Capitolul XStolul de presuri

După două zile ploioase, un soare cald îmbrăţişa acum preria şi întregul ţinut învecinat cu Blue Town. Pecosul crescuse binişor în matca lui, venind tulbure şi încărcat cu tot ce fusese surprins de puhoi în susul râului: tufe şi arbuşti scoşi din rădăcină, sau trunchiuri de copaci doborâţi şi luaţi de ape.

Preria, colorată în cenuşiu, transpira sub sărutul fierbinte al soarelui, aburind câmpia cu pămătufi de ceaţă alburii. Deasupra ţintirimului, ce se întindea dincolo de Colţii Şacalului, se ridicau nori trandafirii. Bătrânele din Blue Town o ţineau morţiş că se înalţă la ceruri năduful şi tristeţea celor de sub buruieni, pentru neputinţa de a vedea frumuseţile ţinutului renăscut după ploile ţinute lanţ.

Oraşul îşi curăţase faţa. Numai firişoarele de apă care şerpuiau în josul străzii, aminteau de răpăitura ce abia contenise. Copiii texanilor şi ai peonilor mărginaşi alergau desculţi după o bărcuţă încropită din fiţuicile lui Turnney. Dopurile din plută dănţuiau prin şanţul drumului, ele deveniseră ambarcaţiuni de indieni fugărite de micii şi zeloşii rangers…

La Happy Saloon, câţiva muşterii matinali şi incorigibili ieşiseră în prispă, sorbindu-şi berea, rezemaţi de pălimare, buimaci încă de somn.

Oamenii trebăluiau la ale lor: nicovala lui Weslley suna mai îndârjită ca de obicei; şi hârşâitul ferăstrăului lui Timber era neostoit ca totdeauna. Magazinele îşi descoperiseră vitrinele, iar Pedro încărcat de marfă urmărea placid o îngrămădeală noroasă ce se învălmăşea spre valea Pecosului, alergând bezmetică parcă.

Pe drumul ce suia spre ferma lui Mulligan, apa mai şiroia prin şanţuri, croindu-şi drum spre râul învolburat de lângă Blue Town. Pământul pietros, scăldat din belşug, îşi descoperise cioturile de prundiş presat în lutul bătătorit al drumului.

Pe un cal broncos, un bărbat îmbrăcat într-un costum negru de călărie ca turnat pe el, ţinând în mână o cravaşă, se lăsa purtat într-un trap liniştit păstrând aceeaşi cadenţă încă din Blue Town. Călăreţul purta o pălărie Stetson, cu boruri nu prea largi. Cizmele negre, cu pinteni de argint, sclipeau în bătaia razelor de soare. Harnaşamentul calului, bătut la încheieturi cu ţinte lucitoare, împodobea trupul tânăr al bidiviului, gătit anume pentru această plimbare. Călăreţul, care se păstra cu uşurinţă în şa, avea în toată înfăţişarea un aer deosebit. Obrazul său smead, cu trăsături meridionale, nasul acvilin şi gura cărnoasă, ochii albaştri adumbriţi de o pădure stufoasă de sprâncene, degajau distincţie şi forţă. De sub pălăria de culoarea preriei în amurgul toamnei, două şuviţe de păr negru ca abanosul îi cădeau rebele pe frunte. Mâinile le avea îngrijite, iar în jurul încheieturilor purta două cureluşe late din piele.

Deşi natura îşi risipea cu dărnicie frumuseţile la tot pasul, călăreţul străbătea drumul absent, plutind într-o lume a gândurilor şi zâmbea acestor închipuiri născute din plămada pânzelor înşelătoare de aburi. Imaginile se înfiripau, se tulburau apoi la răstimpuri, pentru a se înjgheba din nou sub alte chipuri… Tocmai îi defilau prin faţa ochilor ţarinile peticite ale ţăranilor spanioli. Recoltele sărăcăcioase erau încărcate în care, iar locurile pătate în negru şi maroniu aminteau de focul ce arsese unele mirişti… Înainte de a porni la drum, trecuse să-i dea bineţe lui Buxton. Costumul scos atunci de la cutie l-a silit să nu-şi reazime coatele de bar. Privise distrat lemnul de acaju, din care Pearson îşi făcuse rafturile, şi admirase cu ochi de cunoscător sticlele cu etichetele lor colorate, rânduite cu gust. Absent ca niciodată, n-avusese ochi nici pentru masa de joc, nici să compătimească clientela de aici atât de încinsă în ziua aceea. Pianina parcă sforăia, mai supărător ca altă dată, întrecându-se în somnolenţă cu pianistul ce abia reuşea să nu cadă peste clape.

Gândurile îl purtau atunci aiurea, iar în faţă i se înfiripa mereu arcul de scânduri de la intrarea în ranchul lui Mulligan. Zâmbi, imaginându-şi că Tom Mulligan, când l-a înălţat, l-ar fi vrut portal, iar acum rămăsese un şir de scânduri jupuite de vopsea şi mâncate de carii.

