Metoda lui Artemidor

        Cheia visurilor a lui Artemidor este unicul text păstrat în întregime dintr-o literatură bogată în Antichitate: onirocritica, sau interpretarea viselor. Artemidor, care scria în secolul al II-lca după

        Christos, citează numeroase lucrări (unele deja vechi) care circulau în epoca sa: cele ale lui Nicostrat din Efcs1 şi Panyasis din

        Halicarnas2; cea a lui Apollodor din Tclmessos3; cele ale lui

        Phocbus din Antiohia4 şi Dcnis din Hcliopolis” şi a naturalistului

        Alexandru din Myndos6; îl aminteşte cu laude pe Aristandru din

        Telmessos7; se mai referă la trei cărţi din tratatul lui Gcminos din

        Tyr, la cinci cărţi ale lui Dcmctrios din Phaler şi la douăzeci şi două decărţi ale lui Artemon din Milef5.

        Adresându-sc celui căruia îi închină cartea sa, un anume

        Cassius Maximus – poate Maxim din Tyr sau tatăl său9 care 1-ar fi îmboldit „să nu lase a-i cădea ştiinţa în uitare” – Artemidor spune că „n-a făcut altceva” decât să se ocupe „zi şi noapte, necontenit”

        Artemidor, La Clefdes songes (trad. A.

        — J. Festugierc) I, 2.

        Ihid.

        I, 2; I, 64; II, 35.

        I, 2; II, 9; IV, 48; IV 66.

        I, 67; II, 9; II, 66.

        1 IbuL, 1,31; IV, 23; IV, 24.

        8 Ibid., I, 2; II, 44.

        9 Cf. A.-J. Feslugiere, Introducere! A traducerea franceză, p. 9; C. A. Behr, Aclhis Arislides and the Sacred Tales, p. 181 şi urm.

        De interpretarea viselor1. Afirmaţie emfatică, destul de frecventă în acest soi de prezentări? Poate. Oricum, Artemidor a realizat ceva cu totul diferit de compilarea celor mai celebre exemple de predicţii onirice confirmate de realitate. El a redactat o lucrare metodică, şi aceasta în două sensuri: trebuia să devină un material care putea fi folosit în viaţa cotidiană, dar şi un tratat cu deschidere teoretică asupra validităţii metodelor interpretative.

        Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că interpretarea viselor făceaparte dintre tehnicile existenţei. Deoarece imaginile din somn erau privite, cel puţin unele dintre ele, ca semne ale realităţii sau mesaje pentru viitor, descifrarea lor era la mare preţ: o viaţă raţională nu se putea dispensa de aceasta. Era o foarte veche tradiţie populară, dar era admisă şi în mediile cultivate. Individul trebuia să se adreseze numeroşilor profesionişti ai imaginilor nopţii, dar la fel de bine putea să-şi interpreteze şi singur semnele. Un foarte mare număr de mărturii dă seamă despre importanţa atribuită interpretării viselor ca practică de viaţă, indispensabilă nu doar în circumstanţe deosebite, ci şi în viaţa de toate zilele. Aceasta deoarece, în somn, zeii dau sfaturi, informaţii, şi câteodată porunci explicite. Totodată, cu toate că visul nu face mai mult decât să anunţe un eveniment, fără a face recomandări, cu toate că se presupune că desfăşurarea faptelor în viitor este inevitabilă, e bine să ştii dinainte ce te aşteaptă, pentru a fi pregătit: „Divinităţii, spune Achillc

        Tatius m Aventurile lui Leucippe şi Clitophon, îi place adesea să le înfăţişeze oamenilor în vis viitorul – nu pentru ca, în acest fel, ei să se păzească de nenorocire, pentru că nimeni nu este mai presus de

        Destin – ci pentru ca ei să suporte mai uşor suferinţa. Căci tot se iveşte pe nepregătite zdruncină spiritul sub violenţa loviturii şi îl copleşeşte, în vreme ce faptul de a şti ce va să se întâmple poate, încet-încet, să îndulcească, nenorocirea„2. Mai târziu, Synesios va reproduce un punct de vedere absolut tradiţional atunci când va spune că visele noastre reprezintă un oracol „cu care trăim”, care

        Artemidor, Clefdes songes, II, concluzie.

