Capitolul XIIIAtacul asupra băncii oraşului

Gerry n-a fost deloc surprins când, a doua zi, Timber i-a adus vestea că Dona Hilda vrea neapărat să-i vorbească. Ajutorul nici n-a vrut să audă să lase treaba pentru altă dată. Atât l-a sâcâit pe Gerry, atât s-a foit pe lângă el, până a reuşit să obţină, în sfârşit, răspunsul care-i convenea cantorei de la Salonul Fericirii!

Gerry stătuse mult pe gânduri până îşi dăduse consimţământul. Se temea să nu fie o cursă pusă la cale de Pearson, ca să-l atragă la ea.

Dar nici să dea înapoi parcă nu-i convenea. Va fi extrem de precaut. Dacă va fi o cursă, va şti s-o înfrunte pe spaniolă. Nu va face de râs pe bărbaţii din familia lui Mulligan. Era sigur că nici Tom, nici Archie n-ar fi procedat altfel, chiar dacă din asta ar fi ieşit tămbălău mare…

— Se vede că nu te pricepi la femei, băiete! De ce ţi-or mai fi spunând ăştia pe aici cotoi beţiv, să mor de pricep! Beţiv, hai, treacă-meargă, că le mai trăgeai la măsea, dar cotoi, uite, să mă spânzuri, dacă-mi trece prin tărtăcuţă!

Tânărul se decisese, făcându-şi toate calculele. Drumul ce-l avea de străbătut şi-l concepuse deja în gând. Cercetase cu atenţie locurile pe unde urma să pătrundă în cameră la Dona Hilda. Ştia fereastra stăpânei saloonului după semnele date de Timber, şi ar fi nimerit-o chiar cu ochii închişi…

Timpul a trecut chinuitor de greu până ce ora fixată de spaniolă a fost numărată de cucul prăzuliu al pendulei. Conform înţelegerii, în fereastră se proiecta acum lumina făcută ostentativ mare la lampa cu abajurul din carton cerat. Femeia îl aştepta deci.

Lăsând ultimele instrucţiuni lui Timber, Gerry ieşi prin luminatorul clădirii oficiului, fiind îndată învăluit de întunericul nopţii, de nepătruns.

Spre norocul lui, şi în seara aceea Buxton trăsese obloanele devreme. Stăpânul era plecat cu afaceri, iar Dona Hilda fusese mai agitată ca oricând…

Gerry alunecă ca o umbră pe lângă coşurile de fum ale magazinelor. Se obişnuise cu întunericul nopţii şi recunoscu Happy Saloon după coama îmbrăcată în olane. Într-o clipită se săltă pe acoperişul construcţiei prinzându-se zdravăn de streşini.

În noaptea aceea, luna parcă se pierduse pe celălalt tărâm, fiindcă nu mai apăruse pe cer. Noaptea era rece, duşmănoasă, făcându-l să se adune în haine. Venise anotimpul răcoros, dar, în sobe, tăciunii din gătejele de sălcii nu se zăreau încă. O burniţă afurisită cernea de sus şi, la fiecare pas, Gerry îşi punea viaţa în pericol. E drept, prea mult până jos nu era. Vreo douăzeci şi cinci de picioare, dar destule ca să-i treacă os prin os. Strada gloduroasă şi nepavată nu i-ar fi fost în nici un caz o saltea prea moale. Ajunse deasupra locului unde trebuia să coboare. Legându-şi lasoul de un coş din cărămidă se lăsă în gol, prinzându-se de parmalâcul ce sprijinea acoperişul. Nu uită să pitească apoi frânghia după un cuşac.

