Capitolul XIVAmintiri din Fort Dawson

Era din nou seară şi mă găseam la bătrânul Ştefan Şercanu. L-am găsit cam indispus privindu-şi gânditor casa la care schimbase şindrila cu una nouă.

Vechea fântână a cărei cumpănă părea ascunsă în nori, fusese sleită, iar ghizdul din cărămidă refăcut şi tencuit cu mortar. În ultimii ani când vizitase plaiurile natale, altoise o serie de pomi cu altoiuri din îndepărtatul Texas.

Acum, atârnau îngreunaţi cu mere aurii parfumate, asemănătoare suratelor din înfrunzita vale a Pecosului. Îmi citise, traducându-mi o scrisoare primită de la unul din feciorii săi stabiliţi în Nevada, unde era chemat să petreacă în Virginia City o parte din toamna aceea.

Nostalgia ce-i cuprinsese privirile sale tăioase alternând cu stări de explicabilă nervozitate, mă îndrituiau să cred că în sufletul său se desfăşoară o luptă între dorinţa de a-şi revedea fiul şi regretele despărţirii temporare de locul părintesc. M-a invitat în tinda casei unde pe măsuţa joasă ne aştepta nelipsita palincă şi două căni mici de lut ars. L-am rugat să-mi dea încă o dată să privesc noianul de fotografii, iar Ştefan, se sculă greu pentru a mi le aduce. Din nou mi-am trecut în revistă amicii imortalizaţi pe hârtie fotografică. Îi priveam încercând să scrutez spaţiul şi timpul, iar neînfricaţii texani însămânţaţi în sufletul meu de atunci, îmi deveniseră la fel de apropiaţi ca vestitul Colorado. Reuşisem să pătrund în lumea plină de primejdii a oraşelor fierbinţi şi a locurilor solitare ale Colţilor Şacalului. Dar Colorado nu se lăsă prea mult rugat. Vocea lui domoală, în care păstrase sunetul oţelului, se auzi în liniştea serii, legănată şi convingătoare. Bătrânul Ştefan Şercanu se aşternuse din nou să povestească. Vibram de emoţia indusă de întâmplările ce se succedau în tumultul clocotitor al faptelor de bărbăţie a lui Gerry şi Colorado la gaterul lui Harris. Pe nesimţite magnificul ecran se aşternu în valea Oltului înceţoşată de umbrele timpurii ale nopţii. Pe tainica panoramă, preria întinsă a Pecosului, Colţii Şacalului şi drumul ce cobora de la gater îmbrăcară forme reale, convingătoare, iar ceaţa se risipi în incertul amurgului… Era aceeaşi lume veridică a întâmplărilor pe care fluxul verbal al faimosului Colorado, o reînnodase şi pe care o reiau şi eu de unde am părăsit-o…

Gerry îşi stăpânea cu greutate durerile loviturilor primite de la oamenii lui Harris şi nenumărate junghiuri îl înţepau. Blaky îl purtă în trap uşor pe drumul ce cobora în Blue Town. Îşi arăta în felul său mulţumirea simţindu-şi stăpânul în şa şi că se afla în apropierea unui pag ca Picior Uşor. Şeriful avea chiar dificultăţi să-l păstreze la trap. Înaintea celor doi prieteni, Harris legat cobză de cal şi dezarmat, spumega de furie.

Stăpânul gaterului se pornise din nou să înjure toţi sfinţii din cer şi pe Gerry de partea căruia se dăduseră. Prietenii nu catadicseau să răspundă ticălosului. Priveau cu justificată atenţie mişcările acestuia şi umbrele ce se profilau pe fundalul cerului de catifea neagră. Întunericul pusese stăpânire pe prerie, iar o ploaie de stele năboiseră cerul şi o parte din câmpie, până hăt-departe. Burniţa de până atunci parcă nici nu căzuse, drumul se uscase, iar prospeţimea şi răcoarea aerului erau un balsam. Suferinţele îndurate de cei doi prieteni începură să fie date uitării. Călăreau cu mii de precauţiuni privind prudenţi în spate şi aşteptând să răsară din negurile drumului niscaiva urmăritori. Tăcerea nopţii era întreruptă numai de tropotul copitelor cailor, porniţi într-un mers întins ca într-o veritabilă plimbare nocturnă.

„Cu siguranţă, ceilalţi oameni ai lui Harris ştiu că şeriful este la loc sigur”, îşi muncea creierii Colorado. „Să-i fi făcut felul, fusese o treabă amânată pentru a doua zi…”

Într-adevăr, Harris se gândise să aştepte până a doua zi, când lucrurile s-ar fi lămurit de la sine. Printr-un om de legătură aşteptase numai dezlegarea pentru lichidarea prizonierului. Dar, ura ce-o păstrase lui Gerry şi faptul că fusese prea sigur de el îl îndemnaseră să-l sfârşească chiar în noaptea aceea.

Rolurile se schimbaseră definitiv. Prins era acum călăul, şi făcut inofensiv de şerif. L-au legat, este adevărat de cal, dar mâinile i le lăsaseră un timp libere, să-şi poată struni animalul. Ca măsură de prevedere, îi ancoraseră dereşul de mustangul lui Gerry. Orice tentativă de fugă era exclusă. Dezarmat cum era, mai ales, n-ar fi putut face nici câţiva paşi. Gloanţele lui Gerry şi Colorado nu l-ar fi cruţat, oricât de nepătruns ar fi fost în bezna de afară şi orice tertip ar fi folosit.

