Care este miza?

        Care este miza acestor cercetări? Realizez foarte bine că problematica pe care am conturat-o mai înainte a fost străbătută de o incertitudine: există un risc foarte mare ca investigaţiile mai amănunţite pe care le-am proiectat să fie puse la index. Am tot repetat, de nenumărate ori, că din istoria societăţilor occidentale în ultimele secole nu se desprinde jocul unei puteri csenţialmente represive. Mi-am destinat discursul eliminării acestei noţiuni, simulând ignorarea faptului că, în alte moduri şi probabil într-o manieră mult mai radicală, se dezvolta o critică serioasă la nivelul teoriei dorinţei. Teoria că sexul nu este „reprimat” nu datează, într-adevăr, de ieri de-alaltăieri. Psihanaliştii au spus asta de mult timp. Ei au respins micul mecanism simplu imaginat fără reţineri atunci când se vorbeşte despre reprimare: ideea unei energii rebele care ar trebui obstrucţionată li s-a părut nepotrivită pentru a descifra felul în care se articulează puterea şi dorinţa; ei le-au imaginat interconectate într-un mod mult mai complex, mai aproape de origini, decât jocul dintre o energie sălbatică, naturală şi vie, urcând necontenit din jos, şi o ordine provenind de sus care încearcă să se lupte cu ea; nu ar avea noimă să ne închipuim că dorinţa ar fi reprimată, pentru simplul motiv că legea rămâne esenţială în formarea dorinţei şi a absenţei care o instaurează. Raportul de putere s-ar afla deja acolo unde există dorinţă: aşadar, ar fi o iluzie să-l denunţăm într-o reprimare exercitată ulterior; dar ar fi o vanitate, în egală măsură, să plecăm în căutarea unei dorinţe situate în afara puterii.

        Or, într-o manieră intenţionat susţinută confuză, de parcă ar fi fost vorba de noţiuni interşanj abile, eu am vorbit fie de reprimare, fie de lege, de interdicţie ori de cenzură. Am depăşit – fie din obstinaţie, fie din neglijenţă-tot ceea ce poate diferenţia implicaţiile lor teoretice sau practice. Şi pot înţelege cu uşurinţă faptul că pe bună dreptate mi se poate obiecta astfel: referindu-vănecontenit la tehnologiile pozitive ale puterii, vă străduiţi să câştigaţi fără mari pierderi pe ambele fronturi; îi confundaţi pe adversari sub figura celui mai slab dintre ei şi, vorbind despre reprimare, doriţi în mod abuziv să daţi de înţeles că aţi eludat problema legii; şi cu toate acestea reţineţi din principiul puterii-lege consecinţa practică esenţială, şi anume faptul că nu poţi scăpa de putere, că ea este tot timpul deja acolo şi că puterea constituie chiar ceea ce se încearcă să i se opună. Din ideea puterii-represiune aţi reţinut fragmentul teoretic cel mai fragil, pentru a-l critica; din idcea puterii-lege aţi reţinut – dar pentru a o păstra în avantajul propriu – consecinţa politică cea mai stcrilizantă.

        Miza cercetărilor care vor urma este nu atât aceea de a avansa spre o „teorie” cât, mai curând, către o „analitică” a puterii; adică spre delimitarea domeniului specific constituit de relaţiile de putere, precum şi către determinarea instrumentelor care permit analiza. Dar mi se parc că această analitică nu se poate constitui decât în condiţiile în care rămâne un loc liber pentru ea, iar noi scăpăm de o anume reprezentare a puterii, cea căreia eu i-aş spune – veţi vedea îndată de ce – „juridico-discursivă”. Aceasta este concepţia care guvernează atât tematica reprimării, cât şi teoria legii constitutive a dorinţei, în alţi termeni, ceea ce diferenţiază analiza practicată în termeni de reprimare a instinctelor de aceea care se face în termeni de lege a dorinţei este cu certitudine felul în care sunt concepute natura şi dinamica pulsiunilor, şi nu felul în care este concepută puterea. Ambele se servesc de o reprezentare comună a puterii care, după utilizarea care i se dă şi după poziţia care i se recunoaşte în raport cu dorinţa, duce la două consecinţe opuse: fie la promisiunea unei „eliberări”, dacă puterea nu acţionează asupra dorinţei decât din exterior, fie – dacă ea este inerentă dorinţei înseşi – la afirmaţia: deja sunteţi cu toţii prinşi în capcană. Nu este necesar, de altminteri, să ne imaginăm că această reprezentare ar fi caracteristică celor care ridică problema relaţiilor dintre putere şi sex. Ea este, de fapt, mult mai generală; o aflăm adeseori în analizele politice ale puterii, iar rădăcinile ei ajung, probabil, adânc în istoria Occidentului.

