NOUL IDOL: CONCRETUL.

Cine mai cutează a spune că filosofia n-a găsit un binemeritat ecou în viaţa de toată ziua sau că stă în permanent conflict cu „simţul comun"? Pun întrebarea în chipul cel mai serios, deşi răspunsul ar putea trăda o uşoară intenţie de umor, care în cazul de faţă nu-mi pare defel nelalocul lui.

Sunt în filosofie două cuvinte care, după opinia celor mai multţi – deci adânc venerabilă – se află într-o vădită şi neîmpăcată antinomie; iar aceste cuvinte simbolizează poate cea mai răsunătoare controversă filosofică: concretul de o parte, abstractul de altă parte.

Se înţelege acum pentru care cuvânt filosofia se poate felicita. Controversa înverşunată din jurul concretului s-a strecurat şi în candidul limbaj al profanilor, devenind un bun de neînstrăinat al oricui „reflectează" spontan şi „sănătos".

De aceea omul cel mai nepregătit, dar căptuşit cu o neclintită încredere de sine, hotărăşte solemn şi definitiv tot ce e bun (deci, concret) şi tot ce e rău (aşadar, abstract). Se rosteşte peremptoriu: „e abstract"; iată tot ce poate atinge în adâncime o minte umană.

Poate că prin „abstract" cetăţeanul – filosof fără să ştie şi chiar fără să vrea – înţelege de-a dreptul „fals", şi mi se pare că acesta e gândul lui nemărturisit. Dar e mult mai comod a spune „e abstract" decât „e fals". Falsitatea trebuie, oricum, dovedită, în vreme ce abstracţia e ceva aşa de evident, încât q curată pierdere de timp să-şi bată cineva capul cu probarea. Dezaprobarea ajunge.

Socot că nu e om de ştiinţă care să nu fie serios plictisit de reaua reputaţie a „abstracţiei". Nu e oare ştiinţa – orice ştiinţă – un sistem de neîndurate abstracţii? Şi aceasta nu numai în matematică, dar şi în ştiinţele realului, mai ales în fizica vremii noastre, care datorită teoriei relativităţii şi a cuantelor a devenit atât de. abstractă încât popularizarea de odinioară a rezultatelor ştiinţifice e o problemă cu o dezlegare aproape supraumană.

Ştiinţa se refuză azi vulgarizării. Fireşte, nu e nici un păcat pentru valoarea intrinsecă, curat teoretică, a ştiinţei, dar e o grea pierdere pentru viaţă, pentru viaţa morală. Ştiinţa încetează de a mai fi o formă vitală, mulţumindu-se cu preţioasa calitate de bibelou pe masa de lucru a unui mandarin intelectual.

„Prin urmare – mi se va riposta – recunoşti că abstracţia e dăunătoare, e chiar fatală? O recunosc, sau mai degrabă, o voiu recunoaşte, după ce ne vom înţelege asupra abstracţiei. Deocamdată consemnăm în treacăt faptul curios că tocmai un psiholog de fineţea unui Fr. Paulhan nu se dă în lături a scrie un întreg volum intitulat Puterile abstracţiei". Să comparăm – ne îmbie el – realitatea psihologică concretă, ' înainte de universala operaţie a disocierii sau abstracţiei cu rezultatele acestei disocieri. „Vom găsi prilejul de a vedea încă o dată, cum abstracţia se strecoară pretutindeni. Percepţiile, imaginile, emoţiile, ide- – île, pe care ne-am deprins a le privi în ele însele, nu sunt decât abstrac- tu. Ele rezultă dintr-o disociaţie reală şi sunt, în acest caz, abstracţii vii, elemente cu o viaţă relativ independentă, sau ele sunt o latură sau un ' element al unui fapt compus ce ne place sau ne e comod de a-l privi sub un anumit aspect, şi atunci cuvintele, pe care le întrebuinţăm, folositoare analizei, ne pot înşela asupra realităţii."

Chiar din citatul de mai sus am putea vedea că mai e o consideraţie care se cade să ne oprească o clipă. Străbătând istoria gândirii, cât de fugar, se constată cu nespusă surpriză că n-a existat vreodată ceva concret care să nu fi fost taxat ca abstract, dar şi invers, n-a existat vreodată ceva abstract care să nu fi trecut în ochii altora drept lucrul cel mai concret. Iată de pildă această imobilă pagină. Nu este ea tot ce poate fi mai concret? întrebaţi însă pe un adept al lui Bergson, care vă va răspunde că realitatea e schimbare şi continuitate, excluzând de aceea tot ce e static, separat, izolat, deci abstract; iar aşa numitele obiecte materiale sunt fictive tăieturi în curgerea indistinctă, tăieturi motivate de interese imediate care cer imobilul, mai lesne de mânuit.

