Rolul matrimonial

        Este dificil de spus care era în civilizaţia elenistică sau romană, conform diferitelor regiuni şi straturi sociale, extinderea reală a practicii matrimoniale. Istoricii au putut repera, totuşi.

        — Acolo unde documentaţia a îngăduit – anumite transformări privind fie formele instituţionale, fie organizarea raporturilor conjugale, fie semnificaţia şivaloarea morală care le era acordată.

        Mai întâi, punctul de vedere instituţional. Act privat, relevând de familie, de autoritca sa, de regulile practicate de ea şi recunoscute ca aparţinându-i, căsătoria nu făcea apel la intervenţia puterilor publice nici în Grecia, nici la Roma. În Grecia exista o practică „menită să asigure stabilitatea oikos-ului”, ale cărei două acte fundamentale şi vitale evidenţiau, unul transferul către soţ al tutelei exercitate până atunci de tată, iar celălalt actul de a o da efectiv pe soţie, soţului ei, ca pe o posesiune1. Constituia, deci, o „tranzacţie privata, o afacere încheiată între doi capi de familie, unul adevărat, tatăl fetei, şi altul virtual, viitorul soţ”; această afacere particulară era „fără nici o legătură cu organizarea politică şi socială'„. La fel, J. A. Crook şi P. Veyne amintesc că la început căsătoria romană nu era decât o stare de fapt „dependentă de intenţia părJ.- P. Broudehoux, Mariage et familie chez Clement d'Alexandrie, pp. 6-17.

        CI. Vatin, Recherches sur le mariage et la condition de lafemme mariee î l'epoque helleiiistique, p. 4.

        Ţilor„ şi „marcată de o ceremonie„, antrenând „efecte de drept„, fără ca pentru acest lucru sa fie „un act juridic”'.

        Încetul cu încetul, în lumea elenistică, mariajul îşi face loc în interiorul sferei publice. Astfel depăşeşte cadrul familiei, având efectul paradoxal că autoritatea acesteia este „în mod public” sancţionată, dar şi relativ limitată. Pentru lumea elenistică, CI. Vatin vede această evoluţie sprijinindu-se pe recurgerea la ceremonii religioase, care servesc, într-un anume fel, drept intermediar între actul privat şi instituţia publică; rezumând această transformare, ale cărei rezultate pot fi constatate în secolele II şi l înainte de

        Christos, el scrie: „Este clar că de atunci căsătoria a depăşit cadrul instituţiilor familiale, iar căsătoria religioasă alexandrină, care este, poate, un vestigiu al mariajului privat antic, este şi o instituţie civică: fie printr-un funcţionar, fie printr-un preot, întotdeauna cetatea este cea care confirmă căsătoria”. Comparând datele despre oraşul Alexandria cu cele privind societatea, rurală, adaugă: „Sub diverse variante, asistăm în chora şi în capitală la un fenomen de evoluţie rapidă a instituţiei private în instituţie publică”2.

        La Roma, se poate constata o evoluţie, în ansamblu, de acelaşi tip, chiardacă ia drumuri diferite şi chiar dacă, până târziu, căsătoria continuă să fie cscnţialmcntc „o ceremonie privată, o sărbătorire”3. Un ansamblu de măsuri legislative marchează, puţin cu puţin, puterea autorităţii publice asupra instituţiei matrimoniale. Faimoasa lege de adulteriis este una dintre manifestările acestui fenomen. Manifestare cu atât mai interesantă cu cât, condamnând pentru adulter femeia măritată care are relaţii cu un alt bărbat şi bărbatul care are relaţii cu o femeie măritată (dar nu şi bărbatul căsătorit care ar avea relaţii cu o femeie necăsătorită), această lege nu propune nimic nou în ceea ce priveşte aprecierea faptelor. Ea reia cu exactitate schemele tradiţionale de apreciere etică şi se li-

        1 J. A. Crook, Law and Life of Rome, p. 99 sq. P. Veyne, „L'amoitr î

        Rome”, Annalex E. S. C., 1978, l, pp. 39-40.

        2 CI. Vatin, op. Cit., pp. 177-178.

        3 P. Veyne, loc. cit.

        Mitcază să transfere puterii publice o sancţiune care releva până atunci de autoritatea familială.

