ÎN CĂUTAREA UNUI PRIM ADEVĂR.

Trebuie să exercite o stranie încântare constatarea repetată că din nesfârşitele şi istovitoarele strădanii ale cugetării europene, de la cei vechi până în ceasul de faţă, se desprinde numai parfumul fad de flori moarte al cimitirelor. Şi cu toate acestea, după o suverană părere a filosofului italian B. Croce, istoria nu e niciodată istoria morţii, ci totdeauna istoria vieţii; în orice faptă a trecutului stă ascuns ceva pozitiv, un cât de mic adevăr istoric, o pulsaţie a unei posibilităţi de trăire conştientă. Nu întâlnim epoci de -decadenţă, ci numai răstimpuri, mai lungi sau mai scurte, de chinuitoare zămislire a mai binelui.

Un romantism al ruinelor a inspirat, pe la 1852, poetului Barbey d'Aurevilly următoarele aprecieri asupra istoriei filosofiei: „Sau, istoria filosofiei, ce înseamnă altceva decât: nu mai există filosofie. Căci niciodată istoria nu se scrie decât pe mormântul cuiva sau a ceva. Ultimă dovadă de decrepitudine, gândirea îmbătrânită istoriseşte isprăvile gândirii vajnice şi active, precum bătrânii, pe care vârsta îi ţine departe de război, le istorisesc copiilor lor, imbecili sau laşi, care nu-i vor mai imita". (Philosophes et Ecrivains, 1909).

Filosofia este martora – şi martira – cea mai convingătoare şi tovarăşa cea mai credincioasă a spiritului apusean în ceea ce acesta are necesar, în componenţa lui, ca moment critic. Criza nu înseamnă însă distrugere cu orice preţ, cum nu înseamnă nici termenul înrudit de critică. Criza e chiar procesul de regenerare, proces ce stă, dimpreună cu creştinismul, la temelia întregii noastre culturi.

Filosofia trăieşte o dramă zguduitoare de înălţare şi prăbuşire, de linişte şi zbucium, de pendulare între totul şi nimic. Drama e atât de zguduitoare, fiindcă e în adevăr unică. Şi e unică, fiindcă ţâşneşte spontan din fiinţa nestrămutată a filosofiei, întrucât aceasta e înţeleasă ca supremă închegare unitară a conştiinţei umane. Care e fiinţa incomparabilă a filosofiei; care e năzuinţa ei de nestăvilit; prin ce îşi asumă această cutezătoare disciplină un rol care duce la un deznodământ dramatic? Răspunsul e de asemenea unul singur, şi numai cine îl primeşte sau îl pricepe poate avea un contact nemijlocit cu viaţa din adâncuri a gândirii.

Filosofia a fost pururea – şi nu se putea altfel – „în căutarea unui prim adevăr", expresie care, fiind bine înţeleasă, poate fi înlocuită cu acelea echivalente dar, vai, atât de uzate de: absolut sau necondiţionat. Dacă definim metafizica prin categorica orientare spre absolut sau necondiţionat, nimeni nu poate tăgădui perenitatea acestei preocupări spirituale. Numai că şi aci, cum adesea în marile întrebări, ne pândeşte cel mai nefericit echivoc.

Metafizica, în alcătuirea ei istorică, nu se confundă cu toată râvna după necondiţionat, ci cu o râvnă, neîndestulată până azi, după un anumit absolut sau necondiţionat. Logiceşte, nu e dar corect a extinde la orice filosofic ceea ce este adevărat numai pentru o determinată modalitate de a înţelege filosofia. Absolutul nu e un monopol al metafizicii; el aparţine oricărei filosofii conştiente de menirea şi puterile ei. Se poate spune chiar mai mult şi mai precis: controversa fundamentală în filosofie, cauza primă a neînţelegerilor, a neizbânzii şi a haosului, este varietatea de înţelesuri a conceptelor de absolut şi necondiţionat.