Dimpotrivă, ce poate fi mai abstract ca Unul fără nici un conţinut determinat? Consultaţi filosofia alexandrinului Plotin şi veţi afla că Unul e tot ce poate fi mai concret, că e izvorul oricărei existenţe şi ca atare e plinătate de viaţă: Divinitatea.

Ceea ce pentru un anumit gânditor e maximul de concret este pentru un altul maximul de ficţiune sau de abstracţie, şi nu mai puţin invers.

Precizarea sensurilor de abstract şi concret se cere dar fără întârziere, neapelând însă la definiţii de vocabular. Nu putem trece totuşi peste o distincţie, unanim consacrată în manuale şi enciclopedii.

Abstracţia – se spune – e o „separare" a ceea ce nu e dat separat în percepţie. Acum, ceea ce e astfel separat, sau continuă să fie obiect de percepţie, cum e de pildă forma sau culoarea acestei pagini, sau încetează de a mai fi obiect de percepţie, ca de pildă forma în genere sau culoarea în genere. De o parte această formă încă sensibilă, de alta noţiunea de formă, numai gândită. Drept vorbind – se adaugă – adevărată abstracţie avem numai în cazul noţiunii, care nu mai e percepută ci doar gândită, pe când în cazul prim nu e decât simplă disociere, potrivit sensului întrebuinţat de Paulhan.

Cu aceste precizări, aproape fără voie, ajungem a înlocui opoziţia abstract-concret cu alta cam tot aşa de răspândită în mediul subtililor reflexivi – se poate chiar mai uzată – anume: concept, noţiune sau gândire de o parte; intuiţie, viziune sau trăire de altă parte. Aşadar, cine se duşmănesc de moarte? Gândirea discursivă şi intuiţia, se răspunde fără nici o clipă de şovăială. H doar o evidenţă orbitoare. Tot ce e intuit nu e gândit, şi tot ce e gândit nu e intuit. Sunt ireductibile polarizări de cunoştinţă. Aşa să fie?

Noi înclinăm mai degrabă a crede că tocmai această curentă opoziţie între intuiţie şi concept (gândire) e capiştea tuturor relelor, e pricina de căpetenie a neînţelegerilor permanente din preajma termenilor „concret-abstract".

A împărţi tot ce există sau e dat în intuiţie şi concept sau în concret şi abstract înseamnă a împărţi oamenii în inteligenţi şi generoşi, ca şi cum unul inteligent nu poate fi generos, iar unul generos nu poate fi inteligent. Cu alte cuvinte, şi mai apăsat, avem aci două principii distincte de clasificare. Intuiţie şi concept nu pot fi puse pe acelaşi plan, n-au aceeaşi directivă de clasificare: intuiţia e un termen psihologic şi desemnează o anumită relaţie între orice fel de dat şi suflet, deci o relaţie de prehensiune nemijlocită; iar conceptul e un termen logic şi desemnează poziţia oricărui dat în judecată, adică rolul de predicat ce determină sau concepe un subiect.

Nu e dar absurd ca ceea ce logiceşte e conceput să fie în acelaşi timp intuit. Aşa, bunăoară, culoarea în genere sau „noţiunea" de culoare nu e oare, în sens propriu, intuită o dată cu anumită culoare şi ca element integrant al acestei nuanţe? Dacă n-ar fi intuită şi ea, cum am ajunge s-o gândim, oricâtă putere creatoare am dărui raţiunii? Tot aşa, toate figurile geometrice sunt abstracte fiindcă sunt generale, şi cu toate acestea sunt atât de intuitive.

Cunosc obiecţia şi chiar o aştept: „Cum să fie intuită culoare în genere? Conceptul de culoare, tocmai fiindcă e concept sau gândire, nu poate fi şi intuiţie. Acest concept, care e separat sau abstract ca s orice concept, nu are dreptul a fi privit ca ceva concret, viu, real".

Şi acum cercul vicios sare în ochi. Când doream să desfiinţăm abstractul şi să-i fixăm locul său efectiv meritat, care e acela de moment necesar al concretului, aşadar de element constitutiv al concretului, se protesta. Dacă de altă parte se menţine „abstracţia" ca atare, nemăsluita separaţie, nu se găsesc pe lume destule învinuiri împotriva „abstractului" sau a „ipostazierii" simplelor idei.

Vremea de faţă e îndreptată spre concret, viaţă, trăire – se repetă pe 1 toate tonurile. Exigenţă, pe care noi am proclamat-o demult, sub forma de categorică şi neîngrădită decizie de a pleca de la date şi de a rămâne în sfera datului, îndepărtând ca un mit activitatea spontană a gândirii, activitatea de „abstractizare". O filosofie lucidă şi fără prejudecăţi se alimentează necesar din acest concret.