        Această „publicizare” progresivă a căsătoriei însoţeşte şi alte transformări în care ea este în acelaşi timp efectul, legătura şi instrumentul. Se pare că, atât cât ne permit documentele să stabilim, practica mariajului sau a concubinajului pe o bază regulată s-a generalizat sau, cel puţin, s-a răspândit în straturile cele mai importante ale populaţiei, în vechea sa formă, căsătoria nu prezenta interes şi nici raţiune de a fi decât în măsura în care, fiind un act privat, producea efecte de drept sau cel puţin de statut: transmiterea numelui, zămislirea de moştenitori, organizarea unui sistem de legături, unirea averilor. Ceea ce nu avea sens decât pentru aceia care puteau dezvolta strategii în asemenea domenii. După cum mai spune P. Veyne: „în societatea păgână nu se căsătorea toată lumea, departe de asta. Căsătoria, atunci când se realiza, corespundea unui obiectiv privat: transferul patrimoniului mai curând descendenţilor decât altor membri ai familiei ori fiilor prietenilor; şi tot astfel unei politici de castă: perpetuarea castei cetăţenilor”. Era vorba, pentru a relua spusele lui J. Boswell, de o căsătorie care, pentru clasele superioare, „era în mare măsură dinastică, politică şi economică”2, în ceea ce priveşte clasele sărace, oricât de puţine informaţii am poseda despre practica lor matrimonială, putem presupune, aşa cum o face S. B. Pomeroy, că doi factori contradictorii erau în măsură să aibă un rol aici, factori care amândoi trimiteau la funcţiile economice ale căsătoriei: soţia şi copiii puteau constitui o mână de lucru utilă pentru bărbatul liber şi sărac; pe de altă parte, însă, „exista un nivel economic sub care un bărbat nu poate spera să întreţină o soţie şi copii”3.

        Imperativele economico-politice care structurau căsătoria (făcând-o necesară în unele cazuri şi în altele inutilă) şi-au mai pierdut din importanţă atunci când, în clasele privilegiate, statutul şi ' Ibid.

        2 i. Boswell, Christianity, Social Tolerance, and Homosexuality, p. 62.

        3 S. B. Pomeroy, Goddesses, Whores, Wives and Slaves, 1975, p. 133.

        Bogăţia au început să fie mai mult dependente de proximitatea suveranului, de „cariera” civilă ori militară sau de succesul în afaceri, decât desimpla alianţă între grupuri familiale. Mai puţin grevat de diverse strategii, mariajul devine ceva mai „liber”: liber în alegerea soţiei, liber în decizia de a se căsători şi în motivele personale de a o face. S-ar putea ca şi în clasele mai puţin favorizate, căsătoria să fi devenit – dincolo de motivele economice ce o puteau face să apară importantă – o formă de legătură a cărei valoare era stabilită de faptul că definea şi menţinea raporturi personale puternice, implicând viaţa comună, sprijinul reciproc, suportul moral, în orice caz, studierea inscripţiilor de pe monumentele funerare a demonstrat o relativă frecvenţă şi stabilitatea căsătoriilor în medii care nu aparţineau aristocraţiei1; există mărturii şi despre căsătorii între sclavi2.

        Oricare ar fi răspunsul care poate fi dat la chestiunea extinderii practicii matrimoniale, aparent aceasta devenise mai uşor accesibilă; pragurile care o făceau „interesantă” au fost coborâte.

        Rezultă de aici că mariajul apare din ce în ce mai mult ca o uniune liber consimţită între doi parteneri a căror inegalitate se atenuează până la un anume punct, fără ca pentru acest motiv să dispară.

        Se pare că în lumea elenistică, şi ţinând seama de numeroasele diferenţe locale, statutul femeii a câştigat în independenţă, prin comparaţie cu ceea ce era în perioada clasică – şi mai ales în raport cu situaţia din Atena. Această relativă modificare ţine mai întâi de faptul că poziţia bărbatul ui-cetăţean şi-a pierdut parţial importanţa politică; dar şi, în al doilea rând, de o consolidare a situaţiei femeii

        — A rolului său economic şi a independenţei sale juridice. Potrivit opiniei unor istorici, documentele ar arăta că rolul tatălui soţiei devine din ce în ce mai puţin decisiv în căsătorie. „Era ceva curent ca un tată, în calitate de păzitor instituţional, să-şi dea fata în căsătorie. Unele contracte, însă, se închciau pur şi simplu între un bărbat şi o femeie care conveneau să-şi împartă viaţa. Dreptul unei fiice măritate de a-şi hotărî soarta, contrar autorităţii paterne, începe să i, p, 209, P. Vcyne, /oc. c/Y., p. 40; S. B. Pomcroy, op. Cit., p. 193.

