Gospodăria lui Ischornah

În Economicul lui Xenofon aflăm cel mai cuprinzător tratat despre viaţa matrimonială pe care ni 1-a lăsat cultura Greciei antice. Textul este o culegere de învăţături referitoare la modul de conducere al casei şi averii, în afară de recomandările privind administrarea domeniului, călăuzirea lucrătorilor, selectarea culturilor, aplicarea la momentul cel mai potrivit a feluritelor tehnici, vânzarea sau cumpărarea de bunuri necesare, Xenofon mai înfăţişează aici şi numeroase reflecţii generale în privinţa necesităţii de a se face apel la practici raţionale, pe care le desemnează fie prin termenul cunoaştere (episteme), fie prin cel de artă sau tehnică

        (techne), în privinţa scopului propus (păstrarea şi extinderea patrimoniului) şi a mijloacelor de realizare ale acestui obiectiv, adică asupra artei de a conduce, tema recurentă a textului.

        Stratul, social la care se referă analiza menţionată este foarte important din punct de vedere social şi politic. Este vorba despre mica lume a proprietarilor de pământ, care au datoria de a păstra, de a mări şi de a da mai departe copiilor lor averea familiei. Xenofon o opune în mod explicit lumii meşteşugarilor, al căror mod de a trăi nu este benefic nici sănătăţii lor (din pricina condiţiilor de lucru), nici prietenilor lor (care nu au posibilitatea să-i ajute), nici treburilor publice (n-au timp să se ocupe de problemele cetăţii)1. În schimb, activitatea proprietarilor de pământ arc loc în egală măsură în piaţa publică, în agora, unde îşi pot satisface îndatoririle de prieteni şi de

        1 XENOFON, Economiqm, IV, 2-3.

        J 46 cetăţeni, ca şi în oikos. Acesta nu este constituit doar de casă, ciinclude ogoarele şi alte bunuri, oriunde ar fi ele (chiar şi în afara limitelor cetăţii): „Gospodăria unui bărbat este tot ce are el”1; ea defineşte o întreagă sferă de activităţi. De ea sunt legate stilul de viaţă şi o ordine etică. Modul de trai al proprietarului, dacă el îşi conduce aşa cum trebuie domeniul, este, în primul rând, bun pentru el: un exerciţiu de rezistenţă, un antrenament fizic, util trupului, sănătăţii şi vigorii sale; îndeamnă la pietate deoarece permite oferirea de sacrificii bogate zeilor; avantajează relaţiile de prietenie, deoarece îi dă prilejul să fie generos, ospitalier şi să-şi arate mărinimia faţă de cetăţeni, în plus, se face util cetăţii în întregul ci, sporindu-i bogăţia şi fiind un bun apărător al ei: proprietarul funciar, obişnuit cu munca grea, este un soldat viguros, iar patrimoniul său îl motivează să apere cu mult curaj pământul patriei2.

        Toate avantajele personale şi civice ale vieţii de proprietar duc spre ceea ce Xcnofon consideră meritul esenţial al artei „economice”: ca te învaţă cum să conduci. Să conduci oikos-ul înseamnă să comanzi; a comanda în casă este acelaşi lucru cu a-ţi exercita puterea în cetate, în Amintiri, Socrate îi spune lui Nicomachides: „Nu-i dispreţul pe bunii administratori; mânuirea treburilor particulare nu se deosebeşte decât prin număr de cele publice; în rest, sunt asemănătoare.; conducătorii treburilor publice au în subordinca lor indivizi asemănători celor folosiţi pentru administratorii domeniilor private, iar cei care ştiu să folosească oamenii conduc la fel de bine treburile private şi pe celepublice”. Dialogul despre economie este structurat ca o serioasă analiză a artei de a conduce.