        2 Achille Tatius, Leucippe el Clitophan, I, 3.

        Ne însoţeşte „în călătorii, în război, în funcţiile publice, la muncile agricole şi în negustorie”; visul trebuie privit ca „un profet mereu pregătit, un sfetnic neobosit şi tăcut”; aşadar, trebuie să învăţăm cu toţii să ne interpretăm visele, „bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, simpli cetăţeni sau magistraţi, orăşeni sau ţărani, artizani şi oratori”, indiferent „de sex, de vârstă, de avere, de profesiune”1. Cu aceste intenţii şi-a scris Artemidor Cheia vinurilor.

        Lucrul cel mai important pentru el este să-i indice detaliat cititorului modul în care să procedeze: cum să desfaci un vis în elementele sale şi să-i defineşti sensul diagnostic? Cum să interpretezi întregul pornind de la aceste elemente şi ţinând scama de acest întreg, în descifrarea fiecăreia dintre părţi? Semnificativă este comparaţia pe care o face Artemidor cu tehnica divinatorie a sacrificatorilor: şi ei „luând semnele unul câte unul în parte, ştiu ce înseamnă fiecare dintre ele „; cu toate acestea, „asta nu-i împiedică să dea explicaţii despre întreg, la fel ca şi despre fiecare dintre părţi.”2. Este vorba, deci, de un tratat de interpretare. Concentrată aproape în totalitate, nu pe miracolele profetice ale viselor, ci pe o techne care să le facă să vorbească în mod corect, lucrarea se adresează mai multor categorii de cititori. Artemidor vrea să le dea un instrument de lucru tehnicienilor analizei şi profesioniştilor; este speranţa cu carc-l ispiteşte pe fiul său, cel căruia îi sunt dedicate cărţile a 4-a şi a 5-a: dacă „ţine pe masa lui lucrarea” şi o păstrează pentru sine, va ajunge, „cel mai bun tălmaci de vise dintre toţi',. Înţelege să-i ajute şi pe aceia care, deziluzionaţi de metodele eronate pe care le-au încercat, ar fi tentaţi să renunţe la această practică atât de importantă: cartea va fi un remediu salvator contra erorilor – therapeia soteriodes4. Artemidor are în vedere şi generaţiile care abia acum apar şi care au nevoie de o instruire elementară5. Oricum, a intenţionat să-şi înfăţişeze tratatul cape un ' Synesios, Sur Ies songes, trad. Druon, 15-16.

        „ Artemidor, Clefdes songes, I, 12 şi III, concluzie.

        3 Ibid., IV, prefaţă.

        4 Ihid., dedicaţie.

        5 Ibid., III, concluzie.

        Manual de viaţă, ca un instrument ce poate fi folosit de-a lungul existenţei: a ţinut să dea analizelor sale „aceeaşi ordine şi aceeaşi succesiune ca în viaţa însăşi”.

        Caracterul de „manual pentru viaţa de zi cu zi” este foarte vădit când textul lui Artemidor este comparat cu Discursurile lui Aristid

        — Un bolnav anxios, obsedat de maladia sa, care şi-a petrecut ani de zile în ascultarea zeului ce-i trimitea vise în timpul neobişnuitelor avataruri ale maladiei sale precum şi nenumărate tratamente pe care le şi urma. De notat că la Artemidor miracolul religios aproape că nu are loc; contrar multor texte de acest fel, lucrarea lui

        Artemidor nu depinde de practici de terapie cultuală, deşi îl aminteşte, într-o formulă tradiţională, pe Apollo din Daldis, „zeul patriei sale”, care 1-a încurajat şi care, sosit la căpătâiul lui, „aproape că i-a poruncit să scrie această carte”'. De astfel, este preocupat să sublinieze diferenţa dintre scrierea sa şi cea a unor interpreţi de vise precum Gcminos din Tyr, Dcmetrios din Phalcr şi Artcmon din Milet, care au lăsat în scris reţete şi tratamente dăruite de

        Scrapis2. Visătorul tipic pentru care scrie Artemidor nu este un individ religios, neliniştit şi preocupat de poruncile venite sus. Este un individ „obişnuit”: în majoritatea cazurilor un bărbat (visele femeilor sunt consemnate cu caracter adiacent, ca variante posibile, în care sexul subiectului transformă sensul visului); un bărbat cu familie, posedând o avere şi adesea o meserie (face negustorie, ţine o prăvălie); are servitori şi sclavi (dar este pomenit şi cazul în care nu arc). Principalele sale interese se referă, în afară de sănătate, la viaţa şi moartea celor apropiaţi, la succesul în afaceri, îmbogăţirea sau sărăcirea sa, căsătoria copiilor, eventualele obligaţii în Cadrul cetăţii; pe scurt, este vorba de omul de rând. Textul lui Artemidor este semnificativ pentru un mod de existenţă şi un tip de interese specifice oamenilor obişnuiţi.

