IDEEA DE NEANT.

Tradiţionala zăbavă a publicaţiilor academice oferă lecturii şi comentariilor, de-abia acum, textul francez al comunicării făcute de d. I. Petrovici, anul trecut, la Academia de Ştiinţe morale şi politice asupra „Ideii de neant".1

Supleţea logică a autorului şi o îngrijită documentare fac din acest studiu un model de rapidă monografie filosofică şi chiar ne câştigă pentru teza susţinută, anume că ideea de neant nu e un capriciu terminologic sau o himeră metafizică, ci e o „idee precisă în spiritul nostru" sau – ceea ce ar putea stârni obiecţii – e „suveran prezentă în adâncul spiritului". Oricum, această idee, sub înfăţişarea adânc modestă şi aproape neobservată a cuvântului de „nimic", circulă în toate limbile şi e de zilnică şi obligatorie întrebuinţare.

Mai mult ca oricare alt termen uzual, „nimicul" sau „neantul" ridică în calea unei serioase reflecţii stavila celor mai mari greutăţi, pe care autorul ţine să le înfrunte curajos. întâi, sunt lămurit fixate toate poziţiile altor gânditori, aproape toţi din veacul al 19-lea şi al 20-lea, frământaţi şi ei de aceeaşi idee, al cărei obiect paradoxal este suprimarea oricărui obiect sau existenţe şi al cărei conţinut justifică pe deplin epitetul tulburător de nihilism.

Un nihilism destul de consecvent inspiră şi doctrina unui Max Stirner, care neagă orice altă existenţă în afară de Eu sau de Unicul. Cum eul însuşi e efemer şi se devorează singur, Stirner are poate dreptate a aşeza în fruntea celebrei sale opere „Unicul şi Proprietatea sa" fantomatica deviză: „Mi-am sprijinit cauza pe nimic".

Cuvântul de nihilism are o întrebuinţare mai veche decât romanul lui Turgheniev „Părinţi şi copii" (1861), anume se găseşte la L. S. Mer-

1 /. Petrovici: L' idee de Neant. Seances et travaux de 1'Academie des Sciences morales et politiques, Nouvelle Serie, Mars-Avril, 1933, F. Alean, Paris.

cier, în opera acestuia Neologie din 1801, cu înţelesul de „a nu crede în nimic, a nu se interesa de nimic". Definiţia lui Mercier sugerează o 1 legitimă reflecţie: nu cumva contemplarea neantului duce mai degrabă 4 la indiferenţă decât la acea teamă specifică, anxietatea? Dar să revenim.s la clasarea doctrinelor sub raportul ideii de neant, aşa cum e întocmită j de autor.

De o parte stau cei ce refuză categoric a recunoaşte orice conţinut valabil acestei idei, proclamând-o de aceea o falsă problemă: Maurice Blondei, L. Lavelle (neantul care suprimă totul, se suprimă şi pe sine), O. Ktilpe (neantul nu poate fi gândit, căci suprimă şi gândirea), dar mai ales H. Bergson, a cărui critică cu adânci rezonanţe exercitată asupra iluziei de neant şi de dezordine – noţiuni înrudite – a fost comparată de un Albert Thibaudet cu dialogul platonic Parmenides şi cu Dialectica transcendentală a lui Kant, iar după un recent interpret, Vlad. Jankelevitch, ea constituie „cheia bergsonismului".

