Galenus

        Analizele lui Galenus privind aphrodisia se situează în interiorul vechii tematici a raporturilor dintre moarte, nemurire şi reproducere; pentru ci, ca şi pentru o întreagă tradiţie filosofică, faptul că viaţa omului nu este veşnică arc drept consecinţă neccsitarca împărţirii sexelor, intensitatea atracţiei lor reciproce şi posibilitatea reproducerii.

        Aceasta este explicaţia dată de tratatul Despre utilitatea părţilor1.

        Natura, înfăptuindu-şi lucrarea, a întâlnit un obstacol, o inadccvare intrinsecă misiunii sale. Interesul său, lucrul pentru care se străduise

        (espoudase), era de a realiza o operă nemuritoare; dar materia din care făcea această operă nu-i îngăduia acest lucm; ea nu putea forma artere, nervi, oase, muşchi dintr-un material „fără moarte”. Galenus vedea în însuşi centrul operei dcmiurgicc – demiourgema – o limită internă, ca un „eşec”, datorat unei inevitabile nepotriviri între nemurirea urmărită prin proiect şi materia coruptibilă folosită. Logos-u care a întemeiat sistemul natural, se află întrucâtva în situaţia celui care întemeiază o cetate: aceasta va dispărea – deci, va merge spre picire – dacă nu găseşte o metodă pentru ca această cetate să existe şi după moartea primilor săi locuitori. Trebuie găsită o soluţie pentru ase depăşi această dificultate fundamentală. Vocabularul lui

        Galenus este insistent şi în acelaşi timp semnificativ. E vorba de a se găsi un ajutor, de a aranja un expedient (boetheia), de a se descoperi un procedeu (techne), de a se folosi o capcană (delear) pentru asigurarea salvării şi protecţiei speciei. Pe scurt, era nevoie de ceva ingeGalcnus, De l'utilite des parties, XIV, 2.

        Nios (sophisma)1. Pentru a~şi duce la bun sfârşit continuarea logică a operei sale, demiurgul, făcând fiinţele vii şi dându-lc un mijloc de a se înmulţi, a trebuit să facă apel la un truc: un truc al Logos-v, care să ajute omenirea să învingă inevitabila descompunere a materiei din care e făcută această lume.

        Acest truc pune în joc trei clemente. Mai întâi, organele, care le-au fost date tuturor animalelor şi care servesc fecundării. Urmează o extraordinară şi „foarte puternică” aptitudine pentru plăcere, în fine, dorinţa (epithumia) din suflet de a se servi de aceste organe – dorinţa uluitoare şi imposibil de exprimat în cuvinte

        (arrheton). „Ingeniozitatea” sexului nu consta, aşadar, doar într-o dispunere anatomică subtilă şi în mecanisme întocmite cu grijă; ca constă şi din îmbinarea lor cu o plăcere şi o dorinţă, a căror forjă unică este „dincolo de cuvinte”. Pentru depăşirea incompatibilităţii dintre planul său şi necesităţile materiei sale, natura a trebuit să sădească în trupul şi în sufletul fiinţei vii principiul unei forţe, al unei dunamis extraordinare.

        Aşadar, înţelepciunea principiului dcmiurgic, care cunoştea prea bine substanţa operei sale, şi prin urmare şi limitele ci, a inventat acest mecanism de excitare, acest „ghimpe” al dorinţei.

        (Galenus reia aici imaginea tradiţională prin care se metaforizează violenţa scăpată de sub control a dorinţei'. Astfel încât, sub efectul dorinţei,chiar şi aceia dintre oameni care sunt incapabili să înţeleagă intenţia naturii în înţelepciunea sa – fiindcă sunt tineri, sau smintiţi (aphrona), sau lipsiţi de judecată (aloga) – tot îi urmează imperativele3. Prin vivacitatea lor, aphrodisia servesc unei raţiuni pe care cei ce-o practică nici măcar n-au nevoie s-o cunoască.

        2. Fiziologia actelor sexuale, la Galenus, mai este marcată de câteva trăsături fundamentale care pot fi aflate în tradiţiile anterioare.

        Mai întâi, izomorfismul acestor acte la bărbat şi la femeie.

        Galenus se bazează pe principiul unei similitudini a aparatului ana-

        1 Galenus, Ibid., XIV, 2 şi 3.

        2 Platan, Lois, VI, 782 e-783 a.

        3 Galenus, op. Cit., XIV, 2.

        No torni c la ambele sexe: „întoarceţi în afară părţile femeii, întoarceţi-le înăuntru pe cele ale bărbatului şi Ic veţi afla asemănătoare întru totul unele cu altele”1. El crede că emisia de spermă are loc la femeie ca şi la bărbat, diferenţa fiind că elaborarea acestei umori este mai imperfectă şi mai puţin desăvârşită la femeie: astfel se explică rolul său minor în formarea embrionului.

