SCIENTIA SEXUALIS.
Cred că mi se dă dreptate în privinţa primelor două puncte; îmi imaginez că se acceptă teza că discursul despre sex, de vreo trei secole încoace, a fost mai degrabă multiplicat decât rarefiat; şi că, deşi a fost marcat de interdicţii şi prohibiţii, într-un mod mai decisiv a asigurat fortificarea şi implantarea unei întregi sexualităţi disparate. Este la fel de adevărat că toate acestea par a nu fi avut csenţialmentc decât un rol de apărare. Tot vorbind atât despre sex, dcscopcrindu-l multiplicat, compartimentat şi specificat chiar acolo unde a fostimplantat, prin acesta nu se urmăreşte de fapt decât o camuflare a sexului: discurs-ecran, dispersare în vederea eludării.
Până la Frcud cel puţin, discursul despre sex – discursul savanţilor şi al teoreticienilor – ar fi ocultat fără încetare tocmai ceea ce constituia obiectul discursului. Am putea să tratăm toate aceste lucruri spuse, toate aceste precauţii migăloase şi aceste analize detaliate ca pe tot atâtea proceduri destinate să eludeze adevărul despre sex, acest adevăr insuportabil, prea primejdios. Şi însăşi faptul că s-a pretins a se vorbi despre el din punctul de vedere aseptic şi neutru al unei ştiinţe este semnificativ în sine. De fapt, era vorba de o ştiinţă compusă din eludări, din moment ce, fie pentru că îi era imposibil, fie pentru că refuza să vorbească despre sexul în sine, ca s-a referit mai ales la aberaţiile acestuia, la perversiuni, la bizarerii, la anulări patologice, la exasperări morbide. Era, de asemenea, o ştiinţă subordonată esenţialmente imperativelor unei morale ale cărei reguli le-a repetat mereu şi mereu, sub forma normelor medicale.
Sub pretextul de a spune adevărul, erau deşteptate pretutindeni spaime; celor mai mici deviaţii ale sexualităţii li se punea în seamă o întreagă dinastie imaginară de rele purtătoare de tare peste generaţii întregi; au fost înfăţişate ca fiind primejdioase pentru societatea în ansamblul ci practicile exercitate pe ascuns ale tinerilor şi măruntele manii cele mai solitare; sfârşitul plăcerilor mai neobişnuite nu era altceva decât moartea: moartea indivizilor, a generaţiilor, a întregii specii.
Această ştiinţă s-a legat astfel de o practică medicală insistentă şi indiscretă, foarte locvace când era vorba să-şi declare dezgustul, gata să vină oricând în ajutorul legii şi al opiniei, mai mult servilă faţă de puterile ordinii decât supusă exigenţelor adevărului. Involuntar naivă în cele mai bune cazuri şi voit mincinoasă în cele mai multe, complice a ceea ce denunţa, arogantă şi instigatoare, ea a instaurat un discurs licenţios asupra morbidului, specific sfârşitului secolului al XlX-lea; medici precum Garnier, Pouillet, Ladoucette i-au fost în Franţa scribii lipsiţi de glorie, iar Rollinat – cântăreţul.
Dar dincolo de aceste plăceri tulburi ca îşi revendica şi alte puteri; se pretindea a fi instanţa supremă a imperativelor de igienă, îmbinând vechile spaime de maladiile venerice cu temele mai noi ale asepsiei, legând marile mituri evoluţioniste de instituţiile recente ale sănătăţii publică; pretindea a asigura forţa fizică şi curăţenia morală a corpului social; promitea eliminarea celor marcaţi de tare, a degeneraţilor şi a populaţiilor mctisate. În numele unei urgenţe de ordin biologic şi istoric, conferea legitimitate rasismclor de stat, pe atunci iminente. Le fundamenta pe „adevăr.”
La compararea acestor discursuri despre sexualitatea umană cu felul în care se prezenta în aceeaşi epocă fiziologia reproducerii animale ori vegetale, se constată un uimitor decalaj, Conţinutul lor nu ştiinţific, ci nici măcar elementar raţional – le situează într-un loc aparte în istoria cunoaşterii. Ele formează ozonă deosebit de confuză. Sexul, pe toată durata secolului al XlX-lea, pare să se circumscrie în două registre de cunoaştere bine definite: o biologie a reproducerii, care s-a dezvoltat continuu potrivit unor norme ştiinţifice generale, şi o medicină a sexului supusă unor norme de formare total diferite. Intre una şi cealaltă nu există nici un schimb real, nici o structurare reciprocă; cea dintâi n-a avut, în raport cu cealaltă, decât rolul unei distante garanţii absolut fictive: o cauţiune globală la adăpostul căreia obstacolele morale, opţiunile economice şi politice, aprehensiunile tradiţionale puteau fi rescrise într-un vocabular cu rezonanţă ştiinţifică. Totul se întâmplă ca şi cum rostirea unui discurs cu formă raţională referitor la sexualitatea umană, la corelaţiilor şi efectele sale ar întâmpina o rezistenţă fundamentală.
O astfel de rupere de nivel ar fi semnul că, în privinţa acestui discurs, nu era vorba despre rostirea adevărului, ci de împiedicarea producerii lui. În prăpastia dintre fiziologia reproducerii şi medicina sexualităţii ar trebui să vedem altceva, mai mult decât un progres ştiinţific inegal, ori o diferenţă între forme ale raţionalităţii; prima ar ţine de acea imensă voinţă de a şti, care a sprijinit instituţia discursului ştiinţific în Occident, în timp ce a doua s-ar fundamenta pe o înverşunată voinţă de nc-cunoaştere.