Care e, într-o formulă sumară, opinia lui Bergson? Neantul în sensul de totală anihilare a existenţei e o primejdioasă iluzie, a cărei corectare întâmpină cele mai serioase dificultăţi. Drept vorbind, neantul, care e sinonim cu „golul" absolut, implică totdeauna substituirea unei existenţe prin alta, şi niciodată o absenţă de orice existenţă. Pururea în faţă stă o existenţă. Dacă totuşi se vorbeşte de „nimic" şi chiar ajungem să enunţăm, cum întâlnim în mitologii şi vechi sisteme filosofice, anume că existenţa (ordinea) e o cucerire asupra neantului sau haosului (dezordinii), e numai fiindcă transpunem pe planul teoriei o categorie practică. Orice înfăptuire porneşte de la gol pentru a ajunge la plin, de la nimic la ceva. Insă nimicul sau golul e o „absenţă de utilitate", nicidecum o „absenţă de existenţă". Când pătrund într-o cameră şi exclam: „nu e nimic", înţeleg desigur că nu e mobila de care am nevoie, nu însă un nimic absolut; cel puţin aerul există. Dacă orice negare presupune o existenţă nedorita sau neaşteptată, negarea oricărei existenţe nu este egală cu zero, ci dimpotrivă postulează totalitatea sau plenitudinea existenţei, dar şi voinţa de a nu se opri la niciuna din existenţe. Nu e deloc stranie constatarea că neantul este în fond egal cu totul, cum a subliniat într-un ton umoristic profesoral, de la Praga, Oskar Krays în articolul Alles und Nichts (Philosophische Hefte, voi. II, 1930, fasc. 3).

De altă parte se defineşte teza pozitivă a lui Ch. Renouvier, J. Lachelier, L. Brunschwicg, dar mai ales, în vremea noastră, a lui Martin Heidegger (prof. la Freiburg în Breisgau), care e fericitul autor al acestei paradoxale afirmaţii: Nimicul stă la început, el e de sine stătător, în timp ce existenţa a derivată şi de aceea problematică. Ne aflăm în faţa singurului nihilism metafizic din vremile mai noi. Heidegger are, fireşte, şi un mod propriu de a pune în legătură negaţia, ca principiu logic, şi neantul, principiu ontologic. Orice negaţie presupune Neantul sau Nimicul, căci „nimicul nimicniceşte". La obiecţia că Nimicul nu poate fi gândit, Heidegger are un răspuns destul de comod azi: nimicul nu poate fi gândit, fiindcă se situează dincolo de gândire şi ca atare e prins numai de sentiment, şi anume de anxietate, care e o teamă fără obiect, deci perfect corespunzătoare Nimicului.

Astfel, în filosofia contemporană, stau faţă în faţă în primul rând teza negativă a lui Bergson şi teza net pozitivă a lui Heidegger. Consemnăm în treacăt şi cu îndreptăţită curiozitate că un alt cugetător contemporan, Max Scheler, care, părtaş şi el, alături de mai tânărul Heidegger, la direcţia „fenomenologică", s-a pronunţat totuşi în favoarea concepţiei bergsoniene, cum reiese din studiul „Idealism-realism", publicat în Philosophischer Anzeiger (An. II, 1927, fasc. 3). Punctul de plecare al filosofiei lui Scheler e aceeaşi recunoaştere a valorilor vitale, însă ceva mai temperat decât la Bergson, iar scopul ei este un răspuns la una din cele mai stranii probleme umane: originea ideii de neant sub forma de spaţiu şi timp gol, cărora li se atribuie doar o semnificaţie relativă. Absolutizarea spaţiului gol este o imensă ficţiune. Ce este golul? El exprimă totdeauna şi în sens propriu un gol al „inimii", o înşelare a aşteptării, pe scurt, o nesatisfacţie a impulsiilor vitale. E un apanaj al omului această idee de vid, fiindcă numai la el năzuinţele nesatisfăcute sunt în mod constant mai mari decât cele satisfăcute. Omul e singura făptură cu un mare vid interior. In vremile noi, spaţiul gol, bine cunoscut şi de antici, a primit atributul nou de infinitate, fapt ce coincide cu izbucnirea nemărginitelor aspiraţii din sufletul omului modern sau „faustian".