        La început, este amintit Cyrus cel Tânăr care veghea personal la buna administrare a culturilor sale, muncea în grădină în fiecare zi, dar ştia să-şi conducă atât de bine oamenii în bătălii încât nici un soldat n-a dezertat vreodată: au preferat să moară pe cadavrul lui

        1 Ibid., 2.

        ' Această apologie a agriculturii şi enumerarea efectelor sale benefice în toi capitolul V al Economicului.

        3 XENOFON, Memorables, III, 4.

        Decât să-l părăsească1. Pentru simetrie, sfârşitul textului evocă modul de adresare al acestui suveran model, aşa cum îl aflăm fie la „căpeteniile de mare caracter”, întotdeauna ascultate cu devotament de soldaţi, fie la capul de familie, a cărui purtare dreaptă şi cumpănită îi încurajează pe muncitori, imediat cum îl văd, fără ca el să se supere, să ameninţe sau să pedepsească. Arta domestică este asemănătoare celei politice sau celei militare, cel puţin în privinţa conducerii altora2.

        În acest cadru al unei arte a „economiei” Xenofon ridică problema raporturilor dintre soţi. Soţia, ca stăpână a casei, este un personaj esenţial în gospodărirea oikos-ului. „Există cineva în seama căruia poţi lăsa mai multe treburi importante decât poţi lăsa în seama soţiei?”, îl întreba Socrate pe Critobul, iar în continuare adaugă: „Eu cred că o soţie asociată în problemele menajului este la fel de importantă ca bărbatul, şi asta spre binele tuturor”; aşadar, dacă aici „totul este bine făcut, casei îi merge bine; dacă nu, gospodăriaeste pusă în primejdie”3. Dar, în ciuda importanţei sale, soţia nu este cu adevărat pregătită pentru rolul cuvenit: în primul rând, tinereţea sa şi sumara educaţia primită („când ai luat-o de nevastă era foarte tânără şi nu fusese lăsată, pe cât posibil, nici să vadă, nici să audă nimic, ca să spunem aşa”); tot astfel, absenţa cvasi-totală de relaţii cu soţul ei, care rareori discută cu ea („cu cine vorbeşti mai puţin decât cu soţia ta?”)4. Chiar în acest punct apare pentru soţ necesitatea de a institui cu soţia sa relaţii de formare şi de orientare în acelaşi timp. Într-o societate în care fetele sunt măritate foarte de tinere – de multe ori în jurul a cincisprezece ani – cu bărbaţi care au uneori de două ori vârsta lor, legătura matrimonială, căreia oikos îi serveşte drept sprijin şi context, ia înfăţişarea unei pedagogii şi a unei îndrumări a comportamentului. Răspunderea este a bărbatului. A cui este vina atunci când femeia, în loc să aibă o conduită avantajoasă pentru soţ, îi pricinuieşte doar

        XENOFON, Economique, IV, 18-25.

        2 Ibid., XXI, 4-9.

        3 Ibid., III, 15.

        * Ibid., 111, 12-13.

        Neplăceri? A soţului. „Dacă o oaie cade bolnavă, este vinovat păstorul; dacă un cal este nărăvaş, este învinuit călăreţul; cât despre femeie, dacă soţul ei o călăuzeşte bine şi cu toate astea ea îi administrează prost averea, în mod firesc responsabilitatea îi revine femeii; dar dacă femeia greşeşte pentru că el nu i-a dat învăţătura cuvenită, nu este drept ca responsabilitatea să fie a soţului?”1.

        De aici pot fi trase mai multe concluzii: că relaţiile dintre soţi nu sunt rupte din context. Nu sunt privite, în primul rând, ca o simplă relaţie a unei perechi formate dintr-un bărbat şi o femeie care, undeva, ar administra o casă şi de o familie. Xenofon dezbate pe larg relaţia matrimonială, dar indirect, contextual şi tehnic; o tratează în cadrul lui oikos, ca pe un aspect al responsabilităţii de conducător a soţului şi urmărind să determine cum şi-ar putea acesta transforma soţia într-o colaboratoare, o sunergos, care îi este necesară pentru aplicarea raţională a economici.