Hainele din piele de căprioară de pe Colorado nu se zvântaseră încă, iar vântul înteţit între timp îi pătrundea în oase. Acelaşi lucru se petrecea şi cu Gerry. Amândoi prietenii începură să dârdâie de-a binelea, deşi nu luau în seamă acest lucru. Mai călăriră câteva mile, şi intrară într-un şleau apărat de vânt. Vremea începuse să se îmblânzească, iar vântul rătăcit printre cactuşii răzleţi de pe întinsul preriei se înecă în ierburi. Pacea izbăvitoare a nopţii care stăpânea ţinutul a fost atunci spulberată, iar animalele preriei şi ale pădurii îşi lăsară slobode glasurile pestriţe şi înfricoşătoare… „Am trecut din nou la un pas de moarte, dar am avut destulă baftă să-l smulg pe Gerry din mâna ticălosului de Harris. La mare ananghie a fost băiatul lui Mulligan! Omului legii din Blue Town i-a fost dat să scape şi pace… Situaţia era la fel de afurisită ca în Defileul Morţii. Acolo numai preria îi adăpostea. Bandiţii se furişau prin iarbă, ca nişte guşteri veninoşi. Aici, în Blue Town, zidul şcolii l-a apărat ca o platoşă adevărată. Cei din stradă prea se făloşiseră cu numărul lor”… „Până la urmă l-ar fi biruit, fără doar şi poate. Noroc cu Pedro care a zburat la mine şi mi-a spus pe nerăsuflate ce ţi se pregăteşte şerifule”… Colorado îl privi cu blândeţe pe Gerry. Şeriful orăşelului Blue Town moţăia în lege pe cal. Ca să-l trezească îşi struni pagul, alăturându-se de Gerry. Vru să mai schimbe câteva cuvinte cu el şi să se mai sfătuiască asupra unor lucruri importante. Harris călărea în faţă la lungimea frânghiei şi îi ardea şi de puţină vorbărie cu Gerry…

— Oricum, şerifule, nu ne întoarcem cu mâna goală. Vânătoarea s-a lăsat cu o panteră rară. Nu este el tigru bengalez, dar nici un raccoon nu ducem în oraş! Şi, pe urmă, decât nimic, tot e ceva… La ce te interesează, Harris ăsta, îţi foloseşte în vreun fel? Iartă-mi curiozitatea, dar m-a luat gura pe dinainte şi nu vreau să mă amestec în treburile tale de şerif!

— Mă frământă gândul, prietene, vorbi după un timp Gerry, dacă n-am greşit luându-l numai pe Harris în Blue Town, la oficiu. Dar, ducându-i pe tustrei, cred că ar fi fost prea mare gălăgie la noi, îşi spulberă singur, temerea.

— Cred că n-ai greşit prea mult, amigo. Într-adevăr, locul este prea strâmt ca să poţi întoarce cum trebuie la nevoie. Oricum Harris nu va fi lăsat mult timp fără ajutor. Asta cum mă vezi, amigo. Vor încerca să-l scoată din colivie, la prima ocazie, jur pe calul ăsta care m-a scăpat de câteva ori de la moarte!

— Fără vorbă că aşa va fi, prietene! Se tem să nu destăinuie ceva. Pe urmă pun preţ pe pielea lui… D-astea, prietene, trebuie să ne facem un plan, coborî mai mult vocea Gerry.

— Afară de noi doi, amigo, îl numărăm şi pe ajutorul tău care a curăţat geamurile de peste drum. Timber este omul nostru în care putem avea toată încrederea.

— Desigur prietene. Timber este un băiat a-ntâia. Pe onoarea mea! Timber este un tip, o raritate. O perlă din fundul oceanului! îl mai lăudă, neştiind ce-ar mai putea spune despre el.

— Deci suntem trei, şerifule! Asta e fain…

— Pune la socoteală însă, că arma lui Timber, nu face nici o scofală. Este ca şi cum n-ar fi. Trage cum nu se poate mai prost. Cred că împuşcă alături pe lângă un elefant care paşte la câţiva paşi. Poate să ne ajute cu destule, numai ca trăgător să nu-l luăm în calcul!

— Păi, nu-i clar, şerifule? În oraş avem mare nevoie de careva să ne asigure o seamă de legături cu rancherii şi câte nu sunt de făcut!

— Hm, gândi Gerry, cred că Brown şi Weslley cu flăcăii lui ar fi de credinţă, poate chiar Guernnsey, dacă merge la cetăţeni să le explice că avem nevoie de braţele lor. Apoi ar fi Murphy, Gallanger, Donnald şi băieţii de la ferme. Timber va face desigur câteva raite la ranchmani. Vom strânge şi oamenii pentru întărit paza în oraş. Chiar la intrările şi ieşirile din Blue Town va trebui să punem oameni de încredere, îşi făcu la iuţeală un plan Gerry.

— Văd, văd, că strângi o armată întreagă, şerifule! Mai ai chiar aşa mulţi de dovedit, amigo?

— Oricum, îmi este clar că Harris a fost de faţă când a fost Warner împuşcat, oamenii care-i dau ascultare au sufletele la fel de întunecate ca şi străfundurile iadului. Afară de asta, ciracii lui nu i-au întors vreodată vorba, după cum Pecosul nu curge decât spre Rio Grande. Deci toate motivele să-i dovedim şi să-i pregătim pentru ştreang.

— Parcă Allison şi ai lui au vreun cusur, şerifule? Nu te-ai întrebat, ce căuta Harris la el? Sau numai fiindcă sunt vecini se vedeau? Şi, în seara când m-au împuşcat, nu tot împreună erau la joc de-l secondau pe Pearson să poată măslui cărţile ca în codru?

