Despre regim în general

        Pentru a stabili importanţa pe care grecii o acordau regimului, sensul general conferit „dieteticii” şi modalitatea prin care conectau aplicarea sa cumedicina, vom recurge la două relatări; una o aflăm în colecţia hipocratică, alta la Platou.

        Autorul tratatului despre Medicina veche, departe de a considera regimul ca pe o practică înrudită cu arta medicală – una dintre aplicaţiile sau prelungirile sale – gândeşte medicina ca o preocupare principală şi esenţială a regimului1. Autorul crede că omenirea s-ar fi separat de viaţa animală printr-un fel de ruptură de regim alimentar; la început, oamenii ar fi avut o alimentaţie similară cu a animalelor: carne, verdeţuri crude, ncprcparatc prinacţiunea focului. Acest mod de hrană îi putea face mai puternici pe cei viguroşi, dar era prea aspru pentru cei mai firavi: pe scurt, primii oameni mureau ori foarte tineri, ori la o vârstă înaintată. Atunci au căutat un regim mai potrivit „naturii lor”: este regimul pe care-l urmează şi în zilele noastre, în virtutea dietei mai puţin severe, bolile ar fi devenit mai puţin mortale; probabil că au realizat că hrana celor sănătoşi nu era bună pentru bolnavi: acestora le trebuiau alte alimente. Atunci ar fi luat naştere medicina ca „dietă” utilă bolnavilor, pornind de la încercarea de a găsi un regim specific care să fie cel mai bun. În această povestire a originilor, cea care apare mai întâi este dietetica, iar medicina este una dintre aplicaţiile sale.

        HIPPOCRAT, L 'Ancienne medecine, III.

        Platou, destul de neîncrezător în dietetică, cel puţin din pricina exceselor de care se temea – din raţiuni politice şi morale care vor fi considerate – crede, dimpotrivă, că interesul pentru un regim alimentar potrivit a luat naştere dintr-o modificare a practicilor medicale1: la origini, zeul Asclepios i-ar fi învăţat pe oameni cum să vindece bolile şi rănile prin leacuri drastice şi intervenţii eficiente.

        Despre această mcdicaţie simplă ar depune Horacr mărturie când povesteşte vindecările lui Menelaos şi Eurypylos, sub zidurile

        Troici: se sugea sângele răniţilor, se turnau peste răni anumite leacuri şi li se dădea răniţilor să bea vin presărat cu făină şi brânză rasă„. Mai târziu, când oamenii au abandonat viaţa aspră şi sănătoasă din vechime, bolile erau urmărite „pas cu pas„, iar bolnavilor li se aplica un regim de lungă durată; oamenii cădeau pradă maladiilor pentru că nu trăiau cum se cuvine. Potrivit acestei geneze, dietetica apărea ca un fel de medicină pentru vremurile de inactivitate; era menită celor ce duceau o viaţă eronată şi încerca o prelungire a ei. Un lucru este limpede: dacă pentru Platou dietetica nu este o artă originară, aceasta nu se întâmplă din pricină că regimul, diaite, ar fi neimportant. Raţiunea pentru care, în epoca lui Asclepios şi a primilor săi descendenţi, dietetica era interesantă este aceea că „regimul” cu adevărat urinat de oameni, felul în care se hrăneau şi făceau mişcare era în armonic cu natura3. Dintr-un asemenea punct de vedere, dietetica a fost o transformare a medicinci; însă ca nu a devenit acea prelungire a artei de a vindeca decât din momentul în care regimul, în sensul lui de mod de a. trăi, s-a separat de natură; dacă dietetica a constituit dintotdeauna un accesoriu necesar al medicinii, aceasta este datorită faptului că un bolnav nu poate fi tratat fără modificarea modului de viaţă care i-a provocat efectiv îmbolnăvirea4.

        Orice ar fi ca, artă primitivă sau derivaţie ulterioară, este limpede că „dicta” sau regimul este o categoric fundamentală prin care se poate concepe comportarea umană; ea caracterizează moPLATON, Republique, III, 405 e-408 d.

        1 în realitate, indicaţiile lui Platon nu sunt chiar cele din Iliada (XI. 624 şi 833).

        1 PLATON, Republique, III, 407 c.

        Despre necesitatea regimului în vindecarea bolilor, a se vedea şi Timaios, 89 d.

        Dul de existenţă şi îngăduie stabilirea unui ansamblu de reguli; o modalitate de problematizare a comportamentului realizată în funcţie de o natură ce trebuie apărată şi căreia să i se supună. Regimul este o artă de a trăi.