        Iată câteva dintre principalele ei trăsături specifice:

        — Relaţia negativă, între putere şi sex nu există decât un raport negativ: respingere, excludere, refuz, obstrucţie – ori ocultare sau mascare. Puterea „nu poate face” nimic în privinţa sexului ori a plăcerilor, cu excepţia faptului că poate spune nu; dacă puterea produce totuşi, ceva, e vorba de absenţe ori de lacune; puterea suprimă elemente, introduce discontinuităţi, izolează ceea ce este unit, marchează graniţe. Efectele sale iau forma generală a limitei ori a absenţei.

        — Instanţa regulii. Puterea ar fi ceea ce, în esenţă, legea îi impune sexului. Asta semnifică în primul rând că sexul se situează sub un regim binar:licit şi ilicit, îngăduit şi interzis. Ceea ce înseamnă şi că puterea îi dictează sexului o „ordine” care acţionează în acelaşi timp ca formă de intcligibilitate: sexul este descifrat plecând de la relaţia sa cu legea, deci înseamnă că puterea acţionează rostind regula: luarea în stăpânire a sexului de către putere s-ar produce prin limbaj sau, mai exact, printr-un act discursiv, care prin însuşi faptul că se rosteşte, creează o stare de drept. Ea vorbeşte – şi aceasta e regula. Forma pură a puterii ar rezida în funcţia legiuitorului: iar modul său de a acţiona ar fi, în relaţie cu sexul, de tip juridico-discursiv.

        — Ciclul interdicţiei: nu te vei apropia, nu vei atinge, nu vei consuma, nu vei simţi plăcere, nu vei vorbi, nu te vei arăta; în cele din urmă nici nu vei mai exista, decât în umbră şi în taină. Puterea nu ar face să funcţioneze asupra sexului decât o lege de prohibiţie, a cărei ţintă ar fi ca sexul să renunţe la sine. Instrumentul folosit pentru obţinerea acestui deziderat: ameninţarea cu o pedeapsă care n-ar consta în altceva decât în suprimarea lui. Renunţă singur – căci altfel vei fi suprimat; nu te arăta – dacă nu vrei să dispari. Nu vei putea rămâne în viaţă decât cu preţul anulării tale. Puterea nu constrânge sexul decât printr-o interdicţie care se foloseşte de alternativa dintre două inexistente.

        — Logica cenzurii. Se crede că această interdicţie arc trei Ibuiir afirmaţia că nu este permis, piedica de a fi spus, negarea forme în aparenţă greu de conciliat. Dar se trece în accsl cu/, HI imaginarea unui fel de logică în lanţ care ar fi caracteristică mecanismelor de cenzură: ea interconectează inexistentul, ilicitul şi inexprimabilul, astfel încât fiecare dintre acestea să se constituie totodată şi ca principiu şi ca efect al celorlalte: nu trebuie vorbit despre ceea ce este interzis astfel încât să-l anulezi până la urmă în realitate; ceea ce este inexistent nu are dreptul la nici un fel de formă de manifestare, nici măcar în planul vorbirii care i-ar enunţa inexistenţa; iar ceea ce nu trebuie exprimat este surghiunit din real, în calitate de lucra interzis prin excelenţă. Logica puterii referitoare la sex ar fi deci logica paradoxală a unei legi care ar putea din exprimată ca o poruncă de inexistenţă, de non-manifestarc şi de muţenie.

        — Unitatea dispozitivului. Puterea asupra sexului ar fi deci exercitată în acelaşi mod la toate nivelurile. De sus în jos, atât în ceea ce priveşte hotărârile globale cât şi în intervenţiile periferice, oricare ar fi aparatele ori instituţiile pe care s-ar baza puterea, ea ar acţiona în mod uniform şi masiv; intră în acţiune angrenajele simple, la nesfârşit repetate, ale legii, ale interdicţiei şi ale cenzurii; trecând de la stat la familie, de la suveran la părinte, de la tribunal la măruntele pedepse zilnice, de la instanţele de dominare socială la structurile constitutive ale subiectului însuşi, există-doar că la o scară diferită – o formă unică a puterii. Această formă este dreptul, cu jocul dintre permis şi interzis, de a încălca legea şi de a fi pedepsit. Chiar dacă ia forma suveranului care face legea, a tatălui care interzice, a cenzorului care constrânge la tăcere ori a stăpânului ce rosteşte legea, toate formele puterii se limitează la o schemă juridică: efectele i se definesc ca supunere la o putere care înseamnă lege; subiectul ce se constituie ca supus este cel care se supune.