        Lucrarea are o miză teoretică menţionată de autor în dedicaţia către Cassius: vrea să-i respingă pe adversarii oniromancici; vrea

        1 Ibid., II, concluzie.

        L, 44.

        Să-i convingă pe scepticii care nu cred în aceste forme de divinaţie prin care se încearcă descifrarea semnelor prevestitoare ale viitorului. Artemidor încearcă să-şi enunţe certitudinile nu atât prin expunerea sobră a rezultatelor, cât printr-un procedeu de investigare auspra căruia a meditat îndelung şi odiscuţie asupra metodei.

        Nu are deloc pretenţia că n-a ţinut cont de texte anterioare; şi-a dat osteneala să le citească, dar nu pentru a le recopia, aşa cum se întâmplă de multe ori; ceea ce îi reţine atenţia din tot ceea ce a fost „deja spus”, nu este autoritatea acceptată de toţi ci, mai degrabă, experienţa, în întinderea şi diversitatea sa. Iar această experienţă a căutat-o nu la câţiva mari autori, ci acolo unde se constituie ca.

        Artemidor este mândru – o afirmă în dedicaţia către Cassius

        Maxi mus şi o repetă şi după aceea – de amploarea cercetării sale.

        Nu numai că a colaţionat numeroase lucrări, dar, cu perseverenţă, a cercetat prăvăliile deschise la răspântiile lumii mediteraneene de cititorii în vise şi de cei care ghiceau viitorul. „In ce mă priveşte, nu numai că nu am lăsat să-mi scape nici o carte de onirocritică, făcând un marc efort în acest scop, dar, fără a ţine cont de cât sunt de desconsideraţi ghicitorii de prin pieţele publice, pe care anumiţi oamenii, cu un aer grav şi sprâncenele încruntate, îi numesc şarlatani, impostori şi bufoni, eu, dispreţuind această lipsă de preţuire, am avut ani de zile legături cu ci, ascultând cu răbdare vechi vise şi împlinirea lor, în Grecia, în oraşe şi la panegyrii, în Asia şi în

        Italia şi în cele mai mari şi mai populare insule: nu există alt mijloc de a căpăta experienţă în această disciplină„1. Totuşi, Artemidor recomandă ca tot ce spune să nu fie transmis aşa cum a fost primit, ci după ce a fost supus „experienţei„ (peira) care pentru el este „canonul„ şi „martorul„ a ceea ce afirmă2. De aici trebuie să pricepem că autorul va verifica informaţiile la care se referă, prin comparaţie cu alte surse, prin confruntarea cu propria sa practică şi prin raţionament şi demonstraţie: astfel, nimic nu e spus „în aer„, nici prin „simplă conjunctură”. Recunoaştem procedeele

        Ibid., dedicaţie.

        Lbid., U, concluzie.

        De cercetare, noţiunile – cum ar fi cele de historia saupeira – formele de control şi de „verificare” care erau trăsături specifice în acea epocă, sub influenţa mai mult sau mai puţin directă a gândirii sceptice, a culegerilor ştiinţifice din domeniul istoriei naturale sau al medicinei1. Textul lui Artemidor prezintă marele avantaj de a înfăţişa o gândire întemeiată pe o vastă documentaţie tradiţională, într-un astfel de document nu este vorba să căutăm formulări de morală austeră sau emergenţa unor noi exigenţe în materie de conduită sexuală; mai degrabă, el oferă indicaţii asupra modalităţilor de apreciere curentă şi a atitudinilor general acceptate. Desigur, reflecţia filosofică nu este absentă din acest text şi regăsim aici trimiteri destul de clare la probleme şi la dezbateri contemporane; ele se referă, însă, la procedeele de descifrare şi metoda de analiză, nu la judecăţi de valoare şi sensuri morale. Materialul la care fac referire interpretările, scenele onirice pe care le tratează,cu caracter de predicţie, situaţiile şi evenimentele anunţate fac parte dintr-un peisaj comun şi tradiţional. Am putea pretinde, aşadar, acestui text al lui Artemidor să depună mărturie despre o tradiţie morală destul de răspândită şi cu certitudine adânc ancorată în trecut. Dar mai trebuie să ţinem minte şi că, deşi textul oferă detalii abundente, deşi înfăţişează, referitor la vise, un tablou al diverselor acte şi relaţii sexuale posibile mai sistematic decât orice altă lucrare din aceeaşi epocă, el nu este în nici un caz un tratat de morală care arc drept scop principal formularea de judecăţi asupra acestor acte şi relaţii. Numai în mod indirect se pot deduce, prin descifrarea viselor, aprecierile asupra scenelor şi actelor înfăţişate acolo. Principiile unei morale nu sunt avansate pentru ele însele; le putem recunoaşte doar din tatonările analizei: prin interpretarea interpretărilor. Asta înseamnă să ne oprim un moment asupra procedeelor de