Peisajul se schimbă din nou. Vegetaţia deveni mai rară, iar pământul sătul de apă se zvânta. Cactuşii rămăseseră la fel de înverşunaţi prinşi în sol. În dreapta drumului, un exemplar uriaş, ce depăşea zece picioare înălţime, cu tulpina lemnoasă şi plină de inele, arăta ca o fortăreaţă haină, din platoşe şi ţepi, târându-şi ramificaţiile întortocheate şi inutile spre un soare ocrotitor. Trecuse de ranchul lui Allison şi de gaterul lui Harris, care nu-şi făcuse încă auzit scrâşnetul în lemnul ciopârţit şi sfârtecat de ferăstrău. Acum călărea prin faţa fostului ranch al lui Sammy. Despărţiturile fuseseră desfiinţate de Harris, fără să-şi fi făcut din asta prea multe griji, stăpânind acum tot pământul de la ultimul hat al lui Allison, până la gospodăria lui Cecilly Mulligan.

A intrat în ranch şi câţiva oameni de-ai gospodăriei îi duseră calul la umbră, unde-l legară de o stănoagă.

— Mare plăcere să vă vedem şi ce onoare pe noi! îl întâmpină Cecilly, cu zâmbetul pe buze, pierzându-se toată în faţa noului sosit.

— Am fost numai în trecere, doamnă Cecilly, şi m-am abătut pe la ranch, să mă interesez ce mai faceţi.

Annie, venită în acel moment în tindă, se roşise până în vârful urechilor, văzând cine era vizitatorul. Nici Billy King nu-şi putu stăpâni un gest de uimire în faţa frumuseţii Anniei. Îmbrăcată într-o rochie de muselină albă, în picioare cu o pereche de ciorapi din bumbac tot albi, cu părul său îngrijit, căzut pe spate în două cozi de aur, în care-şi prinsese doi fluturi micuţi şi gingaşi de culoarea peruzelei, părea un înger dintr-un vitraliu inundat de lumină.

— Vai, tocmai mă pregăteam să merg la Paggie, fata domnului Murphy. M-a rugat de câteva zile să-i fac o vizită. În această clipă eram pregătită de plecare…

— Dar nu vă deranjaţi… Cum am spus, eram numai în trecere… Şi vă rog, să nu ţineţi seama că m-am rătăcit pe aici.

— Nu se poate, domnule Billy! Dumneavoastră sunteţi totdeauna binevenit la noi, cum a spus şi mama. Nici eu nu mă pot lipsi de plăcerea de a sta cu dumneavoastră de vorbă, chiar dacă sunteţi numai în trecere.

Cuvintele Anniei îi plăcură lui Billy King. Deşi fata lui Mulligan nu urmase la şcoli mai înalte, în San Antonio, cea făcută în Fort Saint o ajutase, din câte se arăta, mult. Cărţile împrumutate de la Paggie, buna ei prietenă, o şlefuiseră îndeajuns, iar mediul aspru, în care trăise, nu lăsase nici o urmă pe acest chip blond, de o candoare îngerească.

Cât a durat masa, Gerry, venit între timp de la Gallanger, a vorbit foarte puţin, aproape deloc. L-a cântărit în schimb toată vremea pe bancher, cu gândul să-i descopere defecte, care să-l coboare în ochii Anniei. Spre nemulţumirea lui, nu i-a găsit niciunul. Acesta, înţelegând rezerva tânărului, se feri să-l irite, ştiindu-l iute la vorbă şi pripit în hotărâri. Cu o imensă silă Gerry a fost obligat să asculte peroraţia spumoasă dar plictisitoare şi fără noimă a lui Billy, care vorbea aproape de unul singur. Tăcerea Anniei îi întărea tânărului Mulligan părerea că sora sa ascultă cu interes trăncăneala bancherului. Fu nevoit să recunoască, însă, că Billy King nu-i prost şi nici urât nu părea, că se poartă altfel decât ceilalţi din Blue Town. Vorbele rostite de el erau alese cu grijă şi nu întortocheate sau scoase când nu trebuia, cum le trăsnea unora dintre cunoscuţii lui. Nu părea deloc că-şi caută cuvintele – vorbea, vorbea tot timpul vesel şi exuberant. În timbrul cald şi melodios al vocii, se ghicea totuşi dorinţa de a impune, prin felul superior în care-şi susţinea ideile, din tâlcul voit profund al vorbelor, din etalarea unei simplităţi uşor ostentative, a înfăţişării sale, din felul teatral în care îşi legăna vorbele, din intenţia de a rosti întotdeauna ultimul cuvânt. La un moment dat, lui Gerry i se păru că bancherul învăţase pe de rost tot ce spunea aici. Renunţă curând să mai asculte palavrele musafirului… Era sigur că vizita lui Billy King avea un scop. Nu bătuse el drumul până aici fără vreun interes! Bănuia că Billy King pregătea un târg, iar maică-sa se prinsese în joc, fără să înţeleagă tertipurile bancherului. Annie era cea mai frumoasă fată din ţinut şi ranchul lor nu era de lepădat. Dar de ce să fie dată unuia cu douăzeci de ani mai bătrân? Nu erau atâţia băieţi de seama ei în Blue Town. Ce cusur avea Shadow? Sau Hyde? Iar Clarke nu era prost deloc…