        1. Domeniul pe care trebuie să-l acopere un regim bine gândit este definit printr-o listă care, cu timpul, a căpătat o valoare aproape canonică. O aflăm în cartea a Vl-a, a Epidemiilor, şi cuprinde: „exerciţiile (ponoi), alimentele (sitid), băuturile (potd), somnul (hupnoi} şi raporturile sexuale (aphrodisid)” – toate aceste lucruri ce se cer a fi „măsurate”'. Studierea dieteticii a extins cuprinsul acestei liste. Exerciţiile sunt de două feluri: normale (mers, plimbare), şi violente, (curse, lupte); cele mai adecvate sunt prescrise în funcţie de momentul zilei, anotimp, vârstă sau hrană. Exerciţiile se pot completa cu băi, mai mult sau mai puţin calde, dar şi acestea sunt în funcţie de sezon, de vârstă, de activităţi şi de ora mesei. Regimul alimentar – hrană şi băutură – trebuie să ţină scama de natura acestora şi de cantitatea consumată, de starea generală a corpului, de climă, de activităţile subiectului. Evacuarea resturilor – prin purgative şi vomitive – va corija practica alimentară şi excesele ei. Somnul are, şi ci, diferite aspecte în funcţie de regim: timpul, orele alese, calitatea patului, tăria sau căldura sa.

        Aşadar, regimul trebuie să ia în calcul multiple elemente ale vieţii fizice a unui om, sau cel puţin a unui om liber, pe tot parcursul zilei, de la ora deşteptării din somn până la culcare. Dacă este privit punct cu punct, regimul capătă forma unui adevărat program: astfel, cel avansat de Diocles urmăreşte, pas cu pas, timpul unei zile obişnuite, de la trezire până la masa de seară şi culcare, trecând prin toate exerciţiile importante, băile şi frecţionarea corpului şi a capului, plimbările, activităţile personale şi gimnaziul, prânzul, siesta, din nou plimbarea şi gimnaziul, ungerea corpului cu ulei şi masajul, cina. Stabilind fiecare dintre aceste ocupaţii ale omului pe parcursul unei zile, regimul problematizează relaţia cu trupul şi

        1 HIPPOCRAT, Epidemies, VI, 6. L. Despre diversele interpretări ale acestui text în Antichitate, cf. Hippocrat, Oeuvres, trad. Littrc, voi. V, pp. 323-324.

        Propune un mod de viaţă în care formele, alegerea şi variabilele sunt guvernate de preocuparea faţă de trup. Dar acesta nu e singurul interesat.

        2. În feluritele domenii unde e impus, regimul arc de fixat o măsură: „şi un porc şi-ar da seama”, cum spune unul dintre interlocutorii dialoguluiplatonician din Rivalii', că, „în privinţa trupului”, utilă este „moderaţia” şi nu cantitatea. Această măsură nu se integra numai în ordinea trupească, ci şi în cea morală. Pitagoreicii, care au avut un rol însemnat în articularea dieteticii, au subliniat stăruitor corelaţia între îngrijirea corpului şi preocuparea pentru puritatea şi armonia sufletului. Este adevărat că cercau medicinci purificarea trupului şi muzicii pe aceea a sufletului, dar recunoşteau că instrumentele şi cântările aveau efecte binefăcătoare asupra echilibrului organismului2. Numeroasele interdicţii alimentare stabilite de ei aveau semnificaţii de cult şi religioase; obiecţiile împotriva oricărui exces în rânduiala hranei, a băuturii, a cxerciţiilor şi a activităţilor sexuale aveau valoarea de precepte morale şi, în acelaşi timp, de recomandare utilă sănătăţii3.

        Chiar şi în afara contextului strict pitagorician, regimul se defineşte în dublul registru al unei bune stări a sănătăţii şi al unei conduite sufleteşti bune. Aceasta deoarece ele se determină una pe alta, dar şi pentru că decizia de a trăi după un regim raţional şi aplicarea lui demonstrează o indispensabilă fermitate morală.