        Lui Ischomah i se cere să arate că această metodă poate fi învăţată: pentru a da valoare lecţiei sale, el nu trebuie să fie decât „un om bine intenţionat”; mai înainte şi Ischomah fusese în situaţia în care se afla Critobul; se însurase cu o fată foarte tânără – avea cincisprezece ani şi nu învăţase decât cum se face o manta şi cum se împarte lâna la ţesătoare1; însă Ischomach a educat-o atât de bine şi a preschimbat-o într-o colaboratoare atât de pricepută, încât acum poate lăsa în seama ei administrarea casei, în vreme ce el se ocupă de treburile sale pe ogor sau în agora, adică în acele locuri destinate exclusiv activităţii masculin. Ischomah va face, pentru Critobul şi Socrate, o demonstraţie despre „economie”, despre arta conducerii oikos-ului; înainte de sfaturile asupra administrării unui domeniu agricol, va trata, fireşte, problema casei, a cărei conducere trebuie să fie foarte bine organizată pentru a lăsa timpul necesar pentru turme şi ogoare şi pentru ca toată munca din afara casei să nu devină zadarnică din pricina neorânduielii casei.

        1 Ibid, 111, 11.

        1. Ischomah reaminteşte principiul căsătoriei relatând discursul pe care i-l ţinuse tinerei sale soţii, la un timp după ce se căsătoriseră, când ea se „învăţase” cu el şi devenise „suficient de sociabilă pentru a discuta”: „De ce te-am luat cu de soţie şi de ce mi tc-au dat părinţii tăi?” Ischomah răspunde tot el: „Pentru că ne-am gândit, eu pentru mine, părinţii tăi pentru tine, la cea mai bună asociere pentru casa şi copiii noştri”2. Deci, legătura conjugală este definită printr-o asimetrie iniţială – bărbatul decide în ceea cc-l priveşte, în vreme ce familia decide pentru fată – şi prin dublul său scop: casa şi copiii; mai înţelegem de aici că problema copiilor este pentru moment lăsată deoparte şi că, înainte de a fi formată pentru funcţia de mamă, tânăra femeie trebuie să fieo bună stăpână a casei3. Ischomah demonstrează că acest rol este unul de asociat; n-a fost luată în considerare contribuţia fiecăruia4, ci doar modul cum se străduie fiecare în vederea scopului comun, adică „păstrarea averii în cea mai bună stare posibilă şi sporirea ci cât de mult, prin metode onorabile şi legitime”5. De remarcat că se insistă asupra anulării inegalităţilor care existau între cei doi soţi la începutul căsătoriei şi asupra legăturii de asociere care pe parcurs se formează între ei; totodată, vedem că această comunitate, kolnonia, nu se constituie într-o relaţie duală – nu între doi indivizi, ci prin intermediul unui scop comun, casa: păstrarea şi dinamica dezvoltării sale. De aici, poate demara o analiză a formelor acestei „comunităţi” şi a specificului rolurilor pe care le au cei doi soţi în cadrul ei.

        2. Pentru a defini funcţiile respective în gospodărie, Xcnofon porneşte de la noţiunea de „adăpost”: când au creat prima pereche de oameni, zeii s-au gândit la descendenţi şi la perpetuarea

        1 Ibid., VII, 5.

        2 Ibid., VII, 11.

        3 Ibid., VII, 12.

        4 Ischomah insistă să se anuleze diferenţele dintre soţi, fiecare având aportul său la conducerea oiko. I-ului. VII, 13.

        Ibid., VII, 15.

        Seminţiei, la ajutorul de care oamenii au nevoie la bătrâneţe şi la necesitatea de a nu „trăi în aer liber ca animalele”: oamenii „este clar că au nevoie de un acoperiş”. La o primă vedere, descendenţii conferă familiei dimensiunea sa temporală, iar adăpostul organizarea sa în spaţiu. Dar situaţia este mai complexă decât atât.

