Capitolul XIAlegerea noului şerif din Blue Town

Salonul Fericirii era mai înţesat de clienţi ca oricând. Buxton şi băiatul care-l ajuta la bar, nu mai pridideau cu treaba.

Era o dimineaţă frumoasă, deşi, când răsărise soarele, preria şi Colţii Şacalului fuseseră ascunşi într-o ceaţă vâscoasă, leşiatică. Treptat, căldura cuprinsese ţinutul trezit din somnul otrăvit al acelei nopţi, alungind aburii preriei pe vârfurile Colţilor Şacalului şi pe măgurile ce se înşirau spre Guadalupe.

Străzile erau în stăpânirea copiilor scăpaţi de prin curţi încă de dimineaţă de tot. Joaca de-a leapşa şi de-a ereţii şi guguştiucii, pe care o începuseră de cum făcuseră ochi, se înteţise, iar sfadele ce izbucneau pe alocuri se stingeau sub căldura soarelui torid.

În saloon, pianina acordată de curând îşi terminase de câteva ori repertoriul. Se băuse bere până la ora prânzului, cum rareori se întâmplă la Happy Saloon. Deşi dimineaţa nu era de obicei program, dansatoarele au fost trimise totuşi de Pearson în scenă, se pregătiseră asiduu cu un repertoriu mai bogat ca oricând. Aşezaţi câte patru, câte cinci la mese, în faţa halbelor gulerate, muşteriii îşi frământau creierii să găsească un om pe placul tuturor. Nu era deloc un lucru uşor. Pe deasupra capetelor lor turmentate, serpentine împletite în ghirlande de hârtie colorată creau o atmosferă de o adevărată sărbătoare. Ca totul să pară cât mai festiv, Buxton şi cei care-l ajutau lustruiseră în draci barul din acaju. Şi zincul tejghelei, pe care se încărcau halbele, şi tăvile de mâncare luceau atât cât le permiteau anii trecuţi peste ele. Pearson, gătit cu un costum care-l prindea cel mai bine, trăgea flegmatic dintr-un trabuc. Mereu ca pe ghimpi, trecea printre mese, interesându-se, aşa cum nu-i era obiceiul, cum se simţeau clienţii, căutând să nu le lipsească nimic. Nesfârşitele porţii de alune se adăugau de regulă halbelor, patronul saloonului hotărâse chiar să nu fie puse la socoteală. Pe ici, pe colo, unde consumaţia se subţia, trimitea bere pe cârâială, numai ca oamenii să se simtă bine…

Şi Dona Hilda strălucea mai mult ca oricând în fusta gofrată, de culoarea cojii de banană. Bluza, brodată dintr-o mătase adusă din Lumea Veche, era îmbrăcată prima oară. Pentru că aşa îi ceruse Pearson, purta pe umeri un şal negru, tot de mătase, iar părul şi-l ridicase în creştet, într-un dom maiestuos, ce-i lăsa descoperită ceafa, cu linia aşa de graţioasă a gâtului. Pieptenele din argint, cu pietre preţioase bătute în el, îi reliefa şi mai mult strălucirea.

În aceeaşi vervă ca în urmă cu cinci ani, când dansase aici prima oară, urcase acum pe scenă, fermecându-şi ca de obicei admiratorii. Dansul spaniol, la început duios şi lenevit, apoi din ce în ce mai crud şi înflăcărat, era privit cu încordată atenţie. Sunetul castanietelor dublat de cel al toculeţelor de la cizme lovite de podele, fu imediat acompaniat de câţiva exaltaţi prin bătăi ritmice în mese. A coborât apoi în sală, dansând pentru înflăcăraţi. S-a oprit câteva clipe în faţa lui Gerry, iar tânărului i se păru că în ochii vedetei saloonului se aprinseseră două fulgere ciudate. Urletele chefliilor o cerură din nou. Dona Hilda, rotindu-şi fusta ca un abajur, în acordul pianinei, îşi schimbă privirea spre alte locuri unde se îndreptă. Uitătura sălbatică a lui Pearson n-o opri să repete un cântec pentru cei care o aplaudau frenetic. Istovită, într-un târziu, se retrase pe scenă, unde în faţa celor patru girls îşi încheie programul cu un cântec de dragoste…

Gerry o urmări şi înţelese tâlcurile din privirile persistente ale celei mai frumoase femei din ţinut. Nu dăduse niciodată atenţie faptului că uneori Dona Hilda îl fixa aşa. Astăzi înţelesese însă că ceva nu era în ordine. Poate muzica, poate atmosfera generală de nebunie ce cuprinsese localul, poate fiindcă se lăsase străpuns de privirea ei, sau poate unde dansul i s-a părut că numai lui i-l oferise? Pasul cu mlădieri de cobră al femeii lui Pearson, surâsul ei diavolesc din această dimineaţă, treziseră în tânăr gânduri îngropate în austeritatea vieţii ce era nevoit s-o ducă în Blue Town…

La o masă, ocupată aproape de intrare, Harris şi Allison se fuduleau cu hainele lor cele mai bune. Îşi trecuseră şi briciurile peste obraz, părând acum mai puţin sălbatici şi fioroşi. Erau chiar bine dispuşi, deşi nu se îndemnau la băutură. Ochii şi-i roteau neobosiţi prin sala ce se înceţoşa din ce în ce mai tare. Nici jocul la masă nu era încins ca de obicei. Pe postavul verde şi tocit, sume neînsemnate se mutau de la un jucător la altul. Cei rămaşi încă de cu seară, încercănaţi şi năduşiţi de efort, ronţăiau ţigări sau trabucuri între dinţi, absenţi la forfota din jur. Pearson nu le da ăstora nici o atenţie. Numai rareori se abătea pe acolo, încurajând pe năpăstuiţi şi veghind să nu se prea strângă bani la crupierul, care mai întotdeauna intra şi el în joc.

Când urcase Dona Hilda pe scenă, Murphy îl privise lung pe Gerry pe sub sprâncenele sale stufoase, dând, înţelegător, de câteva ori din cap, fără ca nici un muşchi să-i tresară pe faţa sa pistruiată.

— Te arunci după Mulligan, Gerry! şi după el se ţineau într-o vreme fetele ca puricii de pisică. Vezi însă că Pearson nu prea glumeşte, când îşi vede iubita privită de altul… Şi Dona Hilda nu-i un vânat să fie lăsat liber prin sihlă…

— Gerry e cu ochii-n zece părţi, domnule Murphy, se amestecă Shadow. Şi apoi ce vină are dacă Dona Hilda se uită aşa la el? Poate-i astăzi cherchelită, că nu-şi mai ia ochii de pe Gerry!