De aceea ni se pare că opoziţia obişnuită dintre absolut şi relativ nu se justifică serios. O astfel de opoziţie ia fiinţă pe un anumit plan secundar, adică pornind numai de la sensul strâmt metafizic al absolutului. Cu drept cuvânt, relativul se ridică în faţa unui absolut rău sau sumar înţeles; în vreme ce pe un plan superior absolutul şi relativul se contopesc într-un necondiţionat, care nu elimină ideea de relativitate, ci o absoarbe în tot ce ea are îndreptăţit. Căci una e relativitatea ontologică, întemeiată chiar pe natura obiectelor sau a realităţii, şi alta e relativitatea psihologică, pricinuită de amestecul intempestiv al subiectului, de o fatală deformare a realităţii prin atitudini subiective. Un examen neprevenit probează că toate cazurile de relativitate psihologică se reduc la un joc de relaţii chiar între obiecte, nu între obiecte şi subiect. Nimic nu ne împiedecă a enunţa că realitatea în sine e constituită din relaţii.

Oricum, absolutul, întrucât e cerut de filosofie, impune numai un „prim adevăr", un punct iniţial sigur, o propoziţie, care să nu mai solicite o justificare, fiindcă ea cuprinde în sine atâta evidenţă, încât se poate dispensa de condiţia restrictivă a demonstraţiei. Problema aceasta e neatârnată de orice fel de metafizică, deşi a fost confiscată de aceasta. Care e conţinutul acestui prim adevăr, a acestei „arche", a acestui punct arhiniedic? Iată problema hotărâtoare din toate timpurile.

Ne pândeşte însă scepticismul, şi numai o gândire laşă face totul pentru a ocoli lupta, poate fatală, cu îndoială. Pentru noi, tot ce nu rezistă pârjolului îndoielii nu merită să trăiască.

Dacă până în prezent nu s-a descoperit nici un prim adevăr, nici un punct de plecare fără predeterminări inconştiente sau intenţionat trecute cu vederea, scepticismul se poate socoti biruitor. Scepticismul e piatra de încercare a oricărei gândiri autentice şi sigure pe sine, de la Socrate, Platon, Augustin, Descartes, Kant şi până la J. Rehmke, H. Rickert, H. Bergson, Edm. Husserl, Hans Driesch.

Eternul Mefisto zâmbeşte şi apoi rosteşte: „Speranţe zadarnice. Mereu aceeaşi iluzie renaşte, pentru a suferi o nouă înfrângere sau, cel mult, pentru a avea satisfacţia unui nou şi inutil capitol în istoria erorilor umane".

Mefisto e un bun învăţător; el nu-ţi îngăduie somnolenţa pe perna cea moale a dogmatismului. Iar cel ce ţine mai presus de orice la adevăr, trebuie să îmbrăţişeze scepticismul, dacă acesta e adevărul. Vom vedea în ce margini scepticismul mai are dreptul de a vorbi de „adevăr".

Fapt netăgăduit e că de vreo 40-50 de ani filosofia europeană încearcă din nou cu eroism să escaladeze zidurile neospitaliere ale Necondiţionatului. O ilustraţie, mai cunoscută la noi, a acestui proaspăt apetit absolutist este filosofia intuiţionistă a lui H. Bergson, cu care nu avem a ne explica aci. Consemnăm numai sforţarea. „Intuiţia, dacă s-ar putea prelungi dincolo de câteva clipe, ar asigura nu numai acordul filosofului cu propria sa gândire, ci şi acela al filosofilor între ei" (Evolution creatrice, p. 259). în prefaţa aceleiaşi opere cu drag repetă ceea ce declarase mai pe larg în Introduction ă la metaphysique: el vede în intuiţionism „constituindu-se o filosofie progresivă, liberată de discuţiile care s-au ivit între şcoli, capabilă de a rezolva problemele".

