Capitolul XIIRondul lui Timber

A doua zi, când zorile nu răsăriseră bine în Blue Town, Willy se înfăţişă la oficiu şi-i predă lui Gerry tot ce rămăsese de la Warner. După ce trecură lucrurile în registrul judecătoriei, noul şerif mai primi câteva sfaturi avocăţeşti.

Pentru început, îndeletnicirea de şerif îi părea peste măsură de încurcată lui Gerry. Voind să nu înşele credinţa celor care l-au ales, se apucă cu sârg de lucru. Mai întâi buchisi caietele de notiţe ale lui Warner. Se duse şi la Willy în vreo două rânduri, de-l descusu în câteva pricini încâlcite. Fără exagerare, după câteva zile, Gerry părea că este poliţai de când lumea…

Explicându-le celor de acasă ce avea de făcut ca şerif, Cecilly şi Annie îl priviră cu scepticism. Aproape imediat Annie l-a felicitat, dar doamna Mulligan l-a jelit de parcă Gerry ar fi fost gătit în costumul nou de cowboy, cu mâinile încrucişate pe piept. Annie l-a încurajat, dar i-a dat mii şi mii de sfaturi. Gerry a fost nevoit să le promită tot ce au vrut ele, asigurându-le că va veghea să nu i se întâmple nimic rău.

Dată fiind, mai ales noua situaţie, Annie a trecut sub tăcere păţania de la cascadă. Zilele până la sosirea la ranch a lui Billy King, după cum le promisese, trecuseră într-o lâncezeală de nesuportat. Ideea că bancherul n-are cuvânt pe Cecilly o tortura. Privea în lungul drumului, ce ducea la ranch, aşteptând ca în fiecare călăreţ să recunoască pe Billy King. Annie punea de acum la îndoială buna credinţă a bancherului. Iar lui Gerry nu mai avea curajul să i se confeseze. Acum, când devenise şerif, îl credea capabil de orice faptă pripită, necugetată. Cecilly a fost prima care cunoscuse adevărul de la Annie. Fata ei avu grijă să o consulte, fiind sigură că sfatul înţelept al mamei o va ajuta să înţeleagă intenţiile lui Billy King.

— Dar nu mi-aş fi închipuit în ruptu’ capului una ca asta! Părea un bărbat întreg la minte, Annie, vezi, cum te poate înşela vorba ticluită şi mieroasă? Sau poate te-a încercat, Annie, să vadă de nu eşti ca fetele de la saloon care-şi aruncă fustele-n cap…

Annie nu catadicsi să răspundă. Nu ştia dacă aşa începe dragostea pentru o femeie… sau dacă bancherul îşi dăduse arama pe faţă.

Alegerea lui Gerry ca şerif renăscuse mult optimismul Anniei. Viitorul i se părea asigurat. Avea de acum înainte cine s-o apere. În umbra pistolului lui Gerry, va munci alături de Cecilly la ranch, fără să se teamă de uneltiri ticăloase. Chiar dacă n-avea tată, avea, în schimb un frate tânăr, frumos, voinic, ce-şi cucerise un nume de viteaz la Defileul Morţii, şi peste toate, fusese ales şerif în Blue Town! „Oricum, şeriful are putere în oraş, şi nu-i uşor să treci peste voinţa lui!” îi spunea lui Cecilly, încurajând-o, în aceste laude aduse lui Gerry.

Dacă Gerry ar fi cunoscut frământările Anniei, n-ar fi fost atât de potolit. I se păruse că fata şi-l scosese din gând pe bancher şi asta oarecum îl liniştea. „Cine ştie ce plămăzi mai dospesc în capul lor femeile astea? gândea precaut totuşi tânărul Mulligan. Eu ştiu că nu-mi place mutra lui de filfizon mexican şi pace!”

Gerry ajunsese la câteva sumare puncte de plecare. Chestia cu poliţa semnată de tatăl său i se părea la fel de neclară ca şi moartea lui Warner. Trebuiau limpezite deocamdată aceste ape! Căile i se păreau afurisit de spinoase. „Multă răbdare, Gerry, îşi spunea singur. Numai cu mintea limpede poţi descurca lucruri ce par de nepătruns”.

— Timber, bătrâne! îi spuse într-una din dimineţile următoare Gerry, ajutorului său, care tândălea prin oficiu. Cele aflate de mine la Fort Saint trebuiesc dovedite. Mă bate gândul să dăm o raită la Colţii Şacalului. Poate e rost să dibuim ceva despre Warner. Ar fi grozav dacă ne-am întoarce cu ceva în coburul şeii! Poate mai dăm de niscaiva urme.

— Şerifule, la ordinele voastre! Dacă nu mă-nşel, eu sunt plătit să ascult, nu să pun întrebări şi sincer să fiu mi-au amorţit mădularele de atâta stat.

— Dai semne de îngrăşare bătrâne, şi fata pe care ai comandat-o s-ar putea să se răzgândească, îl mai necăji Gerry, văzându-l sculat din pat şi întinzându-se gata-gata să-şi rupă vreun mădular.

— În regulă, şerif, şi asta e adevărat! Câte zile bunişoare m-am tot războit cu mutra asta a mea s-o scot la lumină! Dacă nu mă-nşel, nu-ţi era nici ţie pe plac cum arătam înainte. De nu mă sculam atunci de pe scaun, îmi tăia amărâtul de Gloomy o felie din obraz. Aşa pornit era să-mi tundă stufărişul din barbă. Părul mi l-a ajustat atât cât să nu fiu luat drept pastor… Hainele cred că-ţi plac! se împăună ajutorul.

— Eşti o adevărată comoară, bătrâne! Pari scos de la cutie, nu altceva!

— De ai şti, şerifule, cât am răscolit prin magazine, să le găsesc! Toate le-am întors cu fundul în sus. Cine e vinovat că mama nu m-a înfăşat şi mi-au rămas picioarele strâmbe, de trece porcul pe sub ele? Iar de înalt, asta-i marca. Nici tata n-a fost mai trupeş. La mine ploi n-au căzut, patul a fost scurt şi altul n-am avut. Aşa că tu eşti vinovat că m-ai ales ajutor. Ai făcut-o să-ţi râzi de mine, şi uite c-ai nimerit-o!

Gerry îl privi şi nu putu să-şi ascundă un zâmbet. Oricum, în nimeni de aici nu avea încredere mai mare ca în Timber. El cunoştea totul despre Steve şi-l ajutase atunci s-o scoată la capăt, păstrând în deplină muţenie secretul lor. Dacă la început mai făceau haz unii din oraş când îi vedeau împreună, acum, în noua sa înfăţişare, apariţia lui Timber nu mai stârnea zâmbete. Gerry, cu toate insistenţele lui, nu l-a putut convinge să renunţe la iapa deşirată şi ciolănoasă. Cei care treceau şi o vedeau cât era de uscată şi năpârlită nu-şi puteau ascunde zâmbetele, amintindu-şi că o văzuseră de atâtea ori, ducând morţii la ţintirim, iar acum devenise calul celui de al doilea poliţai al oraşului.

Gerry s-a îngrijit şi de iniţierea lui Timber în treburile ajutorului de şerif. Pentru asta s-au dus în afara oraşului, să încerce precizia pistoalelor şi a carabinei lui Timber. Au înfipt câteva sticle goale în nişte pari şi l-a sfătuit pe Timber cum să ochească de la douăzeci de paşi. După încercări repetate, Gerry oftând, fu nevoit să se lase păgubaş. Ori de unde trăgea, gloanţele ajutorului dispăreau ca înghiţite de strigoi…

Drumul urca şi călăreţii se păstrau cu muţenie în şei.

Departe, în dreapta văii, se întindea cât cuprindeai cu ochii ferma lui Allison. Ţarcurile erau acum goale. Oamenii mânaseră vitele în valea bogată în păşune a lui Rio Pecos, aşa cum făceau toţi ranchmanii din partea locului.