Pe moment îi încolţi în gând ideea că, a doua zi, primul drum să-l facă în Blue Town şi să-i arunce bancherului în ochi cei două mii de dolari pe care îi avea, iar pentru rest să discute…

În ranch le mai rămăseseră vreo cincizeci de capete şi cu tot ce scoteau de pe pământ şi din livezi, în câţiva ani, se vor reface şi-şi vor plăti datoria. „Dacă n-a fost să fie Steve cel ales de Annie, de ce să fie altul de la oraş? Unul care n-a dăngăluit în viaţa lui vreun viţel? Sau care n-a însoţit o cireadă la drum întins? A învăţat carte, treaba lui! A avut ceva parale de la tat-su şi a ştiut să manipuleze foiţele, banii şi vorbele mieroase care-i ies din gură! Da, ăsta este motivul pentru care tot ce face e fals. Dar ce caută aici? De ce nu ne lasă în pace, aşa săraci, să ne vedem de ale noastre? Şi de ce Annie, o fată atât de deşteaptă, se lasă atrasă de el?” Nici nu i-ar fi trăsnit prin gând vreodată ca sora sa, aşa cum o ştia el, tăcută şi retrasă, să ridice privirile… la un pomădat, cu aere, care toată ziua stă la oglindă, să-şi fasoneze mustăcioara…

— N-am cuvinte să vă mulţumesc, sunară melodios vorbele lui Billy King, când părăsi încăperea.

— Şi nouă ne-aţi făcut o mare cinste că aţi trecut pe la ranch, răspunse doamna Mulligan, ascunzându-şi mâinile în cutele mari ale rochiei. Nu, Annie?

— Da, mamă, desigur, mamă, ne-a făcut mare plăcere că domnul Billy a trecut pe aici, se roşi Annie, tulburându-se, spre supărarea lui Gerry, venit să asiste la plecarea bancherului.

În timpul mesei, fiindu-i lehamite de cuvintele lui Billy, Gerry încercase să se cherchelească, renunţând la sarcasmele ce-i dădeau ghes, dar privirea crâncenă a lui Cecilly l-a încadrat în cele câteva pahare pe care şi le turnase.

Îşi făcuse apoi de lucru prin curte şi era încredinţat că nu pierduse nimic. Din contră… Regreta, cel mult poate, că nu servise din puddingul cu stafide şi din găina umplută, servită de Cecilly pe o tavă acoperită cu crenguţe de conifere.

Doamna Mulligan a trimis în câteva rânduri după el, dar a fost imposibil să-l convingă, mereu mai avea de făcut câte ceva, astfel încât n-a fost chip să-l înduplece să revină.

Dick adusese acum calul lui Billy King, iar bancherul cu o săritură, care-l uimi pe Gerry, se înălţă în scări. Mai salută o dată afabil membrii familiei Mulligan. Îşi scoase pălăria şi-n faţa lui Gerry, invitându-l să nu-l ocolească când va veni prin Blue Town, să-i istorisească cum a fost la Defileul Morţii şi cum arăta vestitul pistolar.

— Să vă însoţească cineva, domnule Billy, până în Blue Town. Drumurile sunt nesigure pe aici şi mai puteţi şti ce desperados vă poate tăia calea? crezu de datoria sa să-l prevină Cecilly.

— M-am gândit că drumul de multe ori nu-i sigur şi de aceea eu nu port bani la mine. Aşa că n-au ce să-mi ia, afară de cal. Şi, bineînţeles, nu mă las jupuit ca o oaie… Chiar aşa de mototol nu sunt…

Spre surprinderea lui Gerry, Billy King scoase din buzunarul pantalonului de călărie un revolver cu ţeava scurtă, ceva mai mare decât pumnul. Gerry cunoştea soiul armei, precizia şi forţa de pătrundere a glonţului.

„Nu mi-l închipuiam pe fanfaronul ăsta să poarte cu el o armă, nici măcar una cu dopuri oarbe”, se miră Gerry, zâmbind larg la gândul că pistolul se potrivea de minune cu toată înfăţişarea efeminată a bancherului.

Deşi îl mânca pe limbă să-i arunce câteva vorbe a hâră, se stăpâni, privindu-l doar cu ironie. Măcar aşa să-i arate ceva din ce simţea, dacă ospitalitatea îl oprise s-o facă altfel.

— Văd că nu prea ai încredere, Gerry, în jucăria asta! Sau poate n-ai o părere prea bună de mâna celui care-l poartă, se vede treaba. Am dreptate sau bănuielile îmi joacă vreo festă?

— N-am spus nimic, domnule Billy! Dar, de vreme ce vă neliniştiţi, ar trebui să vă faceţi puţin curaj, că arma este construită pentru ţinte precise… Dacă mâna vă este amic bun…

— Atunci să mă scuze doamnele, dacă vreau să-l încerc. Tot n-am tras cu el de când l-am cumpărat de la armurier. În acest fel poate reuşesc să-l fac pe Gerry să-şi înlăture frica pentru pielea mea…

Billy King îşi roti ochii de jur împrejur. Cecilly şi Annie păliră, iar Gerry îşi încrucişă braţele pe piept, aşteptând să vadă ce mare brânză va face bancherul. Acelaşi zâmbet ironic îl păstra pe obraz.