        Omogenităţii formale a puterii de-a lungul acestor instanţe i-arcorespunde în cazul celui constrâns – fie că e vorba de supus faţă de suveran, de cetăţean faţă de stat, de copil faţă de părinţi, ori de discipol faţă de magistru – forma generală de obedienţă. De o parte avem puterea care face legea, de cealaltă subiectul care i se supune.

        În teoria generală că puterea reprimă sexul, ca şi în ideea legii constitutive a dorinţei se află aceeaşi presupusă mecanică a puterii.

        Ea este definită într-un mod straniu de limitativ. Mai întâi pentru că ar fi o putere cu resurse sărace, parcimonioasă în procedee, monotonă în privinţa tacticilor folosite, incapabilă să inventeze şi într-un fel condamnată la o continuă repetare, în al doilea rând, deoarece este o putere care, practic, nu ar putea decât să spună „nu”; care nu poate produce nimic, în stare doar să fixeze limite, puterea ar fi esenţialmente anti-energie; paradoxul eficacităţii sale ar fi acela de a nu putea face nimic decât – cel mult – să determine ca supusul să nu poată face nimic la rându-i, cu excepţia a ceea ce puterea îi permite să facă. În sfârşit, deoarece este o putere cu un model în esenţă juridic, care vizează doar enunţarea legii şi funcţionarea interdicţiei. Toate modurile de dominaţie, de supunere, de înrobire s-ar limita în cele din urmă la efectul de supunere.

        De ce este atât de uşor acceptată această concepţie juridică a puterii? Îndcpărtându-se astfel tot ceea ce ar putea să o facă eficientă, să-i confere bogăţie strategică, pozitivitate? Într-o societate ca a noastră, în care aparatele de putere sunt atât de multe, ritualurile sale atât de vizibile şi instrumentele sale, în fapt, atât de certe, în această societate care a fost, probabil, mai inventivă decât oricare alta în privinţa mecanismelor de putere subtile şi penetrante, de ce există această tendinţă de a nu recunoaşte puterea decât sub forma negativă şi lipsită de chip a interdicţiei? De ce să limităm dispozitivele de dominare doar la procedura legii interdicţiei?

        Ei bine, există o raţiune generală şi tactică ce pare de la sine înţeleasă: nu e posibil ca puterea să fie tolerată decât dacă ascunde o parte importantă din sine. Succesul său este direct proporţional cu ceea ce reuşeşte să camufleze din mecanismele sale. Ar fi oare acceptată puterea dacă ea ar fi pe de-a-ntregul cinică? Secretul nu constituie un abuz din partea ei: el este indispensabil funcţionării puterii; şi nu numai pentru că îl impune celor pe care îi supune, ci şi pentru că şi acestora le este, probabil, la fel de indispensabil: oare ei 1-ar accepta dacă nu ar vedea în el o simplă limită în calea dorinţei lor, care le îngăduie să capete o parte intactă – chiar dacă redusă – de libertate? Puterea, ca pură limită ridicată în calea libertăţii, este, cel puţin în societatea noastră, forma generală a acceptabilităţii sale.

        Există, probabil, o raţiune de ordin istoric pentru toate acestea.

        Marile instituţii de putere care s-au constituit în Evul Mediu monarhia, statul cu dispozitivele sale – au înflorit pe fondul unei multiplicităţi de puteri preexistente – şi, într-o anume măsură, împotrivindu-se acestora: puteri dense,dezordonate, conflictuale, puteri ce ţineau de dominaţia directă ori indirectă asupra pământului, de posedarea armelor, de serbie, de relaţiile de suzeranitate şi de vasalitate. Dacă acestea au putut să se consolideze, dacă au ştiut, folosindu-sc de un şir de alianţe tactice, să determine ac- ' ceptarea lor, aceasta s-a petrecut pentru că ele s-au prezentat ca instanţe de reglementare, de arbitrare, de delimitare, ca un mod de a introduce o ordine între aceste puteri, de a stabili un principiu, spre a le îmblânzi şi a le distribui conform unor frontiere şi unei ierarhii stabilite. Aceste mari forme de putere au acţionat opunându-sc unor puteri multiforme şi aflate pe picior de război, pe deasupra acestor drepturi hctcrogene, ca principiu de drept având o întreită caracteristică: de a se constitui ca ansamblu unitar, de a-şi identifica voinţa cu legea şi de a se exercita prin intermediul mecanismelor de interdicţie şi de sancţionare. Formula pox et justiţia desemna – în această funcţie pe care o pretindea – pacea ca interzicere a războaielor feudale ori private şi justiţia ca modalitate de a suspenda reglementarea pe calc privată a litigiilor. Probabil în cadrul acestei dezvoltări a marilor instituţii monarhice era înjoc altceva decât un edificiu pur şi simplu juridic. Dar acesta a fost limbajul puterii, aceasta a fost reprezentarea pe care şi-a dat-o şi cu privire la care aduce mărturie o întreagă teorie a dreptului public, întemeiată în Evul Mediu – ori reformulată pornind de Ia dreptul roman.