        „Adăpostul” stabileşte o zonă exterioară şi una interioară, din care prima este domeniul bărbatului, iar cealaltă este locul privilegiat al femeii, dar şi locul în care se pune laolaltă, se acumulează şi se păstrează ceea ce a fost obţinut; a „adăposti” înseamnă a lua măsuri pentru repartizarea judicioasă, la momentul potrivit, în afara casei bărbatul seamănă, cultivă pământul, creşte animale; el vine acasă cu produsul muncii lui sau cu cel căpătat prin trocuri; în casă, femeia primeşte, păstrează şi distribuie după nevoi. „Datorită activităţii bărbatului se aduc, în general, bunuri în casă, dar felul cum le administrează femeia reglementează consumul în majoritatea cazurilor”'. Cele două roluri suntcomplementare şi lipsa unuia

        — Ar face pe celălalt inutil: „Ce-aş mai păstra, spune femeia, dacă n-ai fi tu să aduci proviziile din afară?”, la care soţul răspunde: dacă acasă n-ar fi nimeni să păstreze ce am adus, „aş fi ca un smintit care varsă apă într-un vas fără fund”2. Aşadar, avem două locuri, două forme de activitate, două moduride structurare a timpului: pe de o parte (cel al bărbatului), producţia, ritmul anotimpurilor, aşteptarea strângerii recoltelor, alegerea momentului potrivit; pe de alta (cel al femeii), păstrarea şi consumul, aşezarea în ordine şi împărţirea, dar mai ales orânduiala: când este vorba despre ordinea din spaţiul casei, Jschomah vorbeşte pe larg despre toate sfaturile date soţiei sale pentru ca ea să poată regăsi ce~a pus la păstrare, făcând astfel din cămin un loc al ordinii, unde fiecare lucru are un loc al său.

        Astfel încât cei doi soţi să poată duce la bun sfârşit împreună aceste sarcini diferite, zeii au înzestrat fiecare sex cu însuşiri speci- ' Ibid., VII, 19-35. Despre însemnătatea orânduirii spaţiului în gospodărirea casei, cf. J.

        — P. Vernant, „Hestia-Hermes. Sur l'expression religieuse de l'espacc chcz Ies Grecs”, Mythe et Pensee chez Ies Grecs, I, pp. 124-170.

        5 XENOFON, Economique, VII, 39-40.

        Fice. Trăsături fizice: bărbaţilor, care trebuie „să are, să însămânţeze, să planteze, să crească animale în aer liber”, li s-a hărăzit să suporte frigul, căldura, mersul pe jos; femeile, deoarece muncesc la adăpostul casei, sunt mai puţin rezistente. Tot astfel sunt rânduite şi trăsăturile de caracter: femeile, prin firea lor, sunt temătoare, dar aceasta are şi reversul său pozitiv: le face să aibă grijă de provizii, de teamă să nu se strice, şi să calculeze bine consumul; în schimb, bărbatul este curajos, căci, lucrând în exteriorul casei, trebuie să protejeze de tot ceea ce i-ar aduce necazuri.

        Într-un cuvânt, „încă de la origini, divinitatea a potrivit firea femeii cu muncile şi preocupările din interiorul casei, iar firea bărbatului cu cele din afara ei”1.1-a înzestrat, însă, şi cu anumite calităţi comune: fiecare având rostul său, bărbatul şi femeia trebuie „să dea şi să primească”; fiind amândoi responsabili pentru gospodărie, au fost dăruiţi de zei, în mod egal, cu memorie şi atenţie

        (mneme şi epimeleia).

        Deci, fiecare dintre soţi arc o fire anumită, o formă de activitate şi un loc, determinate prin raport cu necesităţile din oikos; „legea” – nomos impune ca ci să le respecte: să le exercite în fiecare zi, ceea ce se potriveşte exact intenţiilor naturii, care-i stabileşte fiecăruia îndatorirea şi locul şi, de asemenea, ce este nimerit să facă şi ce nu.

