L. Regula imanenţei.

        Nu trebuie să se creadă că ar exista un domeniu anume al sexualităţii care să releve de drept de o cunoaştere ştiinţifică, dezinteresată şi liberă, dar asupra căruia exigenţele – de ordin economic ori ideologic – ale puterii ar fi făcut să acţioneze mecanisme de interdicţie. Dacă sexualitatea a devenit un domeniu de cunoaştere, aceasta s-a întâmplat plecând de la relaţiile de putere care au stipulat-o ca obiect posibil; în schimb, dacă puterea a putut sa şi-ofixeze drept ţintă, aceasta s-a întâmplat pentru că anumite tehnici de cunoaştere, proceduri de discurs au putut să o învestească, între tehnicile de cunoaştere şi strategiile de putere nu există nici o exterioritate, deşi fiecare are un rol specific şi se definesc una pe alta în funcţie de diferenţa dintre ele. Punctul de pornire va fi, aşadar, ceea ce ar putea fi numit „focarele locale” de putere-cunoaştere; spre exemplu, raporturile care se instituie între penitent şi confesor, sau între credincios şi duhovnic: aici, şi sub semnul „cărnii” care se cere a fi stăpânită, diferite forme de discurs – examinare a conştiinţei, interogatorii, mărturisiri, interpretări, discuţii – vehiculează, într-un du-te-vino continuu, forme de înrobire şi scheme de cunoaştere, în acelaşi mod, corpul copilului, pus sub supraveghere, împresurat în leagănul său, în pat ori în camera sa de o întreagă turmă de părinţi, doici, servitori, pedagogi şi medici, cu toţii urmărind cu atenţie cele mai mici manifestări ale sexului său, a fost, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, un alt „focar local” de putere-cunoaştere.