        Mai aflăm la Galenus şi modelul tradiţional al procesului paroxistic de eliminare care traversează corpul, îl scutură şi îl epuizează.

        Totuşi, analiza pe care o face el în termenii fiziologiei sale merită reţinută. Ea arc un dublu efect, acela de a lega foarte strâns mecanismele actului sexual de ansamblul organismului şi, în acelaşi timp, de a face din el un proces în care se află antrenate sănătatea individului şi, la limită, chiar viaţa sa. Inserându-l într-o reţea fiziologică densă şi continuă, îl încarcă cu un marc potenţial de pericol.

        Acest lucru apare foarte clar în ceea ce s-ar putea numi o „fiziologizarc” a dorinţei şi a plăcerii, în capitolul 9 din cartea a

        XlV-a, Despre utilitatea părţilor, se pune întrebarea: „De ce este legată de folosirea părţilor genitale o plăcere atât de vie?” De la început, Galenus înlătură idcea că violenţa şi intensitatea dorinţei ar fi fost pur şi simplu asociate actului sexual prin voinţa zeilor creatori, ca un motiv sugerat oamenilor pentru a-i îndemna la acesta.

        Galenus nu neagă că puterea demiurgică a făcut în aşa fel încât să existe această vivacitate antrenantă a dorinţei: el vrea să spună că n-a fost adăugată fiinţei ca un supliment, ci că a fost înscrisă ca o consecinţă a mecanismelor trupului. Dorinţa şi plăcerea sunt efectele directe ale alcătuirilor anatomice şi ale proceselor fizice. Finalitatea – succesiunea generaţiilor – este urmărită printr-o cauză materială şi o alcătuire organică: „Dacă această dorinţă, această plăcere există şi la animale, acest lucru se întâmplă nu numai pentru că zeii creatori ai omului au dorit să le inspire o dorinţă violentă pentru actul sexual sau să adauge unei împliniri o mare desfătare, ci pentru că au dispus materia şi organele în vederea obţinerii acestor rezultate”2. Dorinţa nu e o simplă agitaţie sufletească

        Galenus, Ibid., XIV, 6.

        Ibid., XlV, 9.

        Şi nici plăcerea o recompensă adăugată în plus. Ele sunt efectele presiunii şi ale eliminării subite, în acest mecanism, Galenus vede numeroşi factori de plăcere. Există, mai întâi, acumularea unei umori a cărei natură provoacă, acolo unde se adună, senzaţii foarte vii. „Se întâmplă ceva asemănător cu acumularea sub piele a unei umori aţâţătoare, a cărei mişcare trezeşte furnicături şi o mâncărime plăcută”1. Mai trebuie să se ia în considerare şi căldura vie înjumătăţea inferioară a corpului şi mai ales îndreapta, datorită apropierii ficatului şi a mulţimii de vase de sânge care vin de la ci. Această asimetric a căldurii explică de ce băieţii se formează mai degrabă în ovarul drept, iar fetele în cel stâng2 şi de ce părţile din dreapta sunt mai mult sediul plăcerii intense. Oricum, natura a înzestrat organele din această regiune cu o sensibilitate deosebită – cu mult mai marc decât cea a pielii, în ciuda funcţiunilor identice, în sfârşit, umoarea cu mult mai subţire, care provine din corpurile glandulare numite de Galenus „parastates” constituie un alt factor material al plăcerii: aceasta, impregnând părţile implicate în actul sexual, le face mai suple şi le sporeşte plăcerea. Asistăm, deci, la o întreagă dispoziţie anatomică şi o alcătuire fiziologică ce înscriu în trup şi în mecanismele sale plăcerea, cu forţa ei excesivă (huperoche ţes hedones), împotriva căreia nu poate face nimic: este amechanos'.

        Dar, dacă formarea plăcerii este bine ancorată şi bine localizată, nu este mai puţin adevărat că actul sexual implică, prin elementele ce intră în joc şi consecinţele sale, întregul trup. Galenus nu crede, precum autorul hippocratic al lui Degeneratione, că sperma se separă din sânge, prin agitare; şi nici, precum Aristovel, că sperma constituie ultima fază a digestiei. Recunoaşte în ca îmbinarea a două elemente: pe de o parte, produsul unei anumite „coaceri” a sângelui, realizată în sinuozităţile canalelor spermatice (această lentă elaborare îi conferă, progresiv, culoarea şi consistenţa), iar pe de altă parte, este produsă depneuma care umflă organele sexuale, încearcă să scape cu violenţă din corp şi se răspândeşte în spermă

