Sunt bune sau sunt rele?
Această ambiguitate a gândirii medicale în ceea ce priveşte plăcerile sexuale nu-i aparţine exclusiv lui Galenus, chiar dacă la el este mai clară decât în alte scrieri. Ea marchează esenţialul a ceea ce nc-a mai rămas din textele medicale ale primelor două secole după Christos. De altfel, este vorba mai mult de o ambivalenţă decât de o ambiguitate, pentru că asistăm aici la intersectarea a două valorifizări antitetice.
De partea valorizărilor pozitive, în primul rând este cea a sămânţci, a spermei – preţioasa substanţă pentru a cărei formare natura şi-a luat, atunci când a alcătuit corpul, atâtea precauţii: ea adună ceea ce are mai puternic în sine viaţa, îl transmite mai departe şi permite astfel salvarea speciei de la moarte; în bărbat îşi află întreaga sa forţă şi perfecţiune. Ea îi conferă bărbatului superioritatea. Contribuie „la sănătatea, la vigoarea corpului şi a sufletului şi la reproducere”1, întâietatea masculului constă în aceea că el este prin excelenţă animal spermatic. Este şi o valorizare a actului pentru realizarea un căruia natura a dispus cu atâta grijă organele la ambele sexe. Împreunarea sexuală este ceva natural; ea nu poate fi considerată ca un lucru rău. Rufus din Efes dă glas unei opinii generale când spune că raportul sexual este un act natural şi, prin urmare, nu poate fi dăunător în sine2.
Aristeu, Des signes des maladies aigues, II, 5 (trad. L. Renaud), p. 165.
2 Rufus din Efes, Fragments, extrase din Aetius, în Oeuvres, p. 320.
Dar, într-o oarecare măsură, chiar posibilitatea şi principiul său sunt validate astfel. Pentru că, din momentul producerii lui, este privit, în desfăşurarea sa şi într-un mod intrinsec, ca un act primejdios. Este primejdios deoarece, din pricina lui, se pierde acea preţioasă substanţă a cărei acumulare incită, totuşi, la comiterea actului: lasă să scape întreaga forţă a vieţii concentrată în sămânţă. Mai este primejdios şi pentru că desfăşurarea sa îl face să semene cu o maladie. Aristeu avea pentru aceasta o expresie semnificativă: actul sexual, spunea el, „poartă în ci sumbola” unui rău învctcrat1.
Caelius Aurelianus compara, punct cu punct, desfăşurarea actului sexual cu aceea a unei crize de epilepsie; descoperea exact aceleaşi faze: „agitaţie a muşchilor, gâfâit, asudare, ochii daţi peste cap, înroşirea feţei, urmată de paloare, iar la sfârşit slăbiciunea întregului corp”2. Acesta este paradoxul plăcerilor sexuale: înalta funcţie pe care le-a acordat-o natura şi valoarea substanţei pe care trebuie s-o transmită şi, deci, s-o piardă – aceste trăsături le fac să semene cu maladiile. Medicii din secolele l şi II n-au fost nici primii, nicisingurii care au exprimat această ambivalenţă. Dar au dezbătut în jurul ci o întreagă patologie, mai dezvoltată, mai complexă şi mai sistematică decât cea care a fost atestată până atunci.
1. Însăşi patologia activităţii sexuale este constituită în jurul a douăelemente prin care se caracterizează de obicei primejdiile actului sexual: violenţa involuntară a încordării şi consumul infinit, epuizant.
Pe de o parte, există maladia excitaţiei permanente care menţine actul, prelungind la infinit mecanismul excitaţiei, în versiunea masculină a acestui gen de afecţiune – care poartă numele de satyriasis sau priapismtoate mecanismele ce pregătesc actul sexual şi ejacularea (tensiune, agitaţie, excitaţie) sunt îmbinate şi se menţin permanent, indiferent că se produce sau nu eliminare de spermă: este o stare de excitare sexuală maladivă, care nu dispare.
' Aristeu, De la cure des maladies chroniques, I, 4, p. 388.
Caelius Aurelianus, Maladies chroniques, l, 4.