— Mâine atacă banca, Gerry! Puţin mai devreme am aflat lucrul acesta. Îţi spun şi ora, dacă vrei să cunoşti de-a fir a păr. Vin când trage oblonul Billy King. Aproape de ceasurile douăsprezece. Pearson spunea că patru din oamenii lui Allison sunt de ajuns să te lichideze. Cu Timber n-au nimic. Dacă nu se bagă, nici nu-l ating. Vor veni călări şi vor ţine pe faţă pânzele lor negre, să nu fie recunoscuţi. Au să facă tărăboi mare, nu te amesteca neapărat. Te vor curăţa cât ai clipi… Gerry, dragule, hai să fugim de aici! Mi-am şi strâns câteva lucruri. Totul e pregătit pentru drum. Buxton este omul meu de încredere şi ne va ajuta. Mai sunt aproape patru ceasuri până se luminează. Avem bani pentru tot restul vieţii. Ne cumpărăm un ranch în Arizona sau în Nevada, cum n-are nimeni. Acolo pământul costă puţin. Nu ne va lipsi nimic, Gerry, îţi promit!

Femeia lui Pearson trase un sipet din lemn de cedru cu încrustaţii, şi-l desfăcu febril. Monezile şi hârtiile de bancă îl lăsară pe Gerry indiferent. Era măgulit însă de gândul că femeia râvnită de toţi bărbaţii ce treceau pragul saloonului se îndrăgostise de el… Gerry înţelesese că Dona Hilda era înspăimântată. Dar…

— Şi Pearson crezi că va sta cu braţele încrucişate? o descusu Gerry. Nici o clipă nu-i trecuse prin gând să urmeze îndemnurile Donei Hilda.

— Nu va afla nimic, Gerry. Sau când va afla, vom fi departe. Ştiu să călăresc destul de bine, iar până la Socorro, ajungem cu trenul pe care-l luăm din El Paso. În New Mexico nu va fi greu să ajungem. Frontiera este la doi paşi, putem merge şi călări. Acolo am rude, care ne vor însoţi până în Nevada. Şi, pe urmă, cunosc atâtea despre Pearson, încât n-o să-i convină să vorbesc ceva la marshall… Pearson va primi târgul, vei vedea. Bani mai strânge el…

— Dona Hilda, îmi ceri un lucru tare greu, vorbi Gerry, privind-o înţelegător. Era totuşi ferm. Am aici o misiune şi nu pot înşela pe cei care m-au ales şerif. Ce-ar spune Murphy şi Shadow, sau Clarke şi Olson? Ce-ar crede Timber şi Willy, şi chiar ai mei? Iar Pearson ar urla peste tot că i-am furat femeia şi banii! Să n-ai nici o grijă, Dona Hilda, că bărbatul de care vrei să fugi şi care este un veritabil tâlhar odată şi odată îşi va ispăşi fărădelegile.

— Pleacă din calea lui, Gerry! Te va ucide fără să clipească. Este un mare pistolar, dar nu vrea să se ştie asta. Are multe crime pe conştiinţă. Este urmărit peste tot. În Arizona are cinci mii de dolari puşi premiu pe capul lui, iar în New Mexico este de asemenea urmărit. Şi dacă vrei să afli, îţi spun că el l-a ucis pe Tom, tatăl tău! Dona Hilda tăcu, iar Gerry făcu ochii mari. Cantora continuă descumpănită: Tom descoperise ceva necurat la masa de joc, aproape şopti ea, şi n-a vrut în ruptul capului să i-l restituie lui Pearson. Bătrânul Mulligan era îndârjit cum nu-l mai văzusem. Mai mult, l-a ameninţat chiar că se duce să-i arate lui Warner lucrul acela…

Gerry era înfiorat de ştirea aflată. Pentru că Dona Hilda nu mai avea glas, şeriful îi ceru să repete veştile care-l răscoliseră.

— Zici că Pearson l-a ucis pe tata? Cunoşti lucru’ ăsta bine? Faţa îi înota în sudoare, iar buzele îi erau livide.

— Da, Gerry, el a făcut-o! El! repetă femeia stins.

— Spune încă un lucru, Dona Hilda, insistă Gerry răguşit. Un tremur nervos îi cuprinse mâinile. L-a ucis în luptă dreaptă sau a tras mişeleşte în el, pe la spate?