        1 Ibid., fel.

        3 Ibid,. XIV. 9.

        În momentul ejaculării. Pneuma ia naştere în labirintul complex al creierului. Actul sexual, atunci când se produce, şi când îi sustrage corpului sperma şi pneuma, acţionează asupra marii mecanici a corpului, unde toate elementele sunt legate „ca într-un cor”. Iar, „când în urma exceselor amoroase, toată sperma a fost evacuată, tcsticolcle atrag clin venele suprapuse tot lichidul seminal pe care-l conţin; dar acest lichid nu se găseşte decât în mici cantităţi, amestecat cu sângele sub formă de rouă”; venele astfel „sunt jefuite în mod violent de acest lichid de tcsticolele care acţionează cu atât mai energic, cu cât îl atrag, la rândul lor, din venele situate deasupra, acestea din următoarele, iar ultimele la cele aflate în vecinătatea lor; mişcarea de atracţie nu încetează decât după ce totul s-a risipit în toate părţile corpului”. Dacă acest consum continuă, corpul nu este lipsit numai de lichidul seminal, ci „toate părţile animalului sunt jefuite de suflul lor vital”1.

        3. Considerând toate acestea, este mai uşor de înţeles fasciculul de relaţiicare s-au stabilit, în gândirea lui Galenus, între actul sexual şi fenomenele de epilepsie şi convulsii: relaţii de înrudire, de analogic şi de cauzalitate.

        Actul sexual face parte, prin mecanismul său, din marea familie aconvulsiilor, despre care tratatul Despre locurile afectate oferă o teorie2. Galenus analizează aici convulsia ca fiind de aceeaşi natură în procesul său cu orice mişcare voluntară; diferenţa constă în aceea că tracţiunea exercitată de nerv asupra muşchiului nu-şi are principiul în voinţă, ci într-o anumită stare de uscăciune (care contractă nervii ca pe o frânghie udă lăsată la soare) sau de saţietate (umflând nervii, îi scurtează şi trage exagerat de muşchi). Acestui ultim tip de mecanism i se alătură spasmul care este propriu acrului sexual.

        Din marea familie a convulsiilor, Galenus reperează o analogie specială între epilepsie şi actul sexual. După părerea sa, epilepsia este provocată de o congestie a creierului, umplut de o umoare densă: de aici, obstrucţiunea canalelor, care pleacă de la ventri- ' Galenus, în Onbases, XXII; voi. III, pp. 46-47.

        „ Galenus, Des lieux affectes, III, 8.

        Culele unde se aflăpneuma, principiul vital. Acesta, întemniţat de această acumulare de umoare, încearcă să scape, tot aşa cum face eforturi pentru a ieşi atunci când s-a acumulat în testicule împreună cu sperma. Această tentativă se află la originea agitaţiei nervilor şi a muşchilor, aşa cum se poate constata, în proporţii diverse, în crizele de epilepsie ori în săvârşirea aphrodisia.

        În fine, există între acestea şi crizele convulsive o relaţie de cauzalitate care se poate stabili într-o direcţie sau în alta. Convulsia epileptică poate duce la un spasm în organele sexuale: „Epilepsiile grave, spune Galcnus în tratatul Despre utilitatea părţilor, şi afecţiunea numită gonorcc vă pot învăţa ce contribuţie arc la răspândirea spermei acest fel de spasm care participă la actul sexual, într-adcvăr, în epilepsiile grave, întregul trup, şi o dată cu ci părţile genitale, este pradă unui spasm violent şi are loc emisie de spermă”. Invers, dacă se practică plăcerile sexuale în afara momentelor indicate pentru acestea, provocând o deshidratare progresivă şi o tensiune crescândă a nervilor, aceasta poate induce maladii de tip convulsiv.

        În marele edificiu al teoriei galcnicc, aphrodisia apar situate, rând pe rând, în trei planuri, în primul rând, sunt puternic fixate în ordinea providenţei demiurgice: au fost concepute şi dispuse în acel punct precis în care înţelepciunea creatoare a venit în ajutorul puterii sale, pentru a depăşi limitele morţii. Pe de altă parte, sunt situate într-un joc de corelaţii complexe şi constante cu trupul, în acelaşi timp prin localizarea anatomică precisă a proceselor lor şi prin efectele antrenate în economia globală apneuma, care asigură unitatea corpului, în sfârşit, se află situate într-un vast câmp de asemănare cu un ansamblu de maladii în interiorul căruia întreţin raporturi de analogie şi relaţii de la cauză Ia efect. Un fir conducător perfect vizibil traversează analizele lui Galenus, de la o cosmologic a reproducerii la o patologie a excreţiilor spasmodice; iar de la fundamentarea în natură a actelor ce constituie aphrodisia, acest fir duce la analiza mecanismelor primejdioase care constituie natura lor intrinsecă şi care le apropie de maladiile redutabile.

        Galenus, De l'utilite desparties, XIV, 10.