Cerinţa concretului e dar unanim recunoscută ca un legitim protest împotriva acelui verbalism sau a acelor străbune clişee, din nefericire 3 confundate cu intelectualismul. Confuzie fatală. Ea duce la proclamarea, încântată de sine, a unui concret fără nici o atingere intelectuală, logică sau conceptuală, a unui concret fără note generale, a unui concret golit de substanţă. Un astfel de concret „dezintelectualizat" ar fi aşa-numita „trăire", marea duşmană a inteligenţei.

Cine nu observă că un atare concret este cea mai neîngăduită abstracţie, căci el menţine separaţia dintre individual sau particular şi universal sau general, dintre „intuiţie" şi „concept", beneficiind astfel de pe urmele unui viţiu pe care totuşi îl condamnă. Acest concret trăieşte ca ciuperca în putregai. Şi nu e prima oară când facem întristătoarea constatare a comunităţii nemărturisite dintre puncte de vedere aparent antagoniste.

Concretul veritabil stă în contopirea desăvârşită a particularului şi universalului, a intuitivului şi conceptualului, în acea tainică îmbinare de factori complementari, caracteristică realităţii autentice. Când va sfârşi filosofia de a se complace în tragice opoziţii, pe care singură le-a făurit sau pe care le-a primit din afară, fără un control serios? Toată această vană dispută între concret şi abstract derivă pentru noi dintr-un banal echivoc: analiza logică sau simpla deosebire şi analiza reală sau inevitabila separare (disociere) sunt supărător şi neanalitic amestecate. A deosebi logic într-un lucru concret notele lui generale nu înseamnă. defel a păcătui prin „abstractizare", deci că prin aceasta am şi separat sau analizat real. Dacă bunăoară în acest corp eu privesc numai nota generică a culorii (conceptul de culoare), n-am separat prin aceasta nimic; culoarea ca notă universală a rămas tot în acelaşi corp şi n-a început să se plimbe liberă prin lume sau „în sufletul" meu. Cuvânt, fireşte, se prezintă ca ceva separat, dar cine mai săvârşeşte azi greşeala nominalistă de a confunda ideea cu vorba?

Prin urmare abstracţia, de fapt, nu abstractizează (nu separă) nimic. Abstracţia nu ne ridică peste concret în zona idealului, ci tocmai înlesneşte înţelegerea concretului prin adâncirea sau „analiza" lui.

Trebuie să cunoşti universalul sau „abstractul" ca atare, pentru a şti ce-i revine lui şi ce trece de partea concretului. Să ne închipuim că cineva ar refuza de a studia figura în genere sub pretextul că e o abstracţie sau o ficţiune, limitându-se la figuri concrete. N-ar fi deloc exclus ca în realitatea concretă să se întâlnească numai sfere, aşa încât s-ar putea conchide că stă în esenţa figurii a fi sferică. Nu se susţinea în astronomia antică şi medievală că derivă din natura pământului de a fi în centrul lumii şi în stare imobilă? Anticul gândea dar foarte concret, cât se poate de concret, întrucât el nu putea înţelege o abstractă identitate de natură între cer şi pământ. Diferenţa lor, prin felul lor de manifestare, era prea „concretă", pentru a tolera o pângăritoare apropiere. Acelaşi lucru şi pentru un jurist, care n-a cunoscut decât dreptul civil şi totodată a luat eroica decizie de a evita ca ciuma „abstracţia". Şi el va conchide că orice drept nu poate fi decât civil şi în consecinţă un drept internaţional e necesar o plăsmuire a unui om îmbătat de abstracţii.

Fără îndoială, aşa-numita „abstractizare" se poate practica, în deplin succes, având înaintea ochilor un singur caz ce implică acea notă generică, însă pentru aceasta se cere un spirit potrivit, spiritul filosofic, întru acest cuvânt, filosoful nu are nevoie să treacă în revistă toate cazurile ce cuprind o notă generală, de pildă: „timpul", „spaţiul", „realitatea", „individualitatea" etc. Fiecare din aceste pretinse „abstracţii" se află în fiecare caz concret. Mişcarea rectilinie nu e mai mult sau mai puţin mişcare decât aceea circulară.

Nu se degajă din cele precedente o firească încheiere? Abstracţia sau analiza înstrăinează de realitate numai dacă e făcută pe jumătate sau defectuos, în schimb o abstracţie desăvârşită şi corectă dezvăluie treptat adâncurile concretului.

Abstracţia stă în serviciul ştiinţei şi al vieţii, iar analiza dusă până la capăt dă în vileag forţele sintetice ascunse. în schimb, idolatria concretului se întoarce împotriva obiectului ei, cum se întâmplă cu orice idolatrie şi dogmatism.