— Mi-am ales frunza din vârful cactusului de la poartă. Nu-i nici o pagubă, sper, dacă o retez?

Întrebarea i-o adresase lui Gerry, şi tânărul se aplecă zeflemitor în faţă, arătând astfel că n-are decât să înceapă. Gestul îl făcuse spontan şi se miră că împrumutase deja de la Billy King o apucătură care îi fusese până atunci străină.

— Din trei lovituri vreau s-o cobor din vârf, Gerry. Spre uimirea tânărului Mulligan, la al doilea glonţ, frunza căzu, cu vrejul tăiat de plumbi. Annie şi Cecilly nu se mirară deloc. Lor li se părea foarte firesc ca Billy să reuşească acest lucru, considerându-l un fleac pentru bancher.

— Oho, oho, nu mă aşteptam să fie chiar aşa de uşor! exclamă prefăcut mirat Billy King. Deşi n-am prea încercat-o la cumpărare, văd că arma n-are cusur.

Gerry îşi recăpătă culoarea din obraz, pierdută în furia primului moment. Nu mai spuse nimic. Exemplul servit de Billy King îl pusese pe gânduri. Bancherul, cu gesturi calculate, scoase din buzunarul interior al hainei de călărie două gloanţe, pe care le vârî în lăcaşurile goale ale pistolului. Fără să se grăbească, suflă restul de fum care nu se risipise din ţeavă, se înclină încă o dată în faţa lor şi îmboldi calul cu pintenii de argint.

Annie pălise uşor, iar pieptul îi tresăltă în mod ciudat. Gerry văzu totul şi-şi înghiţi o înjurătură, pe care o fărâmiţă printre dinţi…

Bidiviul se destinse, dezlipindu-şi picioarele din faţă de pământ şi-n câteva minute dispăru învăluit de umbrele care începuseră să stăpânească preria. Galopul pornit chiar din curtea ranchului se auzi încă un timp, pentru a se stinge treptat, până se mistui în întunericul suav al nopţii…

După plecarea lui Billy King, tânărul Mulligan n-a mai avut astâmpăr şi nici la lucru gândurile nu i-au mai fost. În noaptea aceea, visă tot felul de bazaconii, trecând din coşmar în coşmar… Himere care mai de care mai afurisite l-au torturat fără milă, împingându-l ameţitor pe creste, sub abisuri înfiorătoare.

S-a visat aşteptându-l pe Billy King sub o prăpastie, unde se găsea parcă banca. Adusese cu sine cele două mii de dolari şi aştepta, cu sufletul la gură, să pice bancherul. În timp ce se agita prin faţa băncii, a venit bancherul îmbrăcat aşa cum fusese la ranch, ţinând în mână nelipsita cravaşă. L-a salutat ca atunci la plecare, cu o plecăciune mai adâncă decât trebuia, iar Gerry i-a sărit înainte, cu banii într-o mână, iar în cealaltă cu arma smulsă din şold. Billy King i-a întins mâna pentru bineţe, iar Gerry i-a împins banii în palmă. O sută bucăţi a câte douăzeci de dolari. În cealaltă mână, Gerry strângea vârtos coltul său, cu piedica dată la o parte. A urmat un schimb violent de cuvinte, din care Gerry n-a mai reţinut nimic. Billy King refuza să-i primească. Se pornise şi un vânt care huia pe deasupra prăpastiei. Billy King încerca să-i restituie, dar Gerry căuta să se depărteze. Bancherul îl striga să se întoarcă, dar vocea era parcă a lui Pearson de data aceasta. Gerry era deja lângă stănoagă, cu mâna pe frâul lui Blaky. Pearson, cu ambele pistoale în mâini, îl soma să lase calul. Gerry, încremenit de mirare, înţelese că şeful saloonului împrumutase pielea şi vocea bancherului. La un moment dat, cele două făpturi antipatice se întrupaseră într-una… Gerry simţise o mare silă şi încercase să încalece. Un glonţ, însă pornit din pistolul lui Pearson i-a şuierat pe la ureche. A tras şi el cu iuţeala fulgerului, dar celălalt deja îl lovise în piept. Gerry se prăbuşise, amintindu-şi în acelaşi timp că n-are cine să-l mai răzbune. În timp ce murea, Pearson aruncase peste el cei două mii de dolari, care pluteau legănându-se deasupra abisului, împinşi de vânt spre adânc. Un roi de copii ai peonilor transformaţi în îngeri se zbăteau să-i prindă, zburând ca lăstunii la împerechere…

Transpirat şi cu inima zvâcnindă puternic se trezi. Răscoli cu privirea tulbure bezna încăperii. Reuşi să distingă unde era.