Bolnavul se află într-o stare de permanentă convulsie şi face crize puternice, foarte similare cu epilepsia. Descrierea lui Aristeu poate servi drept exemplu pentru a dovedi modul cum era percepută această boală ciudată în care actul sexual este, într-un fel, abandonat sieşi, fără timp sau măsură; natura sa convulsivă şi epileptică se revelează într-adevăr aici. „Este o maladie prin care membrul intră în erecţie. Această afecţiune este o dorinţă insaţiabilă de coit pe care n-o poate linişti nici satisfacerea pasiunii; erecţia continuă şi după nenumărate juisări se manifestă printr-o convulsionare a nervilor şi o întindere excesivă a tendoanelor, a vintrelor şi a perincului; părţile sexuale sunt inflamate şi dureroase”. Această stare permanentă este presărată de crize: bolnavii nu mai au „nici pudoare, nici reţinere în manifestările lor; vomită şi buzele li se umplu de spume, ca la ţapii în călduri, şi răspândesc înjur acelaşi miros”; înnebunesc şi nu-şi revin decât după ce trece momentul paroxistic', în tratatul Despre locurile afectate, Galcnus face o descriere mult mai sobră a satyriasis-ului: „Priapismul este o creştere a membrului întreg în lungime şi în grosime, fără excitaţie vencriană şi nici creştere a căldurii naturale, ca la persoanele culcate pe spate. Pe scurt, s-ar putea spune că e o mărire permanentă a membrului”. După Galcnus, cauza bolii este legată de mecanismele erecţiei; deci, trebuie căutată în „orificiile dilatate ale arterelor” sau în „producerea depneuma în nerv”, în realitate, el admite două cauze şi îmbinarea lor în geneza simptomelor, dar înclină să incrimineze cel mai adesea dilatarea arterelor care este, după părerea lui, un fenomen ce apare mai des decâtpneuma „în nervii cavcraoşi”. Boala se întâlneşte fie la cei cu „multă spermă” şi care, împotriva deprinderii lor, „se abţin de la coit” (cu excepţia situaţiilor în care găsesc mijloacele de „a risipi în diverse ocupaţii tot ce-i de prisos în sângele lor”), fie la cei care, practicând abstinenţa, îşi imagineazăplăcerile sexuale văzând anumite spectacole excitante sau amintindu-şi scene erotice.
Aristeu, Des signes des maladies aigues, II, 12, pp. 71-72.
Galenus, Des lieux affectes, VI, 6.
Satyriasisul este menţionat şi la femei. Soranus întâlneşte aici aceleaşi simptome; ele iau forma unui „prurit al părţilor genitale”.
Femeile atinse de această boală sunt împinse spre actul venerian printr-un „foarte puternic impuls”, iar „la ele dispare orice idee de pudoare”1. Dar estecert că, la femei, isteria reprezintă cel mai bine maladiile provocate de tensiunea excesivă a organelor sexuale.
Galien, în orice caz, descrie în termenii următori o afecţiune în care refuză să vadă o deplasare a uterului; modificările care i-au făcut pe ur. Ii să creadă că organul deshidratat ar urca în direcţia diafragmei în căutarea umidităţii care îi lipseşte s-ar datora, spune el, fie unei retenţii a fluxului menstrual, fie unei rctenţii a spermei: înfundarca vaselor Ic-ar provoca lărgirea şi, în consecinţă, scurtarea; s-ar opera astfel o tracţiune a uterului; dar nu acest proces în sine ar provoca toate celelalte simptome; toate ar fi rezultatul rctenţiei umorilor produse, fie când ciclul este suspendat, fie când femeia îşi întrerupe raporturile sexuale: de aici, isteria constatată la femeile văduve, „în special atunci când, având raporturi regulate înainte de văduvie şi folosindu-sc cu plăcere de apropierea bărbatului, ele sunt private de acest lucru”.
Celălalt pol al patologiei îl constituie consumul nelimitat. Este ceea ce grecii numesc gonoree, iar latinii seminis effusio. Galenus o defineşte astfel: „o eliminare involuntară de spermă”, sau „pentru a vorbi mai desluşit, o eliminare frecventă de spermă de care individul nu este conştient şi care se petrece fără erecţia membrului”. Atunci când satyriasis-ul afectează penisul, gonoreea afectează vasele spermaticc cărora le paralizează „facultatea de retenţic”. Aristeu o descrie amănunţit în Semne ale maladiilor cronice, ca epuizarea principiilor vitale, cu cele trei efecte ale sale, slăbiciune generală, îmbătrânire precoce şi feminizarea trupului.
„Tinerii atinşi de această maladie poartă în toată înfăţişarea lor amprenta fragilităţii corpului şi a îmbătrânirii; devin laşi, fără forţă, fără curaj, trândavi, proşti, încovoiaţi, incapabili de orice, palizi, efe-
1 Soranus, Des matadies desfemmes, I, 51.
„ Galenus, Des lieux affecles, VI, 5.