A fost bergsonismul mai fericit decât celelalte şcoli filosofice; a mulţumit ei integral neliniştita curiozitate a gândirii? Nici chiar cel mai fervent bergsonist nu mai e, poate, atât de afirmativ azi. Disputa între gânditori continuă: vechile doctrine îşi duc mai departe viaţa lor precară. Kantismul, bunăoară, nu mai e ce a fost altădată, dar el numără încă numeroşi slujitori, care cu o îndărătnicie fără leac rezistă acolo unde nu străbate decât o filosofie ce, după cuvântul lui Kant, are „mersul sigur al ştiinţei". Aşadar, intuiţia n-a devenit pentru toţi mijlocul nediscutabil de a descoperi punctul prim şi neclintit al gândirii, sau plasa în reţeaua căreia absolutul se va lăsa prins.

Un contemporan al lui Bergşon, apreciat profesor şi părtaş la acelaşi cult al spiritualităţii, L Brunschwicg, refuză net chiar posibilitatea unei „axiome filosofice". Iată chiar cuvintele lui tăioase: „Dacă e azi un adevăr, pe care gânditorii îl recunosc într-un acord unanim, e fără îndoială acesta: în afară poate de principiul identităţii, din care de altminteri nu se poate scoate fără paralogism altceva decât stearpa repetiţie de sine, nu este în filosofic o propoziţie în sine necontestabilă, de a cărei probare să fim dispensaţi; nu există axiomă filosofică". (L'idealisme contemporain, p. 43).

Din fraza, inconştient axiomatică, a lui Brunschwicg se desprinde luminos acest lucru: nu există în filosofie un enunţ care să nu aibă nevoie de probă sau un enunţ care se probează singur prin evidenţă interioară şi ca atare e măsura celorlalte probe. Un enunţ nedemonstrabil ar fi în adevăr dogmatic, numai dacă ar închide în sine judecăţi subînţelese.şi deci s-ar bucura de o falsă evidenţă. In orice caz, o probă pr-esupune premise, care trebuie să fie mai învederate decât propoziţia ce aşteaptă probarea, iar dacă înaintăm pe această linie, trebuie să ne oprim la un prim adevăr, altminteri cădem sub loviturile unuia din clasicele argumente ale scepticismului: regresul la infinit.

Problema „axiomei filosofice" trebuie astfel îndrumată, pentru a pierde caracterul umilitor de vană şi naivă încercare. Nu e vorba aci de „axiomele" mărturisite şi deci cu putinţă de examinat, ci de cele ce sunt cu atât mai tenace, cu cât se ascund mai bine. Fiecare filosofie, conştient sau nu, e susţinută de o asemenea axiomă, de un absolut sau necondiţionat, şi orice ar face, ea nu poate ocoli această necesară prezenţă. Chiar scepticismul – aşa cum e înţeles de manuale – se constituie doctrinal numai cu ajutorul unei supoziţii, care pe lângă legile formale ale gândirii se referă şi Ia un precis conţinut. îndată ce îi dezvălui ipoteza subînţeleasă, scepticismul poate riposta: nu e o ipoteză, ci un fapt „evident". Ipoteza scepticismului e siguranţa de sine a conştiinţei sau aşa-numitul „conţinut de conştiinţă": mă pot îndoi de realitatea externă, nu însă de stările „interne" sau de fenomene. Nu ştiu, de pildă, dacă există sau nu culoare în sine, însă e evident că eu am culoarea ca fapt „subiectiv".

Un exemplu încă mai tipic de absolutizare contractorie a relativului ni-I oferă Aug. Comte în propoziţia lapidară şi atât de des pomenită, scrisă la tinereţe în revista,L' Industrie" a lui Saint-Simon: „tout est relatif, voilâ la seule chose absolue".

Un alt chip de a refuza un „început" filosofic este declaraţia, mai degrabă generoasă decât prudentă, că filosofia nu are început sau e „fără început", fiindcă poate începe de oriunde. E doctrina lui Hegel, care, deşi primeşte principiul sceptic al negativităţii, stă la antipodul scepticismului prin spiritul şi rezultatele ce o definesc. în fapt, Hegel respinge orice început bine determinat, finit, static, închis în sine, nu însă un început care cuprinde Totalitatea infinită, dinamică, a Spiritu lui. Cum se vede, el precizează calitatea totalităţii: e Ideea, Gândirea, Spiritul. Este acest „început" aşa de evident încât să fie acceptat fără discuţie de toţi? Teza hegeliană – vom arăta îndată – se integrează într-o atitudine mai cuprinzătoare, comună celor mai felurite filosofii.

