4. Regula polivalenţei tactice a discursurilor.

        Discursul despre sex nu trebuie analizat ca o simplă suprafaţă pe care se proiectează mecanisme de putere. Căci puterea şi cunoaşterea vin să se grefeze chiar pe discurs. Şi din acest motiv precis trebuie să privim discursul ca pe o serie de fragmente discontinui având o funcţie tactică ce nu este nici uniformă,nici stabilă.

        Mai exact, nu trebuie să ne închipuim o lume a discursului sfâşiată între discursul permis şi discursul exclus, ori între discursul dominant şi cel care este dominat; trebuie să luăm în considerare o multitudine de elemente discursive ce pot acţiona în strategii diverse. Şi chiar această distribuţie trebuie să ne-o imaginăm, cu tot conţinutul ei sub forma lucrurilor ascunse, a enunţurilor solicitate ori interzise; cu ceea ce implică ea ca variante şi efecte diferite în funcţie de vorbitor, de poziţia sa în cadrul puterii, de contextul instituţional căruia îi aparţine; să luăm în calcul, totodată, deplasările care se operează şi refolosirca de formule identice pentru obiecte opuse. Discursurile, ca şi tăcerile, nu sunt o dată pentru totdeauna înrobite puterii, ori în conflict cu ea. Trebuie să recunoaştem o acţiune complexă şi instabilă unde discursul poate fi atât unealtă, cât şi efect de putere, dar şi obstacol, piedică; punct de rezistenţă şi de plecare al unei strategii opuse. Discursul transmite şi produce putere; el o consolidează, dar în acelaşi timp o minează, o expune, o face vulnerabilă şi îngăduie să fie obstrucţionată. Într-un mod asemănător, tăcerea şi secretul apără puterea, fixează adânc interdicţiile acesteia, dar, totodată, îşi micşorează severitatea lăsând loc unor toleranţe mai mult ori mai puţin obscure. Să luăm, de exemplu, istoria unei practici care a constituit, prin excelenţă, „marele păcat” împotriva firii. Extrema discreţie a textelor referitoare la sodomie – o categoric atât de confuză – reticenţa aproape generalizată de avorbi despre ca a îngăduit mult timp o dublă funcţionare: pe de o parte, o extremă asprime (arderea pe rug încă mai era pedeapsa pentru sodomie în secolul al XVIII-lea, şi înainte de jumătatea acestui secol încă nu avusese loc nici un protest important), iar pe de altă parte, o toleranţă incontestabil foarte mare (pe care o deducem în mod indirect din faptul că au existat foarte puţine condamnări judiciare, şi pe care o aflăm mai direct datorită unor mărturii referitoare la societăţile masculine existente în cadrul armatei ori la unele Curţi). Dar emergenţa, o dată cu secolul al XlX-lea, în psihiatrie, în jurisprudenţă ca şi în literatură, a unei serii de discursuri despre speciilor ori subspeciilor de homosexualitate, despre inversiune, despre pederastie, despre „hermafrodiţismul psihic” a permis cu certitudine un puternic elan al controlului social în această zonă de „perversitate”; dar aceste discursuri au făcut posibilă totodată constituirea unui discurs „replică”: homosexualitatea a început să vorbească despre sine, să-şi revendice legitimitatea ori „naturalitatea”, şi adesea chiar prin vocabular, cu categoriile prin care era descalificată din punct de vedere medical. Nu avem, de o parte, discursul puterii şi, de cealaltă, un alt discurs care să i se opună. Discursurile sunt elemente ori blocuri tactice în sfera raporturilor de forţă; în interiorul uneia şi aceleiaşi strategii pot coexista discursuri contradictorii; aşa cum ele se pot transfera, fără a-şi modifica forma, între strategii opuse. Nu este vorba să ne întrebăm mai întâi din care teorie implicită provin discursurile despre sex ori ce delimitări morale presupun acestea, ori dacă ele reprezintă ideologia dominantă sau pe cea dominată; în schimb, discursurile despre sex trebuie să fie analizate la două niveluri: cel al productivităţii lor tactice (ce efecte reciproce de putere şi de cunoaştere produc ele) şi cel al integrării lor din perspectivă strategică (ce conjunctură şi ce raport de forţe fac necesară folosirea lor într-un episod sau altul al diverselor înfruntări).

        Trebuie, în final, să ne îndreptăm către o concepţie despre putere care înlocuieşte privilegiul legii cu punctul de vedere al obiectivităţii; înlocuieşte privilegiul interdicţiei cu punctul de vedere al eficacităţii tactice; în locul principiului suveranităţii situează analiza unui câmp multiplu şi mobil de raporturi de forţă în care se produc efecte globale, dar niciodată pe de-a-ntregul stabile, de dominaţie.

        Asistăm la emergenţa mai curând a unui model strategic decât a unui model al dreptului. Şi nu optăm pentru această orientare dintr-o alegere speculativă, ori dintr-o preferinţă teoretică; ci pentru că, într-adevăr, una dintre trăsăturile esenţiale ale societăţilor occidentale este faptul că raporturile de forţă, care mult timp îşi aflaseră principala formă de exprimare în război, sub toate înfăţişările sale, s-au transferat treptat în domeniul puterii politice.