        Dreptul nu a fost doar o armă iscusit mânuită de către monarhi; el a reprezentat pentru sistemul monarhic modul de manifestare, precum şi forma acceptabilităţii sale. Începând cu Evul Mediu, în societăţile occidentale exercitarea puterii s-a exprimat neîncetat prin drept.

        O tradiţie datând din secolul al XVIII-lea ori al XlX-lea nc-a obişnuit să plasăm puterea monarhică absolută în zona non-dreptului: arbitrar, abuzuri, capriciu, bunul plac, privilegii şi excepţii, continuarea tradiţională a stărilor de fapt. Dar aceasta înseamnă să uităm o trăsătură istorică fundamentală, şi anume că monarhiile occidentale s-au edificat ca sisteme de drept, şi-au găsit reflectarea în teorii de drept şi au făcut să funcţioneze mecanismele lor de putere sub forma dreptului. Vechiul reproş pe care Boulainvilliers îl adresa monarhici franceze – de a se fi slujit de drept şi de jurişti pentru a aboli drepturile şi a slăbi aristocraţiaeste probabil, în linii mari, justificat. Graţie dezvoltării monarhiei şi a instituţiilor sale s-a instaurat această dimensiune a juridico-politicului; ea nu este, de bună scamă, adecvată modului în care puterea s-a exercitat şi se mai exercită; dar ea este codul conform căruia puterea se înfăţişează şi cere ea însăşi să fie gândită. Istoria monarhiei şi codificarea faptelor şi a procedurilor de putere într-un discurs juridico-politic au mers mână în mână.

        Dar, în ciuda eforturilor care s-au făcut pentru a desprinde discursul juridic de instituţia monarhică şi pentru a elibera clementul politic de cel juridic, reprezentarea puterii a rămas tributară acestui sistem. Iată două exemple. Critica la adresa instituţiei monarhice în Franţa s-a făcut nu contrasistemului juridico-monarhic, ci în numele unui sistem juridic pur, riguros, în care să poată fi introduse – dezbărate de excese şi de neregularităţi – toate mecanismele de putere, împotriva unei monarhii care, în ciuda afirmaţiilor sale, trecea necontenit dincolo de drept şi se plasa pe sine deasupra legilor. Critica politică s-a slujit atunci de o întreagă reflecţie politică ce însoţise dezvoltarea monarhiei pentru a o condamna; dar ea nu a pus la îndoială principiul conform căruia dreptul trebuie să fie forma însăşi a puterii şi că puterea trebuie întotdeauna să se exercite sub forma dreptului. Un alt tip de critică adusă instituţiilor politice a apărut în secolul al XlX-lea – critică mult mai radicală, deoarece îşi propunea să demonstreze nu numai că puterea reală scapă regulilor dreptului, dar şi că sistemul dreptului însuşi nu era decât un mod de a exercita violenţa şi de a o anexa în folosul unora, făcând să funcţioneze, sub aparenţa legii generale, disimetriile şi injustiţiile unei dominaţii. Dar şi această critică a dreptului se face pe fondul unui postulat conform căruia puterea trebuie, în esenţă şi la modul ideal, să se exercite conform unui drept fundamental.