Iată un fapt incontestabil: discursul savant pronunţat despre sex în secolul al XlX-lea a fost înţesat de credulităţi fără vârstă, ca şi de sistematice orbiri; refuzul de a vedea şi de a auzi; darşi acesta este, probabil, aspectul esenţial – era un refuz bazat exact pe ceea ce lăsa să apară la suprafaţă şi a cărui formulare era imperios cerută. Căci ne-cunoaşterea nu poate exista decât pe fundalul unui raport fundamental cu adevărul. A-l eluda, a-l obstrucţiona, a-l oculta: sunt tot atâtea tactici locale care transpar şi care, printr-un truc de ultimă oră, conferă o formă paradoxală unei voinţe esenţiale de cunoaştere. A nu dori recunoaşterea reprezintă încă un avatar a voinţei de adevăr. Spitalul Salpetriere în epoca lui Charcot poate fi un exemplu în această privinţă: era un enorm instrument de observare, cu examinările, cu interogatoriile, cu întreg cortegiul său de experienţe, dar totodată şi o maşinărie de incitare, cu reprezentaţiile sale publice, cu teatrul crizelor rituale atent puse în scenă, folosind eterni ori nitratul de amil, cu întreaga comedie de dialoguri, de palpări, de mâini impuse, de posturi pe care medicii, printr-un gest ori un cuvânt, le determină ori le stăvilesc, cu toată acea ierarhie a personalului care stă la pândă, organizează, incită, notează, raportează, şi care adună o imensă piramidă de studii şi de dosare. Or, chiar pe acest fundal de continuă instigare la discurs şi la adevăr funcţionează mecanismele specifice ne-cunoaşterii. Spre exemplu, gestul lui Charcot care a întrerupt o consultaţie publică în care se începea într-un mod prea evident să se aducă vorba despre „asta”; pe urmă, mai adesea, eliminarea în etape, pe măsură ce se constituiau dosarele, a lucrurilor referitoare la sex, care fuseseră spuse şi indicate de către bolnavi, dar şi văzute, determinate, cerute de către medicii înşişi, lucruri care, în studiile publicate ulterior, sunt cenzurate aproape pe de-a-ntrcgul1. În toate acesteaimportant nu este nici gestul de acoperire a ochilor sau a urechilor, nici că s-ar fi comis vreo greşeală, ci, mai presus de orice, faptul că în jurul sexului şi cu privire la el s-a articulat un enorm aparat de producere a adevărului, deşi, în ultimul moment, adevărul este ascuns. Important este că sexul n-a fost numai o chestiune de senzaţie şi de plăcere, de lege ori de interdicţie, ci şi una de adevăr ori de falsitate, că adevărul sexului a ajuns să fie un lucru esenţial, folositor sau primejdios, preţios ori redutabil, pe scurt, că sexul s-a dezvoltat ca o miză în jocul adevărului. Aşadar, aici poate fi detectat nu atât pragul unei noi raţionalităţi, căreia Frcud – ori altul – i-ar anunţa descoperirea – ci constituirea treptată (precum şi transformările) acestui „joc al adevărului şi al sexului” pe care
— Am moştenit de la secolul al XlX-lea şi de care, cu toate că i-am adus transformări, nimic nu atestă că ne-am fi eliberat. Nc-cunoaşteri, reculuri, eschive, toate acestea nu au fost posibile şi nu şi-au produs efectele decât pe fundalul acestei acţiuni bizare: rostirea adevărului despre sex. Acţiune care nu a luat naştere în secolul al XlX-lea, chiar în această epocă proiectul de a constitui o „ştiinţă” a sexului i-a dat o formă deosebită. Ea este fundamentul tuturor discursurilor aberante, naive şi viclene, printre care cunoaşterea sexului pare să fi rătăcit vreme îndelungată.
1 Cf., de exemplu, BOURNEVILLE, Iconographie de la Salpelriere, p. 110 şi urm. Textele inedite asupra lecţiilor lui Charcot – ele încă mai pot fi găsite la Salpetricre – sunt în această privinţă mult mai explicite decât textele publicate. Raportul dintre incitare şi omisiune este aici evident. O notă manuscrisă redă scena din
25 noiembrie 1877. „Subiectul prezintă o contractură isterică; Charcot elimină criza punând mai întâi mâinile, apoi capătul unui băţ pe ovare; după care îndepărtează băţul: criza reîncepe; doctorul o accelerează supunând subiectul la inhalaţii de nitrat de amil. Bolnava cere atunci băţul care simbolizează sexul masculin, prin cuvinte lipsite de orice tentă metaforică. Este luată bolnava numită G., al cărei delir continuă”.
Din punct de vedere istoric există două mari moduri de a produce adevărul despre sex.
Pe de o parte, au existat societăţile – de altfel numeroase: China, Japonia, India, Roma, societăţile arabo-musulmane – care s-au înzestrat cu o ars erotica, în arta erotică adevărul este extras din plăcerea însăşi, considerată ca o practică şi culeasă ca experienţă; plăcerea nu se raportează la o lege absolută a ceea ce este permis şi ceea ce este interzis şi nici nu se pomeneşte vreun criteriu de utilitate, ci, mai presus de orice, ca este considerată prin raportare la sine, deci în corelaţie cu intensitatea sa, cu calitatea ci caracteristică, cu durata sa, cu ecourile ci în trup şi în suflet. Mai mult, această cunoaştere trebuie încorporată încetul cu încetul în practica sexuală însăşi, pentru a acţiona asupra ei, într-un fel, din interior şi pentru a-i intensifica efectele. Astfelse conturează o cunoaştere ce trebuie să fie ţinută secretă, nu neapărat din pricina unei suspiciuni de infamie care i-ar caracteriza obiectul, cât din necesitatea de a-l păstra în cea mai mare taină, deoarece, potrivit tradiţiei, această cunoaştere şi-ar pierde eficacitatea ori virtutea dacă ar fi revelată.
Relaţia cu maestrul care deţine tainele este deci fundamentală: doar acesta îl poate transfera mai departe într-un mod ezoteric şi la sfârşitul unei iniţieri prin care maestrul îndrumă, cu o ştiinţă şi o severitate infailibile, progresele învăţăcelului. Efectele acestei arte magistrale, mult mai mărinimoase decât ar da de bănuit caracterul sec al prescripţiilor, trebuie să-l transfigureze pe cel care se bucură de privilegiile sale: control absolut asupra trupului, voluptate nemărginită, uitarea timpului şi a limitelor sale. Elixir pentru viaţă lungă, alungare a morţii şi a ameninţărilor ei.