Băiatul lui Mulligan ascultă atent, apoi se înălţă în scări, contrariat. Colorado vorbea de nişte lucruri, cunoscute din câte se aştepta numai de el.

— Dar de unde ştii, prietene, că l-am găsit pe Harris la Allison? Nu ţi-am vorbit despre lucrul ăsta încă…

— Tot Blue Town discută amigo despre dinţii lui Harris. Era aşa de greu să aflu? Şi apoi nu i-ai înapoiat în prezenţa mea? Nici Allison nu este străin de toată această poveste…

Vântul din nou se înteţise, iar cei doi prieteni îşi apăsară borul pălăriilor pe frunţi, să nu se trezească fără ele.

— Mă munceşte un gând, prietene! vorbi tot încet Gerry.

— Dă-i drumul, şerifule! Oricare ar fi el e mai bine să-l spui cu încredere. Ne vom sfătui împreună să-i dăm de hac!

— Au pierit o seamă din perlele acestea ale iadului la Defileul Morţii. Aici au căzut câţiva seceraţi de mâna lui Travie şi Warner. Am mai trimis şi noi să-şi caute strămoşii pe cealaltă lume destui în Blue Town. De unde împuiază năpârcile astea, nu ştiu? Parc-ar fi mânătărci, nu alta… Cred că Allison şi Harris şi-au păstrat liota asta blestemată în vreun loc dosit bine, de unde-i trimite să dea lovituri atunci când soseşte momentul.

— De bună seamă, amigo, că bandiţii au o ascunzătoare în care dispar ca înghiţiţi de vârcolaci. Cred că la asta te gândeşti, şerifule?

Şi fără să fie invitat, Colorado îi istorisi toate întâmplările trăite, după ce părăsise locul luptei de la Defileul Morţii. Gerry îi ţinu isonul povestindu-i cât înduraseră ai lui. Trecu sub o totală tăcere părerile personale privitor la relaţiile dintre Annie şi Billy King. În câteva vorbe îi istorisi ce aflase în Fort Saint, unde fusese după venirea lui din California, înainte chiar de a fi ales şerif.

— Deci Pedro este omul care te-a găzduit şi care-ţi face servicii! L-am văzut şi eu cum se mai osteneşte de atâţia ani să-şi vândă marfa în faţa saloonului, dar n-am bănuit ce ascunde sub sombreroul din pai. Şi Pedro poate mai îmi pregăteşte şi alte surprize.

Drumul începuse să urce, iar Colorado mărise binişor distanţa ce-l separa de Gerry. Prevăzător cum îi era firea, privea cu atenţie în valea ce se căsca în stânga spre ferma lui Allison, străduindu-se să străpungă pâcla fumurie aşternută de curând.

— Ne apropiem, amigo! Ascultă puţin cât de surd sună pământul peste Colţii Şacalului. Nu este nici o tăgadă că sub noi se află întinderea unei peşteri. Într-un asemenea cuib, bandiţii pot sta nestingheriţi, fără să fie dibuiţi cu una cu două…

— Ai dreptate, Colorado, mormăi Gerry înciudat… La gater sau la ranch la Allison, ar bate la ochi. Poate ăsta este şi izvorul poveştilor care circulă prin ţinut despre o ascunzătoare din munţi. Peonii vântură nişte zvonuri despre duhuri necurate ce stăpânesc Colţii Şacalului. Jură că este vai şi amar de cel care se afundă şi înnoptează printre steiuri. Că rămâne din el numai pielea din care vulturii pleşuvi îşi căptuşesc cuibarele!

— Păi, amigo, e cu ochi şi cu sprâncene! Poveştile astea le-au scornit cei interesaţi să nu se apropie niscaiva oaspeţi nepoftiţi. Vor să-şi ştie ascunzătorile ferite de priviri. Tare aş vrea să-mi răsară un asemenea duh în faţa carabinei! M-ar amuza enorm să vedem cine trage mai iute primul foc! Cât am fost mic, nu mi-a ieşit pic de stafie în faţă, deşi vara, dormeam în pătul şi ascultam susurul Oltului care şerpuia pe lângă sat.

— Să nu spun palavre, prietene, n-am întâlnit nici eu asemenea năluciri! M-aş încumeta să mă răfuiesc cu vreuna şi eu numai să fie şi ea de aceeaşi părere.

— Bine că mi-am amintit! Am vorbit de atâtea ori şi era să uit ca pământul… Am o epistolă pentru şeriful din Blue Town!

— Mă faci curios, prietene. Şi de la cine aduci misiva? Dă-i drumu’ şi spune-mi prin ce coclauri a fost scrisă?

— Păi nu ghiceşti, şerifule?

— După o asemenea noapte tu mă faci să fierb de curiozitate? Îmi pui răbdarea la grele încercări Colorado.

— Uite, nu-ţi mai trudi capul, îl linişti Colorado, ascunzându-şi un zâmbet. Îţi aduc o epistolă de la mai marele tău, amigo.

— Mai marele meu? Foloseşti vorbe şi mai încurcate! De ce nu alegi o cale mai scurtă să aflu ce vrei să cunosc?

— Îmi pare caraghios, că nu-ţi cunoşti superiorul! Apoi continuă. Eşti şerif în Blue Town? Până aici este clar?

— Vorbeşti despre Willy, prietene? Ăsta e un şacal cu bot de nevăstuică.