— Nu-i nici o scofală, Shadow! Că nici Pearson n-a fost primul şi doar n-o rămâne chiar el ultimul. De-aia nu-i prea lasă nici uşa deschisă la colivie să nu zboare la alţii – aşa că Gerry este ferit din aceste privinţe…

— Vorbiţi amândoi anapoda. Nu mă gândesc la treburi d-astea acu’! Şi nu vă mai băgaţi în cap că s-au întâmplat lucruri pe care le jinduiţi, încercă Gerry să pună capăt discuţiei.

La masa vecină, Burt şi Olson terminau a treia halbă, de care uitaseră în timp ce dansase Dona Hilda. Se treziseră că li se încălzise berea, numai după ce-şi roşiseră palmele, alături de ceilalţi. Şi Gerry aplaudase cu ochii ţintă la scenă, în timp ce Dona Hilda era îmbătată de satisfacţia de a fi cucerit iar inimile tuturor. Ultimele aplauze ce se auziră erau cele ale lui Shadow, veşnicul întârziat, care-l secondase până atunci pe Gerry. Pearson nu observase mai nimic, sau poate nu-l interesa să vadă. Murphy, însă, era atent tot timpul la fiecare gest al stăpânului saloonului. Ştia că Gerry se aprinde repede, şi voia să intervină atunci când gâlceava mai putea fi încă evitată.

Pianina se chinuia acum să ocupe golul pe care-l lăsase Dona Hilda, în timp ce la mese se încropeau iar nesfârşitele taclale. Fumul se bulucea pe toate geamurile deschise şi treptat minţile celor de aici se mai limpeziră…

Ora prânzului nu fusese încă anunţată de ornicul saloonului, când judecătorul Willy, profesorul Guernnsey şi Weslley intrară în sală. Erau la fel de dispuşi, ca şi cei de aici. La Willy, în birou, un băiat de la saloon adusese câteva rânduri de bere. Pentru că discuţia lâncezise de câteva ori, Weslley şi Guernnsey se ambalaseră la câteva partide de maroco, câştigate ca întotdeauna de Guernnsey. Degetele butucănoase şi fripte ale fierarului dădeau chics mai de fiecare dată, sporind teribil şansa profesorului.

Willy privise visător pe fereastră la copiii ce înălţau turcaleţele împinse de un vânticel venit dinspre Colţii Şacalului. La una din mese şedea doctorul Mayer ce-şi turnase în bere nişte rachiu de soc, devenit exact cum nu se cădea, la această adunare a cetăţenilor onorabili din Blue Town. Cât despre Timber, convivul său, acesta luase o mutră plouată, cum i se întâmpla totdeauna în aceste ocazii şi încerca să-l urmărească pe doctor în ceea ce spune.

— Noi, frate Timber, suntem legaţi prin meseriile noastre. Pot spune că… hâc!… dacă eu fac treabă bună… tu închizi prăvălia… hâc! Este, iubite colega, că pui de mămăligă, dacă-i scap pe ăştia care trag unii-n alţii?

— Păi, păi, mai dă, mai dă, ortu’ popii şi fără să te cheme, doctore! Şi, şi, atunci îi încalţ eu în papuci.

Doctorul Mayer şi Timber au vorbit verzi şi uscate despre cazurile mai curioase ale doctorului, cât şi despre cele ale lui Timber, iar până la urmă puseră în discuţie calităţile omului ce le-ar fi trebuit.

În sală se şoptea foarte des numele lui Allison, ca fiind un cetăţean bine aşezat aici. Trăgea cu pistolul, nu se încurca, şi nici pumnul nu-l avea de lepădat. Mulţi credeau că el ar putea face treaba de şerif fără să rişte să-şi piardă viaţa cu una, cu două. Şi apoi n-aveau decât cetăţenii să-l sprijine şi să baricadeze intrarea în orăşel, când „banda cârpelor negre” s-ar fi încumetat să-şi facă de cap pe aici. Sau să-l ajute să-i atace în coclaurile pe unde-şi făceau veacul.

La celelalte mese şedeau peonii, cu cidru în faţă, părând că vorbesc numai de-ale lor. Dacă trăgeai atent cu urechea însă, ai fi auzit că nici pe ei nu-i privea mai puţin soarta orăşelului. Numele lui Warner era des rostit, iar al lui Allison la fel. La una din mese, Pedro, peonul, se agita povestindu-le o faptă petrecută în ajun, când Gerry îl culcase pe Ace cu un pumn la pământ. Oricum, prezenţa peonilor adăuga un aer de curăţenie sufletească întregii adunări. Starostele lor, un spaniol în etate, cu obrajii supţi şi părul ca zăpezile de pe Guadalupe, ce-i cădea pe spate, se sfătuia cu un altul mai tânăr, fiind sâcâiţi tot timpul de peonul care-l lăuda pe Gerry şi pumnul lui.

Murphy, lăsând la o parte glumele, se tot sfătuia cam pe cine să susţină în locul lui Travie şi Warner. Numele lui Allison nu le suna bine în urechi celor care înfruntaseră lăstunii de foc în Defileul Morţii… Fură luaţi pe rând mai mulţi cetăţeni onorabili ai oraşului, dar de fiecare dată trebuiră să renunţe. Unii nu veniseră, semn că nici nu se puteau gândi la ei. Alţii, de faţă, abia se încumetau să-şi lase numele în discuţie. Era adevărat, că mai fiecare avea câte un beteşug şi, peste toate, vârsta nu-i mai putea păstra ageri în şa şi nu-i mai lăsa să tragă iute pistolul din toc, cum ar fi cerut meseria.

Numele lui Allison începu să se audă mai desluşit, printre palavrele schimbate la mese. Pearson făcuse câteva mile bunişoare prin saloon, oprindu-se acolo unde se discuta mai aprins, strecurând şi el în discuţie de fiecare dată că Allison era omul care le trebuia. Orăşelul avea nevoie de şerif, dar considerau că-i jignitor să-l ceară de la San Antonio, şi să nu pună pe unul dintre ei, un gospodar statornicit cu nădejde în ţinut.