În sfârşit, după partizanii acelui nihil absolutum, se înşiră aceia ai neantului relativ (nihil relativum), pentru a face uz de terminologia scolastică: A. Schopenhauer, potrivit căruia Nirvana poate fi sau plenitudinea de realitate sau Nimicul, după cum privim lumea sensibilă ca Neant sau ca adevărata realitate; fireşte, dacă sensibilul e realitatea deplină, Nirvana e nimic, iar dacă sensibilul e o iluzie, atunci Nirvana e adevărata realitate; azi, neokantianul H. Rickert, pentru care sensul legitim al Neantului este, ca şi pentru Platon în dialogul Sophistes, tot una cu existenţa, alta decât cea cunoscută, cu Incognoscibilul, „lucrul în sine" sau „identitatea absolută".

Dorim acum să aflăm convingerea, recunosc, atât de subtilă, a autorului român. Ni se înfăţişează apropiată celei de a treia teze a neantului relativ. în adevăr, pentru a ocoli obiecţia bergsoniană, se elimină posibilitatea saltului de la nimic (neant) la ceva şi invers, deci posibilitatea unui neant înainte sau după orice existenţă. Greutăţile se împuţinează, susţine d-l Petrovici, dacă acordăm că Neantul împresoară lumea ca un fel de spaţiu absolut gol sau ca o fatală umbră a existenţei. Existenţa şi Neantul coexistă, nu se succed.

Pe ce se reazemă necesitatea şi deci conceptibilitatea acestui înţeles al Neantului? Pe caracterul eminent contingent şi problematic al existenţei: orice existenţă din lume o putem concepe ca neexistentă sau altfel decât este. în acest sens, orice existenţă finită închide în sine Neantul, negativitatea, degradarea, imperfecţia, cum au văzut aşa de clar atâţia filosofi vechi.

Un astfel de Neant, în acelaşi timp, îndepărtează de Dumnezeu, care e tocmai Existenţa în toată plinătatea ei, dar şi apropie de el, căci şi la divinitate stăruie întrebarea nihilistă: de ce există Dumnezeu şi nu mai degrabă nimicul? Răspunsul d-lui Petrovici sună aşa: neantul radical, în sine infecund, e o etapă spre ideea de Dumnezeu, spre conceperea Absolutului. Neantul şi Divinitatea sunt echivalente, căci prima idee exprimă contingenţa lumii, iar a doua cauza sau fundamentul acestei contingenţe.

În sumară caracterizare, părerea d-lui Petrovici este pronunţat sintetică, în acord cu Bergson, şi la d-sa ideea de neant sau gol presupune pe aceea de existenţă, plinătate sau absolut; în vecinătate plină de rezervă faţă de Rickert, recunoaşte greutatea de a determina absolutul altfel decât prin negaţii, în sfârşit, pe urmele lui Heidegger, aşază alături de Existenţa absolută şi ca o etapă spre aceasta Marele vid sau Neantul. Pe ultim plan filosofic Nimicul şi Totul se confundă.

După opinia noastră, întreaga discuţie se restrânge la această problemă cardinală, ori de câte ori încercăm să precizăm înţelesul unui cuvânt: este Nimicul o idee de esenţă sau e o idee de relaţie? Un exemplu va ilustra elementul concret al controversei. Când cineva rosteşte: „în buzunar n-am nimic", înţelege el oare că „nimicul" e ceva ce stă ascuns în buzunar, că este o fiinţă sau o esenţă, sau înţelege că „buzunarul" şi „banii" stau în relaţie de strictă separaţie? Noi înclinăm pentru a doua parte a alternativei: Neantul e un concept de relaţie şi anume de separaţie sau deosebire, iar separaţia e tot o existenţă şi presupune, necesar anumite obiecte, suportul inevitabil al oricărui raport de separaţie sau distincţie – nici un raport fără suport. Recunoaştem însă, cu Wilhclm Maxim von Klinger, contemporan al lui Goethe, că e o năzuinţă persistentă nu numai la sofişti, dar şi la filosofi serioşi, de a face din Nimic ceva sau un fel de existenţă (Betrachtungen und Gedanken, voi. II).