— El l-a lichidat, Pearson. Eram aici în seara aceea… După închidere plecaseră cu toţii. Tom pierduse la cărţi şi semnase o poliţă. S-au încăierat pe acel lucru pe care-l găsise Mulligan. Am auzit două împuşcături. Am fugit jos, să văd ce se întâmpla. Îmi era frică şi pentru Pearson. Mulligan se aplecase într-o rână, cu pieptul roşit de sânge. Din câte am înţeles, trăseseră amândoi. Pearson a mai ochit o dată şi Tom a căzut pe spate. Am fugit îngrozită în cameră, dar apucasem să văd cum Mulligan mă fixase cu ochi rugători. Uitătura lui n-am să mi-o scot din cap niciodată, şerifule!

Gerry reflectă febril la destăinuirea Donei Hilda. Rămăsese câteva minute pe căpătâiul patului. Era aşa cum bănuise. O moleşeală născută în furca pieptului îi umbla prin mădulare, vlăguindu-l.

— Am să-l zdrobesc ca pe un vierme, vorbi Gerry, cutremurat. O sfântă ură îi clocotea în suflet.

— Fugi, Gerry, fugi de el! Are atâtea brute, atâtea slugi care trag iute cu pistolul! Pearson este şiret ca un indian şi crud ca un puma.

— Unde este el acum? întrebă scurt Gerry, de parcă luase pe loc o hotărâre. Ştia acum al doilea mare adevăr şi avea să mai cresteze încă un şanţ în patul carabinei.

— Sunt toţi duşi la un taifas. Pregătesc lucrurile pentru atacul de mâine. Pearson nu se bagă, ţi-am mai spus. Şi oamenii lui stau deoparte. Toată treaba zicea că-i priveşte pe Allison şi pe Harris.

— Îţi sunt recunoscător, Dona Hilda, pentru ştirea care mi-ai dat-o, îşi recăpătase întreaga stăpânire de sine Gerry. Trebuie să-l dovedesc pe Pearson. O mare parte din fărădelegi le-a făcut la noi, în Blue Town. Aici au căzut o seamă de oameni, iar alţii au suferit de pe urma ticăloşiilor lui. Dacă nu este înlăturat, nu te gândeşti, Dona Hilda, că vor muri şi alţi oameni?

— Gerry, n-ai să le poţi face nimic! Eşti singur cu împiedicatul de Timber. Ei sunt o droaie! Nici nu le cunosc numărul. Te vor curăţa cât ai scăpăra amnarul. Este adevărat că la Defileul Morţii i-aţi învins pe cei care voiau să vă fure cirezile. Au mai rămas însă destui. Tot ţinutul se teme de ei. Acum ar fi dorit să se retragă la timp, dar te-ai pornit tu împotriva lor. Ei îşi cam făcuseră suma şi intenţionau pentru un timp să se astâmpere. Dacă reuşeau să-l aleagă pe Allison şerif, ar fi îmbrăcat hanţe de oameni cumsecade, cum spune Pearson. Dar Murphy şi peonii le-au răsturnat toate planurile… Pentru că nu eşti de-al lor, oraşul te-a vrut pe tine, iar ei ştiu că nu pot avea linişte… Hai, Gerry, hai şerifule, îl implora ea, scapă-mă din iadul acesta nenorocit! Te voi face cel mai fericit dintre bărbaţi. Vom pleca departe de aici. Salvează-ţi viaţa, iubitule, şi smulge-mă şi pe mine din acest iad!

În privirea lui Gerry se ivi o umbră, un licăr de duioşie. Strânse femeia la piept şi-şi trecu degetele prin părul ei bogat.

— Poţi să mă crezi, Dona Hilda. Am să te apăr de Pearson şi de oamenii lui. Numai după ce închei socotelile cu aceşti bandiţi, mă voi gândi la un ranch.

Gerry îi dădu astfel să înţeleagă că vorbiseră destul. Timpul se înfăşură pe caierul nopţii, iar ziua se năştea zgribulită pe vârfurile copacilor din valea lui Pecos. Pearson putea veni dintr-un moment într-altul şi putea să iasă din asta un tărăboi de care nimeni n-avea nevoie.

Gerry îl găsi pe Timber măsurând agitat oficiul. Armele din rastel le pusese în poziţie de tragere la fereastră. Ieşise şi în stradă, măsurând drumul între balconul Donei Hilda şi uşa oficiului lăsată larg deschisă. Urechile le ciulise ca un viezure, iar cel mai slab şi neînsemnat zgomot îl făcea să tresară.

