că înainte de război tineretul german gândea englezeşte şi franţuzeşte, iar tineretul francez şi englez gândea nemţeşte; cu toate acestea fiecare naţiune are filosofia ei înfiptă în datini specifice. în altă parte, susţine că englezul nu cunoaşte preţul libertăţii individuale în sfera spiritului, ca şi cum Anglia n-ar fi ţara sectelor, a non-conformismului, a originalilor spleenetici, a şcolilor neconfesionale etc. în sfârşit, ne surprinde afirmaţia că Bergson e antifrancez din cauza conţinutului antiraţionalist şi mistico-romantic al filosofici sale, conţinut monopolizat de germani.

În afară de toate acestea, deziderat ui unei filosofii naţionale pricinuieşte conflicte între gânditorii aceleiaşi naţiuni, fiecare pretinzând că e „mai naţional" sau mai reprezentativ al rasei decât toţi ceilalţi. în acest loc nu poate fi ocolită observaţia, destul de elementară, că nu există o tradiţie pur naţională. Tradiţiile, ca d. ex.: obiceiurile, costumele, sunt locale şi legate de o arie geografică limitată. Sub acest raport, se poate spune că provinciile sunt mai reale decât naţiunea. De aceea, oricine vorbeşte de o filosofie naţională trebuie, prin logica faptelor, să ajungă la filosofii pe provincii, pe judeţe, plăşi, oraşe şi chiar mahalale. Odată alunecaţi pe panta individualizării nu e nici un motiv logic de a ne opri. Spre universal întâlnim o limită; în direcţia individualului nu e niciuna, afară numai dacă ne oprim arbitrar pe un plan intermediar; altminteri naufragiem în atomism filosofic, vecin cu haosul. Realitatea se pulverizează sub bisturiul nemilos al nominalismului, care individualizează cu orice preţ şi cu o sinceritate ce nu e lipsită de o stranie măreţie.

Din pricina greutăţilor de a vedea clar în această chestie cu aspecte contradictorii se impune o analiză mai adâncită, care, deşi implică riscuri, trebuie încercată.

Ce poate dar însemna o „filosofie naţională"? însăşi întrebarea poate sugera oricui o distincţie curentă: naţionalitatea se referă la obiectul filosofiei sau la subiectul filosofic, la gânditor? Să examinăm. E îngăduit oare a vorbi de filosofie naţională în sensul că obiectul ei îl constituie o anumită naţiune? Pe drept cuvânt se vorbeşte de o istorie naţională, de o geografie naţională, chiar de o geologie sau botanică naţională, iar cei ce fac ştiinţă pe un material naţional câştigă în acest chip dreptul de a fi îndrumători şi de a arunca în umbră pe alţii care ar avea reaua inspiraţie de a se consacra unor studii fără actualitate etnică şi fără interes palpabil.

Nu e greu de observat că o asemenea preocupare specializată – o specializare prin excelenţă – e determinată de o alegere metodologică în cadrul unui obiect mai vast. De asemenea, o atare alegere nu implică – cel puţin în principiu – o nesocotire a aparatului riguros, presupus de orişice ştiinţă. Geografia unei ţări date poate fi studiată şi de un străin, afară numai dacă nu se crede că pentru a cerceta, să zicem, geologia unei porţiuni terestre, se cere neapărat ca geologul respectiv să aparţină acelei naţii care de veacuri e aşezată pe acele meleaguri. Netăgăduit, un pic de simpatie pentru orişice obiect de studiu trebuie să însufleţească pe cercetător, independent de naţionalitatea sa.

Oricum am privi lucrurile, la filosofie nu poate fi vorba de o alegere metodologică a obiectului, de o contingentare sau cantonare voita la un segment al realităţii, pentru o consideraţie cât se poate de familiară oricărui om cult; obiectul filosofiei se circumscrie prin universalitatea lui. Nu există un univers francez, unul englez etc, cum nu există, decât poate pentru poeţi, mai multe luni (e vorba de satelitul pământului). Aceeaşi lună revarsă peste toţi razele ei discrete.

Totuşi s-a descoperit o diversitate şi în acest obiect unitar, iar această diversitate ar consta în aspecte sau faţete diferite, cerute de vastitatea obiectului filosofic, universul. Filosoful Leibnitz ne-a deprins cu ideea perspectivismului filosofic: nu numai fiecare naţiune, dar chiar fiecare spirit – care e o monadă, o unitate – oglindeşte altă latură a lumii. Să fim însă prudenţi şi chiar avari în folosirea termenilor facili de aspecte sau faţete.

În adevăr, aspecte sau faţete întâlnim numai în considerarea lucrurilor materiale sau spaţiale, şi de aceea Bergson şi Husserl susţin că despre lumea corporală nu avem la început, ba chiar totdeauna, decât aspecte sau perspective. Dacă cercetăm bine, constatăm că,aspect" are înţeles de lucru parţial care intră în compoziţia unui lucru mai cuprinzător. Dacă însă aspectul e numai o aşa numită latură a lucrului – în cazul de faţă a universului – adevărata filosofie începe numai după ce ne-am ridicat de la aspecte parţiale la vederea totală. Rămânând la simple „aspecte", obţinem adevăruri parţiale asupra unor domenii speciale, facem dar ştiinţă pozitivă, nu filosofie. Şi pentru pozitivistul Aug. Comte, filosofia se constituia numai prin coordonarea „aspectelor" sau adevărurilor parţiale – parţiale, fiindcă erau câştigate de ştiinţe particulare.