3 Ibid., VI, 7.
Minaţi, fără poftă de mâncare, cu picioarele grele, slabi, într-un cuvânt, aproape ca nişte paralitici. Boala îi duce pe unii chiar la paralizie; cum să nu fieatinsă puterea nervoasă, dacă înseşi izvoarele vieţii şi principiul regenerator sunt şubrezite? Căci sămânţa dătătoare de viaţă ne face virili, curajoşi, înfocaţi, păroşi, puternici, ne dă un timbru grav vocii, ne face capabili să gândim şi să acţionăm cu vigoare: aşa sunt bărbaţii ajunşi la pubertate. Dimpotrivă, cei lipsiţi de ea sunt zbârciţi, slabi, cu o voce piţigăiată, fără barbă şi fără păr şi seamănă cu femeile”. În cazul gonoreei, virilitatea, principiul vital este cel care se scurge prin sex. Este o maladie ruşinoasă: în mod cert, pentru că de multe ori este provocată de excesul de practici sexuale, dar şi în sine, prin aspectul de devirilizare produs. Este o maladie care duce în mod fatal la moarte; Celsus spunea că bolnavul moare, după puţin timp, de epuizare2. Maladia este periculoasă nu numai pentru individ, dar, după părerea lui Aristcu, chiar şi pentru urmaşi.
2. Dincolo de sfera proprie patologiei lor, actele sexuale sunt situate de medicina primelor două secole la intersecţia unei patogenii complexe. Pe de o parte, actele sexuale sunt susceptibile de a fi afectate, în desfăşurarea şi însatisfacerea lor convenabilă, de mai mulţi factori: de temperamentul indivizilor, de climat, de momentul zilei, de hrană, de calitatea şi de cantitatea sa. Sunt atât de fragile, încât cea mai mică deviere, cea mai neînsemnată boală riscă să le perturbe. După cum spune Galenus, pentru a beneficia de plăcerile sexuale, ar trebui să te afli într-o stare de mijloc, într-un fel de punct zero al tuturor variaţiilor organice posibile: „să te fereşti de prea mult şi de prea puţin”, să eviţi „oboseala, indigestia şi tot ce-ar fi îndoielnic privind sănătatea omului”4.
Dar, dacă aphrodisia constituie o activitate atât de fragilă şi precară, ele au, în schimb, o influenţă considerabilă şi foarte întinsă asupra întregului organism. Lista suferinţelor, a indispoziţiAristeu, Des signes des maladies chroniques, II, 5, pp. 163-165.
Celsus, De artibus, VI, 28.
Aristeu, De la cure des maladies chroniques, II, 5. P. 408.
Galenus, în Oribases, Livrea incertains, VIII; voi. III, p. 110.
Ilor şi a bolilor determinate de plăcerile sexuale în cazul în care nu se ţine seama fie de moment, fie de măsură, este practic deschisă.
„Nu este greu, spune Galenus, să recunoşti că raporturile sexuale sunt obositoare pentru piept, plămâni, cap şi nervi”1. Rufus propune un tabel unde se suprapun, ca efecte ale abuzului de raporturi sexuale, tulburări de digestie, slăbirea vederii şi a auzului, slăbiciunea generală a organelor de simţ şi pierderea memoriei; trcmurăturile convulsive, durerile de articulaţii, junghiurilc; aftclc din gură, durerile de dinţi, inflamarea gâtului, tuşea cu sânge, bolile vezicii şi ale rinichiului2. Referitor la isteric, la teoriile lui Galenus obiectează cei care nu cred că simptomclc, atât de numeroase şi de violente, ale isterici pot fi pricinuite de retenţia şi de alterarea unei mici cantităţi de umoarerămase în corp în urma încetării raporturilor sexuale. La aceasta, Galenus răspunde comparând forţele nocive ale spermei alterate cu cele ale otrăvurilor puternice observate în natură: „în urma muşcăturii unui păianjen veninos se îmbolnăveşte tot corpul, deşi numai o cantitate mică de venin a pătruns printr-un foarte mic orificiu”. Efectul produs de scorpion este şi mai uimitor, pentru că simptomclc cele mai violente se declanşează imediat; totuşi, „ceea ce introduce prin înţepătură este aproape nimic, pielea abia dacă pare străpunsă”; torpila de marc este şi ca un exemplu al faptului că „o cantitate mică de substanţă poate produce alterări grave” prin efectul unui singur contact. Iar concluzia lui
Galenus este: „Dacă admitem că afecţiunile provocate de administrarea unei otrăvi pun stăpânire pe noi, luând naştere din propriul nostru corp, nu este deloc de mirare că sperma alterată şi reţinută produce simptomc supărătoare în trupurile predispuse a fi atinse de boli”3. Organele, umorile şi actele sexuale constituie în acelaşi timp o suprafaţă receptivă şi deosebit de sensibilă faţă de tot ce poate tulbura organismul şi un focar foarte puternic şi activ de inducere în tot coipul a unei lungi serii de simptomc polimorfe.