        R. J. White, în introducerea sa la ediţia engleză a lui Artemidor, evidenţiază multe dovezi ale influenţei empiriste şi sceptice asupra lui Artemidor. În acelaşi timp, A. H. M. Lessels („Ancient Systems od Dream Classification”, Mnemosune, 1969, p. 391) afirmă că Artemidor nu era decât un practician care interpreta numai visul pe care îl avea de tratat în ziua aceea.

        Descifrare puse în funcţiune de Artemidor, astfel încât să putem descifra mai pe urmă morala subiacentă analizelor viselor sexuale.

        L. Artemidor distinge două forme de viziuni nocturne. Există viselc-enupnia; ele traduc afectele din acel moment ale subiectului, cele care „însoţesc sufletul în drumul său”: eşti îndrăgostit, tânjeşti să fii lângă obiectul dorinţei tale, visezi că este cu tine; eşti privat de hrană, simţi nevoia să mănânci, visezi că eşti pe cale să mănânci; sau „cel îndopat visează că vomită sau că se sufocă'„; cel care se teme de duşmani visează că aceştia îl împresoară. Această formă de vis are valoarea unui diagnostic simplu: îşi are rădăcinile în actualitate (de la prezent la prezent); îi reprezintă subiectului care doarme propria-i stare; traduce ceea ce este, pentru trup, lipsă sau exces şi ceea ce este pentru suflet teamă sau dorinţă.

        Cu totul diferite sunt viselc-oneiroi. Artemidor le revelează cu uşurinţă natura şi funcţia prin cele trei „etimologii” pe care le propune. Oneiros este ceea ce to on eirei, „ce spune fiinţa”; ea spune ce este dej a în dcsfăşu rare temporală şi se va produce ca eveniment într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Mai este şi ceea ce acţionează asupra sufletului şi-l stimulează – oreinei', visul transformă sufletul, îl şlcfuicştc şi îl modelează; îl pregăteşte şi stârneşte în el frământări corespunzătoare celor arătate. Mai recunoaştem în cuvântul oneiros numele lui Iros, cerşetorul din Ithaca, purtător al mesajelor care-i erau încredinţate2. Ca termeni, enupnion şi oneiros au înţeles opus; primul vorbeşte despre individ, al doilea despre evenimentele lumii; unul decurge din stările trupului şi ale sufletului, celălalt anticipează desfăşurarea evenimentelor în timp; unul manifestă jocul surplusului şi al lipsei în ordinea poftelor şi arepulsiilor; altul îi face semn sufletului şi, totodată, îl şlefuieşte. Pe de o parte, visele dorinţei vorbesc despre realitatea fiinţei în starea sa actuală; pe de alta, visele fiinţei vorbesc despre viitorul evenimentului în ordinea lumii.

        Artemidor, Ctefdes songes, I, l.