        Socrate al lui Xenofon pune foarte bine în evidenţă această corelaţie când le prescrie tinerilor să-şi exerseze în mod regulat trupul prin gimnastică. El vede în aceasta garanţia unei mai bune apărări

        1 PSEUDO-PLATON, Rivaux, 134 a-d.

        2 Cf. R. JOLY, „Notiec” î Hippocratc, Du regime (C. U. F.), p. XI.

        3 „Prcscria. Pentru bolile trupului unele melodii cu ajutorul cărora vindeca bolnavii. Altele îi făceau să uite durerea, linişteau furia, alungau poftele exagerate. Regimul său cuprindea: la prânz miere, iar la cină pesmeţi, legume şi, foarte rar, carne. Astfel trupul îşi păstra aceeaşi stare, fără să fie când sănătos, când bolnav, nici nu se îngraşă, nici nu slăbea, iar sufletul, prin privire, înfăţişa mereu un caracter neschimbat (io homoion ethos). Porphyrios, Vie de Pythagore,

        34. Pitagora ar fi făcut recomandări de regim şi atleţilor (Ibid., 15).

        În război, evitarea defăimării prin laşitate, cea mai bună slujire a patriei şi câştigarea de înalte recompense (deci, individul va putea lăsa moştenire descendenţilor săi un statut şi o avere astfel dobândite) şi crede că gimnastica ar conferi protecţie contra maladiilor şi a infirmităţilor. Dar evidenţiază efectele benefice ale gimnasticii şi acolo unde, spune el, te-ai aştepta cel mai puţin: în gândire, pentru că individul care nu se bucură de o sănătate bună riscă slăbirea memoriei, depresia, proasta dispoziţie şi nebunia, astfel încât toate cunoştinţele dobândite sfârşesc prin a fi alungate din suflet1.

        Severitatea unui regim fizic, însă, şi determinarea indispensabilă de a-l urma, necesită şi o absolut necesară fermitate morală carc-i permite aplicarea, în ochii Iui Platou, aici rezidă adevărata raţiune a practicilor prin care seurmăreşte dobândirea forţei, a frumuseţii şi a sănătăţii corpului: omul cu judecată, spune Socrate în cartea a IX-a din Republica, nu numai că „nu se va lăsa în voia plăcerilor animalice şi nesocotite”, nu numai că „va îndeplini negreşit aceste preocupări”, dar va face mai mult: „El nu va ţine scama de sănătate şi nici nu se va strădui să fie puternic, sănătos şi frumos, dacă prin aceasta nu va deveni şi cumpătat”. Regimul fizic trebuie să se adapteze principiului unei estetici generale a existenţei, în care echilibrul trupesc va fi una dintre condiţiile unei drepte ierarhii a sufletului: „va crea armonia în trup, pentru a păstra armonia din suflet” – ceea cc-i va îngăduit să se controleze precum un adevărat muzician (mousikos)1'. Regimul fizic nu trebuie să fie prea intens practicat pentru el însuşi.

        Se recunoşteau anumite riscuri chiar în practicarea „dietei”.

        Dacă regimul are drept ţintă anularea exceselor, poate fi exagerată însemnătatea care i se atribuie şi autonomia care i se acordă. Pericolul este, în general, văzut sub două forme. Pe de o parte, riscul a ceea cc-am putea numi exces „atletic”, pricinuit de prea multele antrenamente, care dezvoltă exagerat corpul şi în cele din urmă fac să adoarmă spiritul, sufocat sub o musculatură prea viguroasă: Platon

        XENOFON, Memorables, III, 12.

        PLATON, Republique, IX, 591 c-d.

        Condamnă în repetate rânduri această forţare a atleţilor şi declară că nu ar dori deloc ca tinerii din cetatea sa să-i cadă victimă'. Pe de altă parte, există şi riscul a ceea cc-am putea numi exces „maladiv”: c vorba despre atenţia dată încontinuu corpului, sănătăţii, celei mai mărunte suferinţe. După Platon, cel mai bun exemplu privind acest exces este oferit de maestrul de gimnastică Hcrodicos, care trecea drept unul dintre întemeietorii dieteticii; preocupat să nu nesocotească nici cea mai mică regulă a regimului pe care şi-l impusese, ajunsese să-şi „târască zilele” înlr-o existenţă lâncedă. Faţă de această atitudine, Platon ridică două obiecţii. Una este că leneşii nu sunt utili cetăţii; pot fi comparaţi cu lucrătorii serioşi care nu se vor lega la cap din cauza unei dureri de cap, fiindcă n-au timp de pierdut cu nimicuri. A doua este că unii, pentru că ţin la viaţa lor, încearcă, aşa cum pot, să amâne termenul pe care 1-a stabilit natura. Practicarea regimului comportă pericolul – moral, dar şi politic – de a acorda trupului o prea mare grijă (peritte epimeleia tou somaţps).