] Ibid., p. 109.
„ Rufus din Efes, Fragmente, extrase din Aelius, în Oeuvres, p. 318.
3 Galenus, Des lieux qffectes, VI, 5.
3. Activitatea sexuală este principiul unor efecte terapeutice, la fel de mult ca şi a urmărilor patologice. Ambivalenţa sa face ca în anumite cazuri să ducă la vindecare, iar în altele, dimpotrivă, să inducă maladii; nu este, însă, uşor de determinat care dintre cele două efecte va predomina: este o problemă de temperament individuală dar şi de circumstanţe speciale ori de stare tranzitorie a corpului, în general, se admite lecţia hippocratică care afirmă că „împreunarea este foarte bună împotriva maladiilor pituitare”; iar
Rufus comentează: „Multe persoane, slăbite în urma unei boli, îşi revin prin această practică. Unora respiraţia le devine mai uşoară, alţii îşi recapătă pofta de mâncare pe care o pierduseră, iar la alţii determină încetarea poluţiilor nocturne”1. De asemenea, atribuie eliminării de spermă efecte pozitive asupra sufletului atunci când acesta este tulburat şi are nevoie, ca şi trupul, să se debaraseze de ceea cc-l stânjeneşte: coitul alungă obsesiile şi îmblânzeşte mânia violentă; de aceea, nu există un leac mai util împotriva melancoliei şi a mizantropici. Galcnus atribuie şi el raporturilor sexuale foarte multe efecte curative, atât asupra sufletului, cât şi asupra trupului: „acest act predispune sufletul la destindere; îl face pe omul melancolic sau pe cel furios să aibă o stare mai raţională, iar unui îndrăgostit îi moderează înflăcărarea excesivă, chiar dacă are raporturi cu o altă femeie decât cea iubită; mai mult, femelele de animale, care devin feroce după fătare, se îmblânzesc în urma coirului”; în ce priveşte efectele raporturilor sexuale asupra trupului uman, Galcnus vede odovadă a acţiunii lor în faptul că, o dată cu începerea vieţii sexuale, băiatul devine „păros, înalt, viril”, în vreme ce mai înainte era „imberb, scund şi feminin”2.
Galenus mai subliniază şi efectele opuse pe care le pot avea raporturile sexuale, după condiţiile în care se află subiectul: „coitul îi face să atingă punctul maxim al slăbiciunii pe cei cu o constituţie fragilă, dar cei ale căror forţe sunt intacte, dar au probleme cu
Rufus din Efes, Fragments, extrase din Aetius, Oeuvres, pp. 320-321.
Cf. şi textul din Oribases, VI, voi. I, 541.
2 Galenus, în Oribases, Livres incertains, VIII; voi. III, p. 109.
Umorile, nu vor fi afectaţi „; pentru moment îi încălzeşte pe cei slăbiţi, dar mai apoi coipul acestora se răceşte considerabil”; sau, în timp ce unii „încă din tinereţe rămân slăbiţi după coit, alţii, care n-au raporturi sexuale cu o frecvenţă normală, îşi simt capul greu, sunt neliniştiţi, fac febră, îşi pierd pofta de mâncare şi au o digestie mai proastă”1. Galenus menţionează căzu l anumitor temperamente pentru care eliminarea spermei provoacă maladii sau stări de rău, cu toate că şi retenţia sa este nocivă: „Unii bărbaţi au o spermă abundentă şi caldă care trezeşte permanent nevoia de a o elimina; şi totuşi, după eliminare, simt un rău în capul pieptului, epuizare, slăbiciune şi o uscăciune în tot corpul; slăbesc, Ii se duc ochii în fundul capului, iar dacă, crezând că toate aceste neplăceri vin din faptul că au raporturi sexuale, se abţin de la ele, simt dureri de cap şi de stomac, au greţuri, şi astfel nu au nici un avantaj important de pe urma abstinenţei lor”2.