        2 Ibid., Cf. Odyssee, XVIII, 7.

        O a doua delimitare introduce, în fiecare dintre cele două categorii de „viziune nocturnă”, o altă formă de distincţie: ceea ce se arată clar, transparent,fără a necesita descifrare şi interpretare, şi ceea ce nu apare decât în mod figurat, în imagini spunând altceva decât ce se observă la prima vedere, în visele de stare, dorinţa poate fi manifestată prin prezenţa uşor de recunoscut a obiectului său (vedem în vis femeia dorită); dar mai poate fi manifestată şi printr-o altă imagine care se înrudeşte într-o măsură mai mică sau mai mare cu obiectul în chestiune. Există o diferenţă similară în visele de eveniment: unele arată în mod direct ce există deja la modul viitorului: se vede cum se scufundă în vis corabia al cărui naufragiu este iminent; eşti ajuns de arma care te va răni mâine: sunt visele aşa-zise „teorematice”. În alte cazuri, însă, raportul imaginii cu evenimentul este indirect: imaginea corăbiei care se zdrobeşte de stânci poate să semnifice nu un naufragiu, nici măcar o nenorocire, ci, pentru sclavul care visează aceasta, apropiata sa libertate; acestea sunt visele „alegorice”.

        Or, jocul dintre cele două distincţii îi ridică interpretului o problemă practică. Să luăm o viziune anume din timpul somnului: cum ne dăm seama dacă avem dc-a face cu un vis de stare sau cu unul de eveniment? Cum decidem dacă imaginea anunţă direct ce arată sau dacă trebuie să presupunem că este tălmăcirea altui lucru? Amintind această dificultate în primele pagini ale cărţii a IV-a (scrisă după primele trei), Artcmidor arată importanţa primordială a analizei subiectului care visează. Este cert, explică el, că visele de stare nu se vor produce la fiinţele „virtuoase”; într-adcvăr, acestea ştiu să-şi stăpânească pornirile iraţionale, şi prin urmare şi pasiunile – dorinţa sau teama: ele se pricep şi să-şi păstreze trupul în echilibrul dintre lipsă şi exces; în consecinţă, nu vor avea parte de tulburări şi, deci, nici de vise

        (enupinia) care trebuie totdeauna înţelese ca manifestări ale afectelor. De altfel, este o temă frecventă la moralişti aceea că virtutea se remarcă prin dispariţia viselor care transpun în somn poftele sau frământările involuntare ale sufletului şi ale trupului.

        „Visele celui adormit, spunea Scneca, sunt la fel de agitate ca ziua pe care a încheiat-o”1. Plutarh se baza pe Zenon când spunea că este un semn de progres faptul de a nu mai visa că-ţi fac plăcere acţiunile necuvenitc. El aducea în discuţie acei subiecţi care, în stare de trezie, au destulă putere pentru a lupta împotriva pasiunilor lor şi a le rezista, dar noaptea, „descătuşându-se de legi şi de opinia celorlalţi”, nu mai au deloc ruşine: se trezeşte atunci în ei tot ceau mai imoral şi inai licenţios2.

        În orice caz, pentru Artcmidor, atunci când au loc, visele de stare pot îmbrăca două forme: la majoritatea oamenilor dorinţa sau aversiunea se manifestă direct şi Iară a se ascunde; dar nu se manifestă decât prin semne la cei care ştiu să-şi interpreteze propriile vise; sufletul Ic „joacă renghiuri într-un mod mai viclean”. Astfel, un bărbat ncexperimcntat în materie de onirocritică va vedea în vis femeia după care tânjeşte sau moartea mult dorită a stăpânului său.

        Sufletul neîncrezător sau experimentat al expertului în citirea viselor va refuza într-o oarecare măsură să-i manifeste starea de dorinţă în care se alia; va face apel la un truc şi, în consecinţă, în loc s-o vadă pur şi simplu pe femeiadorită, visătorul va vedea imaginea unui lucru care o reprezintă: „un cal, o oglindă, o corabie, marea, o femelă de animal sălbatic, un veşmânt feminin”. Artcmidor citează un pictor din Corint, fără îndoială expert, care vedea în vis cum i se dărâmă acoperişul casei şi propria-i decapitare; s-ar putea imagina aici semnul unui eveniment viitor; dar era, de fapt, un vis de stare: omul râvnea moartea stăpânului său – care trăieşte şi în ziua de azi, notează, în trecere, Artemidor.

        În privinţa viselor de eveniment, cum să le distingi pe cele transparente şi „teorematice”, de cele care anunţă prin mijloacele alegoriei un eveniment diferit de cel înfăţişat? Dacă se dau deoparte imaginile excepţionale care cheamă în mod evident o interpretare, visele care anunţă limpede un eveniment sunt imediat sancţionate de realitate; evenimentul le urmează imediat; visul

        Scneca, Lctlres ă Luciliit. I, 56, 6.