Cum ajunseră sus, cei doi oameni ai legii se aşezară pe lucru. Aplecaţi de mijloc, o zi întreagă controlară locurile încinse de soare. Dar semnele, dacă or fi existat cumva, părea că se evaporaseră. Descurajaţi se gândeau să renunţe şi se îndreptară spre locul unde lăsaseră caii. Dar câteva pete murdare ce abia se mai deosebeau pe cenuşiul stâncii îi reţinură. „Pare că originea lor nu poate fi decât cea care o bănuim. De la Warner şi Travie sunt cu siguranţă”, spuse tare Gerry, cuprins de neastâmpăr. Inspectară cu atenţie locul, recunoscând abilitatea celor care făcuseră de petrecanie fostului şerif! Un loc mai potrivit nici nu puteau găsi! Drumul, destul de lat în acel punct, era străjuit de câţiva colţi pietroşi, îngemănaţi la peste zece metri înălţime. Ascunşi după această cetăţuie de piatră, câţiva buni ochitori puteau veni de hac unei trupe întregi. În faţă, un perete abrupt ostil, de unde poteca se bifurca. În spate, drumul în stâncă se îngusta şi nu te mai puteai retrage. Cei de sus te curăţau oricum, fără să-i vezi la faţă măcar.

— Perfect loc şi-au găsit, Gerry! strigă Timber, fără să-şi stăpânească uimirea. Mâna meşteră a naturii care a ticluit acest loc a fost darnică cu ucigaşii lui Warner.

— Dar nu ţipa aşa tare, bătrâne! Ţipi de parcă tu ai fi în Fort Saint, iar eu aici, călare pe Şacal. Ai dreptate, locul e ales pe cinste!

— Un lacăt care nu poate fi deschis decât cu o haraba plină de dinamită, iar Warner n-avea decât încărcătura din pistoale, dacă nu spun prostii!

Ajutorul lui Gerry căzu apoi într-o tăcere soră cu muţenia, grepţănindu-şi părul ce i se ridicase în cap şi privind cu ochii săi de veveriţă înaltul stâncii de pe care se trăsese.

— Ei veneau înspre Blue Town, întrucât au urcat dinspre Pecos. Braşoavele scornite la procesul lui Paulo, că i-ar fi curăţat în drum spre ranch, la noi, sunt poveşti de adormit ţâncii de-o şchioapă, vorbi iute şi întretăiat Gerry.

— Ha, ha, ha! se bucură Timber. Azi sunt în norocuri, şerifule! şi-i înmână lui Gerry un obiect ridicat de lângă o crăpătură în stâncă.

— Ia stai, bătrâne! Dar asta nu e decât ce-a mai rămas din pipa lui Travie. Eşti un hombre norocos, vorba lui Steve, că el o avea… Acum lucrurile încep să se limpezească. Gerry se săltă pe o ridicătură de piatră şi privi de jur împrejur printre Colţii Şacalului, cât putea cuprinde.

— Vino încoa’, bătrâne! Lasă caii unde sunt, că stau bine.

N-au făcut mai mult de cincisprezece paşi şi un miros de carne intrată în putrefacţie îi trăsniră. Mai înaintară, învingându-şi sila, şi privirile le căzură pe hoitul unui animal devorat în parte de coioţi. Resturile putrezeau în soare, iar viermii hălăduiau ca la ei acasă. Ţinându-şi mâna la nas, Timber se apropie şi trase de pe tigva urâtă şi roasă a animalului harnaşamentul hărtănit în câteva locuri de sălbătăciuni.

— Bătrâne, acum este limpede ca apa izvorului. Ăsta este căpăstrul calului lui Travie. Îl cunosc ca pe al meu. Era bătut cu ţinte de aramă, uite-le aici, coclite, cum de altfel erau. Nu mai este nici o îndoială, că în acest loc au fost lichidaţi cei doi oameni de ordine.

— Hai să ieşim la drumeagul pe unde am venit. Poate mai dibuim ceva. Oricum, de acolo l-au târât aici, dacă nu spun prostii, şi Timber ridică piciorul calului, cu toată scârba ce-l stăpânea, arătând urmele de păr ce se vedeau pe stâncă. Mai ai ceva de zis, şerifule? îl iscodi ajutorul, ţinându-şi mâinile în şold, sigur de el. Sau acum lucrurile sunt clare?

— Hai la treabă, bătrâne! îl acoperi Gerry cu priviri încărcate de blândeţe. E rost să dezlegăm lucruri care să arunce puţină lumină aici. Treburile sunt pe cale să se descurce.

Răscoliră cu mai multă atenţie locurile. Timber, urmărit de baftă, ridică de jos un pinten şi-l răsuci în mână ca pe o monedă rară. Rotiţa mare cât o carboanţă fu cercetată şi răscercetată.

— Este de la piciorul stâng, bătrâne, îl privi în ochi Gerry, fără să clipească, aşteptând totuşi o confirmare.

— De unde ai scos-o, băiete? De ce de la stângul? Mergi la sigur, de parcă l-ai cules de la cizmă? Faţa ajutorului se lungise de uimire, apoi un licăr de neîncredere i se ivi în priviri.

— Ia-l în mână, bătrâne! Priveşte banul de argint din care şi-a făcut rotiţa. Uită-te bine la el. Ai înţeles şpilul? Uite, se află aici o crustă. Vezi? Stai aşa, să-ţi!… Gerry luă cuţitul şi zgârie cu atenţie metalul şi dinţii tociţi, desprinzând o coajă sfărâmicioasă. În crusta dezlipită, un fir de păr alb şi scurt îşi scotea capul la vedere. Straşnic, bătrâne! Omu’ nostru călăreşte un cal alb. Şi nu este nici prea îndepărtat timpul de când l-a pierdut. Vezi ce simplu este? Oho! Oho! Exclamă Gerry. Şi mare minune dacă bandiţii n-au înfăşurat copitele cailor în mocasini. Uite aici o bucată ferfeniţă dintr-un mocasin. Deşi terenul e tare, al dracului de prevăzători mai sunt! Se vede că şeful haitei îşi ia toate măsurile de prevedere.

— Dar tu ai fost născut pentru a fi sticlete, Gerry! Zi-mi şi mie unde le-ai învăţat. Doar Guernnsey a avut altă treabă la şcoală, nu de asta v-a vorbit la tablă…

Gerry rămase pe gânduri. Amintirile îl duceau în copilărie, când Archie, bunul său, îi descifra în sihlă şi în preria ce începea de la ţarcuri urmele animalelor care hălăduiau prin ţinut. Cu Archie urcase şi la Colţii Şacalului. Aici citiseră semne pe piatra stearpă. Multe învăţase Gerry şi de la Steve, din povestirile acestuia, după ce trecuse cu bine de frigurile rebele care-l chinuiseră…

— Bătrâne, hai s-o apucăm pe acest drumeag. Poate mai aflăm câteva urme…

O porniră prevăzători şi atenţi la fiecare zgomot din jur. De aici, panorama oraşului Blue Town li se înfăţişa ca o adunătură de case acoperite cu solzi roşii albăstrui. În fundul văii, la stânga, cabana lui Allison, abia se zărea ca printr-o perdea de ceaţă. Înconjurat de sihla arţarilor şi de drumul ce cobora în Fort Saint, pământul lui se întindea până la Colţii Şacalului, iar în cealaltă parte se învecina cu drumul ce urca la ferma lor.

„Nici că se putea să-şi aleagă o bucată de pământ mai frumoasă Allison, ăsta, gândi Gerry. Întinderile de teren cultivabile le-a cumpărat de la peoni pe mai nimic. Harris nu le-a dat voie peonilor cu nici un chip să-şi tragă apă din râul abătut spre gater. Ceilalţi, care au stat pe gânduri, au fost momiţi de Pearson şi aşa, cu băutura în nas, au semnat în faţa lui Willy actele de vânzare către Allison”.

— Ce părere ai, bătrâne? de aici, în câteva minute se poate ajunge la ranch. Dar n-au făcut aşa. Vezi? Au coborât mai întâi până la Rio Pecos. Ciudat! Hai să cercetăm până la capăt toată tărăşenia.