        Această „lege” declară frumoase (kala) „ocupaţiile pentru care divinitatea i-a înzestrat pe fiecare cu maximum de însuşiri naturale”: astfel, este mai bine (kallion) pentru femeie „să stea în casă decât se se ocupe cu treburi în afară” şi mai puţin bine pentru bărbat „să rămână acasă” în loc să „vadă de muncile de afară”. Modificarea acestei împărţiri a rolurilor, trecerea de la o activitate la altasemnifică o ofensă pentru nomos: „Dacă cineva acţionează împotriva naturii dăruite lui de divinitate, părăsindu-şi, ca să spunem aşa, postul

        (atakton), n-are cum să scape de privirea zeilor şi este pedepsit pentru că şi-a neglijat munca sa, ocupându-se de cea a nevestei”3.

        Deosebirea „naturală” dintre bărbat şi femeie, specificitalVa aptituIbid., VII, 22.

        ' Ibid., VII, 26.

        'Ibid., VII, 31.

        Dinilor lor sunt strâns legate de orânduiala casei; ele sunt făcute pentru această ordine care, în schimb, le impune ca nişte obligaţii.

        3. Textul, atât de amănunţit când stabileşte distribuţia îndatoririlor în casă, se limitează la a fi discret în ceea ce priveşte raporturile sexuale – fie că este vorba de locul lor în relaţiile dintre soţi, fie de interdicţiile ce-ar putea decurge din căsătorie. Importanţa descendenţilor nu este trecută cu vedere, ci este recurentă în intervenţia lui Ischomah: el o prezintă ca unul dintre marile obiective ale căsătoriei1; mai arată că natura a înzestrat femeia cu o deosebită gingăşie pentru creşterea copiilor, şi spune cât de important este ca la bătrâneţe omul să-şi afle un reazem în copiii săi3. Dar nu se aminteşte nimic nici despre procrcaţie, nici despre precauţiile necesare pentru a avea descendenţi reuşiţi: încă nu venise vremea discutării acestor probleme cu tânăra-i soţie.

        Totuşi, multe pasaje fac referiri la comportamentul sexual, la cumpătarea necesară şi la atracţia fizică dintre soţi. Să amintim, în primul rând, începutul dialogului, când cei doi interlocutori vorbesc despre economie ca ştiinţă a conducerii casei. Socrate îi evocă pe cei care, cu toate că sunt dotaţi pentru asta, nu vor să-şi folosească talentele fiindcă sun supuşi unor stăpâni invizibili care sălăşluiesc în fiinţa lor: trândăvie, slăbiciune sufletească, indiferenţă, precum şi – cei mai tenace dintre aceşti stăpâni – lăcomia, beţia, dcsfrânarea, ambiţiile nebuneşti şi ruinătoare. Cei înrobiţi tiraniei poftelor îşi distrug trupul, sufletul şi căminul4. Critobul se laudă că el a trimfat asupra acestor duşmani: educaţia sa morală 1-a înarmat cu o enkrateia suficientă. „Când mă analizez, mi se pare că stăpânesc destul de bine aceste patimi, astfel încât, dacă voiai să-mi dai sfaturi despre cum să-mi cresc averea, nu socotesc că m-ar împiedica să fac asta cei cărora tu le spui stăpâni”5. Această stăpânire de

        1 El precizează că divinitatea uneşte bărbatul cu femeia în vederea asigurării descendenţilor, iar legea în vederea gospodăririi averii, VII 30.

        2 Ibid., Vil, 23.

        3 Ibid., Vil, 12.

        4 Ibid., 22-23.

        1 Ibid., II, sine îi dă lui Critobul dreptul de a vrea să aibă rolul de stăpân al casei şi să-şi înveţe îndatoririle. Trebuie să fie conştient că funcţiile de cap al familiei, căsătoria, conducerea oikos-uluî implică faptul că este în stare să se conducă şi pe sine.