— Iar te grăbeşti, amigo! Hai să nu te mai fierb! De la şeful lui Willy îţi aduc ştire prietene. Au fost pe acolo Warner şi Travie, pentru chitanţă. Şeriful şi judecătorul erau duşi cu o poteră.

— Deci ai mers şi tu pe urmele răposaţilor ciuruiţi de bandiţi?

— Cam aşa amigo! Am fost încă odată în Fort Saint… zâmbi Colorado de-a binelea.

— Ai dreptate! Trebuia să mai fac o raită în Fort Saint. Vreau să-l cunosc mai bine şi pe judecătorul de acolo! Diligenţa pentru Fort Saint trece abia peste trei zile prin Blue Town din câte cunosc. Cu ce ai fost tu acolo, Colorado!

— Călare, şerifule! Am făcut drumu’ chiar mai rapid decât diligenţa, ce face un ocol zdravăn să poată trece Pecosul prin vad. Nici Blaky n-o să te întârzie. Momentan să zicem că laşi această osteneală pentru mai târziu. Uite, aici misiva de la marshall!

— Ştii cam ce glăsuieşte scrisoarea? Vezi bine că stelele le poţi număra, de puţine ce sunt, iar împieliţata de lună parcă s-a ascuns într-un cuibar de vultur şi n-a mai răsărit pe cer. M-ai făcut să mor de curiozitate, şi doar n-ai să mă laşi aşa…

— Ba deloc, şerifule! Este vorba despre Willy… Colorado se apropie de urechea şerifului şi-i vorbi în şoaptă, apoi continuă cu voce obişnuită. Din câte am aflat de la marshall, poliţa adusă de Warner era măsluită ca în codru de careva din Blue Town.

Gerry tăcu un timp destul de lung. Multe lucruri începură să i se limpezească în minte. Pe frunte îi răsăriră câteva cute, ca semn al încordării de care era stăpânit. Încă o dovadă că Paulo murise nevinovat. Warner şi Travie fuseseră înlăturaţi tot de oamenii lui Harris, poate chiar de el. Pintenul purtat în buzunar era o chezăşie care se adăuga la toate celelalte. De fapt, fusese firul primului început. Poliţa măsluită trebuia să se afle la Pearson…

— Ştii una bună, şerifule? continuă Colorado. În Fort Saint nu se ştiu multe lucruri despre ucigaşii lui Warner şi Travie. Până acum n-ai făcut nimic. Va trebui să ne repezim până acolo, să cerem întăriri. Dar povara va cădea tot pe umerii tăi, şerifule! Gerry ascultase, apoi îşi spuse pe scurt planurile ce le avea.

— Idei ai destule, prietene! continuă Colorado, trebuie să descurci mai întâi câteva lucruri… Eu nu ştiu prea multe despre această bandă, dar te voi ajuta din răsputeri să o scoţi la capăt, fii fără grijă!

Cerul începuse să-şi aurească într-o parte poalele, iar o lumină prizărită şi sărăcăcioasă, bătea la porţile tăriilor. Nu peste mult, cerul plesni spre îndepărtatul lui, iar o eşarfă de foc inundă copacii somnoroşi, care-şi aprinseseră frunzişul într-o pară arămie.

Preria se roşi odată cu alunişurile şi vârfurile castanilor pitici, spălându-şi feţele mahmure de nesomn în lumina trandafirie a zorilor. Cactuşii presăraţi în lungul drumului îmbrăcară straiele unor adevărate odalişte sculate cu noaptea în cap, pentru a le încălzi privirile. Harris moţăia în lege, iar calul îl purta înaintea lor cu două lungimi.

— Soarele râde la noi, Colorado, astăzi. Uite ce tipsie de foc uriaşă se saltă din pământ.

— Nici eu n-am văzut de mult aşa ceva din şa. Îmi place priveliştea, amigo! Salvia parcă a luat foc şi pâlcurile de aluni zici că ard de-a binelea. Ia te uită ce de aburi se ridică în lungul Pecosului. Parcă ar fierbe râul… De la geamul casei lui Pedro, unde am poposit în Blue Town, nu văd decât lăstărişul ce ţine până la gardul lui Allison. Dimineaţa pare smolit în păcura iadului…

— Cum văd, ai pus piciorul zdravăn în Blue Town, şi le înfăţişezi ca în cărţi, Colorado! Şi asta fără să treci pe la mine. Parcă am fi fost duşmani! Chiar dacă te supără, tot îţi spun adevărul cum îl văd eu. Aşa m-a învăţat Archie bunul, să nu-mi ascund adevăratele gânduri faţă de prieten.

— Dă-i drumu’, ce mai aştepţi, amigo! Poate aflu ceva care să-mi folosească în viaţă!

— Ai ceva ciudat în tot ce făptuieşti, Colorado! Nu mi-o iei în nume de rău? Suntem bărbaţi în toată firea, prietene. Uneori mă faci să nu ştiu ce să mai cred, continuă Gerry.

Colorado asculta în tăcere. Gerry îşi dăduse frâu liber gândurilor ce-l munceau, iar caii tropăiau peste pod. De acolo, acoperişurile caselor păreau muiate într-un ocean de picături ruginii, iar razele zgribulite ale zorilor căutau să se ascundă în cutele albăstrii ale ţiglelor.

— Ai nevoie de doctor, amigo! Te-au altoit brutele fără milă şi puţin ţi-a lipsit să-ţi facă de petrecanie, intră în ale lor Colorado.

Gerry fusese bătut măr. Un ochi era cadorisit c-o vânătaie iar pomeţii obrajilor fuseseră tumefiaţi de pumnii oamenilor lui Harris. Cum arăta, cu greutate puteai recunoaşte figura şerifului din Blue Town. Harris arăta şi el destul de prost… Faţa puhavă a stăpânului gaterului era învineţită de pumnii încasaţi.