Timber îl urmă docil, frământat de tot felul de gânduri stranii şi întortocheate. Trebui să recunoască că Gerry nu se înşelase. După aproape zece minute de galop pe teren tare, străbătând o fâşie de prerie, ajunseră la un loc unde urmele întipărite se citeau ca în palmă.

Gerry se aşteptase ca iapa lui Timber să-şi dea sufletul, dar, spre stupefacţia sa, se resimţea mai puţin după galop decât Blaky.

Semnele copitelor a trei cai se puteau citi pretutindeni în pământul moale. Crăci rupte şi amestecate cu pământul argilos le confirmau la fiecare pas presupunerile.

— Aici nu se prea şterg uşor urmele, bătrâne, rupse tăcerea Gerry. Pământul e de vină. Nici ploile care au căzut n-au avut ce le face. Numai tăvălugul le-ar mai veni de hac. Vezi, bătrâne? Continuă Gerry. Oamenii s-au cam grăbit. Cel care a aruncat cârpa asta folosită la o rană deschisă n-a prea stat în cumpănă. Poate n-a gândit că cineva îl va paşte, sau nu l-a durut nici în cot de eventuali urmăritori…

— E sânge, şerifule! Nu mai încape vorbă.

— Da, bătrâne! Treanţa asta glăsuieşte că Warner şi Travie şi-au vândut scump pielea. Nici nu putea fi altfel! Warner a fost prieten bun cu tata şi la noi era totdeauna bine primit. Luptaseră împreună, şi ai mei îmi povesteau multe despre isprăvile din tinereţe ale lui Warner… Vezi, bătrâne? continuă Gerry. Cei fără mocasini au şters-o pe aici, spre Blue Town. În acest loc au pus pesemne ţara la cale şi au tulit-o apoi în oraş. Ceilalţi au dispărut de parcă i-a înghiţit pământul. Afurisit obicei au mai împrumutat hahalerele de la indieni! Oricum, potcoavele de la cai sunt bătute în Blue Town. Se vede de la o poştă mâna lui Weslley şi fierul din care le face. Pune Weslley fier, nu glumă. Ia uite şi forma lătăreaţă şi cu arcul deschis mult în spate…

— Măi, să fie! sări Timber. Dacă nu mă înşel şi spun prostii, muşterii noştri sunt nişte fazani şi jumătate sau…

— Sau se cred din cale-afară de tari, încât nu le pasă de urmele ce se văd de la o milă! strânse Gerry din măsele.

— De aici, şerifule, bandiţii puteau s-o apuce fie în sus, pe Rio Pecos, fie să treacă pe malul celălalt.

— Ştiu şi asta, bătrâne. Nu departe este un vad, pe unde se poate tăia de minune râul, ferindu-te de bancurile de nisip. Cu siguranţă că pe acolo a venit şi Warner din Fort Saint. Acolo, râul se lăţeşte mult şi apa la timpul său nu-i adâncă decât pe câteva porţiuni…

— Dar bandiţii puteau intra tot aşa de bine şi în ferma lui Allison, şerifule! vorbi triumfător Timber. Şi mii de drăcuşori şi de draci d-ăia mari, împieliţaţi, dacă nu le venea mai uşor să facă lucrul ăsta! Cine-i putea opri să nu intre în ranchul lui Allison?

— Dacă nici tu, bătrâne, nu grăieşti, cu cap, apăi nu văd cine ar mai face-o. Eu totdeauna am luat în serios vorba ălora născuţi înaintea mea. Hai să vedem deci mutra lui Allison! Ideea a fost a ta, bătrâne, iar eu ţi-am urmat sfatul…

Trebuiră să ocolească alunişurile ce înţesaseră regiunea şi locurile unde migdalii pitici se înfrăţeau cu tufele încâlcite de măceşi. Soarele ardea în înaltul cerului, şi florile alburii de salvie le aţineau lenevite calea… Păsările mărunte ţâşneau când şi când pe lângă piepturile cailor lui Gerry şi Timber, ezitând parcă să-şi ia zborul, moleşite de văpăile soarelui. „Mireasma preriei la voi este aşa cum n-am întâlnit-o nicăieri pe unde am umblat. Acest parfum n-am să-l uit niciodată. Poate unde seamănă cu ţinuturile unde mi-am petrecut copilăria, mă atrag aşa de mult aceste locuri”, îşi aminti Gerry mărturisirile omului la care din nou se gândise.

— Bătrâne, cred că suntem pe calea cea bună, reveni Gerry la ale lor, privind cu atenţie vecinătăţile cărării pe care mergeau la pas.

— Mie îmi zici, şerifule? Cum nu se poate mai bună! Patru ochi, Gerry, fac totdeauna mai mult ca doi. Numai că, vezi, eu mă bizui mai mult pe ascuţişul privirilor tale, şerifule!

— Acum înţelegi, bătrâne, cât de vinovat a fost bietul Paulo şi cât de drept a fost cântarul lui Willy, trecu Gerry peste vorbele de laudă ale ajutorului. Nu crezi şi tu că sufletul lui Paulo, rămas neîmpăcat, o fi hoinărind acum în prerie şi aşteaptă izbăvirea noastră, bătrâne?

Timber se făcu înadins că nu pricepe reflecţiile lui Gerry. Nu-i convenea ca versetele citite cu atâta patos la îngropăciunea lui Paulo să fi fost considerate o treabă de prisos şi deci neluate în seamă.

— Dar eu ce dracu’ am făcut la groapă, Gerry? Mi-am răcit gura de pomană? Nici Thomson n-ar fi zis mai mult! Şi ce dacă n-am făcut şcoala lui Thomson, Dumnezeu nu primeşte şi de la mine ruga? Ce, Thomson este băgat în slujbă la el? Ce, are contract cu el? Nu văd cum scurtează slujba când n-are chef?…

— N-am vrut să te supăr, bătrâne! Nu e vorba de asta! Mi-am amintit din nou cât a fost de umilit şi cum s-au lepădat de el cei din Blue Town. Parcă ar fi fost unul trecut la mahomedani…

— Asta aşa-i, şerifule! Omul este uneori laş şi fricos ca un coiot, dacă nu mă înşel şi spun o prostie!

— Bătrâne. Nu spui deloc prostii. Mai bine ascultă! Te învoieşti să mă ajuţi să lămurim câteva lucruri aici în Blue Town? se aprinse Gerry, simţindu-şi inima că-i bate aprins, iar mâna strângând cu putere frâiele lui Blaky.

Bietul Timber abia acum văzu cât de îndârjit era băiatul lui Mulligan. Hotărârea de neclintit i se citea în voce, iar ochii îi erau mistuiţi de un foc lăuntric.

Bătrânul ajutor se simţi îmboldit să spună ceva. Încercă un mic discurs, se încurcă, îl reluă de la capăt. Din cele câteva vorbe pe care reuşi să le spună până la urmă, Gerry oricât de neatent ar fi fost, înţelese că se poate bizui pe credinţa şi hotărârea lui de a sluji legea în Blue Town.

Se apropiaseră mult de ferma lui Allison. Afară de ţarcurile în care sufla vântul, la ora aceea Gerry şi Timber n-au mai zărit nimic făcut de mâna omenească în jur. Preria năpădise fostele ţarini ale peonilor, întinzându-se cât vedeai cu ochii. Plopii pleşuvi şi castanii se zăreau pretutindeni, iar zambilele sălbatice înţesaseră preria. Cum mergeai spre cabană, pe aproape cinci-şase mile, de la Rio Pecos şi până la drumul ce suia spre New Mexico, rancherul plantase o groază de plopi, şi puieţi de arţari. Printre ei năpădiseră plute, sălcii şi tot soiul de trestii şi tufe de măceş care se întreţeseau. Astfel dinspre ţarinile peonilor, un adevărat zid de verdeaţă oprea privirile să străbată spre ranch. Să-i priască puzderiei de bălării, ranchmanul tăiase un şanţ destul de adânc, alimentat de braţul de apă, ce mişca gaterul lui Harris. Imprudentul neobişnuit cu locurile şi capcanele înşelătoare presărate la tot pasul, oricând se putea afunda până la brâu în mâlul şi ochiurile de mlaştină înverzite de iarba broaştei, ce răsăriseră pe toată întinderea văii.