        Asclcpios era un înţelept politic: el nu prcscria decât leacuri lichide şi cautcrizări, ştiind că într-un stat bine guvernat nimeni n-arc timpul să-şi petreacă viaţa îngrijindu-sc în exces”1.

        3. Mcficnţa faţă de regimurile excesive arată că dicta nu arc ea ţintă prelungirea vieţii, nici realizarea unor performanţe, ci obiectivul de a face viaţa utilă şi fericită între limitele care i-au fost date.

        Regimul nu trebuie să urmărească stabilirea, o dată pentru totdeauna, a condiţiilor existenţei. Un regim nu este bun dacă nu-ţi permite să trăieşti decât într-un singur loc, mâncând un singur fel de hrană şi fără nici o schimbare. Utilitatea regimului rezidă în posibilitatea pe care o dă indivizilor de face faţă unor situaţii diverse.

        Platon aşează în opoziţie regimul atleţilor, atât de sever încât nu se pot abate de la el fără să rişte„grave şi violente suferinţe”, cu un regim pe care îl crede potrivit pentru luptătorii săi; aceştia trebuie

        Ibid., III, 404 a. Aristotcl critica şi excesele regimului atlelic şi al unor antrenamente în Politique, VIII, 16, 1335 b; VIII, 4, 1338 b-1339 a.

        2 Platon, Republique, 111, 406 a-407 b.

        Ibid., 407 c-e. In Tiinaios, Platon credea că durata vieţii fiecăruia este stabilită de destinul său (89 b-c).

        Să fie ca nişte câini de pază tot timpul treji; să fie capabili să „schimbe apa şi hrana” în campanie, să îndure „pe rând, „arşiţa soarelui şi gerul iernii„ păstrându-şi o „sănătate neatinsă„'. Fireşte, luptătorii lui Platon au responsabilităţi foarte mari. Dar şi regimurile mai generale se conformează aceluiaşi principiu. Autorul Regimului colecţiei hipocratice pune în evidenţă ideca că recomandările sale ar trebui să fie urmate nu numai de o mână de bogaţi trândavi, ci de un număr cât mai mare de oameni şi anume „cei care muncesc, călătoresc, navighează şi se expun căldurii şi frigului”.

        Acest pasaj a ajuns să fie interpretat ca dovadă a unui interes deosebit faţă de formele vieţii active şi profesionale. Dar trebuie să vedem aici în special preocuparea – comună, de altminteri, moralei şi mcdicinci – de pregătire a individului pentru a face faţă în nenumăratele împrejurări care pot apărea în viaţa lui. Regimului nu poate şi nici nu trebuie să i se pretindă să ocolească soarta sau să înfrângă natura. Regimul trebuie doar să-i îngăduie individului să reacţioneze altfel decât orbeşte la evenimentele neaşteptate. Dietetica este o artă strategică în sensul că face posibilă reacţia într-un mod raţional, deci util, la împrejurări.

        În preocuparea arătată trupului şi activităţilor sale, ca pretinde individului două forme de atenţie cu totul deosebite, în primul rând, ceea ce s-ar putea numi o atenţie „serială”, o atenţie în secvenţe: activităţile nu sunt în sine bune sau rele; valoarea lor este stabilită în mare parte de cele precedente şi de cele care urmează; acelaşi lucru (un fel de mâncare, un anumit exerciţiu, o baie caldă sau rece) va fi sau nu recomandat în funcţie de o activitate sau alta

        (practicile care se succed trebuie să se compenseze în efecte, dar contrastul dintre ele să nu fie prea mare). Practicarea regimului presupunea şio preocupare „a împrejurărilor”, o atenţie sporită orientată spre lumea exterioară, spre clementele şi senzaţiile sale: clima, anotimpurile, momentele zilei, gradul de umiditate şi de uscăciune, căldura sau răcoarea, vânturile, trăsăturile caracteristice ale unei regiuni, amplasarea unui oraş. Prescripţiile relativ detaliPLATON, Republique, III, 404 a-b.

        ' HIPPOCRAT, Du regime, III, 69, l; cf. nota lui P. Joly, în ed. C. U. F., p. 71.

        Aţe oferite de regimul hipocratic îi sunt utile celui care ţine seama de ele pentru a-şi adapta traiul în funcţie de aceste variabile. Regimul nu trebuie conceput ca un corpus de reguli universale şi uniforme: mai curând este un fel de manual de învăţare a confruntării individului cu situaţii felurite; este un tratat pentru adaptarea comportamentului la circumstanţe.