În jurul acestor efecte pozitive sau negative au fost create numeroasedezbateri referitoare la anumite chestiuni precise: spre exemplu, problema poluţiilor nocturne. Rufus relatează părerea celor care cred că pierderile de sămânţă în somn sunt „mai puţin neplăcute”; cât despre ci, se opune acestei teorii, considerând că „poluţiile destind şi mai mult corpul, care oricum se relaxează în timpul somnului”. Iar Galenus nu vede nici o uşurare la cei care, abţinându-sc de la raporturile sexuale de teama efectelor nocive, suferă, în schimb, de poluţii nocturne4. Mult mai importantă, fără îndoială, a fost dezbaterea referitoare la convulsiile copilului şi la dispariţia lor la pubertate. Se admitea adesea, dată fiind asemănarea dintre ejaculare şi spasm, că adolescenţii atinşi de convulsii se puteau vindeca datorită primului contact sexual; după opinia lui
Rufus, actul sexual vindecă epilepsia şi durerile de cap, la intrarea în pubertate5. Ca terapie împotriva acestor spasme, unii medici reco-
1 Ibid., VI, 37; voi. I, p. 537.
2 Ibid., X; voi. III, p. 113.
3 Rufus din Efcs, în Oribases, VI, 38; voi. I, p. 542.
Galenus, în Oribases, Livres incerlains, X; voi. III, p. 113.
3 Rufus din Efes, Fragments, extrase din Aelius, Oeuvres, p. 320.
Mandau pentru copiii suferinzi începerea mai devreme a raporturilor sexuale. Aristeu critica această metodă, pentru că ea încălca legile naturii care a fixat ea însăşi timpul cel mai potrivit şi pentru că ea declanşează sau prelungeşte maladia pe care medicii urmăreau s-o evite: medicii care dau asemenea prescripţii, spune Aristeu „ignoră faptul că natura are un timp anume în care-şi aplică ea singură leacurile, operând schimbările cuvenite; astfel, ea pregăteşte pentru fiecare vârstă, secreţiile necesare pentru sămânţă, barbă şi păr. Ce medic ar putea, astfel, să producă asemenea schimbări care au o origine foarte precisă? In felul acesta, mai degrabă putem cădea în capcana pe care am fi vrut s-o evităm, căci este ştiut că aceia ce-au practicat prea devreme raportul sexual au fost atacaţi de boală, ca o pedeapsă”1. Dacă, într-adcvăr, convulsiile dispăreau când se atingea vârsta pubertăţii, nu practicarea plăcerilor sexuale era responsabilă, ci o transformare generală a echilibrului şi a rolului umorilor.
4. Cel mai important lucru, este, fără îndoială, tendinţa de a se acorda efecte pozitive abstinenţei sexuale. E adevărat, aşa cum s-a văzut, că medicii semnalează tulburările care pot fi consecinţa abstinenţei, dar le observă în general la subiecţi care obişnuiau raporturi sexuale frecvente şi la care întreruperea provoacă un soi de schimbare brutală de regim: este vorba de cazul relatat de Galenus în tratatul Despre locurile afectate, referitor la un bărbat care, schimbându-şi toate obişnuinţele de până atunci, procedase la fel şi cu activitatea sexuală; sunt constatate şi la subiecţi a căror spermă arc anumite însuşiri ce-i fac eliminarea necesară. Galenus a văzut bărbaţi care ca efect al acestei privaţiuni au devenit „amorţiţi şi trândavi”, iar alţii „morocănoşi fără motiv şi descurajaţi”; aceste observaţii i-au îngăduit să stabilească faptul că, în principiu, „retenţia de spermă este foarte dăunătoare indivizilor tineri şi puternici a căror spermă este în mod natural abundentă şi formată din umorinu pe de-a-ntregul sănătoase, care duc o viaţă destul de lipsită de activitate fizică, care după ce s-au folosit intens de plăcerile
Arisleu, De la cure des maladies chroniques, I, 4, p. 388.
' Galenus, Des lieux affectes, VI, 5; trad. Daremberg, II, p.
Sexuale, dintr-o dată încetează să le mai practice”1. Faptul că abstinenţa sexuală este nocivă pentru organism nu este, aşadar, considerat ca un fapt general ce poate tî observat la oricine, ci mai degrabă ca o urmare a unor date specifice ce ţin fie de starea organismului, fie de un anume regim de viaţă. Nu există raţiuni pentru care, în sine, şi fără alte consideraţii, abstinenţa ce reţine în corp substanţa spcrmatică să fie socotită dăunătoare.