        În fond, în ciuda diferenţelor de epoci şi de obiective, reprezentarea puterii a rămas obsedată de monarhie, în gândirea şi în analiza politică încă nu i s-a tăiat regelui capul; de aici importanţa care i se atribuie încă în teoria puterii problemei dreptului şi a violenţei, a legii şi a ilegalităţii, a voinţei şi î libertăţii, şi mai cu seamă celei a statului şi a suveranităţii (chiar dacă aceasta nu mai este interogată în persoana suveranului, ci într-o fiinţă colectivă). A gândi puterea pornind de la aceste probleme înseamnă a o gândi pornind de la o formă, istorică deosebit de caracteristică societăţilor noastre: monarhia juridică. Deosebit de caracteristică dar, orice s-ar zice, trecătoare. Chiar dacă multe dintre formele sale au persistat şi încă mai persistă, mecanisme foarte noi ale puterii au pătruns-o încetul cu încetul – şi aceste mecanisme noi nu se pot reduce la reprezentări de drept. Vom vedea mai încolo că aceste mecanisme de putere sunt cele care au început, în parte cel puţin, din secolul al XVIII-lea, să guverneze viaţa oamenilor, a oamenilor priviţi ca trupuri vii. Şi dacă este adevărat că discursul juridic a putut sluji pentru a reprezenta

        — Probabil mtr-un-mod n. on-exhaustiv – o putere centrată, în esenţă, pe prelevare şi pe moarte, acest discurs capătă un aspect deosebit de eterogen în cadrul noilor procedee de. Putere care funcţionează pe bază de tehnică şi nu de drept, de normalizare şi nu de lege, de control şi nu de pedeapsă – şi care se exercită la niveluri şi prin forme care trec dincolo de stat şi. Dc aparatele sale. Noi am intrat de secole într-un tip de societate în care discursul juridic poate în măsură tot mai mică să codifice puterea şi să-i servească drept sistem de reprezentare. Tendinţa este de a ne îndepărta tot mai mult de o dominare a dreptului, ce începuse deja să rămână în trecut în perioada când Revoluţia Franceză – şi, o dată cu ca, epoca constituţiilor şi a codurilor – păreau să-i promită o dezvoltare ulterioară.

        Această reprezentare juridică este încă operantă în cadrul analizelorcontemporane privind raporturile dintre putere şi sex. Dar problema nu este de a şti dacă dorinţa îi este străină puterii, dacă ea este anterioară legii, cum se crede adesea, ori dacă, dimpotrivă, nu cumva legea este cea care o instaurează. Nu în aceasta constă esenţialul; este vorba de un cu totul alt aspect. Oricare i-ar fi natura, dorinţa continuă, în orice caz, să fie concepută în raport cu o putere considerată mereu de ordin juridic şi discursiv – o putere ce-şi'află elementul central în enunţarea legii. Continuăm să rămânem legaţi de o anume imagine a puterii-lege, a puterii-suvepnitate, pe care au alcătuit-o teoreticienii dreptului şi ai instituţiei monarhice. Şi tocmai de această imagine trebuie să ne eliberămadică de privilegiul teoretic al legii şi al suveranităţii – dacă vrem să facem o analiză a puterii considerată în interacţiunea concretă şi istorică a modurilor sale de funcţionare. Trebuie să clădim o analitică a puterii care nu va mai considera dreptul ca model şi cod.

        Recunosc fără reţineri că această istoric a sexualităţii – ori mai degrabă această serie de studii privind raporturile istorice dintre putere şi discursul asupra sexului – este „circulară”, în sensul că este vorba de două tentative care trimit una la cealaltă. Să încercăm să ne desprindem de o reprezentare j uridică şi negativă a puterii, să renunţăm a o gândi în termeni de lege, de interdicţie, de libertate şi de suveranitate: cum vom mai analiza atunci ceea ce s-a întâmplat în istoria recentă cu acest lucru, în aparenţă unul dintre cele mai interzise din viaţa noastră şi din trupul nostru – sexul?

        Cum altfel, dacă nu sub forma prohibirii şi a stavilei, are puterea acces la sex'? Prin care mecanisme, prin ce tactici, cu ajutorul căror dispozitive? Dar să admitem, în schimb, că o cercetare ceva mai atentă ar arăta că în societăţile moderne puterea nu a guvernat în fapt sexualitatea sub forma legii şi a suveranităţii; să presupunem că analiza istorică ar dezvălui prezenţa unei adevărate „tehnologii” a sexului, mult mai complexă şi, mai ales, mult mai pozitivă decât simplul efect al unei „interdicţii”; atunci acest exemplu – pe care nu putem să nu-l considerăm deosebit de privilegiat, deoarece, în domeniul sexului mai mult decât oriunde altundeva, puterea părea să funcţioneze ca interdicţie – nu ne sileşte oare să admitem, cu privire la putere, principii de analiză care nu ţin de sistemul dreptului şi forma legii? Trebuie deci ca, acceptând o altă teorie a puterii, să constituim în acelaşi timp o altă grilă de interpretare istorică şi, examinând mai îndeaproape un întreg material istoric, să înaintăm încetul cu încetul spre o altă concepţie despre putere. Să gândim deopotrivă sexul fără lege şi puterea fără rege.