        Sc afirme din ce în ce mai mult. După legile ateniene, romane şi egiptene, tatăl era abilitat să anuleze căsătoria fiicei sale, împotriva voinţei acesteia. Totuşi, mai târziu, în Egiptul aflat sub ocupaţie romană, dar unde sc respecta legea egipteană, autoritatea tatălui asupra unei fiice măritate era contestată de decizii judecătoreşti stipulând că voinţa femeii era factorul determinant. Dacă voia să rămână măritată, putea s-o facă„'. Căsătoria se încheie din ce în ce mai mult ca un contract dorit de cei doi soţi care se angajează personal în el. Ekdosis, obiceiul prin care fata era dată în mod solemn de tată sau tutore soţului, „tinde să dispară”; iar contractul cu aspect csenţialmcnle financiar care o însoţea în mod tradiţional sfârşeşte prin a sc păstra numai în căsătoriile înregistrate în scris, în care sunt introduse clauze privind persoanele. Nu numai că femeile îşi primesc zestrea, de care dispun din ce în ce mai liber în cadrul căsătoriei şi care, aşa cum prevăd unele contracte, va fi restituită în caz de divorţ, dar îşi pot recupera şi partea lor de moştenire.

        Cât despre îndatoririle impuse soţilor prin contractul de căsătorie, studiul lui CI. Vatin evidenţiază o evoluţie semnificativă în

        Egiptul elenistic, în documente de la sfârşitul secolului al Vl-lea sau din secolul al lll-lea înainte de Christos, angajamentele femeii implicau supunerea faţă de soţ, interdicţia de a ieşi din casă, ziua sau noaptea, Iară permisiunea acestuia, excluderea oricărui raport sexual cu un alt bărbat, obligaţia de a nu ruina gospodăria şi de a nu-şi dezonora soţul, în schimb, acesta trebuia să-şi întreţină soţia, să nu-şi aducă o concubină în casă, să n-o maltrateze pe soţia sa şi să nu aibă copii din relaţiile extraconjugalc. Mai târziu, contractele studiate stipulează obligaţii cu mult mai stricte din partea soţului.

        Este precizată obligaţia lui de a satisface necesităţile soţiei sale; dar mai este specificată şi interdicţia de a avea o amantă sau un iubit şi de a poseda o altă locuinţă (în care ar putea întreţine o concubină). După cum notează CI. Vatin, în acest tip de contract „este pusă sub semnul întrebării libertatea sexuală a bărbatului; soţia va fi acum la fel de posesivă ca şi soţul”. Contractele de căsătorie,

        1 S. B. Pomeroy, op. Cit., p. 129.

        Astfel modificate, îi fac să intre pe cei doi, soţ şi soţie, într-un sistem de îndatoriri sau obligaţii care, desigur, nu sunt egale, dar sunt împărţite. Iar această împărţire se face nu în numele respectului datorat familiei, al cărui reprezentant este, într-un anume fel, fiecare dintre soţi care este angajat în căsătorie, ci în vederea cuplului, a stabilităţii şi reglementării sale interne1.

        Asemenea îndatoriri, afirmate explicit, pretind şi revelează din partea soţilor forme de viaţă conjugală mai strânse decât în trecut.

        Prescripţiile n-ar putea fi formulate în contracte dacă n-ar corespunde deja unei atitudini noi; în acelaşi timp, îi îndatorau pe fiecare dintre soţi în aşa fel, încât ele înscriau în viaţa lor, cu mult mai limpede decât în trecut, realitatea cuplului. Instituţionalizarea mariajului prin consimţământ reciproc, scrie CI. V aţin, face „să apară ideea că există o comunitate conjugală şi că această realitate, constituită de cuplu, are o valoare superioară celei a componentelor sale”2. Oevoluţie similară a revelat P. Veyne în societatea romană: „în epoca

        Republicii, fiecare soţ avea un rol definit, iar acesta o dată împlinit, relaţiile afective dintre ei erau lăsate la voia întâmplării. În vremea

        Imperiului. Funcţionarea căsătoriei este considerată ca bazându-sc pe buna înţelegere şi pe legea inimii. Astfel se naşte o idee nouă: cuplul constituit din stăpânul şi stăpâna casei”3.