La început, Willy a vrut să cheme un om hotărât la el – cum era, de pildă, Allison – şi să-l învestească, dar doctorul Mayer, Guernnsey, Brown şi Weslley au insistat să se discute cu mai mulţi şi să se facă apoi cum e mai bine. De câteva zile, Willy promitea celor ce-i aţineau calea că treaba se va face cât mai iute. Se adunaseră o seamă de pâri mărunte şi se iscaseră tot soiul de gâlcevi, aşa că nu puteau aştepta până la calendele greceşti. Trebuia găsit omul care să se încumete să-şi pună insigna lui Warner în piept şi să apere legea în orăşel. Numai că sfârşitul tragic al celor doi reprezentanţi ai forţei de aici tăiase pofta oricărui cetăţean cu scaun la cap să-şi rişte pielea…

Se zvoniseră şi atâtea pe seama bandei care cutreiera ţinutul, fără însă ca nimeni să ştie unde începe şi unde se termină. Unii ziceau că şi-ar avea vizuina într-un deşert de lângă Fort Saint, alţii o ţineau morţiş că şi-ar avea vadul printre Colţii Şacalului sau în stejerişurile din apropiere. Se ştia că, ori de câte ori dădeau vreo lovitură, mai totdeauna spre Colţii Şacalului îi înghiţea pământul. În orăşel nu se prea încumetaseră să atace. Asta, însă, se datorase lui Warner şi Travie care organizaseră o mică ceată de apărare din câţiva oameni inimoşi. Cetăţenilor le era deci mai uşor să-şi ducă banii la banca din oraş, decât să-i ţină la ei. Şi pe urmă, Billy King, în afară de faptul că avea un om înarmat – pe Liston – nu trăgea rău nici el…

Willy, din însărcinarea consiliului, trimisese vorbă lui Turnney să scoată la teasc câteva tipare despre evenimentul ce se pregătea. În sfârşit, lumea fiind înştiinţată, era nerăbdător să vadă odată insigna lui Warner înfiptă pe un veston oarecare. Când în sală se făcu linişte şi numai ţipetele încinse de joacă ale copiilor se mai auzeau, Billy King intră senin şi stăpân pe sine. Ceasurile arătau orele douăsprezece ale zilei şi cucul vopsit proaspăt în prăzuliu sărind din dosul căpăcelului din lemn al pendulei din saloon, cântă sacadat şi grăbit. Îl reparaseră de câteva ori în Fort Saint şi nimeni nu putea spune dacă este mai mincinos decât înainte de a-i fi desfăcut maşinăria.

Willy îl însoţea pe Billy King şi părea mândru de ce făcuse. În saloon, cei adunaţi începură să se foiască. Apariţia celor doi anunţa că sosise momentul începerii discuţiilor.

Gerry nu se putu abţine să nu se strâmbe. Nici cu Murphy şi Shadow lucrurile nu şedeau prea bine. Cât despre ceilalţi din saloon nu se pierdură nici ei cu firea, când cei doi păşiră grav spre mijlocul sălii, unde Buxton îi servi repede cu câte un păhărel de whisky.

— Să terminăm ce avem pe mese, iar Buxton să închidă puţin barul, până ne achităm de răspunderea ce ne-am asumat-o faţă de liniştea oraşului. Şi, ca să nu stăm degeaba, permiteţi-mi să închin un păhărel, mulţumindu-vă că aţi ascultat invitaţia consiliului şi aţi venit azi aici.

Bancherul se ţinu de cuvânt şi ciocni cu o mare parte din cei prezenţi. Mulţi se sculară în faţa lui, iar alţii împrumutară bere, să poată lua parte la solemnitate. Billy King, puţin stângaci, dar jovial, se înclină în faţa lui Murphy. Gerry, vădit enervat, vru să se scoale, dar Billy îi apăsă uşor umărul, silindu-l să nu se ridice.

Momentul prilejuit de intrarea în saloon a lui Billy King s-a consumat la iuţeală, mesele fiind îndată golite de ce se afla pe ele. Câteva erau deja rostuite spre balconul ce ducea sus, unde îşi ocupară locurile Willy, Billy King şi Guernnsey, care-şi luase în serios sarcina încredinţată de consiliu.

— Stimaţi cetăţeni! făcu Willy eforturi să-şi învingă emoţia. Aşa cum ştiţi, noi avem nevoie de un şerif! De o mână de fier, care să apere legea în Blue Town…

— Bravooo! Bravooo! Aşa, Willy! Să apere legea! sări Weslley în sus. S-avem şi noi un om care să ne apere. Să dea de pământ cu cei care nu ne lasă în pace!

Câteva voci sparte din sală îşi arătară entuziasmul, şi câteva pălării şi sombrerouri fură aruncate în sus.

— Iuhuuu! ţipă Wide. Să fie însă mai dihai ca Warner, să nu se lase ciuruit ca un curcan!

— Să apere legea, continuă Willy moale, că doar de asta îl vom alege. Mai ales să fie drept şi să nu ţină cu nimeni. Să apere cetăţenii, când va fi nevoie. Putem să-l numim şi noi, consiliul, dar e mai drept să-l alegeţi voi, că şi pe voi vă apără, ca şi pe noi…

— Da, Willy, aşa să fie! Aşa, aşa să fie! Ţi-a ieşit o turturea din gură, jude-jude-hâc! jude… se lăsă păgubaş Mayer, iar cei de faţă îl aplaudară, de parcă pe el l-ar fi ales.

— Bine, doctore! îi mulţumi Willy. Dar să nu uităm că ţinutul nostru nu e loc de plimbare şi p-aici mişună tot soiul de… de… care trag iute cu pistolul şi nu cer voie la nimeni… Nu mai departe decât astăzi… Ştiţi că legea cere să nu se intre cu arme în saloon. Dar toţi am intrat aici cu pistoalele! Vedeţi cum respectăm legea? Asta trebuie să facem: să respectăm şi noi legea, şi atunci nu vor mai fi atâtea gâlcevi şi pricini iscate din te-miri-ce.

— Hai, Willy, dă-i drumu’! Prea ţii multe predici, îl sâcâi din nou Mayer. Dă-i jude… jude…

— Păi, să ne gândim la cineva. Ştiaţi de lucru’ ăsta mai de mult. Aşa că daţi-i drumu’ să auzim un nume!…

În sală se aşternură câteva clipe de linişte. Oamenii erau descumpăniţi. Nu era o treabă uşoară să alegi un şerif aici. După puţin, mormăiturile se transformară în vacarm. Oamenii prinseseră curaj şi fiecare propunea pe cine nici prin gând nu-ţi trăsnea. Câteva nume se pronunţară mai tare şi din acest vacarm se desprinsese clar numele lui Allison.

Willy, teatral, îşi făcu mâna pâlnie la ureche, aplecându-se în faţă, spre mese.