Oamenii legii se minunau de măsurile luate de Allison. Ele întăreau spusele peonilor care susţineau că în spatele brâului de verdeaţă, ciracii lui Allison pândeau zi şi noapte. Orice nepoftit o păţea dacă trecea bariera naturală ce mărginea ferma.

Cei doi înaintară în inima ranchului şi nimeni nu-i somă să se oprească. Totul părea pustiu, fermierul şi oamenii săi nu se vedeau pe nicăieri. Cocoţat în şa, Gerry zări la umbra unui ţarc, un om îmbrăcat într-un costum mexican, hărtănit că abia se mai ţinea în cusături. Omul, buşuma un cal, dar treaba o făcea doar aşa, în dorul lelii. Şomoiogul de paie abia atingea părul calului. Era vădit, că individului îi era lehamite să se mişte. Când li se încrucişară privirile, mexicanul căscă doi ochi mari, însângeraţi şi lovi cu o vergea metalică într-o bucată de fier, atârnată de şipcile corralului.

— Ce faci, amigo, dai alarma aşa, nitam-nisam? îi surâse Gerry, cu mâna pregătită spre şold.

— Senores, şeful ştie că veniţi la ranch? întrebă cu o voce subţiată de spaimă, aproape femeiască, bărbosul mătăhălos, ce înota în pantalonii slinoşi şi rupţi în genunchi.

— Uite, amigo, am uitat să ne anunţăm, fir-ar să fie a morţii de poveste! i-o întoarse Gerry. Am lăsat însă vorbă în Blue Town că suntem la domnul Allison!

Din cabana ridicată din bârne, rostuită pe un brâu din piatră, înalt de două picioare, ieşi mai întâi un individ înalt, bine legat, în care Gerry recunoscu la iuţeală pe Harris. Stăpânul gaterului era însoţit de încă doi indivizi, după înfăţişare mexicani, toţi cu pistoalele în mână pregătite.

— Drace, parcă vă aşteptaţi la un asediu, aşa iute scoateţi arma de la brâu!

Omul cu şomoiogul din paie zâmbi cu o strâmbătură de cotei furios şi crud, dezvelindu-şi un şir de dinţi îngălbeniţi şi rari.

— Aşa suntem noi p-aici, senor. Gata cu mâna pe pistola. Umblă atâţia bravos, hi, hi, hi! Te întâlneşti cu un glonţ, şi habar n-ai cine ţi-e naş.

În acest timp, cei trei se apropiaseră. Recunoscând în vizitatorii noştri pe oamenii legii din Blue Town, Harris îşi înfipse pistolul la şold.

— Dar nu sunteţi deloc primitori! le aruncă din şa Gerry.

— Fiindcă prea multă onoare îi faceţi lui All, venind la o oră aşa de nepotrivită…

Gerry pricepu că cei doi mexicani, fie că nu pricepeau că în faţa lor era şeriful din Blue Town, fie că ştiau, dar se ascundeau de minune, împrumutând nişte mutre prostite şi rele.

— Vrem să schimbăm câteva vorbe cu Allison. Fiindcă faceţi pe gazdele, aţi putea să ne lămuriţi cum am putea să-l găsim?

— Noi v-am întrebat cine sunteţi? vorbi una din matahalele care-l încadrau pe Harris. Avea un cap uriaş şi o cicatrice urâtă îi despărţea o sprânceană în două. Şi ca să nu lase vreo îndoială asupra sentimentelor sale, ridică din nou pistolul spre pieptul lui Gerry. Celălalt îl imită, iar mexicanul de lângă ţarc îşi aminti şi el că are o armă asupra sa.

— Dracee… Nu sunteţi primitori de loc! Ai putea, Harris, să le spui amicilor dumitale cine suntem. Băieţii se cam joacă cu puşcoacele!

— Nu zici cine eşti? ridică tonul uriaşul, de parcă n-ar fi auzit spusele lui Gerry.

— De ce este nevoie să-mi spun numele? Insigna de şerif nu te mulţumeşte?

„Cu siguranţă că ştie cine sunt, dar face pe prostul, îşi spuse Gerry în gând. Vor să mă scoată din sărite, să folosesc eu primul arma”…

Timber, rămas în spatele lui Gerry, îndreptase arma cu două ţevi spre cei trei şi părea hotărât s-o folosească. Gestul lui nu rămăsese fără efect. Nici un deget n-a apăsat pe vreun trăgaci. Armele tăcură!

— O să vă ducem să-i spuneţi şefului ce vânt v-a adus aici, le făcu o concesie matahala. Locul este al domnului All şi n-aveţi voie să-l încălcaţi!

— Ei, asta-i bună! Noi venim în vizită, iar voi ne ameninţaţi că ne duceţi la All! Halal ospitalitate!

— Ar fi mai bine să vă rostiţi numele. Stele din astea am mai văzut, rânji zeflemitor interlocutorul.

— Cum să nu! Dacă domnul Harris nu vrea să glăsuiască, hai să vă spun eu! Sunt Gerry Mulligan şi sunt şerif în Blue Town. El este Timber, ajutorul meu.

— Da, aşa e precum spune, râse Harris prosteşte. El este Timber, ajutorul! Cioclul oraşului! D-aia nu v-am prezentat eu! Am vrut să audă din gura voastră de unde aţi zburat! Ia te uită ce onoare pe All! Să vină aici taman poliţaiul din Blue Town, în carne şi oase. Şi încă cu cine? Cu ajutorul său, Timber, cioclul! L-ai scos în lume! Harris fu apucat de un râs sardonic pe care nu şi-l mai putea opri.

Gerry ţinând carabina în mână, se apropie de cei trei.

— Nu crezi c-ai făcut haz destul, Harris?

— Hi, hi, continuă nestingherit stăpânul gaterului. Ceilalţi se porniseră şi ei pe chicoteli. Auzi, cioclul, ajutor de poliţai! Mai mare râsul. Şi pisicile râd în Blue Town de alegerea ta. Hai, cioclule, îngroapă-mi scatiul. L-a prins o cursă de vulpe şi-a rămas neîngropat. Venisem la All să mă plâng, dar văd că aţi picat taman la ţanc. Tot tăiaţi frunză la câini, de când v-am ales…

— Amigo, alo, amigo! încercă Gerry să-i frâneze excesul de zeflemea. Domnul Timber este ajutorul meu, şi nu se cade să-i vorbeşti în acest fel! Poţi s-o păţeşti, Harris!

— Ha, ha! De la cine să iau eu lecţii! Auzi, s-o păţesc! Cine s-o păţească? Harris? Eu, Harris, cunoscut în Blue Town, stăpânul gaterului. Cui îi vorbeşti tu aşa, bă? Ai uitat cine ai fost până mai ieri? Am să te pun acu’ şi pe tine să-l ajuţi să-mi îngroape scatiul, mucosule! Crezi că nu mai ştiu cum făceai pe grozavul la saloon, la adăpostul pistoalelor văcarilor? Şi, pe neaşteptate, Harris încercă să-l lovească pe Gerry cu un pumn în faţă.

Gerry nu s-a lăsat atacat. Patul carabinei tânărului lovi fulgerător. Stăpânul gaterului n-avu timp nici măcar să destindă pumnul. Aproape fără geamăt, Harris se prăbuşi la picioarele lui Gerry. Ceilalţi trei, stupefiaţi se holbară la Harris, neînţelegând cum s-au petrecut faptele. Ţevile carabinei lui Gerry şi a lui Timber le ţintuiau piepturile…

— O mişcare şi vă trimit la strămoşii voştri!

În acel moment, uşa de la cabană se deschise şi Allison în persoană, însoţit de alţi doi oameni, se arătă în prag.

— Timber, tu ţii ochii pe dumnealor. La cea mai mică mişcare, tragi! vorbi tare Gerry, să fie auzit de toţi. Eu mă ocup de gazda care abia acum îşi arată faţa.

