3. Regula dublei condiţionări.

        Nici un „focar local”, nici o „schemă de transformare” nu ar putea funcţiona dacă nu s-ar integra, în final, printr-o serie de înlănţuiri succesive, într-o strategie de ansamblu. Şi, invers, nici o strategie nu ar putea asiguraefecte globale dacă nu s-ar baza pe relaţii exacte şi subtile care nu joacă rolul de aplicaţie şi de consecinţă, ci acela de sprijin şi punct de ancorare, între unele şi altele nu există discontinuităţi, ca şi cum ar fi vorba de două niveluri diferite (unul microscopic şi celălalt macroscopic); dar nici omogenitate (ca şi cum unul n-ar fi decât proiecţia mărită ori miniaturizarea celuilalt); mai curând trebuie să ne gândim la o dublă condiţionare a unei strategii în virtutea specificităţii tacticilor posibile, precum şi a tacticilor, prin efectul învelişului strategic care le face să funcţioneze. Spre exemplu, în interiorul unei familii tatăl nu este „reprezentantul” suveranului ori al statului; iar suveranul şi statul nu reprezintă în nici un caz proiecţiile la scară mărită ale tatălui. Dar dispozitivul familial, tocmai prin caracterul său insular şi ctcromorf în relaţie cu celelalte mecanisme ale puterii, a putut fi suportul marilor manipulări care au avut ca rezultat controlul malthusian asupra natalităţii, incitările populaţioniste, medicalizarca sexului şipsihiatrizarca formelor sale non-gcnitale.