— Dacă aud bine, parcă îl vreţi pe Allison, şerif?

— Pe Allison! Da, pe el, ţipară un mănunchi de voci dintr-un colţ al saloonului.

Un şuier de fluierături îl acoperi însă pe Willy, apoi nu se mai auzi nimic. Buxton îl ajută pe judecător să facă linişte, trecându-i peste bar ciocanul pentru bătut şniţele, să se poată înţelege cu cei adunaţi pentru o treabă aşa de serioasă.

— Gentlemeni! Stimaţi cetăţeni, un strop de linişte, să ne înţelegem, fraţilor! Îl vreţi pe Allison, din câte pricep!

Acelaşi vacarm îl acoperi, iar Willy lovi cu ciocanul în masă mai, mai, să rămână cu coada în mână.

— Bine, atunci să ascultăm pe cineva din cei care îl vor pe Allison. Asta ca să avem scris aici… este o formalitate…

— Ascultă, Willy, Allison dă tare cu pumnul. La fel, trage de stinge cu pistoalele. Şi nici nu bea atât cât Warner şi Travie. Şi, peste toate, mai suntem şi noi care îl cunoaştem. Aşa că n-o să aveţi dureri de cap, Willy. Dacă vine Allison, se face linişte în Blue Town, asta s-o ştiţi!

— Bine, Ace, totdeauna ai avut o linguriţă de minte în rumeguşul pe care-l cari în tigvă, îl blagoslovi Willy.

Ace, lăudat, se aşeză privind împrejur, aşteptând să fie aprobat şi de ceilalţi. Dădu din cap la câţiva, care se zgâiau la el, considerându-i părtaşi la tot ce spusese.

— Allison are pumnii de piatră, Willy. Dacă-ţi dă o ghioagă, îţi înghiţi limba, nu altceva, vorbi o matahală de om, cu o voce de ventrilog, mişcându-şi cu greutate burta printre două mese, dintre care abia se ridicase. Cine dă mai tare ca el, să vrea să fie poliţai?

— Bravo, Bude! Şi tu ai zis-o bine! Cred că e destul, gentlemeni. Îl cunoaşteţi pe Allison pe toate feţele, ce mai tura-vura, şi-l vreţi. Păi, cine poate să nu vă facă pe plac, stimaţi cetăţeni? Să nu mai pierdem timpul. Deci l-am ales! Allison este de acum…

— Un moment… moment, Willy! se amestecă Mayer. Un moment… se căzni să vorbească… E bun, bun de tot Allison şi eu sunt cu el. Jude… Jude… hâc…

— Bine, doctore, hai nu ne mai ţine pe loc! Eşti şi tu pentru Allison. Bine, atunci să-i spunem că este…

— Un moment, ce dracu’, jude-jude-hâc… se ridică din nou doctorul, care, de fapt, nu se aşezase, ci mai mult alunecase printre halbele care-i năpădiseră masa, aduse pe furiş de Buxton. E bun, bun de tot Allison! Hâc! Şi eu zic că e pe cinste! Da!… da’… Hâc! Da’ e unu’ singur! Hai să mai punem unu’!

— E în regulă, doctore! Adică îl vrei pe ajutorul lui Allison. Să vedem pe cine să-i dăm ajutor lui Allison. La toate te gândeşti, doctore! Eşti speriat să nu te năpădească clienţii!

— Nu, nu, Willy! Stai să zic tot! Spuneam să fie doi, adică… hâc! Să mai vorbim de unu’! Ce e rău să mai vedem…

— Ce ziceţi, gentlemeni, de părerea doctorului? Şi el e în consiliu. Ia, hai să ne gândim niţeluş. Dar Allison e cel mai bun şi lungim lucrurile în zadar, că tot el va fi…

— Nu e rău ce zice doctorul, Willy, se amestecă Guernnsey de la masă. Dacă vor fi doi, nu-i pagubă mare. Şi poate mai găsim unu’ la fel şi unu’ din doi să fie ajutor.

— Bine, profesore! Hai să mai vedem unu’! încuviinţă plictisit Willy. Întrebuinţase a nu ştiu câta oară batista şi, de fiecare dată, pânza arăta mai rău. Chelia îi lucea ca o gulie coaptă şi spălată de ape. Favoriţii pe care uitase de când nu-i mai potrivise, se zburliseră îngustându-i de tot faţa şi aşa destul de mică.

— Păi, aş vrea să propun şi eu unul, sări rancherul Donnald. Unul care trage bine cu pistolul şi nici de pumnul lui nu mi-e ruşine. Când eram amândoi tineri, la o gâlceavă, când ne-am bătut amândoi, parcă m-a izbit cu o stâncă peste falcă.

— Să-l ascultăm pe Donnald, strigă Gallanger, susţinut de oamenii de la ranchul lui.

— Dă-i drumu’, Donnald! vorbi acru Willy, aşezându-se iritat pe scaun şi făcându-şi vânt cu batista.

— Eu l-aş vedea potrivit pentru treaba asta pe Murphy, vorbi legănat, după obiceiul texanilor, Donnald. V-am spus că-l cunosc bine şi-mi pun chezăşie capu’ pentru el. E legat de locurile d-aici şi poate să facă lucru bun în Blue Town.

— Să fie Murphy! strigară câţiva peoni şi cowboys de la ferme.

— O clipă, o clipă! se sculă agale Murphy, răsturnându-şi scaunul. Eu vă mulţumesc pentru tot ce spuneţi. Dar uitaţi că nu mai am treizeci de ani? Mâine-poimâine îl prind pe al cincizecilea. Treaba de şerif nu este pentru mine. Asta e clar! E nevoie de un om sprinten. Să aibă mâna iute şi mintea limpede. Mie mi-a trecut vremea, s-o ştiţi. Dar fiindcă tot m-aţi sculat în picioare, eu ştiu unu’ care poate face regulă pe-aici. Nici nu visam să facă treabă bună la Defileul Morţii. Cam el a scăpat băieţii de la ciuruit… Şi dacă acolo a făcut treabă bună, de ce în Blue Town ar face mai puţin. Iar dacă e să vorbim despre cât de tare dă cu pumnu’, eu nu l-aş sfătui pe nimeni să-i caute pricină, când e cu ţâfnă…

— Cine e, Murphy? Hai, dă-i brânci! ţipară Gallanger şi Donnald. Nu ne mai băga în călduri! Că-i golim pe urmă lui Buxton butoiul.