Allison se apropie. Văzându-l pe Harris ghemuit în iarbă rânji ca un racon. Vâna de pe frunte i se umflase, iar ochii îi scăpărau sălbatic. Înţelesese că nu se putea glumi cu Gerry. Atunci, mai ales, nu era momentul prielnic.

— Ce-i asta, şerifule? Cam nepotrivit mijloc de a intra la mine în ranch. Şi, peste toate, îmi loveşti şi amicul venit în vizită.

— Şi eu sunt în vizită la ranch, vorbi legănat Gerry. Venisem din Blue Town să te văd şi nimic mai mult. M-am dezmorţit niţel călărind până aici, însoţit de domnul Timber. Iar stimabilul, şi-l arătă pe Harris, deşi nu era de-al casei, ne-a făcut ca pe o albie de porci. Nu mai vorbesc că aceşti domni ne-au ameninţat chiar cu armele, deşi ştiau cu cine au de-a face.

— Şi i-ai pus la punct, din câte înţeleg! se învineţi Allison. Vâna de pe frunte i se umflase din nou, iar privirile cătau sălbatic spre Gerry. Să ştii c-o păţeşti, dacă-i aşa! Fiindcă treaba nu se va încheia aici! Vocea, şi-o voia potolită, dar se vedea că, în străfunduri, Allison clocotea de mânie.

— N-am obiceiul să expediez oameni pe lumea cealaltă, din fleacuri d-astea. Mai ales când le-am şi spus celor din Blue Town unde ne pot găsi. Chiar mă gândeam pe drum ce urât procedează… unii când trag pe la spate şi mai au şi grijă să înşire cu urme locul!

— Nu înţeleg ce vrei să spui, şerifule? îşi schimbă vocea Allison, devenind silit mai binevoitor.

— Nici eu nu pricep multe, Allison, i-o întoarse Gerry. Dar, să nu uit, să-i spui lui Harris, când îşi vine în fire, că-l aştept peste şase zile în Blue Town. Avem de schimbat câteva vorbe amândoi. Să nu uitaţi să-l anunţaţi.

— Şi dacă refuză să asculte? rânji Allison. Nu ştiu dacă am să pot să-l conving. Mai bine spune-i dumneata la gater…

— Dacă nu vine, îşi tărăgănă mult vocea Gerry, imitându-l pe Steve, atunci am să-l aduc eu în Blue Town, indiferent unde ar fi…

La întoarcere, străbătură o bucată mărişoară de drum, când Timber începu să se frământe în şa.

— Spune-mi şi mie, şerifule, să nu mor prost: de ce taman peste şase zile să vină Harris în Blue Town?

— Uite aşa mi-a venit în minte atunci! răspunse după o clipă de gândire Gerry.

— Şi de ce nu peste mai multe zile sau chiar mâine, să zicem? Ai ales şase zile aşa, dintr-un foc!

— Hai să nu te mai las să te frămânţi, bătrâne! Pentru că în şase zile a fost zidirea lumii. Şi-n fiecare zi, Creatorul a făcut câte o minune. Chiar lui i-au trebuit şase zile să facă tot ce vedem! Eu am însă nevoie de câte două zile pentru fiecare nod pe care trebuie să-l dezleg. Uite, spre exemplu, eu ştiu că Warner şi Travie au fost ucişi de altcineva şi nu de Paulo. Iar Harris a fost de faţă, să zicem, la crimă. Să presupunem că n-a făcut-o chiar el. Dar, ca să nu uităm, hai s-o zgâriem aici pe răboj, făcu Gerry, tăind pe patul carabinei lui Warner un şanţ adânc cu briceagul…

— Încep să pricep, şerifule! Nici la şcoală n-am avut capu’ tare. Numai, spune drept, unde ai învăţat să baţi aşa, ca la carte? Pe cinstea mea, dacă nu-mi venea să aplaud, ca la saloon!

— Nevoia te învaţă, bătrâne, vorbi trist Gerry. Mai ales ca să judeci şi să acţionezi iute. Orice clipă poate fi ultima pe care o trăieşti. Şi, pe urmă, lui Harris am să-i plătesc, de mult, nişte poliţe…

— Oricum, straşnic ai lucrat, şerifule! îl lăudă Timber. Cu sete l-ai potcovit, dacă nu mă-nşel şi spun o prostie!

— Avea pielea tare, ca de bizon, bătrâne. Şi, nu ştiu dacă ai văzut că îi lipsea şi perechea asta de pinteni, care e aici în buzunar. Acum ai înţeles, bătrâne, de ce am lovit aşa fără milă şi de ce a trebuit să zgârii o linie de răboj?

Timber tăcu scărpinându-se la ceafă. Rămăsese puţin în urmă, meditând, apoi îşi împunse iapa cu pintenii, apropiindu-se de Gerry.

— Iartă-mă, băiete, dar te întreb iar, să nu mor prost: de ce nu l-am luat noi chiar acu’ pe Harris ăsta?

— Pentru că se încălzea prea tare aerul la noi, la oficiu, şi n-ai mai fi putut sforăi ca lumea. Dacă-l luam cu noi, trebuia să-l apărăm, să nu-l împuşte careva. Sau ne dădea el nouă la amândoi la mir…

— Ştii ceva, şerifule? Tu ai cap, nu glumă, mă băiete! îl admiră el sincer. Tu ai capul mai mare ca de bizon, că multă minte ai, băiete, în el… Prea le ştii bine pe toate…

Gerry tresări, mai, mai să-l pufnească râsul, văzând cât de serios îşi dăduse frâu liber gândurilor Timber.

— Uite ce-i, bătrâne, îl bătu Gerry prieteneşte pe umăr, luând totuşi discuţia în serios. Să ştii că nu mă supăr prea rău, dar în ziua în care vei spune şi lui Billy King aceleaşi vorbe, te dezleg de legământul de a nu bea. Dar numai pentru o zi!

— Şi ce să-i spun, şerifule? îşi lungi faţa ajutorul, gândindu-se la propunerea lui Gerry, care-i surâdea peste măsură.

— Păi, foarte simplu! Să-i zici că şi el are capul mare ca de bizon.

— Da’ cine ţi-a spus, şerifule, că are cap aşa cum îl ai tu? făcu nemulţumit Timber, privind indignat şi chiar răutăcios în ochii lui Gerry. Billy King este un flecar, un şoarece de cărţi şi hârţoage mucegăite, este un…

— Îţi mulţumesc, bătrâne, pentru părerea bună ce o ai despre mine, dar dacă eu te rog foarte mult să-i spui…

Timber încercă să înţeleagă ceva, dar nu reuşi decât să se înfurie, fiindcă Gerry îi cerea să laude şi scăfârlia bancherului plină numai de câlţi nedaţi la darac, pe care nu arunca un cent chior.

Au mai trecut de atunci două zile, fără să se întâmple ceva deosebit.

După ce făcuse un galop cu Blaky până la ranch, unde o găsise pe Annie plânsă, Gerry se întoarse necăjit în Blue Town. Conform unor îndatoriri trecu pe la Salonul Fericirii.

Aşezat anume în centru, acolo unde opreau diligenţele, saloonul ademenea pe orice călător în trecere prin oraş în egală măsură ca şi pe localnici. N-a găsit lume prea multă la ora aceea de prânz. Muncit de gânduri, Gerry simţi nevoia să bea o bere. Ştia că-şi luase o grea răspundere, primind să fie şerif. Acum era aproape sigur că Warner şi Travie fuseseră ucişi de oamenii lui Allison, deşi nici chitanţa prezentată de Pearson la ranch, cu siguranţă nu era autentică. Lucrurile se încurcau rău, aşa că datoria pentru Billy King putea să mai aştepte. Dacă bancherul păgubise nişte bani, atunci numai Pearson i-i luase cu siguranţă. Ce rost avea să arunce două mii de dolari aşa, în vânt? Deci, mai presus de toate, moartea lui Tom Mulligan trebuia cu orice preţ clarificată. Toţi din oraş ştiau că bătrânul Mulligan fusese găsit în faţa saloonului împuşcat în piept. În procesul-verbal, Willy scrisese că a fost lichidat de nişte indivizi necunoscuţi în Blue Town, cu care se luase la harţă la joc. Când şi adevărul ăsta va ieşi la suprafaţă, o a două crestătură va fi tăiată pe răboj!