Civilizaţia noastră, cel puţin la o primă vedere, nu deţine o ars erotica. Probabil că ea este, în schimb, unica civilizaţie care practică o scientia sexualis. Or, mai bine spus, este singura care a articulat timp de secole întregi, pentru a rosti adevărul despre sex, proceduri care ţin în esenţă de o formă de putere-cunoaştere riguros opusă artei iniţierilor şi secretului magistral: este vorba de mărturisire.
Începând cu Evul Mediu, dacă nu şi mai devreme, societăţile occidentale au situat mărturisirea printre ritualurile majore care trebuiau să producă adevărul: reglementarea tainei penitenţei de către Conciliul din Latran în 1215, desfăşurarea tehnicilor de spovedanie care a rezultat de aici, scăderea rolului, injustiţia criminalistică, a procedurilor acuzatorii, dispariţia probării aleatorii a vinovăţiei (prin jurăminte, dueluri, judecata lui Dumnezeu„) şi dezvoltarea metodelor de interogare şi de anchetă, rolul tot mai mare inculcat administraţiei regale în urmărirea infracţiunilor – şi aceasta în dezavantajul procedurilor de tranzacţie privată – constituirea tribunalelor Inchiziţiei, toate acestea au contribuit împreună la a-i conferi mărturisirii un rol central în economia puterilor civile şi religioase. Felul în care a evoluat sensul cuvântului „aven„ şi a funcţiei juridice pe care a dcsemnat-o este în sine caracteristică: de la „mărturie„ ca garanţie privind un statut, o identitate ori o valoare acordată cuiva de altcineva, cuvântul a ajuns să însemne „mărturisire”, recunoaştere de către o persoană a propriilor sale fapte sau gânduri. Individul s-a autentificat multă vreme prin raportare la alţii şi prin manifestarea legăturii sale cu aceştia (familie, jurământ de vasalitate, protecţie); mai apoi a fost autentificat prin discursul de adevăr pe care era în stare sau era obligat să-l spună despre sine. Mărturisirea adevărului a fost situată în centrul procedurilor de individualizare folosite de putere.
Oricum ar fi, împreună cu ritualurile de certificare, împreună cu garanţiile date de către autoritatea tradiţiei, împreună cu discursul martorilor, dar şi cu metodele savante de examinare şi de demonstrare, mărturisirea a devenit, în Occident, una dintre tehnicile de a produce adevărul valorizate lamaximum. Din acel moment am devenit o societate deosebit de „mărturisitoare”. Mărturisirea şi-a extins efectele la mare distanţă: în justiţie, în medicină, în pedagogie, în relaţiile de familie, în legăturile amoroase, în sfera cea mai cotidiană, precum şi în ritualurile cele mai solemne; se mărturisesc crimele, se mărturisesc păcatele, se mărturisesc gândurile şi dorinţele; se mărturiseşte trecutul şi visele, se mărturiseşte copilăria, maladiile şi nefericirile; facem eforturi să enunţăm cu cea mai mare exactitate ceea ce este cel mai greu de spus; mărturisim în public şi în particular, părinţilor şi educatorilor, medicului, celor iubiţi; ne mărturisim nouă înşine, în momente de plăcere ori de suferinţă, ceea ce ne-ar fi cu neputinţă să le mărturisim altora şi transformăm aceste lucruri în cărţi. Mărturisim, ori suntem forţaţi să mărturisim. Când nu este spontană ori dictată de vreun imperativ interior, mărturisirea este obţinută cu forţa şi e extrasă din vizuina sufletului, ori smulsă din trup.
Din Evul Mediu tortura o acompaniază ca o umbră şi o sprijină atunci când ea se refuză; gemeni întunecaţi'. Aidoma tandreţii celei mai dezarmate, puterile cele mai feroce au nevoie de mărturisire. În Occident, omul a devenit un animal care mărturiseşte.
De aici rezultă, probabil, o metamorfoză în literatură: de la o plăcere de a povesti şi de a asculta, centrată pe povestirea eroică ori pe miraculosul „încercărilor” ce dovedesc curaj ori de sfinţenie, s-a ajuns la o literatură al cărui demers necontenit constă în a scoate la lumină din adâncurile propriului cu, printre cuvinte, un adevăr căruia însăşi forma mărturisirii îi conferă atracţia inaccesibilului. Tot de aici rezultă şi această nouă modalitate de a filosofa: căutarea raportului fundamental cu adevărul nu pur şi simplu în noi înşine – în vreo cunoaştere uitată ori în vreo amprentă originarăci în examinarea de sine, care dezlănţuie, dintre atâtea impresii efemere, certitudinile fundamentale ale conştiinţei. Necesitatea de a mărturisi ne este de acum încolo impusă din atâtea locuri diferite, este atât de profund integrată în fiinţa noastră încât nu o mai resimţim ca pe un efect al puterii coercitive: dimpotrivă, ni se pare că adevărul, în cele mai ascunse profunzimi ale noastre, nu „pretinde” altceva decât să fie scos la lumină; iar dacă nu răzbate la suprafaţă, este din pricina faptului că este împiedicat de un consemn, că o violenţă a puterii îl ameninţă şi că ci nu se va putea articula în cele din urmă decât plătind preţul unui fel de eliberări. Mărturisirea eliberează, puterea reduce la tăcere; adevărul nu ţine de categoria puterii, ci se află într-o legătură de origini comune cu libertatea: tot atâtea teme tradiţionale ale filosofici, pe care o „istorie politică a adevărului” ar trebui să le răstoarne, pentru a demonstra că adevărul nu este liber prin natura sa, nici eroarea nu este sclavă, ci producerea adevărului este în întregime traversată de raporturi de putere. Mărturisirea este o bună ilustrare a acestei teze.
1 Dreptul vechilor greci combina încă de pe atunci tortura şi mărturisirea, cel puţin în cazul sclavilor. Dreptul imperial roman i-a conferitacestei practici o mai mare amploare. Voi relua această temă în Le pouvoir de la verile.