Dar poate că expresia „aspecte naţionale ale lumii" are totuşi un sens, anume: diversitatea de atitudini, luate de gânditori faţă de aceeaşi lume. Cu acestea trecem la sensul subiectiv al etnicului în filosofie, sens care e departe de a fi unitar. Aşadar, aceeaşi lume se prezintă altfel, după cum filosoful aparţine unei naţiuni sau alteia; iar idealul promulgat ar fi ca fiecare naţionalitate să învedereze modul ei ireductibil de a exprima realitatea.

Întâlnim de data aceasta un prim subînţeles: filosofia îşi are originea în gânditori, răsăriţi dintr-un anumit humus istoric. Dar gândirea mai poate avea un colorit etnic şi într-un al doilea subînţeles: nu numai originea, dar şi scopul gândirii, e o determinată naţiune. Se construieşte o filosofie pentru anume oameni, în scopul de a-i ridica sub raport etic şi a-i întări să stăruie într-o direcţie dată. Filosofia în acest caz e pentru uzul unui neam şi în consecinţă ea nu poate fi îmbrăţişată, fără trădare de sine, de o altă naţiune. Fireşte nu cu inimă uşoară ar îndrăzni cineva să meargă pe această cale până la reacţii, obişnuite azi în viaţa economică. Se recomandă stăruitor, bunăoară: „cumpăraţi lucruri englezeşti" sau „nu cumpăraţi lucruri japoneze", iar acest naţionalism economic, în numele autarhiei, reclamă tarife vamale prohibitive şi o consumare cu sila a produselor indigene, independent de calitatea lor.

Dacă s-ar cere de pildă: „faceţi şi cetiţi numai filosofie engleză", chiar acest fapt ar constitui o îndoită probă, întâi, că filosofiile naţionale nu sunt închise în ele şi izolate – zidurile chinezeşti nu mai apără pe nimeni; al doilea, că o filosofie naţională nu e chiar un fapt sau o realitate, ci o valoare, un postulat, o dorinţă, condiţionată de împrejurări contingente, aşadar un scop urmărit conştient.

Admiţând acum, ipotetic, înţelesul subiectiv al filosofiei naţionale, anume că originea şi scopul sau cursul filosofiei sunt indigene şi cu valoare de circulaţie internă, încă se poate concepe, de pildă, o filosofie franceză pentru uzul altora sau o filosofie străină pentru uzul şi promovarea francezilor.

Teza subiectivă susţine însă ceva mai mult şi mai grav: filosofia făcută de pildă de către francezi şi pentru francezi are un colorit şi un conţinut pur naţional sau local. Ne străduim din greu să înţelegem, ce înseamnă un conţinut naţional al filosofiei sub raportul subiectiv (căci nu mai e în discuţie naţionalitatea ca o realitate obiectivă şi parţială, cercetată de o ştiinţă particulară, sociologia).

În treacăt fie observat că pătrunderea spontană a etnicului în filosofie nu poate fi constatată tot de filosofie, care ar înceta atunci de a mai fi spontan naţională, ci de o disciplină „pozitivă" şi specială, ceea ce pune filosofia la discreţia acelei discipline şi-i ştirbeşte astfel esenţa ei universală.

Poate că e vorba de relaţiile diferite ale aceluiaşi obiect, şi în adevăr cunoaştem numeroase cazuri de raportări felurite ale unuia şi aceluiaşi lucru. Acelaşi om de pildă e tată, membru al unei societăţi, funcţionar, consumator etc. însă logica, în elementele ei, ne învaţă că relaţia nu face parte chiar din conţinutul sau natura obiectului, deoarece obiectul poate fi cercetat ca atare, independent de raportarea lui. Oricum, raportarea nu e legitimă decât după ce am cunoscut obiectul ca atare, înainte de raportare, şi apoi constatăm şi efectele raportării la diferiţi subiecţi, răsunetul ei în deosebite grupe naţionale. Relaţia naţională nu e cuprinsă în constituţia obiectului şi nu o alterează. Altminteri săvârşim o greşeală, din nefericire foarte răspândită, de a confunda natura unui lucru cu relaţiile lui: Iar dacă cumva o săvârşim, transformăm, cum se întâmplă totdeauna, un raport, care nu are sens fără suport, într-un fel de suport, în substanţă sau esenţă. Făcând din relaţia paternităţii un atribut inerent omului, proclamăm: „cutare e tată, deci nu poate fi şi consumator". E procedeul obişnuit al sofiştilor.

Transformarea relaţiei în substanţă e vădită în chipul arbitrar de a întrebuinţa termenul de „adevăr". E un neîngăduit abuz a vorbi de „adevăruri relative". Un adevăr nu poate fi relativ în sensul că asupra aceluiaşi lucru putem avea mai multe adevăruri. Adevărul e unic; limbajele pot fi diferite.