I.

Un substrat pozitiv e neapărat cerut şi de un aspect secundar al ideii de Nimic, de acela cuprins în cuvântul de „nimicire" sau „suprimare". Desigur, avem şi aci o „deosebire", un raport de separaţie, dar separaţia nu mai e pasivă şi statică, ci e activă şi dinamică, pe scurt, are forma de antagonism sau opoziţie şi repugnantă reală. Două forţe se ciocnesc şi în cele din urmă una o suprimă pe cealaltă; ambele sunt însă realităţi şi încă în mod eminent, ca tot ce e activ. Nu e oare activitatea semnul cel mai sigur al realităţii sau existenţei?

Din cele de până acum se poate deduce o constatare ce confirmă, însă pe un plan cu totul diferit, concepţia lui Heidegger, anume că Neantul precede şi condiţionează negaţia sau actul logic. Am văzut doar că întâi e dată distincţia sau opoziţia, aşadar sfera ontologică, şi după aceea se constituie negaţia sau sfera logică, abstractă. Dacă trecem cu.vederea raportul de prioritate al existenţei sau pozitivului faţă de neant sau negativitate, cădem în greşeala dialectică, anume facem din gândire o forţă iar din noţiunile antagoniste mici entităţi ce stau în luptă şi se neagă reciproc. Aşadar, ideea de Neant e o transcripţie pe plan logic, abstract sau discursiv, a unei situaţii dinamice, deci existenţiale.

Notăm în sfârşit că aşa-numita contradicţie nu se referă nici la existenţă, nici la gândire – existenţa şi gândirea cunosc opoziţii, nu şi contradicţii – ci exclusiv la vorbire. Contradicţia este o zicere contrară, o ciocnire de cuvinte ce nu pot constitui o propoziţie autentică, adică o judecată.

Înainte de a supune unui examen mai amănunţit conceptul în discuţie, dăm, în scopul unei integrale justificări, o sumară privire istorică. Pentru gândirea antică neantul sau nimicul se confundă la început cu vidul, cu spaţiul gol. Momentul critic al filosofiei greceşti şi al ştiinţei occidentale e constituit de gândirea eleată, de gândirea lui Parmenides, pentru care numai plinul există, iar golul e sinonim cu nefiinţa. I-a trebuit lui Democrit, unul din pilonii ştiinţei europene, un adevărat eroism pentru ca să scrie: „nonexistenţa (golul) există", deci că pe lângă plinul (atomii) există şi spaţiul gol, uneori confundat cu haosul mitic. Cum materia e în spaţiu şi cum materia suferă prefaceri haotice, n-a fost o greutate prea mare pentru cugetarea antică a conchide: materia este şi ea non-existenţă, tocmai din cauza spaţialităţii sau a vidului. E teza platonică din celebrul dialog Tini'iios. Un ultim pas face Aristotel, care acordă materiei, mai generos decât profesorul său, Platon, atributul de pasivitate, de simplă posibilitate sau potenţialitate, atribut ce sta încă departe de existenţa şi actualitatea formei. Neoplatonismul accentuează caracterul platonic al materiei: e un neant, o nimicnicie, şi totuşi – aci stă contradicţia – e şi principiul răului, ca şi caracterul aristotelic de pasivitate, relevat şi de stoici.

În creştinism noţiunea de Neant, presupusă mai ales de actul creaţiei, dobândeşte o semnificaţie excepţională. în vreme ce elinul nu poate admite că existenţa naşte din nimic sau se pierde în nimic, cosmologia creştină ia ca punct de plecare conceptul de creaţie sau de producere „din nimic" – indiferent dacă nimicul este considerat ca ceva din care e scoasă lumea prin actul omnipotent al divinului, sau dacă Nimicul numai precede creaţia în sensul că înainte de creaţie lumea nu era nimic sau nu exista încă. E vădit că o creaţie post nihilum e altceva decât o creaţie ex nihilo. în cazul întâi, neantul nu este substanţializat şi deci nu avem dreptul de a scoate existenţa din ceea ce nu există, din „nimic", cum se întâmplă în a doua ipoteză. Astfel înţelegem de ce o filosofie modernă, fundată pe ideea de creaţie, exclude totuşi energic ideea de neant. E vorba de bergsonism care e mult mai complex decât apare unei prime inspecţii.