Trebuie să fii tu însuţi prins în capcana acestei viclenii interne a mărturisirii pentru a-i acorda un rol fundamental cenzurii, interdicţiei de a spune şi de a gândi; trebuie să ai o imagine pe de-a-ntregul răsturnată despre putere, pentru a ajunge să crezi că despre libertate ne vorbesc toate aceste voci care, de atâta timp în civilizaţia noastră, repetă necontenit teribila poruncă de a spune ce suntem, ce am făcut, ce ne amintim, ca şi ce am uitat, ceea ce ascundem ori ceea ce se ascunde, ceea ce gândim ori ceea ce credem că nu gândim. Un travaliu imens la care Occidentul a constrâns generaţii întregipentru a produce – în vreme ce alte forme de muncă asigurau acumularea capitalului – aservirea oamenilor; mă refer la constituirea lor ca „subiecţi” în dublul sens al cuvântului: subiecţi, dar şi „supuşi”. Să ne imaginăm cât de exorbitant a putut apărea, la începutul secolului al XlII-lea, îndemnul adresat tuturor creştinilor de a se aşeza în genunchi, cel puţin o dată pe an, spre a-şi mărturisi, fără a trece sub tăcere măcar unul, toate păcatele. Să ne gândim şi la acel obscur partizan care, după şapte secole, venind să adere în inima munţilor la mişcarea sârbească de Rezistenţă, primeşte de la comandanţi ordinul de a-şi poveste viaţa în scris; când partizanul vine cu cele câteva sărmane foi pe care se chinuisc să le scrie o noapte întreagă, nu li se aruncă nici o privire şi i se spune numai atât: „Apucă-tc din nou de scris, şi de data asta spune adevărul”. Faimoasele tabu-uri ale limbajului, cărora li se dă atâta importanţă, ar trebui să determine uitarea acestei constrângeri milenare a mărturisirii?
Din vremea penitenţei creştine şi până în zilele noastre, sexul a fost materia privilegiată a mărturisirii. S-a afirmat că el ar ficeea ce este tăinuit. Şi dacă, din contră, într-un mod cu totul special, el este chiar ceea ce se mărturiseşte? Dacă obligaţia de a-l tăinui nu era decât o faţetă a datoriei de a-l mărturisi? (Tinându-l secret cu atât mai mult şi cu atât mai atent cu cât mărturisirea lui este mai importantă, ceea ce necesită un ritual mai sever şi făgăduieşte efecte mai decisive). Nu cumva sexul este în societatea noastră, şi asta de mai multe veacuri, ceea ce este situat sub regimul la fel de coercitiv al mărturisirii? Traducerea în discurs a sexului, de care Substantivul francez „sujet”, subiect, are şi sensul de „supus” (n.tr.).
Vorbeam mai înainte, diseminarea şi consolidarea sexualităţilor disparate sunt, probabil, două elemente ale aceluiaşi dispozitiv, care se articulează datorită elementului central al unei mărturisiri ce sileşte la rostirea veridică a singularităţii sexuale – oricât de extremă ar fi. În Grecia, adevărul şi sexul erau conectate în cadrul pedagogiei, sub forma transferului, corp la corp, a unei preţioase ştiinţe; sexul servea ca suport al iniţierilor în cunoaştere, în cazul oamenilor din societatea modernă occidentală, adevărul şi sexul se îmbină în mărturisire, prin enunţarea obligatorie şi exhaustivă a unui secret individual. Dar, de data aceasta, adevărul este cel care serveşte ca suport sexului şi manifestărilor sale.
Or, mărturisirea este un ritual discursiv în care subiectul care vorbeşte coincide cu subiectul enunţării; este, de asemenea, un ritual care are loc în interiorul unui raport de putere, deoarece nu mărturisim fără prezenţa, măcar virtuală, a unui partener care nu este pur şi simplu un interlocutor, ci o instanţă care reclamă mărturisirea, o impune, o apreciază şi se amestecă pentru a judeca, a pedepsi, a ierta, a consola, a împăca; un ritual în care adevărul îşi arată autenticitatea datorită obstacolului şi rezistenţelor pe care trebuie să le învingă spre a se exprima; un ritual, în sfârşit, în care simpla enunţare, indiferent de consecinţele sale externe, are efectul de a produce la cel care mărturiseşte transformări intrinseci: îl disculpă, îl răscumpără, îl scapă de povara greşelilor sale, îl eliberează, îi promite mântuirea. Timp de secole întregi adevărul sexului şi-a menţinut, cel puţin în esenţa sa, această formădiscursivă; şi nu în cadrul învăţământului (educaţia sexuală se va reduce la principii generale şi la reguli de prudenţă), nici în actul iniţierii
(rămas esenţialmente o practică tăcută, pe care actul „pierderii inocenţei” ori al deflorării o face doar rizibilă ori violentă). Este o formă care, se vede bine, este cea mai distantă posibil de cea regizată de „arta erotică”. Prin structura de putere care îi este imanentă, discursul de mărturisire nu poate să vină „de sus”, ca în ars erotica, şi prin voinţa suverană a maestrului, ci „de jos”, ca o enunţare obligatorie, necesară, ce sfarmă, dintr-un consemn imperios, zăvoarele rezervei ori ale uitării. Ceea ce se presupune a fi o taină, nu este legată de preţul ridicat a ceea ce ea are de spus şi de numărul mic al celor ce merită să beneficieze de ea, ci de obscura sa familiaritate şi de josnicia sa generală. Adevărul său nu este garantat de autoritatea mândră a demnităţii magistrului, nici de tradiţia pe care o transmite, ci de legătura, de apartenenţa esenţială în discurs între vorbitor şi faptele despre care vorbeşte, în schimb, instanţa de dominaţie nu este de partea celui care vorbeşte (căci el este constrâns), ci de partea celui care ascultă în tăcere; nu de partea celui care ştie şi răspunde, ci de partea celui care întreabă şi care – se presupune – nu ştie. Iar acest discurs de adevăr, în fine, îşi face efectul nu în cel care îl recepţionează, ci în cel căruia îi este smuls. Cu aceste adevăruri mărturisite suntem deci cât de departe posibil de savantele iniţieri în plăcere, cu tehnicile şi cu mistica lor. Din contră, noi trăim înăuntrul unei societăţi care a constituit dificila cunoaştere a sexului nu prin transmiterea unui secret, ci în jurul lentei ascensiuni a confidenţei.