Blana ursului lopătar, pironită de bârnele odăii, i se păru mai mângâietoare decât oricând, după visul de care scăpase. Se ridică şi încercă să străpungă neclarul acelei nopţi, spre ţarcurile poleite de argintiul misterios al nopţii. Vitele, adăpostite în corral, dormitau tolănite, iar sub fereastră greierii ţârâiau zelos în iarbă. Inima tânărului se umplu de o linişte izbăvitoare. Somnul îl căuta din nou. Mai cercetă o dată noaptea, cu luna îmbrăcată în cămaşa ei de poleială argintie alunecând printre tulpinile golaşe de cactuşi înşirate pe drum… Cum Pearson n-avea cum să fie pe aproape, şi nici Billy King, iar el era teafăr, nevătămat, se linişti. Se îndreptă spre patul de fier, cu gândul de a trimite a doua zi banii lui Billy King. Această hotărâre îi readuse somnul rătăcit. Se lăsă cuprins de tot în braţele lui. Adormi…

Când zorile clipiră în spatele măgurilor, iar soarele îşi revărsa acum lumina peste ţarcuri, Gerry sări din pat şi hotărât se repezi să ia banii din locul ştiut, cu gândul să-i ducă bancherului. Cecilly amuţi în faţa hotărârii fiului său, ce-i amintea de toanele lui Tom Mulligan. Pentru că n-o putea scoate la capăt cu el, abandonă disputa, reproşându-i numai că nu se cădea să răspundă astfel bunătăţii şi mărinimiei ce le-o arătase Billy King.

Annie nici nu catadicsi să asculte ce-i trecea lui Gerry prin cap. Râse neîncrezătoare, spunându-i că nimeni n-ar fi făcut şi oricine ar chicoti auzind un asemenea lucru. Mai mult nu crezu necesar să spună şi continuă să se gătească pentru plimbare. Încropise şi o explicaţie. Se repede neapărat până la Paggie, iar cei de acasă n-aveau pentru ce să nu-i dea crezare.

Gerry înşeuă pe Blaky, dispărând după păduricea de cactuşi, pe drumul ce trecea pe lângă gaterul lui Harris. Coti puţin mai încolo pe un drumeag de ţară şi galopă pe cărarea bătătorită, spre ranchul lui Gallanger. Îşi văzu de lucru o bucată de vreme, apoi se învoi să se repeadă la Blue Town, unde „îl aşteptau” câteva treburi urgente.

Billy King nu a fost de găsit în oraş. Neavând ce face până la venirea bancherului, se hotărî să întrebe la Buxton, căruia îi lăsă pe zincul tejghelei aproape un dolar, pentru două măsuri de brandy. Obişnuiţii localului şedeau lăţiţi pe spătarele scaunelor, mirosind a zăcut, ori lâncezeau la mese sau pe balustrada prispei. Acum nu-l mai interesau pe Gerry aşa mult. De sus coborâră doi clienţi, ce înnoptaseră la saloon, cu ochii roşiţi şi ducând pe haine câţiva fulgi porumbaci şi unsuroşi.

La ieşire, lângă uşile batante, doi dintre oamenii lui Pearson tăiau frunză la câini, pălăvrăgind de-ale lor…

Gerry tresări. La început crezu că are halucinaţii, mai ales că noaptea dormise prost. Annie, conducând gabrioleta, trecu la trap uşor prin faţa saloonului, oprind pe aceeaşi parte, în faţa oficiului băncii.

— Ia te uită, păsărica vine singură la uliu. Mamă, mamă, ce bucăţică îi pică lui Billy King… vorbi Ace, lăsându-se leneş pe o treaptă a scării de la intrare.

— Vine puiculiţa, dacă uliul are grăunţe serioase… Ce te pui cu banii, Ace. Răspunse insiduos Jessie. Deschid orice lacăt, cât de ferecat ar fi…

Lui Gerry i se aprinseseră creierii în cap. Cât p-aci să facă o trăsnaie care l-ar fi costat poate mult. Oricum, faptul că Annie era vorbită în felul acesta îl încărcă de furie. Strângând pumnii de-i trosniră degetele, băiatul lui Mulligan se mulţumi numai să scrâşnească din dinţi şi să scape ostentativ uşile batante.

Cei doi îl văzură, dar continuară, fără să se sinchisească.

— Cam des vine puicuţa în Blue Town. O trage aţa la peştele mare, vorbi al doilea, în scopul de a-l scoate pe Gerry din sărite.

Gerry atinse în treacăt plăselele pistolului, simţea că i se furnică carnea. Strânse arma în mână numai o clipă, fierbând în sine de furie, dar îşi continuă drumul. Mai auzi o vreme vocile celor doi, apoi un râs batjocoritor îl sfredeli din creştet până în tălpi.

Annie, după ce oprise gabrioleta, coborî maiestuoasă şi plină de graţie. Gerry rămase cu gura căscată în faţa frumuseţii soră-si. Venise îmbrăcată într-o crinolină de culoarea florilor de zarzăr şi o bluză cu danteluţe la mâneci şi la guler. Pe cap purta o pălărioară în culoarea panselei, cu cordeluţe albe. Avea mănuşi albe ţesute în plasă, ce-i acopereau braţul până la cot şi purta o umbreluţă înflorată. Cizmuliţele cafenii din şevrou, încheiate cu şiret, erau pentru prima oară încălţate. Gerry recunoscu în îmbrăcămintea fetei, cele mai bune lucruşoare ale Anniei, pe care mama le păstra lăcătuite în cufărul ei pentru zestre.