        Multiple ar fi, aşadar, paradoxurile care se ivesc în evoluţia practicii matrimoniale. Ea îşi caută cauţiunile în autoritatea publică şi devine o afacere din ce în ce mai importantă în viaţa privată. Se eliberează de obiectiveleeconomice şi sociale care o valorizau şi, în acelaşi timp, se generalizează. Creează mai multe constrângeri pentru soţi, dar totodată prilejuieşte atitudini mai favorabile, ca şi cum, cu cât este mai exigentă, cu atât este mai atractivă. Căsătoria devine astfel mai generală ca practică, mai publică în calitate de instituţie, mai privată ca mod de existenţă, mai puternică în a-i lega pe soţi şi, în consecinţă, mai eficace în a izola cuplul în câmpul celorlalte relaţii sociale.

        1 CI. Vatin, op. Cit., pp. 203-206.

        2 Ibid., p. 274.

        ' P. Vcyne, „L'amour î Rome”, Annales E. S. C., 1978, l.

        Este, în mod evident, dificil de măsurat cu precizie amploarea acestui fenomen. Documentaţia accesibilă duce spre câteva arii geografice privilegiate; şi nu pune în lumină decât anumite straturi ale populaţiei. Am face o speculaţie dacă am afirma că este o mişcare universală şi masivă, chiar dacă, chiar şi având acest caracter lacunar şi dispersat, indicaţiile sunt destul de convergente. Oricum, dacă ar fi să ne luăm după alte texte din primele secole ale erei noastre, căsătoria părea să fi devenit pentru bărbaţi – pentru că nu dispunem decât de mărturia lor – un focar de experienţe mai importante, mai intense, mai dificile şi mai problematice. Prin căsătorie nu trebuie să înţelegem numai instituţia utilă familiei sau cetăţii, nici activitatea casnică desfăşurată în cadrul şi după regulile unei bune gospodării, ci „starea” de căsătorie ca formă de viaţă, existenţă împărtăşită, legătură personală şi poziţia respectivă a partenerilor în această relaţie. Nu înseamnă, aşa cum am văzut, că viaţa matrimonială excludea, conform vechii scheme, sentimentul şi apropierea între soţi. Se pare, însă, că în forma ideală propusă de

        Xenofon, aceste sentimente erau direct legate de exercitarea statutului soţului şi de autoritatea cc-i era conferită: puţin cam patern faţă de tânăra-i soţie, Ischomah o învaţă cu răbdare ce avea de făcut şi în măsura în care ca îşi va interpreta bine rolul inerent îndatoririlor sale de stăpână a casei, el îi va răspunde cu un respect şi o afecţiune nedezminţite până la sfârşitul zilelor lor. În literatura epocii imperiale, se găsesc mărturii ale unei experienţe mult mai complexe a căsătoriei: căutările unei etici a „onoarei conjugale” se manifestă prin reflecţiile asupra menirii soţului, asupra naturii şi a formei de ataşament ce-l leagă de soţie, asupra pendulării între o superioritate naturală şi statutară totodată şi o afecţiune ce poate merge până la nevoie şi dependenţă.