Cei doi rancheri se agitară, băieţii veniţi cu ei de la ferme le ţinură isonul, Willy încercă să zică ceva, dar nu reuşi, decât după ce oamenii se liniştiră.

— Zi, Murphy! vorbi judecătorul de la masă.

Guernnsey căsca ochii mari, iar Billy King nu privea decât pe Dona Hilda, mai frumoasă atunci decât de obicei. Prietena lui Pearson se simţea fixată de bancher şi, ca să nu se plictisească, îşi împărţea ocheadele între Billy King şi Gerry, care apărea la răstimpuri după trupul mătăhălos al lui Bude.

— Să vedeţi acu’ cine este, se scărpină Murphy încurcat după ceafă. Este băiatul lui Mulligan! Gerry Mulligan! La Defileul Morţii, a curăţat jumătate din bandiţii care ne vânau de sus…

Câteva zeci de perechi de ochi luciră duşmănos, dar Gerry şi prietenii săi nu aveau cum să-i vadă. În schimb, alte zeci de perechi de palme se porniră să bată. Numele lui Gerry se auzi în sală strigat de mai multe ori. Încercarea de a se scanda şi numele lui Allison nu avu aceleaşi rezultate. Mâini păroase se apropiară de pistoale, aşteptând un semn sau nici ei nu ştiau ce… În culmea vacarmului, altele mai curajoase ridicară ţevile pistoalelor în sus şi o duzină de gloanţe se înfipse în bârnele plafonului. Willy speriat de detunături fu nevoit să intervină. Aşa mic şi firav cum era, aproape dispăruse după Weslley. Cu ochii înfricoşaţi se holba la tavan, care se albise în câteva locuri.

— Gentlemeni, v-am rugat linişte! reuşi Willy să-şi înfrângă emoţia şi să-şi reîntregească statura. Şi de ce aţi intrat cu armele la şold? Vedeţi, dacă n-avem şerif? Pentru asta ne-am adunat doar. Să alegem unul. Dacă mai are careva ceva de spus, să-i dea drumu’!

— Păi, aş spune eu, se ridică de lângă el, Weslley, roşu la faţă şi gâtuit de emoţie. Eu nu mă pricep să vorbesc, dar aş spune şi eu ceva. Gerry e băiat bun şi i-a mai venit minte la cap, însă Allison e bun şi e mai copt. Că Gerry ar fi mai iute la faptă, poate, dar aşa… fără chibzuială… Pe când Allison ar rumega lucrurile mai mult… La pumn nu ştiu cum e unu’, cum e altu’… Poate că amândoi dau tare, poate dau la fel. Da’ de ce să dea cu pumnu’? Şi cu vorba ce-ar mai face? Să ştiţi de la mine că vorba folosită cum trebuie este butoi ras cu miere. Şi care o să fie ales, eu aşa zic, cu vorbă de duh să facă linişte în oraş mai puţin cu pistolu’! Că aţi văzut la Warner. El avea şi pistol, folosea bine şi vorba, şi tot a luat drumu’ ţintirimului în troaca lui Timber… Allison e venit el proaspăt şi nu prea ştiu pe unde a fost, ce-a învârtit. Da’ ca şerif e bun, că e mai copt…

— Şi tu cu cine eşti, Weslley? aproape îl somă Willy, văzând cum încurcă Weslley vorbele, pe care nu le mai termina.

— Zău, Willy, să mă bată sfântu’, dacă pricep care-i mai valoros. Eu zic că şi Gerry şi Allison sunt buni…

— Allison e bun! El e mai bun ca Gerry! ţipară vocile de lângă Buxton. Gerry e un ţângău! Să mai sugă, Willy, şi pe urmă să poarte insigna de poliţai!

— Mai bun e Gerry, strigă un cowboy cu o voce de tunet. Allison să se ducă de unde a venit! Gerry e d-aici, din Blue Town.

— Staţi, staţi, gentlemeni! Nu vă încingeţi, că Buxton n-are bere destulă, să vă stingă. Allison este la noi de aproape cinci ani. Şi e cunoscut de toţi. E om de treabă, îşi plăteşte dările. N-a avut pricini şi are proprietate la noi, în Blue Town. Ce, parcă toţi ne-am născut aici? De unde aţi mai scos-o şi p-asta?

— Allison este tot ce vrei, Willy! strigă Gallanger. Dar nu-i pentru şerif. Fă-l altceva, la judecătorie, dacă-ţi place aşa mult.

Willy înghiţi în sec şi parcă nodul lui Adam îl avea chiar în stomac. Allison se înnegrise la faţă. Iar Dona Hilda se mulţumi să privească numai la Gerry, care se frământa pe scaun. La răstimpuri îşi ştergea faţa transpirată. Îi era când cald, când frig, şi-şi făcea într-una reproşuri că venise aici, să asiste cum era disputat. Când şi-a auzit pentru prima oară numele, simţise cum toate privirile îl ochiseră şi-l întorceau pe toate feţele. Deşi nu visase să ajungă şerif, auzind că ar putea deveni poliţai, începu chiar să dorească să aibă înfiptă o stea în piept.

— O clipă, domnilor, interveni în sfârşit Billy King. N-am vrut să mă vâr în treaba asta, că nu-i obiceiul meu. Dar poate că aveţi nevoie de un sfat şi nu vreau să vă lipsesc de el.

— Ce zice? întrebă Shadow pe Clarke.

— Zice că e milă de noi, să pierdem prilejul să ne înfruptăm din deşteptăciunea dovleacului… care nici nu pârâie de încrezut ce e…

— Aha… asta era… Ne dă şi nouă o lingură din duhul lui, ca la sugaci, şi ne ia ce se prelinge pe bărbiţă, să nu se irosească… îl secondă Shadow.

— Noi alegem un şerif, continuă Billy. Dar unul care să facă linişte. Îl alegem, ca toată lumea de aici să respecte legea. Aţi văzut şi dumneavoastră că numele lui Allison s-a auzit mai întâi. Şi eu aş merge cu el. S-a mai auzit un nume. S-a cerut ca Gerry să fie şerif în Blue Town. Şi pentru el eu aş ridica mâna. Dar prima oară am discutat despre Allison, deci onoraţii noştri cetăţeni s-au gândit mai întâi la el şi asta înseamnă că el e mai bun. Dar dacă am vorbit despre doi, să alegem doi, dacă unul nu se poate. Iar dacă dumneavoastră o să alegeţi unul, nu trebuie să se supere celălalt, adică acela care nu va fi primul, el poate să fie ajutor şi nici asta nu este aşa de rău… Eu am să votez pentru amândoi, pentru că Allison este un băiat mai copt la minte, iar Gerry ziceţi c-a fost grozav la Defileul Morţii.