        În continuare, pentru ca el să poată, în felul său, să-şi îndeplinească menirea domestică, Ischomah aşează, printre diversele însuşiri cu care naturaa dotat cele două sexe, stăpânirea de sine

        (enkrateia); el face din aceasta nu o caracteristică a bărbatului sau femeii, ci o virtute comună ambelor sexe, la fel de importantă ca memoria sau atenţia. Diferenţe de la individ la individ pot varia distribţia acestei însuşiri; ceea ce indică marea sa semnificaţie în viaţa matrimonială este faptul că ea îl recompensează pe cel mai bun dintre cei doi parteneri: el sau ea, cel mai bun, este dăruit de zei cu enkrateia'.

        În cazul lui Ischomah este vădit cum cumpătarea sa o îndrumă şi pe soţie. Există în acest dialog un episod care face explicit referire la unele aspecte ale vieţii sexuale a soţilor: cel în care este vorba de machiaj şi fard2. Subiect important în morala antică, pentru că podoabele ridică problema raporturilor dintre adevăr şi plăceri; introducând artificialul în acest raport, tulbură principiile reglării lor fireşti. Chestiunea cochetăriei la soţia lui Ischomah nu are nimic de a face cu fidelitatea ei (afirmată pe tot parcursul textului) şi nici cu cheltuiala ce o presupune; problema e de a şti cum se poate prezenta femeia şi cum e recunoscută de soţul său ca obiect de plăcere şi partener sexual în relaţia conjugală. Ischomah o tratează sub formă de lecţie: într-o zi, pentru a-i plăcea (să pară că arc „tenul mai luminos” decât în realitate, obrajii „mai rumeni” şi „mijlocul mai subţire”), soţia lui apare încălţată în sandale cu tălpi groase şi fardată cu ceruză. Pentru a-şi arăta dezaprobarea, el îi răspunde printr-o dublă lecţie.

        Prima este negativă; este o critică a fardării ca înşelătorie, înşelătorie care pe străini îi poate convinge, dar nu şi pe un om cu care trăieşte şi care, aşadar, poate s-o vadă când se trezeşte, când

        1 Ibid., VII, 27.

        2Ibid., X. 1-8.

        Plânge, când este transpirată sau a ieşit din baie. Ischomah critică această amăgire mai ales pentru că ea nesocoteşte un principiu fundamental al căsătoriei. Xenofon nu enunţă direct aforismul atât de des citat, potrivit căruiacăsătoria este o comunitate (koinonia) de bunuri, de viaţă şi de trupuri; dar este clar că, pe parcursul acestui text, presupune tema acestei triple comunităţi: a bunurilor, spunând că amândoi trebuie să uite ce-a adus fiecare în căsnicie; a vieţii celor doi, unul dintre scopuri fiind prosperitatea patrimoniului; în sfârşit, a trupurilor, într-un mod explicit afirmată (ton somaton koinonesantes). Or, comunitatea de bunuri exclude amăgirea, iar bărbatul care îşi face soţia să-l creadă mai bogat decât este are o atitudine necinstită faţă de ca; tot astfel, nu trebuie să se amăgească unul pe altul în privinţa trupurilor lor; el să nu se dea pe faţă cu cinabru, iar ca să nu se sulemenească cu ceruză. In aceasta rezidă adevărata comuniune a trupurilor. In relaţia dintre soţi, atracţia dintre bărbat şi femeie trebuie fie firească, la fel cum se întâmplă la animale: „Zeii au făcut caii fiinţele cele mai plăcute din lume pentru cai, vitele pentru vite, oile pentru oi; la fel, şi oamenilor (anthropoi) nu li se pare nimic mai plăcut decât trupul omului despuiat de orice artificiu”1. Atracţia naturală trebuie să servească drept origine relaţiilor sexuale dintre soţi şi comunităţii de trupuri pe care ei o formează. Enkrateia lui Ischomah respinge toate podoabele deşarte care nu folosesc decât la înmulţirea poftelor şi a plăcerilor.