        Metoda în continuare vom analiza, aşadar, formarea unui anumit tip de cunoaştere referitoare la sex, nu în termeni de reprimare ori de lege, ci de putere. Termenul „putere” prezintă însă riscul multor confuzii.

        Confuzii în privinţa identităţii sale, a formei pe care o ia, a unităţii sale. Când vorbesc despre putere, nu înţeleg prin acesta „Puterea” – adică totalitatea instituţiilor şi a aparatelor care garantează obedienţa cetăţenilor faţă de un statdeterminat. Şi nu înţeleg prin putere nici un anumit mod de aservire care, contrar violenţei, s-ar înfăţişa sub forma regulii, în fine, nu vorbesc despre putere dându-i sensul de sistem generalizat de dominaţie pe care un clement ori un grup îl exercită asupra altuia, şi ale cărui efecte, prin ramificaţii succesive, ar străbate întregul corpului social. Analiza în termeni de putere nu trebuie să stipuleze drept date iniţiale suveranitatea statului, forma de lege ori unitatea de ansamblu a unei dominaţii; mai curând, acestea constituie formele ei finale. Eu cred că prin putere trebuie să înţelegem în primul rând multiplicitatea relaţiilor de forţă care sunt imanente domeniului în care se exercită, şi sunt constitutive organizării lor; jocul care le modifică, le consolidează, le inversează, prin necontenite lupte şi confruntări; sprijinul pe care aceste relaţii de forţe le află unele într-altele, astfel încât să constituie un lanţ sau un sistem, ori – din contră – decalajele, contradicţiile care le separă unele de altele; în fine, strategiile prin care îşi produc efectele şi a căror configuraţie generală – ori cristalizare instituţională – se materializează în aparatele statale, în formularea legii, în hegemoniile sociale. Condiţia de posibilitate a puterii, în orice caz punctul de vedere care îi îngăduie să-şi facă exercitarea inteligibilă, până la efectele cele mai „periferice” şi care totodată îngăduie ca mecanismele sale să fie folosite ca model de inteligibilitate a câmpului social, această condiţie, aşadar, nu trebuie căutată în existenţa originară a unui centru, într-un focar unic de suveranitate din care ar radia forme derivate şi descendenţe; aceasta nu este decât baza mobilă a raporturilor de forţă care induc necontenit, prin inegalităţile lor, situaţii de putere, mereu locale şi instabile. Este vorba de o omniprezenţă a puterii: nu pentru că ea s-ar bucura de privilegiul de a aduna totul sub unitatea ei de neînvins, ci pentru că ea se produce în fiecare clipă, în fiecare punct, ori mai curând în fiecare relaţie dintre un punct şi alt punct. Puterea este peste tot; nu pentru că ea ar cuprinde totul, ci pentru că vine de peste tot. Şi în ceea ce ea are ca dimensiune permanentă, repetitivă, inertă, reproducătoare, „puterea” nu este decât efectul global care se instituie pornind de la toate aceste mobilităţi, înlănţuirea care se bazează pe fiecare dintre ele şi, la rândul ei, le fixează. Evident, trebuie să fim nominalişti: puterea nu este o instituţie, nici o structură, nici un anume potenţial cu care ar fi înzestraţi unii oameni; este numele dat unei instituţii strategice complexe într-o societate dată.

        Trebuie aşadar să inversăm formula şi să spunem că politica este războiul continuat cu alte mijloace? Probabil că, dacă dorim păstrarea unei distanţe între război şi politică, ar trebui mai curând să admitem că această multitudine de raporturi de forţă poate fi codificată – parţial, niciodată total – fie sub forma „războiului”, fie sub forma „politicului”; acestea ar fi cele două metode diferite (dar gata să contamineze una pe alta) în care pot fi incluse aceste raporturi de forţă dezechilibrate, eterogene, instabile, încordate, în aceeaşi direcţie, am putea să elaborăm câteva afirmaţii:

        — Puterea nu este ceva ce se obţine, se smulge ori se distribuie, ceva cepoate fi păstrat ori lăsat să scape; puterea se exercită din numeroase puncte, şi aceasta se face prin interacţiunea unor relaţii schimbătoare şi inegale;

        Autorul se referă la formula celebră a lui Clausewitz: „Războiuleste continuarea politicii prin alte mijloace” (n. tr.).