De multă vreme, înalta valoare vitală recunoscută umorii spcrmaticc permisese atribuirea unor efecte pozitive abstinenţei riguroase a atleţilor. Exemplul mai este şi acum citat cu regularitate; chiar pentru a urma acest model, un bolnav al lui Galcnus se hotărâse să renunţe la orice activitate sexuală, fără să ia în considerare faptul că până atunci dusese o viaţă total diferită şi că efectele abstinenţei sale nu puteau fi aceleaşi. Aristeu, care descrie efectele binefăcătoare ale „umorii dătătoare de viaţă” care este sperma-ea îi face pe bărbaţi virili, curajoşi, impetuoşi, robuşti, conferă profunzime vocii şi îi face capabili să acţioneze viguros – crede că, în principiu, un bărbat cumpătat „şi carc-şi păstrează sămânţa” devine prin chiar acest fapt „atât de robust, curajos şi îndrăzneţ încât îşi poate întrece puterile cu ale animalelor celor mai feroce”. Evocă exemplul atleţilor sau al animalelor care devin cu atât mai puternice cu cât îşi păstrează sămânţa; astfel, „persoanele cele mai puternice ajung, din cauza necumpătării (akrasia), mai slabe decât cei mai slabi, iar cei mai slabi, prin cumpătare (enkrateia) ajung mai puternici decât cei mai puternici (kreittones)”2.
În schimb, valoarea abstinenţei era mai greu recunoscută la femei, în măsura în care ele erau considerate ca fiind menite, din punct de vedere social şi fiziologic, căsătoriei şi procreaţiei. Cu toate acestea, Soranus, în Tratatul despre bolile femeilor, evoca argumentele unei discuţii ce pare să fi fost importantă la vremea sa, despre avantajele şi neajunsurile virginităţii. Cei care o critică înfăţişează maladiile ca fiind provocate de umori care nu se scurg, precum şi de dorinţele pe care abstinenţa nu ajunge să le domoGalenus, ibid., pp. 687-689.
Aristeu, Des signes des maladies chroniques, II, 5, p. 165.
Lească. Adepţii virginităţii subliniază, dimpotrivă, că femeile evită astfel primejdiile maternităţii, ignoră dorinţa, deoarece nu cunosc nici plăcerea, şi păstrează în ele puterea pe care o conferă sămânţă.
Cât despre Soranus, el admite că virginitatea poate avea neajunsuri, dar le observa mai ales la femeile ce trăiesc „închise în temple”, private fiind de „exerciţii utile”. Estimează, ca regulă generală, că virginitatea pe viaţă este salutară pentru ambele sexe1.
După părerea sa, apropierea sexuală n-ar avea, aşadar, nici o justificare naturală în păstrarea sănătăţii indivizilor; doar necesitatea de supravieţuire a rasei umane o face necesară; mai mult decât regimul personal, ea este impusăde „legea comună a naturii”.
În mod cert, abstinenţa sexuală nu este socotită ca o datorie şi nici actul sexual înfăţişat ca fiind ceva rău. Dar se observă cum, în dezvoltarea temelor care erau deja explicit formulate de gândirea medicală şi filosofică a secolului al IV-lea, a avut loc o anumită inflexiune: o insistenţă asupra ambiguităţii efectelor activităţii sexuale, extinderea corelaţiilor recunoscute în întregulorganism, accentuarea propriei sale fragilităţi şi puteri patogcnicc, valorizarea conduitelor abstinenţei, aceasta fiind valabil pentru ambele sexe.
Altădată, primejdiile practicii sexuale erau considerate ca venind din partea violenţei involuntare şi a consumului fără măsură; acum, sunt descrise, mai degrabă, ca efectul unei fragilităţi generale a trupului uman şi a funcţionării sale.
În aceste circumstanţe, este uşor de înţeles ce importanţă poate căpăta regimul aphrodisiei în administrarea vieţii personale. Referitor la acest aspect, Rufus foloseşte o expresie remarcabilă, care leagă foarte explicit pericolul practicii sexuale de principiul fundamental al preocupării de sine: „Cei care practică raporturile sexuale, şi mai ales cei ce o fac fără măsură, trebuie să aibă grijă de ei înşişi cu mai multă rigoare decât alţii, pentru ca, aducându-şi trupul în cea mai bună condiţie posibilă, să resimtă mai puţin efectele nocive ale acestor raporturi (he ek ton aphrodision blabe)”2.
Soranus, Trăite des maladies des femmes, I, 7.
Rufus din Efes, în Oribases, Livres incertains, III, p. 112.