        Se ridică, totuşi, o întrebare: cum poate femeia să se asigure că va fi întotdeauna dorită de soţul ei şi că nu va fi înlocuită de el, într-o bună zi, cu o femeie mai tânără şi mai frumoasă? Tânăra soţie formulează foarte clar această întrebare. Ce trebuie să facă o femeie nu numai pentru a părea, dar şi pentru a fi cu adevărat frumoasă şi a-şi menţine frumuseţea? 2 într-un mod care nouă ni se poate părea bizar, din nou gospodăria şi administrarea ei vor fi condiţia decisivă a frumuseţii. Oricum, după Ischomah, frumuseţea adevărată a soţiei e îndestul asigurată de ocupaţiile sale gospodă- ' Ibid., X. 7,

        2 Ibid., X. 9, reşti, dacă ea le îndeplineşte cum se cuvine. El o sfătuieşte să nu mai stea pe jos, ghemuită ca o sclavă sau lâncedă precum o cochetă. Trebuie să stea în picioare, să supravegheze, să controleze, să meargă din încăpere în încăpere ca să vadă dacă totul este în bună rânduială; poziţia dreaptă şi mişcarea vor oferi corpului ei ţinuta, alura care caracterizează, în ochii grecilor, morfologia insului liber (în continuare, Ischomah va demonstra că bărbatul îşi formează puterea de soldat şi de cetăţean liber prin participarea sa activă la responsabilităţile unui administrator) '. Stăpânei casei i se recomandă să frământe pâinea, să cureţe şi să pună în ordine hainele sau lenjeria2, în acest fel se formează şi se menţine frumuseţea trupului; calitatea stăpânirii de sine îşi arc, ca pandant fizic, frumuseţea. Mai mult, îmbrăcămintea curată şi elegantă a soţiei o distinge de slujitorii săi, faţă de care va avea întotdeauna ascendentul că încearcă să placă de bunăvoie, în loc de a fi silită, precum o sclavă, să se supună şi să suporte constrângerea: Xcnofon pare a face aici aluzie la principiul, enunţat în altă parte3, că plăcerea căpătată cu forţa este mult mai puţin plăcută decât cea oferită de soţie soţului ei. Aşadar, prin formele -unei frumuseţi fizice, strâns legate de statutul său privilegiat şi prin liberavoinţă de a plăcea (charizesthai), stăpâna casei va fi întotdeauna cu totul superioară celorlalte femei din casă.

        În acest text închinat artei „masculine” a conducerii casei – soţie, avere, slujitori – nu se vorbeşte nicăieri, nici aluziv, despre fidelitatea sexuală a soţiei şi despre faptul că soţul ei trebuie să-i fie singurul partener sexual: este un principiu necesar şi asumat ca dinainte acceptat. Referitor la atitudinea cumpătată şi înţeleaptă a soţului, ea nu este niciodată definită ca un monopol, acordat soţiei, al tuturor activităţilor sale sexuale. Ceea ce este important în căsnicie, ceea ce este esenţial în buna rânduială a casei, unde trebuie să domnească pacea, este ca femeia să-şi poată menţine ca soţie legitimă situaţia privilegiată conferită de căsătorie: să nu-i fie preferată

        Ibid., X, 10.

        ' Ibid., X. 11.