        — Relaţiile de putere nu se află într-o poziţie de exterioritate faţă de alte tipuri de raporturi (procese economice, raporturi de cunoaştere, relaţii sexuale), ci le sunt imanente; ele sunt efectele imediate ale delimitărilor, ale inegalităţilor ori dezechilibrelor care au loc aici, şi sunt în mod reciproc condiţiile interne ale acestor diferenţieri; relaţiile de putere nu se află într-o poziţie de suprastructură, cu simpla funcţie de interdicţie ori de reproducere; acolo unde acţionează, ele au o funcţie direct productivă;

        — Puterea vine de jos; adică la originea relaţiilor de putere şi ca matrice generală, nu există o opoziţie binară şi globală între dominatori şi dominaţi, o dualitate care s-ar propaga de sus în jos şi asupra unor grupuri din ce în cemai mici, până în adâncurile corpului social. Mai curând trebuie să credem că raporturile de forţă multiple care se constituie şi acţionează în aparatele de producţie, în familii, în grupurile mici, în cadrul instituţiilor, servesc drept suport unor ample efecte de separare cu ramificaţii în întregul corp social. Aceste efecte trasează, aşadar, o linie de forţă generală ce străbate conflictele locale, conectându-le între ele; în mod cert, acestea determină, la rândul lor, redistribuiri în interiorul lor, alinieri, omogenizări, aşezări în scrie, convergenţe. Marile dominaţii sunt efectele hcgcmonicc neîncetat susţinute de intensitatea tuturor acestor conflicte;

        — Relaţiile de putere sunt în acelaşi timp intenţionale şi non-subiectivc. Dacă sunt inteligibile, sunt astfel nu pentru că ar fi efectul, în termeni de cauzalitate, al unei alte instanţe ce le-ar „explica”, ci pentru că ele sunt în întregime parcurse de un calcul: nici o putere nu se exercită în absenţa unor intenţii şi a unor obiective.

        Ceea ce nu înseamnă că puterea este rezultatul opţiunii sau al hotărârii unui subiect individual; nu trebuie căutat un stat-major care îi guvernează raţionalitatea; pentru că nici casta ce domină, nici grupurile ce ţin sub control aparatele statului, nici aceia care iau cele mai importante decizii economice nu sunt cei care administrează întreaga reţea de putere ce funcţionează într-o societate (făcând-o să funcţioneze); raţionalitatea puterii este cea a unor strategii adeseori foarte explicite la nivelul lor limitat – cinismul local al puterii – care, prin înlănţuire, prin condiţionare şi transfer, îşi află unele într-altele suportul şi condiţia; în final acestea formează dispozitive de ansamblu, în privinţa aceasta logica este încă absolut limpede, intenţiile sunt decodificabile, şi totuşi uneori nu mai poate fi identificat nimeni care să le fi conceput şi prea puţini spre a le enunţa: acesta este caracterul implicit al marilor strategii anonime, aproape mute, care coordonează tactici elocvente ai căror „inventatori” ori responsabili sunt de cele mai multe ori lipsiţi de ipocrizie;

        — Acolo unde există putere, există şi rezistenţă şi cu toate acestea – sau mai curând chiar. Datorită acestui fapt – rezistenţa nu se află niciodată într-o poziţie de exterioritate în raport cu puterea.

        Trebuie să admitem că suntem în mod necesar „în” putere, că nu putem să ne sustragem ei, că în raport cu ea nu există exterioritate absolută, deoarece am fi atunci, fără speranţă, supuşi legii? Sau că, dacă istoria este viclenia raţiunii, puterea ar fi, la rându-i, viclenia istoriei – cea care iese tot timpul victorioasă? Ar însemna să nu ţinem scama de caracterul strict raţional al raporturilor de putere.