— Nu ştiu de unde ai avut putere să înduri bătaia ăstora! Pe Sfântu’ Ştefan dacă pricep! se minună Colorado – cât de afurisit îl loviseră tâlharii înrăiţi în noaptea aceea. Faptul că te păstrezi aşa bine în şa trebuie s-o recunosc că ai stofă nu glumă, amigo!

Au intrat în oraş. Pedro, părând că-i aştepta dădea colţul în strada mare, legănându-şi picioarele pe burta măgăruşului său. Dintr-o simplă ochire, înţelesese că se petrecuseră în continuare lucruri ieşite din matca lui obişnuită. Colorado se aplecă în şa, rămânând amândoi puţin în urmă, şuşotind împreună câtva timp. Aproape imediat călcâiele peonului se înfipseră în burta lui El Burro, iar măgăruşul o porni într-un trap mărunt, iuţit de lovituri.

Harris încă mahmur avea faţa pustiită de furie. Aşteptase cu siguranţă să-i sară oamenii lui în ajutor. Acesta fusese şi motivul cuminţeniei lui… Faptul că nimeni nu se arătase, îl făcu să înjure apoi înfundat şi să privească cu ură la cei doi prieteni. Gerry îl lăsase să înainteze câteva picioare bune şi nu se putu stăpâni să nu-i reproşeze lui Colorado.

— Văd că aveţi mari secrete, de parcă aţi pune ţara la cale, îi vorbi puţin gelos. Şuşotelile voastre mă intrigă, mai ales că pe mine mă ţii într-un cumplit mister.

— La el am tras în gazdă, Gerry. Acum l-am rugat să-l anunţe pe staroste că o să avem nevoie de ajutorul peonilor. Poate chiar la noapte. M-aş fi repezit eu, dar cred că nu-i rău să te însoţesc.

Gerry îl privi lung, aprobă pe moment ideea lui Colorado, abţinându-se de la orice comentariu.

Zorile se revărsaseră toate peste Blue Town, iar noaptea sleită de atâta alergătură coborâse pe celălalt tărâm. Orăşelul se trezea la viaţă. Din casele joase din marginea orăşelului, lătratul câinilor vesteau că peonii sunt de acum treji. Pregătirea ţarinilor pentru arăturile de toamnă nu le îngăduiau să întârzie prin casele joase, acoperite cu şindrilă. Ziua se arăta frumoasă, iar pe cer încă mai scânteia luceafărul dimineţii. Thomson mânuind cu îndemânare câteva dangăte, trimitea omagii înaltului pentru noua zi pe care o apucau cetăţenii încercatului oraş Blue Town…

Vitrinele lui Billy King rămăseseră negre, ca nişte găvane fără proteze, iar scândurile subţiri bătute pe afară le dădeau un aspect jalnic. Mărfurile fuseseră trase sub tejghele, iar pe uşile prăvăliilor, cuvântul „Closed”, vesteau clienţilor că magazinele rămân închise, până când Billy King va hotărî altfel.

Au trecut în tăcere prin faţa Salonului Fericirii. Harris până atunci tăcut se pornise să profere din nou la adresa şerifului sudălmi cu duiumul.

— Şi ce-ai de gând şerifule? Vrei să mă bagi la colivie, hai, rânji el între două vorbe de ocară.

— Ai cam ghicit, pentru început! De fapt, te pregătesc pentru ştreang! sună răspunsul lui Gerry, care şi-l dori, să fie cât mai sumbru.

— N-ai să ai noroc să mă vezi atârnând de funie, şerifule! Până să-mi faci de petrecanie veţi fi expediaţi la şase coţi sub brazdă.

— Nu face pe grozavul, fălosule! îl înfruntă Gerry. O să te văd eu cum o să te pupi cu moartea! Poate atunci să iasă pramatia din tine…

Harris îi râse impertinent în faţă, scuipând alături, în semn de cel mai autentic dispreţ.

Ajunseră la intrarea în oficiu. Din spatele uşii se auzea cum Timber desfereca uşa de toate zăvoarele. Apoi apăru ţeava carabinei, urmată de barba zburlită şi ţepoasă rămasă de la Gloumy.

— Vai de zilele tale, bătrân nătâng! se văită ajutorul. Ce-şi vede ochii Timber? Cum ţi-au mai strâmbat mutra băiete! Vino la bătrânu’ tău ajutor să te oblojească. Vai! Vai! Cum ai plecat de la oficiu… şi cum te întorci! Ptiu, drace! Căscă ochii mari, zărindu-l pe Harris. Dar vii încărcat, şerifule, nu glumă! Ia te uită… De nu mă-nşeală ochii mei bătrâni, e chiar… e chiar Harris în carne şi în oasele lui altoite, nu glumă. Dar bine i-aţi mai aranjat mutra. Şi nu-i stă deloc rău cu moaca asta de marmotă îngrăşată cu mătrăgună. Iar cavalerul?! îl arătă uimit pe Colorado. Aoleu, ce surpriză! De unde ai tras la mal, băiete? Îl caut şi nu ştiu de unde să-l iau, dar îl ştiu, pe barba mea. Că nu m-or înşela ochii mei bătrâni.