Înainte de a schiţa atitudinile de căpetenie în faţa problemei vitale a „începutului", o simplă observaţie asupra unei bizare stări de lucruri ce stă în nemijlocită legătură cu această problemă. Filosofia are ca obiect inalienabil noţiunile cele mai obişnuite, dar şi cele mai vaste, ce formează armătura logică a vieţii umane. în acest sens, filosofia e pururea de faţă şi toţi fac filosofie „fără să ştie". Nu vorbesc toţi de „materie", „spirit", „gândire", „individualitate", „acţiune", „viaţă", „moarte", „lege" etc? Dar câţi simt obligaţia de a cântări vorbele lor?

Ele par evidente, căci stau la îndemâna oricui.

Să facem doar încercarea de a reflecta asupra lor sau, încă mai mult, de a le înmănunchea într-o formă coerentă, şi vom fi surprinşi văzând cum acele „evidenţe" se vor topi în mâini, lăsându-ne în cea mai groaznică perplexitate. E o minune că în aceste împrejurări viaţa umană mai continuă mersul ei normal. Ce să ne mai mirăm atunci că lumea se zbate în cea mai penibilă zăpăceală, când tocmai acestor noţiuni de bază li se refuză limpezimea mântuitoare? De ar merge totul bine fără reflecţie şi grea examinare, n-ar mai fi poate nevoie de sforţarea de închegare şi limpezire a filosofiei. Aceasta ar fi atunci un adevărat lux şi o îndeletnicire de mandarin. Dar tocmai dezgrădinarea vremii e proba dureroasă a insuficienţei în primirea noţiunilor ecumenice, dar mai ales în recunoaşterea a ceea ce singur e vrednic a fi numit „principiu" sau „început".

Unde vom găsi acest principiu, acest început fără „supoziţii" şi în adevăr autohton? Dacă până în prezent nu avem o determinare obştească valabilă a începutului, pricina de căpetenie nu poate fi decât imensa greutate a acestei detenninări şi reînnoita dezamăgire a tuturor încercărilor. Care sunt aceste încercări temeinice de a surprinde punctul arhimedic al Necondiţionatului?

Până azi, două au fost aceste încercări de a da un cuprins noţiunii de absolut. Absolutul e tălmăcit întâi ca o Realitate perfectă, superioară ordinii sensibile, decretate că iluzorie, iar în Divinitate se concentrează ca într-un focar orbitor toată perfecţia reală. E atitudinea curat metafizică sau „ontologică", proprie gândirii antice şi medievale.

În sine, e totuna, dacă la această realitate sau Existenţă se ajunge prin pură gândire, cum se crede mai adesea (d. p. Platou) sau prin senzaţie (stoicii, epicureii), sau printr-o intuiţie supraraţională (Plotin şi mistica medievală). Calea sau metoda de străbatere până la principiu e ceva secundar, esenţialul e determinarea intrinsecă a principiului sau începutului. De asemenea, e indiferent dacă această Existenţă c privită ca imobilă şi fără schimbare, convingerea cea mai răspândită la păgâni şi creştini, sau ca în continuă mişcare şi prefacere, cum gândeau altădată Heraclit (aceasta destul de echivoc) şi azi atâţia.