        Ele nu pot exista decât în funcţie de o multitudine de puncte de rezistenţă care au, în relaţiile de putere, rolul de adversar, de ţintă ori de punct de sprijin. Aceste puncte de rezistenţă sunt omniprezente în reţeaua puterii. Nu există, deci, în raport cu puterea, un loc al marelui Refuz – suflet al revoltei, focar al tuturor răscoalelor, lege pură a revoluţionarului. Există mai multe rezistenţe – care constituie tot atâtea cazuri aparte: posibile, necesare, improbabile, spontane, sălbatice, solitare, concertate, supuse, violente, ireductibile, dispuse la compromis, materialiste ori gata de sacrificiu; prindefiniţie, ele nu pot exista decât în sfera strategică a relaţiilor de putere. Ceea ce nu înseamnă că ele nu sunt decât o consecinţă, tiparul negativ ce formează, raportat la dominaţia esenţială, reversul mereu pasiv, sortit tot timpul eşecului. Rezistenţele nu ţin de câteva principii eterogene; ele nu sunt nici o iluzie ori o promisiune neapărat nerespectată, ci constituie celălalt termen în interiorul relaţiilor de putere; cel care li se opune tot timpul. Aceste rezistenţe sunt, şi ele, neregulat distribuite: punctele, nodurile, focarele de rezistenţă sunt risipite cu o densitate mai mare sau mai mică în timp şi spaţiu, aducând uneori în prim-plan, în mod definitiv, grupuri ori indivizi, făcând să devină incandescente anumite puncte ale corpului, anumite momente ale vieţii, anumite tipuri de comportament. Avem de-a face cu mari şi radicale rupturi, cu nişte masive divizări binare? În unele cazuri, da. Dar cel mai adesea este vorba de puncte de rezistenţă mobile şi efemere, instaurând într-o societate clivaje ce se deplasează, distrugând unităţi şi determinând regrupări, punându-şi amprenta pe indivizii înşişi, fragmcntându-i şi remodelându-i, delimitând în trupul şi în sufletul lor regiuni ireconciliabile. Aşa cum reţeaua raporturilor de putere formează până la urmă un ţesut dens care traversează aparatele şi instituţiile, fără a se localiza exact în ele, tot astfel migrarea punctelor de rezistenţă traversează stratificările sociale şi unităţile individuale. Şi, poate, codificarea strategică a acestor puncte de rezistenţă este aceea care face o revoluţie posibilă, într-o oarecare măsură aşa cum statul se sprijină pe integrarea instituţională a raporturilor de putere.

        Trebuie să încercăm o analiză a mecanismele de putere în acest domeniu al raporturilor de forţă. Astfel vom putea eluda sistemul Suveran-Lege, care a fascinat gândirea politică atâta amar de vreme. Şi dacă este adevărat că Machiavclli a fost unul dintre puţinii autori – şi, probabil că în aceasta rezidă scandalul „cinismului” său – care au conceput puterea Principelui în termeni deraporturi de forţă, poate ar trebui ca noi să facem un pas înainte, să lăsăm deoparte persoana Principelui şi să descifrăm mecanismele de putere plecând de la strategia imanentă raporturilor de forţă.

        Întorcându-ne la sex şi la discursurile de adevăr care şi 1-au apropriat, chestiunea care se ridică nu trebuie aşadar să fie: în condiţiile unei anume structuri statale date, în ce fel şi pentru care motive puterea are nevoie să instituie un sistem de cunoaştere a sexului? Nu este relevantă nici întrebarea: cărei dominaţii de ansamblu i-a servit atenţia acordată, din secolul al XVIII-lea, producerii de discursuri adevărate despre sex? Nu se pune problema nici să aflăm ce lege a guvernat la fel de mult regularitatea comportamentului sexual şi exactitudinea a ceea ce se spunea despre el. Mai curând cred că întrebarea este următoarea: într-un anume tip de discurs despre sex, într-o formă anume de extorcare a adevărului ce apare istoriceşte şi în locuri determinate (în jurul trupului copilului, privitor la sexul femeii, cu ocazia practicilor de control al natalităţii etc.) care sunt relaţiile de putere cele mai imediate, cele mai locale, care acţionează? Cum fac ele posibile aceste tipuri de discurs şi, invers, cum le folosesc drept suport aceste discursuri?

        Cum este transformat, prin chiar exercitarea lor, jocul acestor relaţii de putere: consolidare a unor termeni, estompare a altora, efecte de rezistenţă,contra-investiri, în aşa fel încât nu există un tip de aservire fix, stabilit o dată pentru totdeauna? Cum se înlănţuie aceste relaţii de putere potrivit logicii unei strategii globale care ia retrospectiv înfăţişarea unei politici unitare şi voluntariste a sexului? Vorbind în termeni schematici mai degrabă decât să reducem la forma unică a marii Puteri toate violenţele infinitezimale exercitate asupra sexului, toate privirile tulburi în direcţia lui, toate metodele cărora li se anulează cunoaşterea posibilă, este necesar mai curând să încrustăm adânc producţia abundentă a discursurilor despre sex în câmpul relaţiilor de putere multiple şi mobile.

        De aceea propunem, cu titlu preliminar, patru reguli; ele nu trebuie totuşi luate ca nişte imperative metodice, constituindu-sc cel mult ca nişte recomandări la prudenţă.