În cele două zile de când îl înfruntaseră pe Allison chiar în bârlogul lui, aştepta în fiece moment replica acestuia. Venirea lui acum, la Salonul Fericirii, avea un anume scop. Spera să citească pe mutrele lui Pearson şi Allison şi să afle dacă Harris se arătase cumva în oraş.

Pearson se afla în local, cufundat într-o partidă de cărţi. Părea rupt de lume, cu privirile tulburate de băutură şi obrazul aşa de congestionat, de părea vopsit în stacojiu. Juca cu un prospector de aur şi cu doi indivizi cu mutre de asasini, toţi trei erau în trecere prin Blue Town. Gerry nu se putu stăpâni să nu compătimească pe măgăruşul „El burro”, cum îl numeau localnicii, care flămânzea de cine ştie când lângă stănoagă. Prospectorul ţinea jos, lângă el, plosca, târnăcopul şi o sită – cea mai de preţ avere a lui. Cuţitul lat îl păstra pe masă, la îndemână, iar partenerii de joc, făcuseră la fel. De câteva ori se ciorovăiseră cu Pearson, gata-gata să se încaiere, dar Dona Hilda intervenise de fiecare dată şi totul se liniştise.

Străinii aflaseră că aici se măsluiesc cărţile şi de aceea erau foarte suspicioşi dându-i a înţelege lui Pearson că orice încercare de a trişa l-ar putea costa viaţa… Patronului nu-i surâdeau astfel de glume şi zâmbea fals când îi umblau prin mâini perechi cu dandana. Neputându-şi face carte altfel, căuta măcar să tragă foloase cât mai mari din nepriceperea companionilor săi. Nici chibiţii nu-şi puteau exercita meseria, bănuind că orice gâlceavă ar plăti-o scump, iar noul şerif nu se lăsa îmbrobodit în nici un fel. Cu Warner se mai aranja câte o trebuşoară. Cu Gerry, nimic! Nu era prea dus la biserică şi nici nu părea să glumească în ceea ce făcea. Păţania lui Ace şi a lui Harris, chiar în ranch la Allison, a dat de gândit celor din Blue Town. Băiatul lui Mulligan era sigur altul după venirea din California. Cei care au râs, când l-au uns şerif, se înşelaseră. Gerry nu mai bea decât o halbă, iar Timber chiar de loc.

— Bună, Buxton! şi o halbă a-ntâia cu guler, cum au porumbeii călători ai profesorului Guernnsey!

— Bună, şerifule! Şi vine! Se poate să nu vină pentru domnu’ Gerry! Chiar şi două, şi ce mai guler… mamă, mamă…

— O! Ce cinste pentru noi! Ia te uită, şeriful în carne şi oase. Lasă-mi, Buxton, plăcerea să-l servesc eu pe şerif. Doar nu avem decât un şerif în Blue Town! Nu?

— Cum doriţi, Dona Hilda! Eu n-am preferinţe. Dacă berea este rece, totul este în ordine. Şi să aibă guler a-ntâia, aşa-mi place.

— Dar n-o beţi cu mai mare plăcere, dacă v-o spun eu, şerifule? Zău, hai spune drept?

— Dacă-i reuşiţi gulerul, poate că da… Buxton îl face a-ntâia, ca nimeni în Texas!

— Fir-ar să fie Buxton ăsta! Auzi, câte laude pentru el. Ia să vedem care pe care…

Şi Dona Hilda nu pregetă să-şi etaleze calităţile de barman. Cu gesturi pline de delicateţe umplu o halbă şi-i tăie gulerul cu lopăţica, fără să fie mai prejos de Buxton.

Gerry luă băutura şi, vădit încurcat, bău pe nerăsuflate aproape jumătate din ea.

— Să ştii, Gerry, că-mi pare nespus de bine că te-au ales şerif!

— Vă mulţumesc, deşi mie nu mi-a surâs deloc treaba asta. Din contră. Dar acum, am intrat în horă, trebuie să joc. Dumneavoastră sunteţi poate sinceră, eu însă cunosc destui cărora nu le-a căzut bine la stomac alegerea mea, vorbi Gerry, privind spre masa lui Pearson.

— De ce mi-ai ocolit privirile atunci când te-au ales, Gerry? De când ai devenit aşa fricos? Înainte nici nu clipeai când dispăreai sus, la Sally sau la cealaltă, plecată să facă parale în Dodge City. Zău, parcă a trecut de atunci un veac. Şi, să fiu sinceră, niciodată nu mi-ai spus ceva drăguţ. Sau aşa sunteţi voi? Cum vă atârnaţi steaua în piept, vi se urcă fumurile la mansardă.

Gerry renunţase să mai bea. Dona Hilda îl luase atât de iute, încât, îşi pierduse pentru câteva clipe cumpătul. Se uită în jur. În local erau numai câţiva clienţi şi Pearson putea să-i vadă încurcătura. Îşi aduse aminte că şi Murphy, la care fusese chiar în dimineaţa aceea, îi atrăsese atenţia, la despărţire, asupra insistenţelor din privirile Donei Hilda.

„Fără îndoieli”, gândi Gerry, Murphy are dreptate. Şi el simţise că uitătura Donei Hilda nu era prea curată. Era aproape sigur acum că femeia lui Pearson îi făcea ochi dulci într-o manieră provocatoare, care v-a naşte un scandal. Dacă era o cursă pregătită chiar de stăpânul saloonului? Oricum, nu va fi găsit nepregătit.

— Nu-mi faci cinste, şerifule? Ce dumnezeu! Înainte nu erai aşa de sălbatic. Ce a făcut din tine steaua asta din piept, Gerry.

Tânărul roşi, înfuriindu-se în sinea lui pentru slăbiciunea de care dădea dovadă. Dona Hilda avea poate dreptate. De la un timp îşi umflase puţin pieptul, iar mersul îi devenise şi mai legănat. Vorbele şi le rostea parcă mai preţios, iar mâinile le ţinea depărtate de corp şi îndreptate spre pistol. Cât priveşte pălăria, cu calota turtită, şi-o trăgea pe o sprânceană, cum văzuse la alt şerif în trecere prin Blue Town. Timber luase ceva şi el din apucăturile şefului, pe care încerca să-l imite în toate privinţele.

— Aveam de gând Dona Hilda! Dar ne-am luat cu vorba, aruncă Gerry o scuză, care nici lui nu-l plăcuse cât de fals sunase.

— Mie să mi-o toarne Buxton! Vreau să văd care este mai îndemânatic la umplut halbele.

Pentru că Dona Hilda insistase atât, Gerry de voie, de nevoie, bău cu ea, fiind însă nevoit să-şi comande altă halbă, călcându-şi astfel pentru prima oară legământul.

— Pentru sănătatea dumitale, şerifule! îi ură şi îl privi ea galeş, ţuguindu-şi buzele într-un zâmbet cu nenumărate semnificaţii.

— Pentru frumuseţea dumitale, Dona Hilda, să dureze cât va curge apa pe Rio Pecos! îşi reveni din zăpăceală Gerry, zâmbind că până atunci, aproape sigur, arătase ca un cotoi jigărit.

Cei câţiva oameni care erau de faţă, aflaţi în slujba lui Pearson, nu vedeau nimic rău în faptul că noul şerif cinstea o halbă cu Dona Hilda. Poate chiar se bucurau, văzând în asta o limpezire a apelor. Ştiau că Gerry şi Pearson nu se aveau la stomac, şi apropierea lor le aducea oarecare linişte. Gerry abia fusese uns poliţai, deci nu se puteau descotorosi chiar în primele zile de el. Tânărul Mulligan lăsă pe bar costul berii, ridicând două degete la pălărie în faţa Donei Hilda şi se întoarse pregătindu-se să plece.