— Era să fac bătaie de inimă, şerifule! De lătra în somn vreo potaie, săream cu tot arsenalul în stradă…

— Uşurel, bătrâne! Şi în ce ai fi vrut să tragi? începu să râdă de-a binelea Gerry. Neliniştea lui Timber, dar, mai ales, faptul că totul se desfăşurase fără incidente îi adusese în suflet voia bună.

— În draci! În strigoi! În Dona Hilda care s-a scrântit la cap! În tot Blue Town ăsta, care s-a întors pe dos, de când te-au ales şerif. Înainte se băteau ca chiorii în stradă şi ştiau când mor. Acum, moartea cloceşte într-una şi nu ia dracu’ pe nimeni!

— Răbdare, bătrâne! Să nu spui hop, până nu treci puntea. Sub noi, dragă bătrâne, este iadul şi dincolo, la capătul punţii, este limanul salvator. Buba este taman coaptă. Mâine se sparge. Iar noi o stoarcem până-i iese ţâţâna, vorba lui Murphy.

— Asta ai aflat, şerif?! Credeam că te-a chemat aşa, dintr-o toană muierească. Dar ce Dumnezeu a apucat-o? S-a scrântit la cap, din câte văz, femeia asta a lui Pearson!

— Huleşti, bătrâne! M-ai trimis numai pentru interesele mele de şerif. Ştirile care le-am aflat sunt de mare preţ.

— Parcă eu ţi-am zis că nu vei primi ştiri preţioase? Dar de ai şti numai ce spaimă am tras eu, şerifule! Nu degeaba ţi-au scos ăştia vorba de cotoi. Că umbli ca mârtanul pe streaşină. Şi m-am temut pentru tine, pentru mine, pentru dracu’ să mă ia, că n-ai să ajungi la Dona Hilda…

— Şi dacă n-ajungeam nu se crăpa pământul…

— Ba se crăpa, şerifule. Şi să ştii că nu mă înşel! Că am stat cu sufletul la gură, să nu cazi, să faci hărmălaie. Ne urcam în cap toţi oamenii lui Pearson. Şi-i stricai şi culcuşul Donei Hilda… Dar acum totul este în ordine, şerifule, nu m-am perpelit degeaba…

Noaptea n-au dormit amândoi, fiind stăpâniţi de nelinişti. Ziua următoare se anunţa încărcată de surprize, poate chiar de nenorociri.

Abandonară de câteva ori planuri care mai de care mai năstruşnice, pentru a lua totul de la început. Trebuiau să-şi aleagă un loc lângă clădirea băncii, de unde să împroaşte cu gloanţe bandiţii, şi cu maxime şanse de apărare pentru ei.

Puteau să ceară întăriri, dar se gândiră că bandiţii ar fi fost astfel preveniţi. Au trimis totuşi vorbă lui Shadow şi Clarke să se prezinte la oficiu la ora prânzului.

Veni şi dimineaţa. Ziua nu reuşise să-şi deschidă bine pleoapele îmburniţate, că Gerry măsura deja strada mare, de la lăcaşul de închinăciune al lui Thomson până la şcoala lui Guernnsey. Însoţit de Timber, observaseră fiecare ungher de unde puteau vâna bandiţii. Intrară şi în saloon aşa, cu noaptea în cap, dar Gerry nu desluşi pe feţele oamenilor saloonului nici un zâmbet sau gest care să-i amintească de vizita lui nocturnă.

Numai Pearson îl privi cu ochi duşmănoşi, iar cutele de răutate din colţul gurii i se accentuaseră.

„Cu siguranţă că-l vede pe Timber făcându-şi meseria de cioclu cu mine, cărându-mă în haraba.” Gerry îl înfruntă din priviri, împingându-şi pălăria pe ceafă. Îi venea chiar să-l cheme în acel moment în strada mare, să se răfuiască amândoi. Mărturia Donei Hilda îl păstra într-o veşnică tensiune.