        ~ Plutarh, Quomodo qui. I xuos m virtute sentiat profectus, 12

        3 Artcmidor, Clefdi's songes, IV, prefaţa.

        Teorematic se deschide asupra ceea ce anunţa, nemailăsând interpretării nici priza posibilă, nici răstimpul indispensabil. Visele alegorice se recunosc uşor prin faptul că nu sunt urmate de realizarea directă: atunci este bine să fie interpretate. Să mai adăugăm că fiinţele virtuoase – care n-au vise de stare, ci numai vise de eveniment

        — Nu cunosc de cele mai multe ori decât viziunile clare ale viselor teorematice. Artemidor nu trebuie să explice acest privilegiu: tradiţia afirma că fiinţelor pure zeii le vorbesc nemij locit. Să ne amintim de Platon, în Republica: „După ce a domolit cele două părţi ale sufletului (cea a poftelor şi cea a mâniei) şi o stimulează pe cea de a treia, unde se adăposteşte înţelepciunea şi, în sfârşit, se linişteşte, doar în aceste condiţii, ştii, sufletul atinge cel mai mult adevărul”1.

        În romanul lui Chariton din Aphrodisias, în momentul când

        Callirhoe va ajunge în sfârşit la sfârşitul încercărilor sale şi când lunga sa luptă pentru a-şi menţine virtutea va fi răsplătită, ea are un vis „teorematic” care anticipează finalul romanului şi constituie, din partea zeiţei care o apără, o prevestire şi o promisiune în acelaşi timp: „Ea se văzu virgină încă, la Syracuza, intrând în templul Afroditei, apoi pe drumul de întoarcere, zărindu-l pe Chaireas, iar după aceea, ziua nunţii, tot oraşul împodobit cu ghirlande şi pe ea însoţită de tatăl şi de mama sa până la casa logodnicului ei”2.

        În tabelul următor se află raporturile stabilite de Artemidor între tipurile de vise, felul lor de a semnifica şi modalităţile de a fi ale subiectului: în sufletele virtuoase Visele de stare Visele de eveniment

        Directe Prin semne Teorematice Alegorice

        Niciodată Cel mai adesea în sufletele obişnuite Cu experienţă Cel mai adesea

        Fără experienţă Cel mai adesea

        Cel mai adesea Platon, Republique, IX, 572 a-b.

        1 Chariton din Aphrodisias, Leş Aventuros de Chaereas et de Callirhoe, V, 5.

        Ultima casetă a tabelului – cea a viselor alegorice de eveniment, aşa cum se produc ele în sufletele obişnuite – defineşte travaliul onirocriticii. Aici interpretarea este posibilă, deoarece nu există o transparenţă a viziunii, ci folosirea unei imagini pentru a traduce o alta; în acest caz este utilă interpretarea, fiindcă îngăduie pregătirea pentru un eveniment care urmează să se întâmple în viitor.

        2. Descifrarea alegoriei onirice se face pe calea analogiei.

        Artemidor revine la această chestiune de mai multe ori: arta onirocriticii se întemeiază pe legea similarităţii; ea operează prin „apropierea a două lucruri care seamănă”1.

        Artemidor face să funcţioneze această analogie pe două planuri.

        Mai întâi este vorba de analogia de natură dintre imaginea din vis şi elementele din viitor anunţate de ea. Pentru a detecta această asemănare, Artemidor se foloseşte de diverse mijloace: identitate calitativă (a visa o stare de indispoziţie ar putea însemna o „proastă stare” viitoare a sănătăţii sau a averii; să visezi noroi înseamnă că trupul va fi încărcat cu substanţe dăunătoare); identitate de cuvinte

        (berbecul înseamnă poruncă divină din pricina jocului de rezonanţe asemănătoare ale cuvintelor krios – kreion)2; înrudire simbolică (a visa un leu este semn de victorie pentru atlet, iar furtuna este semn al nenorocirii);existenţa unei credinţe, a unui proverb popular, a unei teme mitologice (ursul reprezintă o femeie pentru că a existat Callisto Arcadiana)3; apartenenţa la o aceeaşi categorie a existenţei: astfel, căsătoria şi moartea se pot semnifica una pe alta în vis, deoarece amândouă sunt considerate ca telos, o finalitate (scop sau sfârşit) al vieţi4; similitudine de practici („pentru un bolnav, a visa căsătoria cu o fecioară înseamnă moartea, căci toate ritualurile ce însoţesc căsătoria sunt întâlnite şi la înmormântări)5.