Prin urmare, caracterul naţional nu e inerent filosofiei, pentru cuvântul că el nu e cuprins în structura cunoştinţei. Moravurile, literatura, arta sunt naţionale, nu însă filosofia. Realitatea nu se schimbă, după cum e privită sau intuită de filosofi aparţinând unei naţionalităţi sau alteia. Numai voinţa de a gândi şi de a explora e naţională, iar sub acest raport diferenţele etnice se confundă cu cele individuale. în cadrul generos al explorării filosofice, emulaţia dintre popoare nu e numai îngăduită, dar chiar binefăcătoare. Insă norma supremă a explorării rămâne adevărul, chiar dacă până în prezent n-a fost descoperit.

Dependenţa filosofiei de spiritul naţional face posibilă şi chiar scuză, prin relativismul social ce implică, o altă dependenţă mult mai serioasă: anume, dependenţa de clasă socială, şi chiar de profesiune, a gândirii. De o parte filosofia burgheză sau capitalistă; de altă parte filosofia proletară sau marxistă. Astfel, sub pretextul onorabil că se respectă concretul, filosofia e prefăcută într-o simplă ideologie naţională, de clasă sau profesională, fenomen azi atât de răspândit şi una din pricinile decăderii în sfera gândirii. Pentru acest motiv oricine se hotărăşte a jertfi din timpul său preocupărilor spirituale, trebuie să-şi pună întrebarea prealabilă: filosofia este o cercetare obiectivă sau o ideologie în serviciul intereselor de grupe naţionale şi de clasă?

Expresia de filosofie naţională are o justificare secundară în dezideratul unei culturi naţionale, iar acest deziderat îşi are explicaţia în fundarea, atât de răspândită, a naţiunii pe cultură. însă această fundare a naţiunii pe cultură e o armă cu două tăişuri; ea poate fi invocată de prieteni ca şi de duşmani. Adevăratul temei al naţiunii e voinţa de a participa la comunitatea de viaţă care e naţiunea. Desigur, naţiunea nu e orice fel de comunitate, ci e comunitate durabilă şi cuprinzătoare, iar participarea la viaţa ei presupune acceptarea tuturor condiţiilor istorice care au plămădit-o şi o conservă: limbă, stat, teritoriu, religie, artă, viaţă economică, moravuri, tradiţie. Altminteri, dezideratul unei „culturi naţionale" duce la consecinţele extreme susţinute de Othmar Spann, cel mai pătruns adept al unei astfel de culturi. După acesta, naţiunea e constituită numai de cei puţini care sunt purtătorii unei culturi curat naţionale; toţi ceilalţi, oricât ar fi de culţi, sunt de pildă germani doar parţial, după un procent, fireşte, arbitrar.

O ultimă lămurire ne rămâne – o lămurire, după noi, hotărâtoare. Iată ce s-ar putea replica: „dacă o cultură (inclusiv filosofia) nu e strict dependentă de naţionalitate, urmează atunci că e de sine stătătoare, constituind o lume de valori abstracte, transcendente, asemenea Ideilor platonice". Cu alt prilej am încercat să probăm de ce nu primim alternativa: sau cultura se particularizează naţional, sau ea devine o abstracţie platonică, o esenţă ideală ce planează suveran şi nepătată peste contingenţele frământărilor sociale.

Cultura e o noţiune, şi noţiunea e ceva universal sau general. însă universalul nu stă deasupra concretului sau individualului, care aci e naţiunea, ci aparţine acesteia şi trăieşte în ea şi prin ea. E o lege fără abatere că universalul nu e de sine stătător – numai individualul e independent – ci aparţine necesar acestui individual, constituindu-l. Individualul e o intersecţie de note universale. Dar nominalismul săvârşeşte greşeala scuzabilă, ca reacţie împotriva separării platonice, de a conchide; cultura se află în naţiune; naţiunea e individuală sau specifică, deci şi cultura (filosofia) e individuală sau specifică.

Universalul aparţine necesar individului, dar nu se topeşte în el; căci c absurd a transforma universalul în individual, ele având naturi ireductibile. Cultura, deşi Sădită într-o naţiune, are legi interioare ce nu pot fi nesocotite, ea posedă o logică proprie, a cărei respectare fecundează deopotrivă cultura şi naţiunea.

Cultura înnobilează o comunitate naţională şi-i imprimă o calitate superioară, însă numai sub condiţia de a nu stingheri cerinţele, ei lăuntrice. Nici naţiunea nu ştirbeşte integritatea culturii, nici cultura nu înseamnă o înstrăinare de naţiune. Ele sunt solidare, pentru a se promova mutual, nu pentru a se înlocui sau subordona. Cultura cea mai înaltă nu scuteşte pe nimeni de a nutri sentimente naţionale, cum sentimentul patriotic nu poate fi pretext de nesocotire a normelor culturale. Amândouă se întâlnesc în directiva atotcuprinzătoare a umanismului nepieritor.