— Nu-ţi mai frământa tărtăcuţa, c-ai să rămâi şi mai pleşuv, şi aşa parcă te-a păscut vaca în creştet! E Steve, bătrâne! Steve Sharkey, vânătorul de mufete, cum l-a numit domnul Harris de faţă. Omul pe care l-au împuşcat în stradă. A venit să ia pielea mufetelor din Blue Town, pentru a fi argăsite şi duse la piaţă, în San Francisco. Dar deocamdată nici o vorbă la nimeni.

— Piei, lunganule din faţa mea! spumegă Harris, vârtoşindu-se în legăturile ce i se înfipseră în carne. Steve Sharkey putrezeşte. Am vrut să ţi-o spun şi la gater impostorule! Stafii nu există. Cară-te de aici! Iar dacă există stafii, nu eu ţi-am fost naş. Caută-i pe Lefty şi ai lui. Ei ar putea să te lămurească mai bine cum a fost treaba în seara aceea…

Colorado se lăudă încă o dată pentru că le venise de hac celor doi în Bridge Town. Deci inima lui nu-l minţise atunci când nu mai putuse răbda să nu-i culce în strada mare!

— Dacă nu crezi, uite actul de naştere, îl înfruntă Colorado, arătându-i cicatricea de pe piept, urâtă şi învineţită de răcoarea dimineţii.

Harris făcu ochii mari. Limba i se împletici în bolboroseli cărora nimeni din cei de faţă nu le-a putut dezlega tâlcul, iar înţelesurile lor negau existenţa fostului vânător în persoana lui Colorado.

În timp ce intrau în oficiu, un croncănit pătrunzător de păsări negre ce vâsleau în încremeneala de afară spre ţarinile secătuite de grăunţe ale peonilor ajunse la ei pentru a se pierde în lungul străzii mari…

După ce Harris fu vârât în spatele zăbrelelor, doctorul Mayer, sculat cu noaptea-n cap, se îngriji de rănile şerifului. Timber nu tăcea, sâcâindu-l la cap cu treburile care-l năpădiseră în lipsa lui. N-a fost deloc simplu să răzbească cu şase coşcogemitea tâlhari. Costul îl suportase consiliul, pentru că nu putuseră fi identificaţi, dar nu fusese deloc glumă să-i care până la ţintirim. E drept că l-au ajutat şi câţiva cetăţeni cu mai multă inimă la săparea gropilor. Peonii l-au rugat să-i mai cheme dacă va fi în zor, doar, doar, se va mai stârpi neghina din ţinut. Cât despre răniţi, Mayer nu se putea plânge că fusese năpădit de clienţi. Şeriful şi Colorado îi trimisese direct în cazanele cu smoală din străfundurile iadului.

Cei din oraş se foiseră pe străzi până noaptea târziu. Mai toţi îşi lustruiseră armele, pregătindu-le pentru orice eventualităţi. Willy li se alăturase şi el, dar n-au putut spune Consiliului pe cine slujeau nelegiuiţii.

Mayer s-a oferit să-l oblojească şi pe Harris, iar şeriful i-a permis să-i acorde îngrijiri. Scria la regulament, iar doctorul primea bani de la consiliu pentru această treabă.

Înjurând printre dinţii lipsă, Harris îl lăsă pe Mayer să-şi facă meseria. Vârful unui cucui fu împodobit cu un plasture, iar cât priveşte gura, doctorul îi recomandase să i-o aranjeze la Fort Saint.

După ce Mayer plecă, Gerry şi Colorado citiră în şoaptă scrisoarea adusă de la marshall-ul din Fort Saint. Timber instalat într-un scaun cu faţa la Harris frunzărea jurnalul moştenit de la Warner, din care nu reuşise nici pagina întâia s-o parcurgă. Peonul rămăsese şi el în încăpere, şi-l privea pe Harris cu ochii duşmănoşi.

— Mult rău făcut Harris la noi peoni. Mulţi din fraţii noştri fost împuşcat la lupte. Toţi de la mine au fost la Secesiune cu general Grant. Ei luptau bine în Texas, când venit nordiştii. Plantatorii d-aici stat mereu cu ochii pe pământ la noi, să-l ia. Apoi fost cu toţi hingheriţi de căpitano Harris, ca pe coioţi turbaţi în deşert. Şi Orantes fost împuşcat în ceafă, lângă Fort Dawson, de căpitano Harris. Eu fost mai tânăr şi primit un pat de armă peste spate. Dar Orantes şi ai mei murit în genunchi în faţa lu’ căpitano Harris. De zece ori dat pământ acolo la soare şi zece ierni vin acu’ de când caut la el senor şerif. Acu’ ştiu toţii de el pe unde şi-a plimbat pielea râioasă şi ce făcut rău aici…

Gerry ascultă povestea lui Pedro şi-l compătimi sincer.

Pedro părăsi apoi încăperea înveninat de fiere. Înainte de a ieşi, mai zăbovi câteva clipe cu Colorado, şuşotind ce nu mai ei ştiau ce. Dar oaspeţii se ţineau lanţ. Nu trecu mult şi pe uşă intrară Willy şi Billy King. Acesta din urmă avea un pansament uşor la cap şi cu greu îşi putea stăpâni întristarea pentru cele petrecute în oraş. Vorbele ipocrite ale lui Willy sunară de la început fals. Gerry împrumutase o figură încurcată, iar explicaţiile pe care le dădea nu aveau nici un înţeles. Colorado se uimi tot, gelozind pe Gerry pentru cât de bine ticluia minciunile, „îl poartă Gerry pe covorul fermecat, zâmbi în sinea sa vânătorul. Şi minciuna e o vorbă, dacă ştii s-o potriveşti, îşi aminti o zicală auzită acasă. Dar nici cu Willy nu mi-e ruşine. Numai că în locul covorului fermecat, foloseşte un preş ordinar…” Aruncă în acel moment spre judecător o privire semnificativă, care nu-l fericea pe Willy în nici un caz.