— O clipă, şerifule! îl reţinu ea. Uitasem să te întreb cum îţi împarţi serviciul de noapte cu faimosul dumitale ajutor.

— O jumătate de noapte eu, o jumătate el! trecu Gerry peste ironia Donei Hilda.

— Şi astăzi cine începe, şerifule? întrebă insinuant femeia.

Gerry o privi puţin descumpănit, întrebarea femeii era plină de tâlc, să nu se facă de râs dădu primul răspuns care-i veni în minte.

— Deşi ai fi putut vedea şi singură de la fereastră, astăzi încep eu rondul, după care se întoarse, agale, trăgându-şi pălăria şi mai mult pe sprânceană şi ieşi pe uşile batante, care se bâţâiră parcă nedumerite în balamale.

În drum spre oficiu, Gerry fu ajuns din urmă de Willy, care îl invită pe la el, să mai schimbe câteva vorbe.

Gerry Mulligan se repezi totuşi până la oficiu, băgă puţin capul pe uşă şi-l anunţă pe Timber unde poate fi găsit. Traversă apoi hotărât strada, la Willy. Nu fu aproape de loc surprins să întâlnească aici pe Billy King şi pe Mayer, la un păhărel de whisky. Buxton în persoană adusese mai înainte băutura pe tavă, unde un pahar aştepta neînceput.

— Am auzit c-ai avut o mică discuţie cu un cunoscut al lui Allison, începu vorba Willy, încercând să ia totul uşor.

— A, un fleac, domnule Willy. A făcut prea mult haz de ce făcea înainte Timber, iar pentru mine a avut nişte cuvinte de ocară. Cei care îl însoţeau mi-au vârât chiar armele sub nas. Dar după aia l-am culcat în iarbă, să-i treacă răul…

— Culcat, zici? Straşnic trebuie c-a fost! exclamă Mayer. M-a chemat să-i prind falca în speteze, iar la plecare mi-a înmânat, o dată cu onorariul, trei dinţi amintire. Uite-i, dacă te interesează, şerifule! Dar primeşte un sfat de la un bătrân: nu faceţi bine că păstraţi această duşmănie de moarte!

— El a căutat-o, doctore! Nu e vina mea dacă a fost slab de măsele. L-am chemat la oficiu peste şase zile şi depinde de el dacă duşmănia se înteţeşte sau nu. Am să-i dau atunci şi un lucru pe care-l păstrez de la el ca amintire, o dată cu aceşti dinţi… Pentru asta am fost chemat, domnule Willy?

— Nu, şerifule… Vroiam doar să te întreb cum te simţi în noua slujbă, ce-ai mai făcut, pe unde mai cercetezi pricini… Dacă ai nevoie de ajutor…

— Păi, vă spun în două cuvinte, domnule Willy. Mă simt foarte bine. Parcă m-am născut poliţai nu alta! Am avut câteva lucruri de lămurit cu Ace, cu Harris, dar acum treburile sunt clare şi n-or să-mi caute, cred, harţă!

— Bine ai făcut, şerifule! vorbi Billy King. Dacă au căutat-o cu lumânarea, nu-i greşeala dumitale.

Au mai sporovăit de una, de alta, Willy încercând să-l tragă de limbă şi să afle ce vânt l-a abătut pe la Allison. Gerry se scuză însă că trebuie să plece, iar Billy King făcu acelaşi lucru. De la uşă, Gerry se întoarse şi puse pe tavă un dolar de argint, spre uluiala lui Willy.

— Restul să mi-l dea Buxton. Încă n-am primit simbria şi n-o duc aşa straşnic cu banii, încheie el, lăsându-i pe toţi absolut nedumeriţi de această probitate pe care, oricât s-ar fi muncit s-o înţeleagă, n-ar fi reuşit…

Gerry părăsi biroul judecătorului o dată cu Billy King.

În strada inundată la ora aceea de soare, o mână de copii jucau un fel de leapşa.

Au mers un timp în tăcere, iar primul care a vorbit a fost Gerry. Vocea îi tremura, reuşind cu foarte mare greutate să-şi ascundă emoţia.

— Domnule Billy, vream să vă spun un lucru mai de mult. Eu am o soră… O ştiţi, Annie…

— Te ascult, Gerry! răspunse Billy la fel de emoţionat, auzind despre ce este vorba.

— Cum vă spuneam, am o soră, pe Annie, o cunoaşteţi bine, din câte am aflat. Ştiţi că ţin la ea mult, mai mult decât la orice pe lume. Până aici am spus totul clar, nu?

— Foarte clar, Gerry! aşteptă Billy King să continue, pregătindu-se pentru mai mult.

— Dacă i se întâmplă ceva, să ştiţi că-mi arunc insigna din piept şi-mi fac dreptate cum cere legea pământului de aici. Mai ales dacă se întâmplă ceva fără voia ei.

— Dar de ce-mi vorbeşti despre toate astea, şerifule? ridică tonul Billy King, încercând astfel să-l deruteze pe Gerry.

— Pentru că vă iubeşte, domnule Billy. Am înţeles acest lucru chiar astăzi de la ea. Şi femeile din familia Mulligan, când iubesc, îşi pierd capul. Iar Annie n-a mai iubit până acum, asta s-o ştiţi…

Un zâmbet, la început de nesiguranţă, apoi de satisfacţie, şi în cele din urmă de triumf, se jucă pe faţa lui Billy King. O idee i se înfiripase în dosul frunţii şi mulţumi în gând lui Gerry pentru vestea cea mare adusă mai curând decât ar fi visat vreodată…

— N-ar fi trebuit poate să vă spun, continuă Gerry. Aş fi vrut, însă, de mult s-o fac, dar, mi-a fost greu şi-am tot amânat…

Era noapte şi negurile cuprinseseră de mult Blue Town.

La Salonul Fericirii nu se petrecuse nimic deosebit în seara aceea. Pianina se defectase, iar clienţii rari din acea după-amiază părăsiseră localul unul câte unul. Buxton făcu ordine în saloon, să-şi uşureze treaba pentru a doua zi. Dona Hilda se plânsese de o migrenă, care o stăpânea de la un timp, şi nu mai fusese văzută de loc în saloon. Pearson n-a mai deschis nici el masa de joc şi se repezi până la Bird Village…

Noaptea se lăsase de-a binelea asupra orăşelului şi Buxton, după ce aşteptase cât aşteptase clienţii întârziaţi, stinse luminile din local. Pe cerul smolit ce atârna înfricoşător deasupra preriei, o felie de lună se târa fantomatică printre Colţii Şacalului trimiţându-şi licărul leşiatic pe acoperişurile zburlite ale orăşelului.

Sălciile însingurate moţăiau pe malurile râului, legănându-şi pletele deasupra apei, înfruntând boarea nehotărâtă a unui vânt trezit de strigătele jalnice ale lupilor de prerie. Felinarele spânzurate pe parmalâcuri luminau strada mare cu o lumină pâlpâită, chinuită de o anemie sigură.

În biroul şerifului era întuneric. Gerry predase rondul lui Timber şi dormea zgâlţâit de înfricoşătoare coşmaruri. Din nou Billy King îi apăru în uşă, cu pistolul său bont, din care glonţul îl fulgera pe lângă ureche, lovind-o pe Dona Hilda. Femeia căzu şi Gerry o purtă pe braţe spre camerele de sus. Ţipă după Mayer şi se temea că nu va ajunge la timp. După el, sărind câte cinci trepte o dată, alerga stăpânul saloonului, cerându-i să se explice ca între bărbaţi. Gerry nu găsea cuvinte potrivite… Urmase apoi o bătaie crâncenă şi Gerry se rostogolise peste cele douăzeci de trepte, oprindu-se în barul de acaju. Voise să tragă cu pistolul, dar Dona Hilda se agăţase pe pieptul său. Căută să scape din încleştare, dar ea îl ţinu şi-l strânse…

Deschise ochii mari… În oficiu era lumină şi pe moment i se păru că totul se petrecuse aievea. Vru să adoarmă, dar redeschise ochii neîncrezător. La căpătâiul său, Dona Hilda, cu figura pitită sub un şal, îl privea întrebătoare, stăpână pe ea. Gerry căută instinctiv arma, dar Dona Hilda duse degetul la buze, dându-i de înţeles să stea liniştit. Vocea ei se risipi în oficiu, ca o melodie stranie şi ireală…

— Ce dormi aşa greu, Gerry? Puteam să te fur cu pat cu tot. Ţi-am promis că vin şi iată-mă, sunt aici, continuă femeia, netulburată şi stăpână pe situaţie.