Oricum, teologia creştină a păstrat ideea unui neant inerent creaturii ca atare şi învederat în faptul imperfecţiilor şi al numeroaselor lipsuri. Aşa, de pildă, ignoranţa este o imperfecţie, explicabilă prin neant sau nimic. îndeosebi, gânditori moderni, ca Descartes şi Leibnitz, au repetat încercarea de a explica imperfecţiile specifice ale substanţelor finite şi de aceea tainica participare la neant.

Dar creştinismul a păstrat din filosofia greacă de nuanţă neoplatonică şi identificarea materiei cu nonexistenţa, cum pilduitor aflăm la Augustin, dar mai ales la Fredegisus din sec. 9, elevul lui Alcuin, al celui dintâi scolastic. în opera lui Fredegisus cu titlul De Nihilo et tenebris se afirmă cu deplină candoare că Nimicul există ca şi întunericul, şi se confundă cu materia, din care sunt făcute toate creaturile, chiar şi îngerii.

Facem un salt la gânditorul modern I. Kant, autorul Criticii raţiunii pure, în care se schematizează principalele sensuri ale Nimicului, la sfârşitul „Analiticii transcendentale": 1. Conceptul gol fără obiect (ens rationis). Orice obiect numai închipuit şi nedat în experienţă. Acest obiect e lipsit de contradicţie şi deci ar putea exista, d. p. „lucrul în sine", simplu gândit, dar neperceput. 2. Obiectul gol al unui concept sau nilul privativum. De fapt avem aci conceptul unei absenţe de obiect, cum sunt „întunericul", „recele" etc. 3. Intuiţie pură fără obiect sau ens imaginarium, cum sunt spaţiul şi timpul golite de orice lucruri în ele. 4. Obiectul gol fără concept sau nihil negativum. Este un obiect care se contrazice, se neagă pe sine, şi ca atare e imposibil, d. p. un triunghi cu patru unghiuri. Nimicul are aci sensul de absurd. Nu întâlnim în tabela kantiană sensul ce tocmai ne pasionează: neantul ca totală şi absolută negare a existenţei. Cu aceasta prelungim linia examenului nostru critic.

Ce poate fi un Neant sau un nimic absolut?

Poate că Neantul e totuna cu nerealul, cu aparenţa sau iluzia, cum susţin d. p. eleaţii (schimbarea e iluzie, deci nu e nimic)? Suprapunerea neantului şi a aparenţei e frecventă în filosofia veche, dar nu lipseşte nici din filosofia modernă. Pentru Schopenhauer „lumea ca reprezentare", lumea sensibilă e adevărată, Nirvana e Nimicul, fiindcă e o părere, un „vis searbăd". Noi nu putem primi această confuzie. Mărimile matematice sunt nereale şi nimeni nu le poate aşeza în sfera Nimicului.

Dar poate Nimicul e totuna cu Nedatul? Această suprapunere este radical falsă. Nedatul e un simplu cuvânt. Nu putem vorbi de ceea ce, în nici un mod, nu e dat şi nu va fi dat, sau, mai degrabă, putem vorbi de el – neantul e atunci o pură vocabulă – dar nu-l putem concepe şi deci nu avem o idee a lui. Dacă neantul e sinonim cu nedatul şi totuşi noi vorbim de el, alunecăm în non-sensul: „Nedatul îmi este dat". Numai prin raţionalismul scolastic orice cuvânt exprimă ceva şi deci nedatul este şi el ceva.