Willy pricepuse fără îndoială că lucrurile rămăseseră neclare în mintea lui Gerry, dar fiindcă dovezile lipseau, trebuia să-l elibereze până se vor mai strânge altele. Şi nu înţelegea pentru ce se răfuia şeriful cu stăpânul gaterului, un cetăţean onorabil al oraşului, doar aşa, fiindcă i se năzărise lui. Faptul că şeriful venise în Blue Town dintr-o călătorie făcută la gater, nu spunea prea mult. Că l-au bătut în halul ăsta, nu era decât o răfuială în doi, care trebuia descurcată. Că loviseră un om al legii, asta da, era grav şi Harris trebuia să răspundă… Însă nici Harris nu putea fi înfundat pentru toate trăsnelile oamenilor din slujba gaterului. Gerry dăduse buzna la el, în gater, fără să cunoască nimeni cu ce gânduri, iar omul de pază l-o fi crezut un răufăcător… Nu se perindă oare atâtea haimanale prin ţinut?

Gerry ascultă, pălind din cale afară de atent.

— Şerifule, zici c-ai fost lovit la cap, când îi urmăreai călare? Până aici totul e în regulă, controla Willy să vadă dacă este ascultat.

— Chiar aşa, îl privi fix Gerry în ochi.

— Şi mai zici că te-ai trezit legat fedeleş de şopron la Harris? Cum ai ajuns acolo? Nu bănuieşti că este ceva necurat în toată povestea?

— Curat, necurat, Willy, îl sfredeli Gerry cu nişte priviri, de nu-l mai lăsa pe judecător să-şi adune gândurile.

— Şi, lovit cum ai fost, de ce nu crezi posibil să te fi târât singur la gater? Iar când ai intrat înăuntru, cel care bănuieşti c-a dat ortu’ popii te-a miruit de era să dai şi tu, Gerry.

— Toate ar fi bune, domnule Willy, îşi pierdu cumpătul şeriful. Doar că lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa. Iar faptele au fost cu totul pe dos.

— Ei, asta-i, asta! se miră Willy, zâmbind pe sub mustaţă.

— Şi eu am fost martor, amigo! Voi depune mărturie pentru tine, dacă e trebuinţă. Văd că judecătorul din Blue Town ajunge la lucruri care fac casă bună cu minciuna, interveni Colorado mâniat de urzelile lui Willy.

— Da’ cine este insul, Gerry? Şi pentru ce se amestecă în treburile de aici? se repezi precipitat Billy King, cum nu-i era felul, privind de sus la Colorado, cu o uşoară batjocură.

— Un pistolar a-ntâia şi cu pumnul de stâncă! Şi peste toate, un prieten pe cinste, îl recomandă Timber. Fără el n-ar fi fost Harris aici, iar Gerry ar fi rămas în şopron, hărtănit de oamenii de la gater, dacă nu mă înşel, crezu de datoria sa Timber să spună ceva care să limpezească lucrurile.

Lui Billy King îi licări în priviri o umbră de admiraţie, apoi una de invidie pe care nu şi-o putu stăpâni. Willy arboră o mutră acră, încropi câteva vorbe, le încurcă, se înecă, tuşi, îndreptându-şi plastronul boţit. Deodată, se înfoie ca un cocoş, dar statura înaltă a lui Colorado, care domina încăperea, îi mai luă din ifose. Nici lui Colorado, nu-i căzuse bine la stomac Willy, iar pe Billy King l-ar fi pisat în pumni de cum a deschis gura să vorbească.

Vizitatorii mai schimbară câteva vorbe cu Mayer, apoi părăsiră oficiul, fără să fi ajuns la vreo înţelegere cu Gerry, rămas în ale lui. Gerry îl pregătea pe Harris pentru judecată, iar instanţa să hotărască cu probele furnizate până atunci.

Spre ora prânzului, peonul, cu paporniţa încărcată de nuci şi gutui îşi îţi capul pe uşă, apoi alunecă el întreg în încăpere. Ochii săi flămânzi şi neliniştiţi îi luceau ciudat. Fără să ceară voie de la şerif se apropie de Harris şi-i şuieră în obraz.

— Ai s-o plăteşti pentru Orantes, fratele meu, ucis de tine la Dawson! Câine, ai răpus pe toţi fără milă. Nici măcar un cigarello n-ai lăsat să sfârşească. Atunci erai căpitano Harris! Credeai că nimeni nu te poate dovedi? Te caut de ani mulţi… Ai pătruns ca un păduche în Blue Town! Ai pus mâna pe pământ de la peoni, fraţii mei. Ţi-ai adus apă la gater din apa peonilor. Vrei să te dai om de treabă. Da’ venin spurcat, fierea de la tine te împinge să nu mergi drept. Acum se prăbuşeşte şandramaua pe voi toţi, şi pe Allison şi nici Pearson nu scapă teafăr.

Gerry, văzând că Pedro începe să profere insulte la adresa celui reţinut, conform drepturilor de şerif, interveni. Peonul nu se dădu însă bătut şi se apropie de gratii, ţipând ca din gură de şarpe.

— Lup de prerie râios şi jigărit! Mufetă plină de răpciugă, n-ai să ieşi de aici, auzi! Vei atârna de ştreang cu toţi ai tăi la un loc. Veţi fi sperietori de corbi!