        Artemidor, op. Cit., II, 25.

        ' Ibid., II. 12. Cf. notei lui A.-J. Festugiere, p. 112.

        ^ Ibid., II, 12.

        * Ibid., [L 49 şi 65.

        'Ibid., 11,65.

        Mai există şi analogia de valoare. Acesta e un punct esenţial în măsura în care onirocritica este destinată să decidă dacă evenimentele care vor avea loc sunt sau nu favorabile, întregul domeniu a ceea ce semnifică visul este marcat, în textul Iui Artcmidor, de împărţirea binară între bun sau rău, fast şi nefast, fericit şi nefericit.

        Problema este deci, aceasta: cum poate actul înfăţişat în vis să anunţe cu propria sa valoare evenimentul care va avea lor.? Principiul general este simplu. Un vis comportă o predicţic favorabilă dacă actul pe carc-l reprezintă este bun în sine. Dar cum se determină această valoare? Artcmidor propune şase criterii. Actul reprezentat este conform naturii? Este conform legii? Este conform tradiţiei? Este conform cu techneadică cu regulile şi practicile care îngăduie unei acţiuni să-şi atingă scopurile? Este conform cu timpul (vrea să spună: este săvârşit în momentul şi în circumstanţele cele mai potrivite)? M sfârşit, care este situaţia numelui pe care îl poartă actul sau obiectul? (Arc un nume care, în sine, este de bun augur?) „Principiul general este că toate viziunile din vis conforme cu natura sau legea, sau tradiţia, sau arta, sau cu numele ori timpul sunt de bun augur, iar toate viziunile opuse sunt nefaste sau neprofitabile”1. Fără îndoială, Artemidor adaugă pe loc că acest principiu nu este universal şi că există excepţii de la el. Se poate produce un fel de răsturnare de valoare. Unele vise, „bune înăuntru” pot fi „rele afară”: actul văzut în vis este favorabil (astfel, dacă visezi că iei masa cu un zeu este, în sine, un lucru pozitiv), dar evenimentul prevestit este negativ (căci, dacă zeul este Cronos, pus în lanţuri de fiii săi, viziunea are semnificaţia întemniţării) „.

        Alte vise sunt invers, „rele înăuntru” şi „bune în afară”: un sclav visează că luptă în război; este predicţia eliberării sale, deoarece un soldat nu poate fi sclav. Există, deci, în jurul semnelor şi al semnificaţiilor pozitive sau negative o marc libertate de variaţii posibile.

        Nu este vorba de o incertitudine care n-ar putea fi depăşită, ci de un domeniu complex care pretinde a se ţine cont atât de aspectele imaginii visate, cât şi de situaţia celui ce visează.

        ] Ibid., 2.

        2Ibid., l, 5.

        Înainte de a începe analiza viselor sexuale aşa cum o practică

        Artemidor, am considerat că acest înconjur cam lung era necesar pentru înţelegerea mecanismului interpretărilor; şi, de asemenea, pentru a determina cum se arată aprecierile morale ale actelor sexuale în practica divinatorie a visurilor care le înfăţişează. Ar fi imprudent ca acest text să fie folosit ca un document direct referitor la valoarea actelor sexuale şi la legitimitatea lor. Artemidor nu spune că este bine sau nu, moral sau imoral, să înfăptuicşti cutare act, ci dacă este bun sau rău, avantajos sau redutabil să visezi că îl înfăptuicşti. Principiile care se pot deduce de aici nu conduc spre actele în sine, ci spre autorul lor, sau, mai degrabă, spre actorul sexual, în calitatea în. Care el îl reprezintă în scena onirică pe autorul visului şi prezice binele sau răul care urmează să i se întâmple. Cele două mari reguli ale om'rocriticii *- şi anume că visul „spune fiinţa” şi că o spune în forma analogici – funcţionează aici în felul următor: visul arată evenimentul, norocul sau neşansa, prosperitatea sau necazul care vor caracteriza în. Realitate modul de a fi al subiectului şi o face printr-un raport de analogie cu modul de a fi – bun sau rău, favorabil sau nefavorabil – al subiectului ca actor pe scena sexuală a visului. Să nu căutăm în acest text un cod pentru ce trebuie sau nu trebuie a fi făcut; ci revelarea unei etici a subiectului, care era răspândită încă în epoca lui Artemidor.