— Şi eu zic ca domnul Billy, adică Gerry să fie şerif! strigă cu voce puternică Pedro, peonul. Gerry e d-aici şi bate bine. Să spună Ace, care e de faţă, ce moacă a luat peste ochi mai ieri de la Gerry, de i-au cântat toţi guguştiucii în cap. Numai după o găleată zdravănă de apă peste faţă a mai văzut dacă soarele este în văzduh, sau s-a ascuns sub covată.

— Linişte, gentlemeni! Ne-am strâns să facem o treabă serioasă, nu să strigăm care încotro, se căţără Willy pe lădiţa de sub masă, să pară mai înalt, încercând să risipească hazul din sală.

Vorbele peonului stârniseră ilaritate şi mai toţi cowboy-ii şi peonii din fundul sălii, se hlizeau dându-şi coate şi frecându-şi mâinile mulţumiţi. Ace, care-şi auzise numele făcut de râs, scoase pistolul, ţintind figura peonului, dispărută între celelalte ale confraţilor. Văzându-i îmbrăcaţi la fel şi de aceeaşi culoare arămie lui Ace i se păru că l-a reperat de câteva ori. Nemaiştiind pe care să-l aleagă să-i smulgă măcar un smoc de păr, se lăsă până la urmă păgubaş.

— V-am rugat să tăceţi odată! bătu Willy cât putu în masă. N-are decât Blue Town să rămână fără şerif! Ce mare pagubă? Amânăm alegerea şi gata.

Propunerea lui Willy fu pe placul câtorva din sală, dar nu a celor mulţi.

— Toată treaba asta este… este… hâc… este… o aiureală sinistră a lui, a lui, Willy… hâc! ţipă Mayer mai desluşit, ridicându-se greoi în picioare, ca să audă toată lumea din saloon. Voi îl vreţi, îl vreţi… hâc… pe Allison. Ăştia care trag, care trag la pământ… hâc… şi-şi ard mâinile cu dangaua… hâc… îl cer pe Gerry. Dracu’ să înţeleagă… hâc… de ce sunteţi aşa chiori! Pe sănătatea mea, dacă nu sunteţi adormiţi ca marmota iarna! Aţi orbit… hâc… şi vreţi ce nu vor toţi de faţă…

— Să votăm! se auzi vocea hotărâtă a lui Murphy, susţinut de Donnald, Gallanger şi de oamenii de la ferme.

Ceilalţi, afară de peoni, începură să strige pentru Allison, mai, mai să acopere fluierăturile peonilor, care-şi vârâseră degetele în gură, stârnind un vacarm de neimaginat.

Gerry nu-şi mai găsea loc pe scaunul care făcuse parcă ghimpi. „Ce comedia dracului se întâmplă aici? îşi spuse în gând. Mă vor şerif, aşa, fiindcă i s-a năzărit lui Murphy… Şi dacă mă aleg şi umblu să desfiinţez banda care stăpâneşte ţinutul? Mă vor curăţa ca pe Warner. De ce Murphy o ţine morţiş şi i-a mai ridicat şi pe ceilalţi să mă susţină? Oare sunt eu în stare să port steaua? Ăştia de aici cunosc doar că, până mai ieri, Blaky se lupta cu mine să mă ducă acasă tocat de bani! Şi ce ar zice Annie să mă ştie şerif? S-ar bucura desigur! Steaua de şerif este o fală aici! Să ai dreptul şi să chemi pe cine ţi se năzare, să-l iei la rost! Şi Billy King când mă vrea pe mine, când pe Allison. Încearcă să nu-i supere pe Pearson şi pe Willy, prietenii lui. Îl vor pe Allison care, împreună cu Harris, mă făcea să dau ortul popii, dacă nu venea Steve. Dar Steve unde o fi? Vocea lui a tunat cândva, aici în saloon, în apărarea mea. Şi Dona Hilda cum se mai uită! De-ar şti Annie că Dona Hilda îi face ochi dulci şi lui Billy, desigur ar suferi. Dar ea face ochi dulci tuturor. Cât ar încerca Pearson s-o strunească, ea nu poate uita că a cutreierat multe oraşe din Far West. Şi nu-i urâtă cantora! Astăzi a avut mai mult farmec ca oricând. Şi Ace m-ar toca! Nu mai vorbesc de Allison… Harris m-ar jupui de viu! Dar dacă voi fi poliţai?…” un ghimpe de ambiţie i se înfipse lui Gerry în suflet, sâcâindu-l fără astâmpăr.

— Păi atunci să votăm, repetă Willy a nu mai ştiu câta oară încât auzi şi Gerry. Dacă vreţi aşa, să fie aşa. N-aş vrea să duceţi vorbă la Fort Saint că noi nu facem cum vor cetăţenii onorabilului nostru oraş! Să-l alegem deci! Se ambală iar, ridicându-se pe vârfuri şi aranjându-şi ţinuta. Haina neagră, descusută la o mânecă sub braţ, îi descoperise plastronul scrobit, iar pince-nez-ul i se înfipse vârtos la rădăcina nasului său pătat de pistrui.

Strigat mai întâi Allison, o duzină şi ceva de palme păroase se ridicară în sus. Willy le numără, se fâstâci, greşi cu câteva mai mult şi înscrise rezultatul mărit cu ceva pe o foaie liniată a registrului îmbrăcat în hârtie gradel.

Pus la vot şi Gerry, pentru el se ridicară mâini de trei ori pe atât. Willy micşoră, la adunare, cât putu numărul, dar nu reuşi să-l reducă sub cel scris pentru Allison. Billy King îşi ţinuse promisiunea, ridicând mâna pentru amândoi.

— Păi n-au fost mai multe la Gerry! se înfurie Harris. El n-a avut atâtea. De unde le-ai scos, Willy? Pentru el au votat peonii. Ce avem noi cu voturile lor? Nici nu le vedem faţa în oraş. Şi nici nu cresc vite ca lumea, nici negustorie nu fac. Abia dacă vin pe aici, la saloon.