Gerry se trezi de-a binelea. Visurile cu himere alergau pe întinsul preriei, iar Dona Hilda era aici, la el…

— Pentru asta m-ai iscodit când fac de serviciu? M-a chinuit mult întrebarea, fiindcă nu ştiam unde ţinteşti.

— Bine că te-a chinuit şi pe dumneata cineva. Pe mine m-au torturat destul, de când te-au ales şerif. Viaţa îţi este în mare pericol, îndeosebi de când te răfuieşti cu Harris. Ţi-o cauţi cu lumânarea! Nu ştiu ce vrei. Eşti singur, dar ai curaj de parcă toţi pistolarii din Texas ţi-ar sta alături!

— Fă-mă să înţeleg ce spui? îi ceru Gerry. Cine mă ameninţă, Dona Hilda? Dacă tot i-ai dat drumu’, explică să pricep şi eu.

— Toţi îţi vor pierzania, Gerry! Toţi, fără milă. Nimeni nu te înghite…

— Te referi la Pearson? La Allison? La Harris şi oamenii lor?… Ăştia, sigur, nu mă pot înghiţi! Fiindcă tot ce fac ei este în afară de lege!

— Dacă-i cunoşti aşa de bine, de ce le mai cauţi râcă? De ce îi înfrunţi? Te expui fără rost! Este păcat de tine…

— Nu se poate altfel. Mai ales că a început să-mi şi placă această joacă, glumi Gerry, sărind jos din pat şi încheindu-şi centura cu armele.

— Eu nu vreau să ţi se întâmple nimic rău. Mă înţelegi, şerifule? Văd că n-ai încredere în mine, se lăsă femeia leneş pe un scaun. Vocea îi tremura şi o paloare bruscă i se aşternuse pe obraz. De ce n-ai încredere? Eu nu-ţi vreau decât binele. Ai să te convingi singur. Tot ce îţi spun este purul adevăr!

— Unde-i Pearson acum, Dona Hilda? întrebă scurt Gerry, sfredelind cu privirile obrazul femeii, văduvit de dresuri.

— Acum se află la Allison. Fii liniştit, nu-i la uşă, cu pistolul în mână, cum credeai. Tot acolo e dus şi Harris. Se sfătuiesc să dea o lovitură în oraş. Să-ţi vină de hac cât mai curând. Îi calci pe bătături în fiecare zi şi nu mai vor să te suporte. S-au jurat! Ori ei, ori tu!

— Lovitură zici? se făcu Gerry că nu înţelege. Şi cine va fi, mă rog, păgubaşul! Că n-oi fi eu? Mi-ar lua praful de pe tobă. Nici măcar prima leafă de şerif n-am încasat-o. Şi abia aştept, bineînţeles, simbria! Banii de la Gallanger aproape i-am fituit, iar Shadow şi-a tocat banii la cărţi şi la Murphy nu mai am credit.

— Lasă gluma, Gerry! Dumneata râzi tot timpul. Dar ei abia aşteaptă să intervii, să te poată împuşca ca pe un coiot…

— Nu mai spune! glumi Gerry. Şi vor da lovitura sigur, dacă eşti aşa de bine informată, Dona Hilda?

— Ba bine că nu! Pentru asta am venit. Am să-ţi spun tot, şerifule. Să te fereşti, fiindcă nu vreau să cazi în cursa lor odioasă. Vor să atace banca. Şi să fure banii de acolo. Dar te vor în primul rând pe dumneata. Banca este o simplă momeală…

— Oho… făcu surprins Gerry. Asta este prea de tot! Banca este a lui Billy King doar? Nu mai pricep nimic, pe cinstea mea! Zici că banca lui Billy King va fi ţinta unui atac de formă? Lovitura urmăreşte să mă lichideze însă pe mine? Şi dacă nu mă vâr în această joacă?

— Nu mai ştiu, şerifule! Am venit să te previn doar. Ei urmăresc să te atragă în cursă şi să te lichideze. Allison, Pearson şi Harris nu se bagă. Oamenii lui Allison vor ataca cu cârpe negre pe faţă! Să nu-i poată nimeni înfunda. Nici chiar Willy, care va sta ascuns sub pat, când va auzi împuşcăturile…

— Dona Hilda, mi-ai adus o ştire din cale-afară de preţioasă. Îţi rămân îndatorat. Nici nu ştii ce nepreţuit serviciu aduci oraşului nostru…

— Lasă acum oraşul, Gerry! Crezi că oraşului îi pasă de tine? Aş fi tare nefericită, dacă ţi s-ar întâmpla ceva! Un lucru te rog foarte mult. Să nu se audă ce-am vorbit. N-ar avea milă de mine nici cât faţă de un câine turbat.

— Ce spui, Dona Hilda? glumi din nou Gerry, încălzindu-i-se glasul şi făcându-se că nu aude temerea femeii. Nu înţeleg de ce atâta frică.

— Pentru că îmi eşti drag Gerry, băiete! Că-mi placi mult. Pearson, dragul meu, este o lighioană însetată de bani şi de sânge. Nu ştie decât să despoaie oamenii la joc…

Sufletul lui Gerry se muie de tot. Îi plăcea Dona Hilda. Iar mărturisirea femeii îi adăuga un plus de încredere în el.

— Dacă vine Timber şi te găseşte aici? voi să încheie totuşi discuţia într-un fel.

— Nu vine nimeni, fii pe pace!

— Cum asta Dona Hilda?

— Bine de tot, şerifule! Timber ştie că sunt aici, îl învălui ea într-o privire caldă, poate chiar exagerat de protectoare.

— Asta-i bună! Să vezi ce-i fac… Deci un aranjament în doi! Halal ajutor de şerif mi-am ales, n-am ce zice!

— Ajutorul dumitale pricepe mai mult decât dumneata ce se întâmplă. Mi-a înlesnit chiar să ajung până aici…

— Şi ne şi păzeşte, te pomeneşti, Dona Hilda? se îndreptă Gerry spre uşă.

Dona Hilda se ridică de pe scaun, intenţionând să-l întâmpine. Gerry o ocoli şi-şi aruncă privirile afară, scrutând noaptea cătrănită, în care fanarele ofilite pâlpâiau cuprinse parcă de spasme.

Timber la vreo douăzeci de paşi, păzea uşa saloonului şi cea în pragul căreia ieşise el.

„Bravo, bătrâne! îşi spuse Gerry. Vezi ce înseamnă să ai mai mult cu douăzeci de ani? Dar cu siguranţă că nici tu la vârsta mea nu erai mai descurcăreţ.”

— Va să zică, va fi atacată banca, Dona Hilda, din câte mi-ai spus, vorbi tânărul tărăgănat şi înecat de emoţie, întorcându-se în oficiu. Pe obraz îi încolţise un zâmbet şters, iar ochii îi luceau înfierbântaţi…

— Ce Dumnezeu… Gerry. Nu numai pentru bancă am trecut peste toate ca să viu în miezul nopţii în oficiu, vorbi cald femeia lui Pearson, aruncându-şi pe spate părul său negru ca abanosul. Dacă ai ştii cât mi-e de frică pentru tine! îi vorbi Dona Hilda, mângâindu-i obrajii palizi, pe care umbrele emoţiilor se stingeau una câte una.

Gerry simţi suflul fierbinte al femeii şi îşi făcu un blând reproş, de care uită chiar atunci, că un adevărat şerif n-ar fi fost aşa de uşuratic ca el…