În spiritul acestui raţionalism, Hegel de la primul pas al „Logicii" sale jonglează cu non-existenţa, ca şi cum ar fi un element real şi sfârşeşte a o confunda cu existenţa pură, pentru ca din această antitetică contopire să iasă nu un zero, cum ne-am aştepta, ci devenirea, proprietatea esenţială a existenţei spirituale. Cu toate acestea, pentru Hegel, devenirea exprimă mai mult non-existenţa sau neantul, deoarece negativitatea e resortul mişcării, e principiul dinamismului spiritual. Spiritul e mai mult neant decât existenţă.

Am exclus înainte ecuaţia neant şi nedat. Cunosc un filosof contemporan, Hermann Schwarz, care admite Nedatul şi îl identifică cu Dumnezeu. Nici o mirare pentru cel familiarizat cât de cât cu istoria gândirii: ne aflăm în faţa sensului mistic al Neantului, sens azi bucuros repus în circulaţie. Astfel Kabbala numeşte pe Dumnezeu;Nimicul" şi tot aşa, în sec. 14, misticul creştin Eckart, iar în sec. 16 lacob Bolime (Dumnezeu e „abisul,").

Poate fi nimicul identificat cu sensul mistic al Nedatului? Explorând mai adâncit acest sens, descoperim că în cele din urmă nedatul e sinonim cu Nedeterminatul. Iată autenticul sens mistic al Nimicului, sens care, spre naiva surpriză a celor neiniţiaţi, se întâlneşte la neokantianul cu pretenţii raţionaliste, la H. Cohen (Istoria nu ne arată oare înrudirea ascunsă a raţionalismului şi misticii?) „începutul" cunoştinţei şi deci al existenţei e Nedeterminatul (Nimicul), care e însă treptat determinat de formele categoriale ale conştiinţei suverane

(Cohen).

La mistici Dumnezeu e Nedeterminatul sau Nemărginitul, fiindcă se înlătură orice limitare sau determinare, prezentă şi valabilă numai la fiinţele finite, la creaturi. în adevăr, finitul închide în sine o negaţie a tot ce nu este el, deci un fel de neant, cum crede teza neoplatonică greacă şi creştină. Nu e oare orice lucru finit totodată individual, deci maximal determinat, datorită spaţiului şi timpului, care în ordinea.metafizicii tradiţionale constituie tocmai neantul creaturiil Nu e individualitatea în spaţiu şi timp un neant pentru mistic?

Iată că ne aflăm în faţa a două neanturi sau a două moduri de negaţie ce stau la antipod: a) Lucrul finit, determinat prin individualizarea temporo-spaţială, care de aceea neagă tot ce nu este el, tot ce nu este acest particular; b) Infinitul, Nedeterminalul, care dimpotrivă neagă în sine orice hotărnicie, şi drept urmare îmbrăţişează totul, fiind după expresia filosofului german din epoca Renaşterii, Nic. Cusanus coincidentia oppositorum, un Neant superior. Nedeterminatul e nimic, fiindcă e Totul. De la Plotin şi Areopagita, mistic creştin, filosofia occidentală s-a deprins cu „definirea" lui Dumnezeu ca totalizare prin infinită negaţie, însă un astfel de Neant este maximul de pozitivitate sau realitate.

Pentru aceste consideraţii conchidem: respingem ideea de neant absolut în sensul de nedat. Nedatul are o existenţă fantomatică sau datorită limbajului sau datorită elementelor pozitive introduse prin contrabandă, ca în mistică. Altminteri nedatul e sinonim cu absurdul, e dar un ens imaginarium.

În schimb, recunoaştem ideea de nimic în două înţelesuri precise: a) nereal, fictiv, iluzoriu (ens rationis); b) ca expresia unei distincţii. între ceea ce este şi ce vrem sau aşteptăm să fie; e nimicul practic, relevat de Bergson.