— Nu-i aşa, Harris! se roşi Guernnsey la faţă. Peonii ne dau să mâncăm! Când ne-am aşezat aici, i-am găsit scormonind pământul şi adunând cartofi. Doar a rămas vorba că peonii şi coioţii au stăpânit ţinutul ăsta! Vino la şcoală sau la Willy, să-ţi arătăm când s-au aşezat aici! Aşa că au şi ei o vorbă de spus în treburile oraşului…

— Bine, Guernnsey! Halal discurs! Pe cinstea mea, că ţi-l aduc pe Smoky la şcoală, chiar dacă-l ung cu catran, de nu vrea. Pe cinste vorbe! glăsui Withey Roy. Chiar de-l fac cowboy, buchea de la tine vreau s-o ştie!

Rancherii, cowboy-ii, ca şi peonii, rămaşi în tot acest timp sfioşi, dar demni, bătură din palme, aprobând pe Guernnsey.

— Deci, gentlemeni, aşa cum aţi voit, v-aţi ales un nou şerif în persoana lui Gerry Mulligan, fiul lui Tom Mulligan, bătrânul, şi al lui Cecilly Mulligan, cunoscuţi în Blue Town!

Pe Gerry îl trecură fiori. Avea impresia că se află sub un clopot de sticlă şi nu mai are aer, că se sufocă precum fluturele sub un pahar, care îşi întinde aripile pe hârtie…

— Bravo, şerifule! îl strânseră în braţe Murphy, Shadow, Clarke şi ceilalţi de la ferme.

— Am pierdut un om a-ntâia, pe cinstea mea! se jelui Gallanger. Dar de, pierderea nu-i aşa mare, dacă l-am săltat şerif în Blue Town.

— Apropie-te, Mulligan! îl invită Willy, privind neputincios în saloon. Vino să-ţi iei însemnul!

Gerry se îndreptă spre masa lui Willy. Pe măsură ce distanţa între el şi cei din consiliu se micşora, liniştea începuse să-şi facă cuib în pieptul său, îi zărea privindu-l cu ochi admirativi, ori duşmănoşi. Peste câteva secunde va fi şeriful lor. Omul ordinei din Blue Town. Privirile Donei Hilda îl ardeau şi nu înţelegea pentru ce se gândea atât la femeia lui Pearson. I se păru că stăpânul saloonului devenise mic şi neînsemnat. Nu-l văzuse niciodată aşa de scofâlcit. Că Dona Hilda se mai află şi nu se mai află aşa departe de el. Încă doi paşi şi Gerry atinse marginea mesei. Willy se întinse cât putu şi-i prinse steaua de şerif în piept, strâmbându-se de parcă linsese oţet. În insignă se oglindiră pentru puţin sticlirile sinistre ale câtorva perechi de ochi. Se auziră chiar vorbe mormăite de ocară, la adresa celor ce hotărâseră aşa.

— Ai de spus ceva, Gerry? îl întrebă Willy plictisit, după ce-i înşirase în câteva vorbe îndatoririle de poliţai şi-i primise legământul de a apăra legea şi dreptatea în Blue Town.

— Un singur lucru, domnule Willy, adică, de fapt, două. La început vreau să mulţumesc celor care au ridicat mâna pentru mine. Am să fac treabă, aşa cum spune legea! Al doilea, vreau să propun un ajutor. Aşa se cade, să mai fie careva să mă ajute. Că nu-i glumă cu ce-i de făcut. Iar Allison, fără îndoială, n-o să vrea să fie al doilea…

— Păi, cum să nu, Gerry! şi-a dat consimţământul Willy. Acum, numai dumneata trebuie să alegi. Ia-ţi omul care să te asculte. Dacă te-ai gândit la vreunul, zi!

— Pentru început, să zicem că l-aş alege pe… domnul Timber…

— Timber? Cum, Timber să fie ajutor de şerif? Willy, la fel cu majoritatea celor din sală, căscă ochii mari şi cât p-aci să se aştearnă pe râs. În sală se râdea bine, iar câţiva se ţineau cu mâna de burtă. Domnul Timber este aici? întrebă Willy care se înveselise de-a binelea. Parcă l-am văzut mai devreme cu doctorul.

— O fi plecat, Willy! răspunse cu răutate Harris. O fi avut pe vreunul să-l scalde…

— Scoală, beţivane! îl înghionti pe Timber un bărbos de lângă Mayer. Ai devenit mare, groparule! Din cioclu, iată-te ajutorul cotoiului! Pupă-i mâna lui Gerry, că te-a săltat bine în şa… Te-a scos din lături, putreziciune!

Timber, beat criţă, abia reuşi să se dumirească unde se află.

— Eşti ajutorul lui Gerry, bătrâne! îl ajută să înţeleagă un cowboy de la masa vecină.

— Gerry, zici, ce-i cu Gerry? V-aţi îmbătat cu toţii!

— Ziceam că Gerry a fost uns şerif şi te-a propus ajutorul lui…

Din încâlceala gândurilor ce le avea în cap, Timber nu putea să aleagă mai nimic. Reuşi după un timp să vadă mai desluşit mutrele celor de aici, iar Mayer, care se mai trezise, îi confirmă că cele auzite erau adevărate.

— Ajutor de şerif, zici, doctore? Pe dumneata te cred! Şi Gerry, şerif? Să mor, că-i cea mai tare glumă de când mă ştiu.

Câţiva de la ferme păreau nemulţumiţi şi contrariaţi de ce-i trăsnise prin cap lui Gerry. Pentru că ei îl susţinuseră, trebuiră să înghită găluşca şi nu ţinură isonul celor porniţi pe batjocură. Ruşinaţi că trebuiau să facă un lucru numai de hatârul noului şerif, cătau mai mult în jos. Willy, cu o grimasă ironică pe care nici măcar nu şi-o ascundea, îi dădu lui Gerry insigna, să-i pună însemnul de ajutor lui Timber. Acesta veni împleticindu-se, mai mult ţinut şi împins de cei de la mese…

— La aşa şerif, aşa ajutor! mormăi un ins cu o faţă cioplită prost, din apropierea lui Timber. Acesta auzi, sughiţă şi-şi înfipse ochii în mutra celuilalt. Figura acestuia se umflă de câteva ori se strânse, pentru a se fixa, în sfârşit, pe retina lui Timber.

— Să-l asculţi pe Mulligan, îi recomandă Willy. Şi să faceţi linişte în oraş!

— Să faceţi linişte în ţinut, şerifule! strigă Murphy. Să curăţaţi lichelele şi puşlamalele, care ne golesc pungile!

Şedinţa se termină iar Buxton, la îndemnul lui Pearson, servi bere la cei care comandară. Bancherul făcu cinste la toţi, iar Dona Hilda luă loc la masa unde Billy King, Gerry, Guernnsey, Willy, Mayer şi Pearson începuseră să bea în sănătatea noului şerif.