Cei din stradă priveau şi ei aiuriţi, descoperind cât de frumoasă era astăzi fata lui Mulligan. Iar faptul că venise singură în amiaza-mare la Billy King, îi umpluse de nedumerire. Nu era prea greu de priceput ce anume a mânat-o în Blue Town, mai ales că se auzise în orăşel de mărinimia bancherului. Cei din uşa saloonului înţeleseră, după ceremonia cu care o întâmpină Billy King, că treburile erau încurcate de tot. Bancherul scosese ceasul de aur cu lănţişor, îl privise, abordând o mască de suveran şi-i aruncase Anniei un dulceag „Prinţesa mea, ai fost punctuală ca o mică regină”, cuvinte împrumutate, se vede, din vreo lectură recentă. Dispăruseră apoi amândoi în spatele perdelei din mărgele colorate, care zornăiseră în răcoarea acelei dimineţi, lăsându-i pe toţi încurcaţi şi bănuitori.

Gerry rămăsese înmărmurit. Nu se aşteptase, în ruptul capului, la aşa ceva: Annie îşi dăduse întâlnire cu Billy King chiar la el, în oficiul băncii! Intrigat şi mâhnit se întoarse, uitând în acel moment pentru ce se învoise la Gallanger să bată drumurile până aici.

Intră din nou la Happy Saloon şi comandă un chery dublu. Îl dădu peste cap, fără să se scuture… Plăti şi părăsi saloonul, încercând să nu-i ia în seamă pe vlăjganii de la ieşire. Ace, într-o atitudine batjocoritoare, îşi ţuguie buzele subţiri şi rele, scuipând la câteva degete de cizma lui Gerry.

Gerry Mulligan nu văzu sau crezu nimerit să treacă peste provocarea lui Ace. Încurajaţi, vlăjganii făcură mai departe haz. Ace, pornit pe hâră, mai să-i pună piedică. Dar Gerry văzu, şi-l evită, ocolindu-l. Ace nu se lăsă. Sări în spatele tânărului Mulligan, împungându-l cu degetul arătător şi-i şuieră ameninţător:

— Te curăţ, cotoi beţiv! Până aici ţi-a mers ulcioru’ la apă.

Gerry nu se sinchisi şi înaintă încă un pas. Fără ca nimeni să bănuiască, cu iuţeala fulgerului se întoarse în rotire, izbindu-l cu toată forţa pe Ace cu dosul pumnului în falcă. Braţul lui Mulligan lovi ca un baros, şi Ace se ghemui la picioarele lui Jessie, rămas perplex. Iuţeala cu care se petrecuseră lucrurile îi zăpăcise, într-adevăr, pe toţi.

— Iar tu să-ţi bagi minţile în cap, javră, cotonoagă, că-ţi dau cep! făcu Gerry, îndreptând spre el ţeava pistolului. În secunda următoare era în şa.

În timp ce, întors pe jumătate, cu pistolul în mână, pornea în galop spre ranch, Annie ieşea condusă la braţ de Billy King, care o ajută să urce în gabrioletă. Ei n-au apucat să vadă galopul îndrăcit al lui Gerry şi n-au mai zărit nici picioarele lui Ace târşite înapoia uşilor batante de către Jessie, care înjura toţi sfinţii din cer şi pe Ace, care căzuse ca o mămăligă la primul pumn.

Tânărul Mulligan, dezgustat şi fierbând de furie, nu se mai uită în urmă, să vadă gabrioleta ce se urnise cotind spre Colţii Şacalului, ca pentru o plimbare în afară de oraş…

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc c-ai venit, Annie! Trebuia să-ţi fi cerut voie să-ţi spun aşa?… Cred că nu te superi că te tutuiesc?

— Deloc, domnule Billy. Toată lumea-mi zice Annie şi, dacă mi s-ar spune altfel, probabil nici n-aş întoarce privirea. Nu mi-ar trece prin gând că ar fi vorba de mine.

Calul înhămat la gabrioletă îşi iuţise pasul, dar Billy King îi frâna mereu elanul. Locurile pe care Annie le vedea pentru prima dată o făcură să uite că drumul se depărta mult de şosea. Tropotul înfundat al calului se pierdea în inima pădurii, iar umbra răcoritoare a copacilor seculari îi învăluia complice.

— Este atât de frumos, domnule Billy! Nu ştiu, dar mi se pare că cerul a fost astăzi mai albastru şi mai aproape de mine… Cred că nu mă înşel deloc, domnule Billy, cerul mi se pare astăzi mai bun, mai prietenos… Nu l-am mai văzut niciodată aşa… Mama spunea că, la Tennessee, cerul râdea rareori. Alteori avea o culoare ce o speria, făcând-o să se ascundă, când era mică, sub căruţă. Ori de câte ori vântul sufla prin pod, ştia că cerul este învrăjbit şi nu îndrăznea să mai iasă la corral, ca să privească ore întregi un mustang, pe care-l prinsese în prerie Archie, bunul.

— Şi eu văd cerul mai frumos astăzi, Annie. Nu te superi dacă şi eu remarc că el este la fel de frumos cum îl vezi şi tu?

— Deloc, domnule Billy, îl linişti Annie. Dar unde mergem? Mama nu ştie unde sunt.