        ; XENOFON, Hieron, l o alta, să nu fie detronată din statutul şi demnitatea sa, să nu fie substituită pe lângă soţul ei de o alta, aceasta o preocupă înainte de orice. Pericolul nu rezidă în plăcerea pe care şi-o oferă bărbatul aiurea, ci în rivalităţile care se pot naşte între soţie şi celelalte femei,pentru poziţia în casă şi alte avantaje. Soţul „fidel” (pistos) nu este cel care va asocia căsătoria cu renunţarea la orice plăcere sexuală cu altă femeie, ci bărbatul care îi lasă soţiei până la sfârşit privilegiile recunoscute, câştigate prin căsătorie, ale femeii. Aşa văd lucrurile şi soţiile „înşelate” din tragediile lui Euripide; Medeea protestează contra „infidelităţii” lui lason: el şi-a luat o soţie de spiţă regală, iar copiii cu aceasta îi vor umili şi-i vor înrobi pe cei pe care lason i-a avut cu ea1. „Trădarea” lui Xouthos o face pe

        Creusa să deplângă faptul că va trăi „fără copii” şi că, „va sta singură mtr-o casă pustie”; i se spune că „în casa sa”, adică a tatălui ei

        Erchteu, va intra ca „stăpân fără nume, fără mamă, fiul vreunei sclave oarecare”2.

        Situaţia privilegiată a soţiei, pe care un soţ bun trebuie să o păstreze, este presupusă în actul de căsătorie. Dar acesta nu este obţinut o dată pentru totdeauna şi nu este garantat de vreun angajament moral pe care şi-l ia soţul; chiar şi exceptând cazurile de repudiere sau de divorţ este posibilă o decădere a soţiei din drepturile ei. Economicul lui Socrate şi discursul lui Ischomah arată că, dacă înţelepciunea soţului – enkrateia sa, dar şi priceperea de cap al familiei – este tot timpul dispus să recunoască privilegiile soţiei, la rândul ei aceasta, pentru a şi le menţine, trebuie să-şi exercite cât poate de bine atribuţiile în casă. Ischomah nu-i făgăduieşte la început soţiei nici „fidelitate sexuală”, în sensul în care o înţelegem noi, nici măcar că nu va trebui niciodată sa se teamă că el va prefera o altă femeie; dar, aşa cum o asigură că activitatea ele stăpână a casei, aspectul şi ţinuta îi vor da mai mult farmec decât slujitoarelor, o asigurăşi că în acest fel va putea să rămână în casă şi să-şi menţină situaţia cea mai înaltă până la bătrâneţe. O provoacă aluziv, chiar, la un fel de întrecere cu el în buna conduită şi în so- ' EURIPIDE, Medee, v, 465 sq.

        „ Id., Ion, v, 836 sq.

        Luţionarea problemelor casei; dacă ea poate să câştige, nu mai trebuie să se teamă de nici o rivală, nici măcar de una mai tânără.

        „Cea mai dulce plăcere pentru tine va fi atunci când, arătându-te mai bună, mă vei face slujitorul tău şi, departe de a-ţi fi teamă că îmbătrânind, nu vei mai fi preţuită de mine, eu te voi privi ca pe o tovarăşă de cea mai marc nădejde, iar copiii tăi ca pe o gospodină destoinică şi cu atât mai onorată în casă”1.

        În această etică a căsniciei, „fidelitatea” prescrisă soţului este aşadar pe dc-a-ntregul diferită de exclusivitatea sexuală cerută soţiei. Ea se referă la păstrarea statutului soţiei, a privilegiilor şi a întâietăţii sale în raport cu alte femei. Dacă implică şi o oarecare reciprocitate de conduită între bărbat şi femeie, aceasta este doar în sensul că fidelitatea masculină ar fi reacţia nu atât la comportamentul sexual adecvat al femeii – lucru înţeles de la sine – ci a felului în care ea se pricepe să se poarte în casă şi să conducă gospodăria. Aşadar, există o reciprocitate, dar şi o asimetric fundamentală, pentru că cele două comportamente, deşi recurg unul la celălalt, nu se întemeiază pe aceleaşi exigenţe şi nu se conformează unor principii identice. Cumpătarea soţului ţine de arta de a conduce, de a se conduce şi de a călăuzi o soţie pe care trebuie s-opăstreze şi s-o respecte totodată, fiindcă ea este, în raport cu soţul său, stăpâna supusă a casei.

        XENOFON, Economique, VII, 41-42.