Timber se lupta să se dezmeticească şi se aşeză alături de masa lui Gerry, lângă Murphy, Shadow şi Clarke.

Pianina începu să cânte într-un ritm viu, iar halbele se înghesuiau pe mesele ticsite din saloon. Cei mai mulţi începură să soarbă din berea de Bruxelles, mulţumiţi de cum se terminaseră lucrurile. Foarte puţini părăsiră însă ostentativ localul. După înfăţişare, nu puteau fi decât oamenii lui Allison, care lucrau la ranchul său, sau cei de la gaterul lui Harris. Cele patru fete îşi arătară din nou danteluţele pantalonaşilor, iar Dona Hilda, cerută de cowboys, apăru din spatele draperiei, odinioară pluşată. Îmbrăcase pentru acest eveniment o rochie neagră înfoiată, împodobită cu pene de struţ. Era rochia în care cucerise primele aplauze în Blue Town şi care acum o arăta la fel de frumoasă ca şi în prima zi. Îşi prinsese în urechi cerceii pe care-i purta la zile mari, trei mici fragmente dintr-un şir lucitor de mărgele, atârnând de un taler şlefuit dintr-o piatră preţioasă, iar părul şi-l pieptănase în aceeaşi coafură montantă, asemeni unui dom, din care şuviţe rebele îi cădeau peste o parte a frunţii ca-o pavăză şovăielnică în calea privirilor mai îndrăzneţe.

Dona Hilda dansă pentru cei doi aleşi ai orăşelului, foşnindu-şi rochia şi ridicându-şi mult, foarte mult penajul de struţ, astfel încât ochii injectaţi de alcool ai multora alunecară pe strălucirea ciorapilor de mătase, negri, până la jartierele din aceeaşi culoare.

Cântă un cântec vechi al cowboy-lor din lungul râului Pecos, ungând inima băieţilor de la ranch-uri. Gerry, foarte atent acum, reuşi să pătrundă tâlcul versurilor că îi erau lui adresate…

Când soarele de jar se ascunde în făget.

Şi Pecosul leneş aleargă să se culce, Cu ghitara în mână, spre chipul iubit, Călare, în ropot, iubirea mă duce…

Hai, Blaky, iute mă poartă.

Spre ochii ce-n taină mă cheamă, Că preria, cu râurile toate, Numai spre ea mă îndeamnă…

Iar de te încumeţi să vii în poieniţă, Fugind din odaia-ţi lăcătuită, Îţi voi şopti în neagra-ţi cosiţă.

De-al meu dor, suavă iubită!

Hai, murgule, iute tu zboară.

La fata ce-n vale mă cheamă, Că sihla şi râurile toate.

Spre chipul iubit mă îndeamnă…

Dona Hilda termină, iar Gerry avu senzaţia că toată lumea priveşte la el. Pianina încercă să umple singură golul lăsat de cantoră, iar în sală câţiva ovaţionară pentru noul şerif. Se strigă şi numele lui Billy King, iar cele patru fete îşi arătară din nou picioarele strânse în cizmuliţe, închise cu şireturi până la genunchi. Atmosfera se încărca din ce în ce, iar Buxton prididea cu greu, poruncilor abia ghicite prin pâcla groasă de fum din saloon.

— Spune-ne şi nouă, Gerry, dar fără ocolişuri. De ce tocmai Timber a fost ales de tine să-ţi fie ajutor? Nu găseai unul mai de doamne-ajută în tot Blue Town? vorbise Guernnsey.

Ceilalţi de faţă, interesaţi de întrebare, ciuliseră urechile.

— Nu mai ştiu nici eu cum a fost! Atunci am avut în cap un gând, pe care acum nu-l pot aduna ca lumea, se bâlbâi intenţionat Gerry, încredinţându-i pe ceilalţi că trăsese zdravăn la măsea.

— Şi cum, n-ai avut nici un scop anume? nu-l slăbi profesorul, răsucindu-şi una din mustăţi muiată în bere, ce-i cădea mereu în gură.

— Ba cred c-am avut, şi acu’ parcă mi se limpezesc gândurile. Mi-am zis că n-ar fi rău să am aproape un asociat care să facă iute lăzile şi cele trebuincioase pentru cei care se vor încumeta să calce legea.

Pearson şi Willy, de faţă, râseră cu poftă de prima glumă reuşită a lui Gerry.

— Numa’ să ai grijă, să ai grijă… hâc… să-mi laşi şi mie niţei muşterii. Unde mai e de îndreptat ceva, şerif, să-i laşi în seama mea. Dacă-mi răreşti cliente… clientela… hâc… o scofală… hâc…

— Hai, Timber, să mergem la oficiu! se ridică Gerry, strângându-şi centura în jurul mijlocului. Nu-i treabă deloc uşoară, prietene.

Gerry salută cowboy-ii de la ranchuri şi, susţinându-l de braţ pe Timber, ieşiră împreună pe uşile batante ale saloonului. Trecând pe lângă Pedro, tânărul şerif cumpără o grămăjoară de alune de pământ, lăsându-i un dolar de argint. De fapt, acesta era preţul la toată marfa care o aducea zilnic spre vânzare.

— Graţie, senor! Senor Gerry este bun ca aluatu’! Santa Maria va ajuta pe senor şerif şi pistola de la şold… la fel.

În drum spre oficiu, Gerry nu mai avu timp să se gândească la prea multe. Întâmplarea ultimă îi dădea mult de furcă. Faptele din ziua alegerii lui ca şerif trebuiau rumegate pe îndelete.

— Ha, ha, eu dorm în patu’ lui Travie, şerifule! Şi-i iau şi pistoalele. Cu hainele mă descurc. Îmi amintesc că ţinea la brâu două tunuleţe pe cinste. Măcar să le pot căra după mine. Poate mă strâmbă de tot acu’ la bătrâneţe.

— Faci cum vrei, bătrâne! Eu îmi păstrez pistoalele. Mi-au fost credincioase la Defileul Morţii şi n-am motive să mă despart de ele.

Cei doi intrară în oficiul şerifului. Gerry avea o legătură de chei de la Willy şi urma ca a doua zi să discute cu judecătorul amănuntele îndatoririlor lor.

Cum acasă trimisese vorbă despre schimbarea survenită în meseria lui, se gândi să se dăruiască odihnei, în timp ce ajutorul dormea de acum buştean. În oficiu răsunau sforăituri puternice, de care Gerry se temea mai mult ca de duşmănia lui Ace…