Aşadar, mărturisirea a fost, şi rămâne şi în zilele noastre, modelul general al procedurii unui discurs adevărat asupra sexului. Ea a fost totuşi metamorfozată într-o marc măsură. Mult timp mărturisirea fusese adânc încorporată în practica penitenţei. Dar, treptat, începând cu protestantismul, cu contrareforma, cu pedagogia secolului al XVIII-lea şi cu medicina secolului al XJX-lea, ca şi-apierdut localizarea sa rituală şi exclusivă: s-a diseminat; a fost folosită într-o întreagă seric de raporturi: copii şi părinţi, elevi şi pedagogi, bolnavi şi psihiatri, infractori şi experţi. S-au diversificat atât motivaţiile şiefectele pe care oamenii le aşteptau de la ea, cât şi formele ei: interogatorii, consultaţii, relatări autobiografice, scrisori: ele sunt consemnate, transcrise, puse în dosare, publicate şi comentate. Dar, mai ales, mărturisirea se deschide, dacă nu către alte locuri, măcar spre alte modalităţi de a le parcurge pe cele existente.
Nu mai e vorba doar de a spune ceea ce s-a făcut – actul sexual – şi cum; ci de a restitui, o dată cu acesta şi în jurul lui, gândurile care 1-au dublat, obsesiile care îl însoţesc, imaginile, dorinţele, modulaţiile şi calitatea plăcerii care rezidă în el. Este probabil pentru prima dată când o societate a solicitat şi a ascultat chiar mărturisirea plăcerilor individuale.
Asistăm, aşadar, la o răspândire a procedurilor de mărturisire, la o deplasare multiformă a constrângerii spre ele, la extinderea teritoriului lor: treptat s-a constituit o mare arhivă a plăcerilor sexului. Mult timp nu s-a vorbit despre această arhivă în timp ce se constituia. Ea dispărea fără a lăsa urme(după tipicul confesiunii creştine), până când medicina, psihiatria, pedagogia au început să contureze: Campc, Salzmann, apoi – în special – Kaan, Krafft-Ebing, Tardicu, Molie, Havclock Ellis au strâns cu atenţie laolaltă toată această sumară lirică a sexualităţii disparate. Astfel au început societăţile occidentale să completeze registrul nesfârşit al plăcerilor lor; Ic-au constituit ca într-un ierbar, le-au clasificat, le-au inventariat deficienţele cotidiene ca şi ciudăţeniile ori exacerbările. Este vorba de un moment important. Am da dovadă de multă superficialitate dacă i-am lua în deriziune pe psihiatrii din secolul secolul XlX-lea, care îşi cereau iertare într-un mod declarativ pentru mârşăviile pe care aveau să le exprime, vorbind despre „atentatele la moravuri” ori de „aberaţiile simţurilor gcnczice”. Eu aş înclina mai degrabă să salut această seriozitate a lor: aveau simţul evenimentului. Era momentul în care oamenii se aşteptau de la plăcerile cele mai insolite să enunţe despre ele însele un discurs de adevăr care nu mai trebuia altoit pe un discurs despre păcat ori despre mântuire, despre moarte ori despre veşnicie, ci pe unul referitor la trup şi la suflet – discursul ştiinţei. Cuvintele trebuiau, într-adevăr, să se teamă! A ajuns astfel să prindă formă ceva cu totul improbabil: o ştiinţă-mărturisire, o ştiinţă întemeiată pe ritualurile mărturisirii şi pe conţinutul acesteia, o ştiinţă care presupunea această cxtorsiune multiformă şi insistentă, stabilindu-şi drept obiect mărturisirea unui conţinut de nemărturisit. A existat, cu certitudine, un scandal, şi în orice caz o respingere a discursului ştiinţific, atât de bine împământenit în secolul al XlX-lea, când a trebuit să-şi asume tot acest discurs care provenea de undeva de jos. Paradox al teoriei, şi de asemenea al metodei: îndelungatele dezbateri despre posibilitatea de a constitui o ştiinţă a subiectului, validitatea introspecţiei, evidenţa experienţei de viaţă ori prezenţa în sine a conştiinţei răspundeau probabil unei probleme inerente funcţionării discursurilor de adevăr în societatea noastră: se poate oare constitui producţia de adevăr conform cu vechiul model juridico-religios al mărturisirii şi smulgerea mărturisirii potrivit regulilor discursului ştiinţific? Pot să afirme orice partizanii ideii că adevărul sexului a fost suprimat în secolul al XlX-lea într-un mod mai sever ca oricând, printr-un mecanism de obstrucţionare şi printr-o slăbiciune centrală a discursului, în realitate, avem dc-a face nu cu o absenţă, ci cu un exces, cu o suprasolicitare; avem dc-a face mai degrabă cu prea mult discurs decât cu un discurs insuficient; în orice caz, asistăm la o intersectare a celor două forme de a produce adevăr: procedurile mărturisirii şi discursivitatea ştiinţifică.
Şi, mai degrabă decât să socotim erorile, naivităţile, moralismcle care au populat în secolul al XlX-lea discursurile de adevăr asupra sexului, ar fi mult mai bine să punctăm procedeele prin care această voinţă de a şti exercitată asupra sexului, specifică lumii occidentale moderne, a pus în funcţiune ritualurile mărturisirii în schemele regularităţii ştiinţifice: cum a devenit posibilă constituirea acestei enorme şi tradiţionale extorcări a mărturisirii sexuale în forme ştiinţifice?
1. Printr-o codificare clinică a „ incitării la discurs „: îmbinarea confesiunii cu examenul de conştiinţă, a relatării despre sine cu punerea înfuncţiune a unui ansamblu de semne şi de simptomc descifrabile; interogatoriul, chestionarul „strâns”, hipnoza sunt combinate cu procesul de amintire, cu asocierile libere: tot atâtea metode pentru a integra procedura mărturisirii într-un câmp de observaţii acceptabile din punct de vedere ştiinţific.