— Fii fără grijă, Annie! Vreau să-ţi arăt nişte privelişti pe care n-aveai cum să le admiri altfel. Atât! Nu ştiu dacă ai văzut vreodată Cascada Şacalului, sau Valea Pecosului şi împrejurimile lui Blue Town.

După aproape o jumătate de oră de urcat cu gabrioleta şi încă pe atât de mers pe jos, căţărându-se aproape pieptiş pe stâncă, au ajuns pe un mic platou, de unde Annie putu cuprinde cu ochii o privelişte încântătoare. Cam la cinci mile în dreapta panglicii albăstrii a Pecosului, unde braţul de apă se vărsa în albia dantelată a râului, se profila în toată măreţia ei Cascada Şacalului. Aici, râul se prăvălea de la aproape treizeci de picioare şi apa făcea un zgomot asurzitor. Pânza clocotitoare se izbea fierbând de fundul unei terase din stâncă, pentru a se domoli apoi, curgând în aval ostenită şi izbăvită de calvarul îndurat, ca apoi la ieşirea spre oraş, să se risipească în meandrele ce udau ţarinile peonilor şi capetele străzilor orăşelului ce coborau în pantă lină. De aici, ranchul lor se vedea neînsemnat şi trist, iar gaterul lui Harris, învelit cu şindrilă, părea că geme din încheieturi, sub icnelile zbaturilor mişcate de apa râului. Scăpată de pe coama roţii, o parte din apa risipită din vad se aduna în ierugi, pentru a se zbengui în iarbă, în căutarea unui alt destin. Râul îmbogăţit de apele ploilor mărise forţa maşinăriei care îi rotunjea bine de tot punga lui Harris…

Nu departe, Colţii Şacalului, presăraţi până la Pecos, îşi meritau numele. Formaţi din două rânduri de bolovani colţuroşi, asemenea dinţilor unui animal, înfricoşau prin înfăţişarea lor bizară şi pustietatea în care hălăduiau. Meandrele şi eleşteul vecin ţineau o bună vecinătate stâncilor golaşe, ca o gură de pradă gata să muşte din pământurile vecine şi din oraşul care aluneca docil, fascinat parcă, spre apele molcome ale Pecosului. De aici se vedea panorama Oraşului Albastru, cu cele câteva străzi drepte ce tăiau pieziş strada Mare. Se distingeau casele şi magazinele din centru de locuinţele peonilor. La dreapta, valea Pecosului, înverzită de sălcii, stufărişuri şi plopi scămoşi, se întindea până dincolo în zare, unde se pierdea în văluri străvezii…

Annie urmări cu privirea panglica râului ce şerpuia hăt-departe, subţiindu-se pentru a dispărea ca intrată în pământ. În jur, cât cuprindeai cu ochii, prerie fără sfârşit, înţesată de oaze de tei prizăriţi şi insule de cactuşi. Pe alocuri, lizierele de castani şi zmeurişurile pătau cenuşiul ierburilor în nuanţe sălbatice, ruginii. Billy King a tăcut în acest timp, pentru a nu-i tulbura contemplarea. Într-un târziu, când uitase complet de acele ceasornicului, Annie se minună de liniştea din jur. Vorbele îi sunară străine, înfricoşând-o.

— E minunat, domnule Billy. Nu mi-am închipuit că locurile noastre pot fi aşa de frumoase. Îţi mulţumesc că m-ai condus aici!

— Într-adevăr, până acum, nici eu n-am văzut că este aşa de frumos ţinutul ăsta.

Cam în acelaşi moment, un croncănit sinistru de păsări hărtănite, duhnind a mortăciuni, trecu pe deasupra steiului, acoperind cântecul duios al canarilor ce se fugăreau printre salcâmii aşezaţi sub peretele stâncos al ridicătorii.

Şi tot atunci, un stol de presuri se roti pe deasupra celor doi, pentru a pluti spre sălciile din lungul Pecosului, pierzându-se apoi în zare.

Annie privi după ele, amintindu-şi că, în faţa ferestrei casei lor, o presură îi cânta în fiecare dimineaţă un cântec duios, mereu acelaşi. O pândea cum ciuguleşte cu ciocul ei mic şi gros din făina de porumb, chemându-şi perechea la ospăţ.

— Annie, vreau să te întreb un lucru pe care de mult doream să-l aflu.

— Întreabă, domnule Billy! răspunse fata pierdută în lumea unor închipuiri, numai de ea ştiute…