— Gura, peon ciolănos şi jigărit! Tacă-ţi meliţa, că te storcesc! Ai curaj aici, pastramă de cal făcută sub şa! Ţi-au îngheţat icrele din ţeastă de urli ca un turbat? Am să te storcesc, biber râios, când scap de aici! Am să te trimit după peonii tăi! Te vei târî ca ei de frică în genunchi, cerând milă. Ai să ceri şi tu o ultimă ţigară. Pe tine însă am să te scalpez! Da, îţi jupoi ţeasta! Iar părul tău negru şi îngrăşat cu seu, mi-l atârn la cingătoare să-mi lustruiesc cizmele. Aşa ai să te întâlneşti cu Orantes, mexican lăudăros! Vei fi râsul din cer şi din iad cu scăfârlia ta caraghioasă. Toată banda de peoni care s-a ridicat împotriva stăpânilor va plăti la fel. Pierzându-şi cumpătul, încercă să vâre braţele printre gratii, îl prinse chiar de haină, dar se mulţumi numai cu un rever mototolit, care-i rămăsese în mână. Lupta scurtă de lângă drugii de fier fu potolită la iuţeală de Gerry, care îndepărtă peonul de lângă zăbrele şi-l altoi peste mâni pe bandit. Degetele lui Harris fuseseră foarte aproape de gâtul peonului, iar treburile s-ar fi încurcat rău dacă Harris îl înşfăca…

Ziua aceea trecu chinuitor de încet. Prin faţa oficiului se perindaseră o groază de cetăţeni, care comentară în toate chipurile întâmplările. Ştirile despre atacul băncii dăduse ocolul orăşelului. Începuse să se discute acum mai ales despre Harris. Unele dintre ştiri se ciocneau cap în cap, fără să se mai poată înţelege ceva. Murphy sosise într-un suflet la oficiu. Gerry repetă de câteva ori peripeţiile prin care trecuse. Şeriful îl rugă să treacă pe la ranch, să-i liniştească pe ai săi. Îi mai ceru să-i trimită a doua zi, pe Shadow şi Clarke. În caz de nevoie, băieţii să fie pe aproape. Murphy înţelegând tâlcul întâmplărilor, se jură că s-a prostit. C-a devenit un ramolit bătrân! Că nu bănuise niciodată ce putea învârti Harris. Pintenul din bănuţul de argint găsit pe Colţii Şacalului îi spulberă rancherului orice îndoială. Şeriful îl rugă să-şi ţie însă gura, iar Murphy ofensat promise solemn. Aşa cum era cunoscut, ca plantator şi crescător de vite din ţinut, putea fi demn de toată încrederea.

După-amiaza trecu afurisit de greu. Vremea vântoasă păstrase oamenii pe la casele lor. Mulţi însă roiau pe strada mare. Copiii erau ţinuţi cu greutate departe de locurile lor de joacă…

Veni şi noaptea, dar nici o scânteie rătăcită din cer nu-i asigura pe cei din oficiu, că le va ţine tovărăşie.

În încăperea oficiului, lampa ardea chinuită, gonind o frântură de întunecime prin cele mai îndepărtate unghere. Timber împărţea patul cu Steve, ghemuit într-o margine, mai mult atârnând pe jos. Prietenul şerifului căzuse frânt de oboseală.

Harris, cu spatele la ei părea absent de ce se petrecea în jurul său. Întins pe un pat, încercă să suspecteze gratiile de la celula sa.

Uşa oficiului era întredeschisă lăsând răcoarea nopţii să pătrundă la cei de aici. Fereastra prevăzută cu drugi puternici din fier dormea înţepenită în zăvoare. Gerry îşi făcuse rondul, iar acum moţăia pe un scaun, lângă dulapul unde-şi păstra hârţoagele moştenite de la Warner. Un cărţoi cât toate zilele, pe care încercase să-l răsfoiască ridicat în picioare, încremenise pe masă. Umbra protectoare aruncată patului în care odihneau cei doi îi justifica menirea în oficiu în faptul acelei nopţi. Gerry îşi recăpătase întreaga încredere în el. Apariţia lui Steve i-a dat un nesperat curaj. Îşi privi ceasul rămas de la Archie. Mai avea de făcut un rond, apoi îl va trezi pe Timber, să-i predea lui schimbul. Trebuiau să vegheze cu infinită vigilenţă. În orice moment puteau fi atacaţi. Armele şi le încărcaseră, păstrându-le la îndemână. Felinarele din faţa oficiului le stinseseră, dinadins putând săgeta întunericul mai bine din locurile de veghe stabilite afară.

Gerry se ridică în picioare şi ieşi în pragul uşii. Weslley şi Murphy se ţinuseră de cuvânt. În dosul ferestrei fierarului desluşi sticlirea carabinei cu două focuri a lui Weslley. Când trecu prispa scurtă a oficiului, mai mult ghici în ambele părţi ale clădirii alte două umbre îngemănate cu întunericul de afară. În mâini aveau flinte lungi, purtate cumpănit în mers. Iar peste drum, două sombrerouri se profilau pe geamul întunecat al frizeriei. În spatele ferestrei, Gloomy păzea şi el. Şi la Turnney, era luminată atâta cât abia s-o zăreşti. O căldură necunoscută lui până atunci îl năpădi, iar ochii şi-i simţi umeziţi. Gerry se întoarse în birou. Cu adâncă recunoştinţă privi patul în care Colorado se dăruise odihnei. Pedro şi Murphy se ţinuseră de cuvânt. Aproape toată strada mare era în stăpânirea peonilor şi a băieţilor de la ranchuri…