2. Prin stipularea unei cauzalităţi generale şi difuze: exigenţa de a afla totul, posibilitatea de a interoga în privinţa oricărui subiect îşi vor afla justificarea în postulatul că sexul este înzestrat cu o putere cauzală inepuizabilă şi polimorfă. Se presupune că cel mai discret eveniment din comportamentul sexual – accident sau deviaţie, deficit sau exces – este în stare să aibă consecinţele cele mai variate în întreaga viaţă a individului; nu există, practic, maladi e sau tulburare psihică pentru care secolul al XlX-lea să nu fi imaginat măcar parţial o etiologic de ordin sexual. De la năravurile copiilor la tuberculoza adulţilor, la apoplexiile bătrânilor, la bolile de nervi sau la degenerescenta rasei, medicina acelei vremi a clădit o întreagă reţea de cauzalităţi sexuale care pare în zilele noastre fantastică. Principiul sexului, „cauză a tuturor lucrurilor”, este reversul teoretic al unei necesităţi de ordin tehnic: a integra într-o practică de tip ştiinţific procedurile unei mărturisiri care trebuie să fie în acelaşi timp totală, meticuloasă şi constantă. Pericolele infinite intrinsece sexului justifică acest caracter exhaustiv al cercetării sale inchizitoriale.
3. Prin principiul unei stări latente implicite sexualităţii: dacă trebuie extras adevărul sexului prin tehnica mărturisirii, faptul nu este îndreptăţit doar prin natura dificilă a afirmării sale, ori pentru că e marcat de interdicţiile impuse de decenţă. Demersul este justificat, pentru că funcţionarea sexului este obscură, pentru că prin natura sa este eluziv şi pentru că atât energia, câtşi mecanismele sale rezistă analizei; pentru că puterea sa cauzală este parţial clandestină, încorporând sexul într-un proiect de discurs ştiinţific, secolul al XlX-lea a operat o deplasare a mărturisirii; ea arc tendinţa să nu se mai refere la ceea ce subiectul ar dori să ţină secret, ci la ceea subiectul însuşi ignoră, un lucru ce nu poate ieşi la lumină decât treptat, şi prin acţiunea unei mărturisiri la care participă fiecare în felul său: cel care pune întrebările şi cel care trebuie să răspundă.
Principiul unei stări latente esenţiale sexualităţii îngăduie să se grefeze pe o practică ştiinţifică constrângerea la o mărturisire dificilă.
Ea trebuie extrasă forţat, deoarece e ceva tăinuit.
4. Prin metoda de interpretare: dacă mărturisirea trebuie făcută, aceasta nu se întâmplă numai pentru că cel care ascultă mărturisirea ar avea puterea de a ierta, de a mângâia şi de a călăuzi. Ci fiindcă e necesar ca travaliul de producere a adevărului să treacă prin această relaţie dacă trebuie validat ştiinţific. Adevărul nu sălăşluieşte doar în subiectul care, mărturisind, 1-ar revela de-a gata; adevărul se produce printr-o dublă acţiune: prezent, dar incomplet, inconştient de sine înlăuntrul celui care vorbeşte, el nu poate să se împlinească decât în cel care îl culege. Doar acesta, ascultătorul, poate spune adevărul despre acest adevăr obscur: revelaţia mărturisirii trebuie însoţită deinterpretarea celor spuse. Ascultătorul nu va mai fi stăpân pe dreptul de a ierta, judecătorul care dă o condamnare sau o absolvire: el va fi stăpânul adevărului. Ascultătorul are o funcţie hermeneutică, în relaţie cu mărturisirea, puterea sa este nu numai aceea de a o cere – înainte ca ca să fie făcută – ori de a decide – după ce ea a fost rostită: ci şi puterea de a constitui datorită mărturisirii – şi descifrând-o – un discurs de adevăr. Tratând mărturisirea nu ca o dovadă, ci ca pe un semn, preschimbând sexualitatea în ceva care trebuie interpretat, secolul al XlX-lea şi-a oferit posibilitatea de a integra procedurile de mărturisire în forma ordonată a unui discurs ştiinţific.
5. Prin medicalizarea efectelor mărturisirii: obţinerea mărturisirii şi efectele sale sunt recodificatc sub formă de operaţii terapeutice. Aceasta înseamnă în primul rând că domeniul sexului nu va mai fi situat doar în registrul greşelii şi al păcatului, a excesului ori a încălcării, ci sub regimul (care, oricum, nu este decât o traducere a primului) normalului şi al patologicului. Pentru întâia dată se delimitează o morbiditate proprie realităţii sexuale; sexul apare ca un teren minat de un înalt risc patologic: suprafaţă de propagare a celorlalte maladii, dar şi focar al unei simptomatologii proprii, aceea a instinctului, a predispoziţiilor, a imaginilor, a plăcerii, a comportamentului.
Prin urmare, aceasta înseamnă şi că mărturisirea va fi învestită cu o semnificaţie şi va fi prezentată drept necesară printre intervenţiile medicale: cerută de medic, folositoare pentru diagnostic şi eficace, prin ca însăşi, în terapie. Dacă este destăinuit la timp, cui trebuie, şi dacă destăinuirea este făcută de cel care îl deţine şi în acelaşi timp este şi responsabil pentru el,adevărul vindecă.
Să trecem în revistă nişte repere istorice mai ample: societatea noastră, terminând cu tradiţiile a ceea ce a fost ars erotica, şi-a constituit o scientia sexualis. Mai exact, ea a stăruit în travaliul de a produce discursuri adevărate asupra sexului, şi a făcut-o prin adaptarea, nu lipsită de dificultate, a vechii proceduri a mărturisirii la regulile discursului ştiinţific. Scientia sexualis, dezvoltată începând cu secolul al XlX-lea, reţine, în mod paradoxal, în chip de nucleu ritul specific al confesării obligatorii şi exhaustive, care a fost în Occidentul creştin prima tehnică de producere a adevărului despre sex. Acest rit, încă de prin secolul al XVI-lea, se desprinsese treptat de taina penitenţei şi prin mijlocirea vindecării sufletelor şi a călăuzirii duhovniceşti – ars artium – a migrat către pedagogie, către relaţiile dintre adulţi şi copii, către relaţiile de familie, medicină şi psihiatrie; oricum ar fi fost, de aproape o sută cincizeci de ani, a fost creat un sistem complex spre a produce cu privire la sex discursuri adevărate: un sistem care străbate din plin istoria, deoarece grefează vechiul îndemn la mărturisire pe metodele de ascultare clinică. Şi datorită acestui sistem a putut apărea ca adevăr al sexului şi al plăcerilor sale ceva de soiul „sexualităţii”.