Deci cea dintâi determinare a începutului e maximală: toată existenţa. Nu interesează în acest loc, cum s-a zdruncinat treptat această teză – ca principiu evident, însă e fapt istoric că omenirea a ajuns necesar la constatarea că Existenţa perfectă şi integrală se sustrage cunoaşterii. Şi atunci s-a făcut a doua ancorare în Necondiţionat, ancorare ce caracterizează deopotrivă scepticismul, mistica şi dialectica Spiritului. în loc de maximum de realitate, s-a aflat ca reazem sigur al cunoaşterii un minimum de realitate. De la existenţa perfectă s-a trecut vertiginos la existenţa cea mai imperfectă, la aceea care se îndoia, suferea şi se zbătea în nelinişte: sufletul uman, conştiinţa personală, eul, spiritul, ideea, gândirea. E teza idealistă, schiţată de creştinismul lui Augustin şi pusă la temelia filosofiei moderne de R. Descartes. Până în vremea de faţă ea a rămas piatra neclintită a filosofiei şi în această credinţă comunică semiscepticismul lui D. Hume, criticismul lui I. Kant, dialectica lui Hegel, intuiţionismul lui Bergson şi toate formele actuale de psihologism, care în loc să exploreze Existenţa, se mulţumesc a descrie stări sufleteşti sau „trăiri". Notăm că pentru suflet şi ca un echivalent al său s-a instaurat ca început sigur noţiunea de. Viaţă, ca şi cum viaţa ar fi mai vădit şi mai nemijlocit cunoscută decât sufletul sau conştiinţa.

Rezultatul acestei răsturnări filosofice, care vroia să fie un progres, nu e un acord mai desăvârşit între gânditori. Dimpotrivă, teza priorităţii conştiinţei a pricinuit o confuzie şi mai gravă decât teza metafizică. Aşa se explică năzuinţa contemporană de a reînvia teza ontologică sau metafizică, fiindcă, oricum, aceasta a reuşit mai bine în clădirea de sisteme şi nu a fundat gândirea pe arbitrarul notaţiilor personale.

Dar o concepţie înmormântată nu învie, oricâtă bunăvoinţă am avea. Drumul gândirii nu e înapoi, ci înainte. Trebuie dar să facem sforţarea trebuitoare şi costisitoare de a descoperi un alt început mai sigur, mai ferit de controversismul sterp. Noua perspectivă plină de riscuri dar necesară va fi o teză care să se ridice peste orice consideraţie de realitate sau nerealitate, aceasta pentru cuvântul că în punctul de plecare, în adevăr de nezdruncinat, nu putem cuprinde fără greş, cum s~a văzut, nici măcar acel minimum de existenţă, care e sufletul sau viaţa. S-ar putea chiar spune: nu putem cuprinde fără greş mai ales acel minimum de existenţă, conştiinţa, fiindcă de la o parte nu e cu putinţă trecerea la totalitate. în schimb, instalarea iniţială în totalitate e poate mai îndreptăţită, dar încă mai greu de fundat până la capăt. De unde, un continuu şi fatal cerc vicios.

Drumul cel mai drept pentru a întemeinici însăşi Existenţa este un prim enunţ, care nu închide nici un fel de existenţă, mărul discordiei. Unicul punct de plecare stă dincolo de opoziţia naivă real-nereal, existent-neexistent, căci nemijlocit sigur şi netăgăduit este numai că existenţa, sufletul, conştiinţa, viaţa, îmi sunt date, însă nicidecum că îmi sunt date fie ca o Existenţă perfectă şi „absolută", fie ca simple fapte de conştiinţă sau „conţinut sufletesc". Evident este numai că şi Existenţa şi Conştiinţa îmi sunt date, deci că aparţin datului – indiferent dacă acesta la început e real sau nu – şi nu invers, că datul aparţine fie Existenţei, fie conştiinţei, mai ales conştiinţei, cum cred gânditorii moderni.

Începutul filosofiei nu poale fi nici metafizic, nici psihologic (epistemologic), ci e sincer şi fecund neutral, chiar la partizanii celor două atitudini, însă la aceştia inconştient şi nemărturisit. Altminteri, metafizica şi teoria cunoştinţei (bazată totdeauna pe psihologie) n-ar mai fi avut nevoie de nici un fel de justificare şi teoretizare, ci s-ar fi impus fără discuţie, ca un mod spontan de viaţă, cum sunt instinctele animalului şi tropismele plantelor.