        4. Tehnică a existenţei, dietetica nu se limitează doar la transmiterea recomandărilor unui medic unui individ ce le-ar pune în aplicare în mod pasiv. Fără să intrăm în istoria controversei dintre medicină şi gimnastică, referitoare la competenţa fiecăreia în prescrierea regimului, trebuie să reţinem că dieta nu era considerată ca o conformare totală la recomandările medicinci saugimnasticii; ca trebuia să fie o practică asupra căreia individul a meditat ci însuşi.

        Fără doar şi poate, pentru a trăi conform unui regim adecvat, este necesar să urmezi sfaturile celor care se pricep; dar acest raport trebuie să aibă forma persuasiunii. Pentru a fi raţională, pentru a se adapta circumstanţelor şi momentului, dieta trupului trebuie să fie şi o chestiune de gândire, de judecată şi de precauţie, în vreme ce medicamentele sau operaţiile au efect asupra trupului, regimul este destinat sufletului şi-i induce principiile sale. Astfel, în Legile', Platon distinge între două tipuri de medici: buni pentru sclavi (în majoritatea cazurilor aceştia au şi ci condiţia de sclavi), limitându-sc să prescrie fără a da explicaţii, şi medicii născuţi liberi, care îşi practică arta asupra oamenilor liberi; ci nu se mărginesc la a prescrie reţete, ci discută cu bolnavul, află informaţii despre el şi anturajul lui, îl educă, îi dau încurajări şi, prin intermediul unor argumente persuasive, îl fac să ducă viaţa cea mai potrivită. Din partea medicului savant, omul liber trebuie să capete, în afara mijloacelor terapiei propriu-zise, o armătură raţională a întregii sale existenţe2. Un scurt pasaj din Amintiri înfăţişează regimul sub as-

        1 PLATON, Loin, IV, 720 b-c.

        2 Cf. PLATON, Timee, 89 d, care rezuma astfel ceea ce tocmai spusese referitor la regim: „Destul despre fiinţă în totalitate, despre partea sa trupească, despre modul în care o domină sau se lasă dominat de ea”.

        Pcctul unei practici concrete şi active a raportării la sine. Aici

        Socrate se străduieşte să-şi i? Acă discipolii „capabili să se înfrunte pe ei înşişi” în poziţia deţinută de fiecare. Pentru aceasta, le recomandă să înveţe (fiede la el, fie de la alt dascăl) ceea ce trebuie să ştie un om cu judecată în limitele a ceea ce-i este lui util şi nimic dincolo de ele: să înveţe ce-i este necesar din geometrie, astronomie sau aritmetică, îi mai sfătuieşte „să-şi îngrijească şi sănătatea”.

        „Grija” aceasta, întemeiată pe cunoştinţele primite, se va articula printr-o atenţie mărită acordată propriei persoane – autocunoaştcrca, care trebuie completată de un lucru important: observaţia scrisă: „Fiecare să se observe pe sine şi să scrie ce mâncare, ce băutură, ce exerciţiu este bun pentru ci şi cum să le folosească pentru a-şi menţine trupul într-o stare de sănătate perfectă”. Pentru a deveni o artă a existenţei, buna îngrijire a trupului trebuie să treacă printr-o înregistrare scrisă de subiect despre sine; în acest fel îşi va putea căpăta autonomia şi va distinge cu bună ştiinţă ce este bun şi ce este rău pentru el: „Dacă vă veţi observa aşa, le spune Socrate discipolilor săi, cu greu veţi alia un medic care să ştie mai bine decât voi ce vă c mai potrivit”.

        În concluzie, practicarea regimului ca artă de a trăi este cu totul diferită de ansamblul de precepte menite a evita îmbolnăvirea sau a vindeca bolile. Este o modalitate de a se constitui ca subiect cu o preocupare corectă, necesară şi suficientă faţă de trupul său. Preocupare care se manifestă în viaţa de zi cu zi; face din activităţile importante sau banale ale existenţei o miză a sănătăţii şi în acelaşi timp o miză morală; prescrie o strategie circumstanţială între corp şi ceea ce-l înconjoară; în sfârşit, urmăreşte înzestrarea individului cu o conduită raţională. Oare ce loc va ocupa aphrodisia în această administrare raţională şi naturală a vieţii?

        XENOFON, Memorables, IV, 7.