„Sexualitatea” este corelativul acestei practici discursive constituite încetul cu încetul care este scientia sexualis. Trăsăturile esenţiale ale acestei sexualităţi nu ne redau nici o imagine mai mult ori mai puţin distorsionată de către ideologie, nici o necunoaştere determinată de către interdicţii: ele răspundexigenţelor funcţionale ale discursului ce trebuie să-şi producă adevărul, la intersecţia dintre o tehnică de mărturisire şi o discursivitate ştiinţifică, acolo unde a fost necesar să se afle între ele câteva mari mecanisme de adaptare (tehnică de ascultare, postulat de cauzalitate, principiu de latenţă, regulă de interpretare, imperativ de medicalizare), sexualitatea s-a definit ca fiind „naturală”: un teren permeabil pentru nişte procese patologice şi având deci nevoie de intervenţii terapeutice ori de normalizare; un câmp de semnificaţii ce trebuie descifrate; o ocazie a unor procese ocultate de mecanisme specifice; un focar de relaţii cauzale nedefinite, o vorbire obscură ce trebuie în acelaşi timp să fie scoasă la lumină şi ascultată. „Economia” discursurilor, vreau să spun tehnologia lor intrinsecă, necesitatea funcţionării lor, tacticile pe care le aplică, efectele de putere pe care le subîntind şi pe care le vehiculeazătoate acestea, şi nicidecum un sistem de reprezentări, sunt ceea ce constituie determinând trăsăturile esenţiale a ceea ce ele afirmă. Istoria sexualităţii – de fapt, a acelei sexualităţi care a funcţionat în secolul al XlX-lea ca domeniu de adevăr specific – trebuie realizată mai presus de orice din punctul de vedere al unei istorii a discursurilor.
Să luăm în considerare următoarea idee ca ipoteză generală de lucru. Societatea din secolul al XVIII-lea-poatc fi oricum numită: burgheză, capitalistă ori industrială – nu i-a opus sexului un refuz fundamental de a-l recunoaşte. Dimpotrivă, a construit un întreg aparat pentru a produce despre el discursuriadevărate. Nu numai că această societate a vorbit mult despre sex şi i-a constrâns pe membrii ci facă acelaşi lucru, dar a făcut şi efortul de a formula despre sex un adevăr reglementat. De parcă ar fi ghicit că înlăuntml sexului se ascundea un secret capital, de parcă ar fi fost un lucru esenţial ca sexul să fie circumscris nu numai într-o economic a plăcerii, dar şi într-un regim organizat de cunoaştere, în acest fel, sexul s-a transformat treptat în obiectul unei mari suspiciuni; sensul general şi neliniştitor care ne parcurge împotriva voinţei noastre comportamentele şi existenţele, locul vulnerabil prin care se strecoară în noi ameninţările răului; peticul de întuneric pe care îl purtăm în fiinţa noastră. Semnificaţie generală, secret universal, cauză omniprezentă, teamă nesfârşită: astfel încât, în această „chestiune” a sexului (în cele două sensuri ale cuvântului, de interogare şi de problematizare, de exigenţă de mărturisire şi de încorporare într-o sferă de raţionalitate) se dezvoltă două procese care necontenit se referă unul la altul: noi îi cerem să spună adevărul (dar ne păstrăm – deoarece el este secretul şi îi este imposibil să se sesizeze pe sine – dreptul de a enunţa noi înşine adevărul în sfârşit revelat, în sfârşit descifrat despre adevărul său); şi îi pretindem să ne spună adevărul nostru ori, mai curând, îi cerem să spună adevărul profund tăinuit referitor la acest adevăr despre noi înşine despre care ne închipuim că îl deţinem în conştiinţa imediată, îi spunem adevărul său, interpretând ceea ce ne spune despre el, iar el ne spune adevărul nostru revelând ceea ce se ascunde. Din acest joc a luat naştere lent, pe parcursul a mai multor sute de ani, o cunoaşIn franceză substantivul „qucstion” are şi sensul de întrebare, chestiune, dar şi pe acela de „torturare a acuzaţilor şi a condamnaţilor pentru a-i face să mărturisească” (n.tr.).
Tere a subiectului; cunoaştere a formei sale, dar mai ales a ceea ce îl scindează; a ceea ce îl determină, poate, dar mai ales îl face să se sustragă sieşi. Ar putea să pară ceva neaşteptat, dar nu trebuie să ne uimească dacă luăm în considerare îndelungata istorie a confesiunii creştine şi judiciare, deplasările şi metamorfozele acestei forme de cunoaştcre-putere, atât de esenţială în Occident, care este mărturisirea: proiectul unei ştiinţe a subiectului a început să graviteze în jurul problemei sexului în cercuri din ce în ce mai mici. Cauzalitatea în subiect, inconştientul subiectului, adevărul subiectului în celălalt, care ştie, cunoaşterea în el a ceea ce nu ştie ci însuşi, toate şi-au aflat loc de manevră în discursul despre sex. Totuşi, nu datorită unei proprietăţi specifice sexului însuşi, ci conform cu tacticilc de putere imanente acestui discurs.