Billy King tăcu câteva momente. Gândurile Anniei zburaseră, cum păţea mereu în ultimul timp, la Steve, care luase parcă locul bărbatului de lângă ea. Îl vedea vindecat complet, încercându-şi iuţeala mâinii la smulgerea pistolului din şold. Îşi aminti că sfaturile şi rugăminţile ei rămăseseră fără ecou. Steve era hotărât să plătească poliţa celor care-l aduseseră în pragul morţii. Grăbirea plecării o determinase Timber. Cioclul adusese vestea că Lefty, fratele lui Ace, fumega de furie împreună cu Jackie şi umblau ca nişte câini turbaţi să-l găsească. Înainte de plecare, Annie l-a implorat să rămână. Îl iubea şi-ar fi vrut să trăiască aproape de el. I s-a ghemuit la piept, dar vânătorul a îmbrăţişat-o ca pe un copil, sfătuind-o să-şi păstreze cumpătul şi, mai ales, să-l uite. El, Steve, nu era băiatul care-i trebuia ei. Îşi aminti din nou cuvintele lui. „Sunt atâţia flăcăi de ispravă în Blue Town, iar eu nu merit ca o fată atât de bună să-şi lege viaţa de mine. Eu voi rămâne totdeauna un biet traper şi n-aş putea să îndestulez niciodată casa, cu ce voi câştiga din vânat”. Annie nu s-a dat bătută. I-a jurat că va munci şi-l va ajuta. Că-i va dărui mulţi băieţi frumoşi ca el şi zgomotoşi ca Gerry. Vor învăţa de la el să pună capcane şi laţul în pădure şi să tragă cu arma în curcani. Îşi aminti că Steve s-a cutremurat când l-a cuprins în braţe, sărutându-l şi nelăsându-i timp să mai rostească vreun cuvânt. Încercase să scape din strânsoarea ei, dar nu reuşise. Rana de la piept era spre vindecare, şi eforturile îl supuneau la dureri, pe care cu greu le putea ascunde.

I s-a părut că o adâncă întristare i se aşternuse pe chip, aşa cum nu i se mai întâmplase până atunci. Ceva căruia ea nu-i cunoştea obârşia îl neliniştise. Aproape îl înţelesese pe Steve, dar imboldul de a nu renunţa, o determinase să lupte pentru a-l convinge.

— Mi-aţi salvat viaţa, iar ăsta nu-i un lucru ce poate fi trecut uşor cu vederea. Nu găsesc cuvinte să vă mulţumesc. Sunt sigur că visez, altfel ar trebui să nu-mi iert niciodată faptul că am ascultat. M-aş considera un hoţ, un puma ologit care înhaţă la urmă mâna izbăvitoare…

Annie îşi aminti că nu reuşise să-i explice că mama ei ar înţelege, iar Gerry s-ar bucura mai mult ca toţi, întrucât îi este drag ca un frate.

— Pot să-ţi vorbesc, Annie? Deşi nu-mi este uşor, îi întrerupse Billy King gândurile.

— Te ascult, domnule Billy, se îmbujoră tulburată puţin Annie, şi chiar nemulţumită.

— Ce-ai zice dacă ţi-aş cere să fii soţia mea?

Annie rămase fără glas. Pentru un moment i se păruse că este un pui de prigorie înfiorat de asprimea vântului. Îşi căută vorbele care nu se adunau, se bâlbâi, făcu o sforţare să răspundă şi termină prin a căuta în poşeta mică ceva ce nu mai găsea…

Billy King nu aşteptă să vadă ce impresie a făcut propunerea sa neaşteptată asupra fetei lui Mulligan. O cuprinse în braţe, căutându-i precipitat gura, apoi încercă să-i acopere ochii cu sărutări. Mâinile bancherului începură să atingă febril corsajul fetei.

— Dar ce se întâmplă cu dumneata, domnule Billy? aproape ţipă fata. Te-am crezut om de onoare! Vai, dar asta este curată neobrăzare! Am să-i spun mamei şi lui Gerry.

— Lasă fleacurile astea şi ascultă! Te învoieşti să fii soţia mea? o întrebă încă o dată Billy King, prinzând-o prin surprindere de mijloc. O ţinu aşa strâns, de-i tăie respiraţia. Bancherul gâfâia şi transpirase în zăpuşeala de pe stâncă.

— Pentru Dumnezeu! se apără Annie din răsputeri să scape. Lasă-mă, ţiiip!… Nu eşti un gentleman, cum am crezut! Eşti la fel ca cei de la Happy Saloon, care se îmbată şi cară fetele sus…

Privirea lui Billy King se umbri. Norul născut de opunerea fetei, îi alunecă apoi pe obraz.

— Am glumit, Annie! reuşi să-şi găsească vocea cu greu Billy King. Am vrut să văd ce faci, se explică, abordând aceeaşi impasibilă schimă. M-am convins că nu eşti o fată uşuratică, cum sunt atâtea care au trecut pe aici…

Annie se ridică tremurând de spaimă şi de indignare, căutând să-şi ordoneze veşmintele.

— Eu cobor domnule Billy, este târziu, căută Annie înfrigurată poteca ce cobora şerpuind, de partea cealaltă a înălţimii unde se aflau. Piciorul fetei alunecă de câteva ori, dar era hotărâtă să meargă singură, nesprijinită. Reuşi să se descurce. Strânse cât putu rochia pe lângă ea, pierindu-i brusc cochetăria şi săgetând din ochi pe bancher cu tăişul privirilor sale revoltate.

— Da, Annie, sigur că trebuie să mergem, încuviinţă Billy King, rânduindu-şi şuviţele de păr negru, cârlionţat. Vocea o avea la fel de molatică, cu un timbru parcă mai cald ca de obicei. Zilele acestea vin la doamna Mulligan, să vorbim despre căsătorie…