        Am putea aminti astfel imaginea înfăţişată, în anumite scrisori ale sale, de Pliniu, despre el însuşi ca „individ conjugal” şi am putea să o comparăm cu portretul altui bun soţ, Ischomah. În faimoasa scrisoare adresată soţiei sale pentru a-i deplânge absenţa, imaginea care transpare nu mai este, ca în alte scrisori, aceea a unui bărbat care-şi ia soţia docilă şi admiratoare a sa drept martor al lucrărilor sale literare şi a succeselor la tribună; este imaginea un bărbat legat de soţia sa printr-un ataşament puternic şi o dorinţă fizică atât devie, încât nu se poate împiedica s-o caute zi şi noapte, chiar dacă ea nu mai e acolo: „N-ai să crezi cât de mult îmi lipseşti; în primul rând fiindcă te iubesc şi apoi fiindcă nu suntem obişnuiţi să trăim separat. Iată de ce o mare parte din noapte pentru mine trece în stare de veghe, în încercarea de a-mi înfăţişa imaginea ta; şi de ce, în plină zi, la ora când obişnuiam să vin să te văd, picioarele mă poartă singure spre apartamentul tău; de ce, trist şi îndurerat de parcă mi-ai închis uşa, mă întorc în camera ta goală, în rare momente nu sufăr acest chin: când sunt în forum, absorbit de procesele prietenilor mei. Imaginează-ţi aşadar cum este viaţa mea dacă am ajuns să-mi caut odihna în muncă şi consolarea în necazuri şi griji”1. Exprimările din această scrisoare merită reţinute. Specificitatea unei relaţii conjugale personale, intense şi afective, independentă de statutul şi de autoritatea maritală, dar şi de responsabilităţile casei apare foarte limpede aici; dragostea este cu grijă diferenţiată de ceea ce este viaţa obişnuită în comun, chiar dacă ambele contribuie în mod legitim la a face prezenţa soţiei preţioasă şi absenţa ei dureroasă. Pe de altă parte, Pliniu subliniază numeroase indicii recunoscute ca făcând parte în mod tradiţional din pasiunea amoroasă: imaginile care-i obsedează nopţile, mişcările involuntare de du-te-vino, căutarea partenerului pierdut; or, aceste comportamente, ţinând de imaginea clasică şi negativă a pasiunii, sunt înfăţişare aici drept pozitive; sau, mai degrabă, suferinţa bărbatului, avântul pasional de care este cuprins, faptul că e dominat de dorinţă şi suferinţă sunt prezentate ca dovezi pozitive ale afecţiunii conjugale, în sfârşit, între viaţa matrimonială şi activitatea publică, Pliniu afirmă nu un principiu comun care să unifice conducerea căminului şi autoritatea asupra altora, ci un joc complex al substituirii şi al compensării: lipsit de fericirea pe care i-o oferă prezenţa soţiei acasă, el se cufundă în rezolvarea treburilor publice; dar suferinţa sa trebuie să fie foarte adâncă, din moment ce-şi află în necazurile vieţii din afara casei alinarea tristeţii personale.

        Pliniu, Leltres, VII, 5.

        În multe alte texte, se vede cum relaţia dintre soţi se detaşează de funcţiile matrimoniale, de autoritatea statutară a soţului şi de conducerea raţională a gospodăriei, pentru a se prezenta ca o relaţie singulară, care are forţa, problemele, greutăţile, îndatoririle, câştigurile şi plăcerile proprii. Am putea cita şi alte scrisori ale lui

        Pliniu, sau am putea sublinia aluzii la Lucan ori Tacit; am mai putea să ne referim şi la poezia iubirii conjugale pe care o regăsim la

        Stasius: căsătoria apare aici ca unirea a două destine într-o pasiune nestrămutată, în care soţul îşi recunoaşte înrobirea afectivă: „Vcnus nc-a unit în floarea vieţii noastre; Venus ne va apăra şi la apusul vieţii. Legile tale m-au aflat mulţumit şi supus (libens et docilis); nu voi sfarmă o legătură pe care o simt din ce în ce mai tare în fiecare zi. Pământul m-a născut pentru tine (creavit ine libi): el ne-a înlănţuit destinele pentru totdeauna”'.

        În mod evident, nu în asemenea texte trebuie căutată o reprezentare reală a vieţii matrimoniale în epoca Imperiului. Sinceritatea pe care o afişează n-are valoare de mărturie. Acestea sunt texte care proclamă în mod voit un ideal conjugal. Trebuie înţelese nu ca reflectarea unei situaţii, ci ca formularea unei exigenţe, şi doar eu acest titlu fac parte din realitate. Ele arată că mariajul este interogat ca un mod de viaţă a cărui valoare nu este nici exclusiv şi nici csenţialmcntc legată de funcţionarea oikos-ului, ci de relaţia dintre doi parteneri; mai arată şi că, în această legătură, bărbatul trebuie să-şi regleze conduita nu numai pornind de la statutul său, de la privilegiile şi funcţiile domestice, dar şi de la un „rol relaţional” faţă de soţia sa; mai demonstrează în sfârşit că acest rol nu arc numai o funcţie de formare, de educaţie, de direcţionare, ci că se înscrie într-un joc complex de reciprocitate afectivă şi de dependenţă reciprocă. Or, dacă este adevărat că reflecţia morală asupra bunei comportări în căsătorie îşi căutase multă vreme principiile într-o analiză a „gospodăriei” şi a necesităţilor ei, devine comprehensibilă apariţia unui nou tipde probleme în care este vorba de a se defini maniera prin care bărbatul se va putea constitui ca subiect moral în relaţia conjugală.

        Slasius, Si/ves, III, 3, v. 23-26 şi 106-107.