Scientia sexualis contra ars erotica – desigur. Dar trebuie menţionat că ars erotica, cu toate acestea, nu a dispărut din civilizaţia occidentală; şi nici măcar nu putem afirma că a lipsit totdeauna din mişcarea care urmărea constituirea unei ştiinţe despre sexualitate, în confesiunea creştină, şi mai ales în călăuzirea duhovnicească şi în introspccţiune, în urmărirea unirii spirituale şi a dragostei de Dumnezeu, a existat o întreagă serie de procedee înrudite cu o artă erotică: îndrumarea de către maestru pe parcursul unei căi iniţiaticc,intensificarea experienţelor până şi în componentele lor fizice, creşterea efectelor prin discursul care le dublează, fenomenele de posesiune şi de extaz, atât de frecvente în catolicismul Contrareformei, toate acestea au fost, probabil, efectele scăpate de sub control care au trecut dincolo de tehnica erotică imanentă acestei subtile ştiinţe a cărnii. Mai rămâne întrebarea dacă, din secolul al XlX-lea, scientia sexualis – sub masca pozitivismului său decent – nu cumva se comportă, cel puţin prin anumite dimensiuni ale sale, ca o ars erotica. Poate că această producere de adevăr, oricât ar fi intimidat-o modul ştiinţific, şi-a înmulţit, şi-a înteţit-ba chiar şi-a creat – plăcerile intrinsece. Se spune adesea că noi nu am fost în stare să imaginăm plăceri noi. Dar noi măcar am inventat un alt soi de plăcere: plăcerea adevărului despre plăcere, plăcerea de a cunoaşte adevărul, de a-l desfăşura vederii, de a-l revela, de a fi fascinaţi când îl vedem, de a-l rosti, de a-i captiva şi de a-i captura pe semenii noştri prin el, de a-l mărturisi în taină, de a-l scoate la lumină prin viclenie; plăcere caracteristică discursului adevărat despre plăcere. Nu în idealul pe care îl promovează medicina, al unei sexualităţi sănătoase, nici în reveria umanistă a unei sexualităţi complete şi înfloritoare, nici măcar, cu atât mai puţin, în lirismul orgasmului şi în bunele sentimente ale bioenergiei nu trebuie să căutăm elementele cele mai importante ale unei ars erotica legate de cunoaşterea pe care o avem a sexualităţii (nu discutăm aici decât despre folosirea ei normalizatoare); acestea trebuie căutate în proliferarea şi intensificarea plăcerilor ce ţin de producerea de adevăr asupra sexului. Tomurile savante, scrise şi citite, consultaţiile şi examenele, teama de a răspunde la întrebări şi plăcerea subiectului de a se simţi interpretat, atâtea istorisiri – spuse pentru urechile altora sau pentru sine, atâta curiozitate, nenumăratele confidenţe al căror scandal îl suportă, nu fără o oarecare teamă, datoria de a spune adevărul, abundenţa de fantezii secrete, preţul atât de mare care se plăteşte pentru dreptul de a le şopti unui ascultător competent, pe scurt, formidabila „plăcere a analizei” (în sensul cel mai larg al acestui cuvânt) pe care Occidentul, de mai multe veacuri, a aţâţat-o cu pricepere, toate acestea constituie, într-un anumit sens, fragmentele rătăcitoare ale unei ars erotica pe care o conţin, dar nu în mod declarat, mărturisirea şi ştiinţa despre sex. Oare să credem că această scientia sexualis a noastră nu este altceva decât o formă specială de ars erotica! Că ar fi varianta occidentală de o extremă sofisticare a acestei tradiţii pe care o crezusem pierdută? Sau trebuie să ne închipuim că toate aceste plăceri nu sunt nimic mai mult decât produsele secundare ale unei ştiinţe sexuale, un avantaj menit să-i sprijine multiplele străduinţe?
Oricum ar fi, pare foarte puţin consistentă ipoteza unei puteri represive pe care societatea noastră, din motive de economie, ar exercita-o asupra sexului, dacă luăm în considerare o întreagă serie de consolidări şi de intensificări ce apar la o primă privire: proliferare de discursuri, şi încă a unor discursuri atent circumscrise exigenţelor puterii; formarea unei sexualităţi disparate şi constituirea de dispozitive sexuale susceptibile nu numai de a o izola, dar şi de a o aminti, de a o incita, de a o constitui în focare de atenţie, dediscursuri şi de plăceri; producere obligatorie de mărturisiri şi implementare, plecând din acest punct, a unui sistem de cunoaştere legitimă şi a unei economii de plăceri multiple. Avem de a face nu cu un mecanism negativ de excludere ori de respingere, ci mai degrabă cu crearea unei subtile reţele despre discursuri, de cunoaşteri, de plăceri, de puteri; e vorba nu de un curent de opinie ce s-ar obstina să alunge sexul „sălbatic” în vreo obscură şi inaccesibilă regiune, ci, din contră, de procese care îl diseminează la suprafaţa corpurilor şi a trupurilor, care îl aţâţă, îl fac să se arate şi să vorbească, îl instituie în real şi îi poruncesc să spună adevărul; o întreagă strălucire vizibilă a realităţii sexuale reflectate de proliferarea discursurilor, de obstinaţia puterilor şi de jocurile cunoaşterii cu plăcerea.
Nu cumva toate acestea nu sunt decât iluzii? O impresie precipitată dincolo de care o privire mai scrutătoare ar întâlni cu certitudine marea maşinărie deja cunoscută a represiunii? În spatele acestor câtorva fosforescenţe nu trebuie oare să aflăm sumbra lege care spune tot timpul nul La aceste întrebări va răspunde – ori ar trebui să răspundă – cercetarea istorică. Cercetare asupra felului în care s-a închegat, de mai mult de trei secole, cunoaşterea sexului; asupra modului în care au proliferat discursurile care şi 1-au stabilit ca obiect şi asupra raţiunilor datorită cărora s-a aj uns ca noi să punem un preţ aproape fabulos pe adevărul pe care aceste discursuri îşi imaginau a-l produce. Este probabil ca până la urmă aceste analize istorice să sfârşească prin a risipi teoria pe care pare să o fi schiţat această primă abordare de ansamblu. Dar postulatul iniţial, pe care aş dori să-l menţin cât mai mult posibil, este că aceste dispozitive de putere şi de cunoaştere, de adevăr ori de plăceri, aceste dispozitive atât de variate ale reprimării nu sunt în mod necesar secundare şi derivate; iar reprimarea, totuşi, nu este fundamentală şi victorioasă. Trebuie, aşadar, să tratăm cu seriozitate aceste dispozitive şi să inversăm direcţia analizei: mai degrabă decât de la o reprimare în general recunoscută şi de la o ignorare moderată a ceea ce credem că ştim, trebuie să plecăm de la aceste mecanisme po/ili vc
/l care produc cunoaştere, multiplică discursuri, induc plăceri şi generează putere; să le aflăm condiţiile de apariţie şi de funcţionare şi să descoperim în ce fel se distribuie prin raportare la acestea, faptele de interdicţie ori de ocultare ce sunt legate de ele. În final, vom avea de definit strategiile de putere imanente acestei voinţe de a şti. Plecând de la cazul precis al sexualităţii, va trebui să constituim „economia politică” a unei voinţe de a şti.