Apoi Pearson îşi luă ochii de la el. Gerry nici nu-l mai zări la un moment dat.

Când plecară de la saloon cei doi se abătură pe la şcoală, unde aleseseră, în sfârşit, locul de apărare. Era sărbătoare şi copiii şedeau acasă. Gerry compătimi ferestrele lui Guernnsey şi faţada şcolii abia dată cu var. În asemenea situaţii n-aveau de ales. Gerry mai trimise odată pe Pedro să reamintească prietenilor rugămintea lui.

Shadow şi Clarke nu se arătaseră călări încă, dar nici peonul nu se mai zărea.

Sosi şi momentul de care vorbise Dona Hilda. Când Billy King se pregătea să tragă grilajul la bancă, opt călăreţi cu măşti pe faţă intrară pe strada mare în galop. Trăgând rafale de focuri în aer îşi descărcară apoi toţi pistoalele în ferestrele oficiului. Patru din ei, apăraţi de ceilalţi, descălecară şi se repeziră spre bancă. Oamenii surprinşi pe străzi dispăruseră la iuţeală în momentul când primele gloanţe şfichiuiseră faţadele tencuite ale caselor.

— Mii de trăsnete şi fulgere, şerifule! Ăştia atacă de parcă ar fi în timp de război. Şi nu sunt numai patru, şerifule! Sfinte Laurenţiu, scapă un cioclu păcătos ca mine de plumbii acestor coioţi râioşi de prerie!

— Linişte, Timber, pentru Dumnezeu! Manevra îmi place. Cu puţin cap, avem toate şansele s-o dejucăm. Tragi numai când îţi spun! Nu risipi cartuşele, cum ai obiceiul…

Cei patru rămaşi în stradă îşi goleau încărcătura pistoalelor în bârnele caselor învecinate. Voiau să intimideze cetăţenii, pentru a fi siguri de izbândă. Doi bandiţi care intenţionaseră să intre în bancă au fost respinşi uşor de Billy King şi de ajutorul său.

Când cei rămaşi călări galopară, trecând prin faţa şcolii, Gerry ordonă foc, punându-se şi el pe lucru. O dată cu detunăturile armelor, din şcoală răsunară şi câteva focuri de pe acoperiş. Cei patru călăreţi căzură fulgeraţi de pe cai. Animalele, pierzându-şi stăpânii din şa o porniră spre o latură a străzii. Gerry ştia că ochise doi, iar pe ceilalţi îi dăduse pe seama lui Timber, care trăgea într-una, folosind armele cărate de la oficiu. Magazinele de vizavi nu mai aveau nici un geam întreg.

Bandiţii se făcuseră temporar nevăzuţi. Lăsând la o parte orice prudenţă, Gerry părăsi locul ales pentru apărare, ieşind în curtea şcolii. Spre norocul său zări un cap mascat, pe care îl fulgeră la primul foc. Ceilalţi trei bandiţi alergară la cai, cuprinşi de panică. Cursa pe care o pregătiseră oamenilor legii se spulberase în vânt.

Trăsnetul unei carabine, venit parcă din cer, mai culcă la pământ un bandit săltat deja în scări. Gerry se pregătea să ia la ochi pe altul, dar o voce care-l înfioră îl opri.

— Nu-i rări de tot, amigo! Lasă-i de sămânţă, să ajungă la vizuină. Fără ei ar fi imposibil s-o recunoaştem şi noi…

— Dumnezeule! aproape strigă Gerry, în pragul emoţiei. Este vocea lui Steve! Aceeaşi voce auzită la Defileul Morţii, vocea lui Colorado!

În momentul următor, un trup mlădiu şi înalt sări în stradă, la doi paşi de Gerry. Tot atunci, şeriful simţi braţele lungi şi viguroase ale lui Steve într-o îmbrăţişare caldă de frate. Deşi prietenul său era mult schimbat, barba de pe obraz îi dispăruse şi chica la fel, îl recunoscuse totuşi la iuţeală.

— Acum, în mare viteză, la treabă, şerifule! Felicitări, amigo! Cine ar fi crezut una ca asta? Dar lasă că mai vorbim noi! Acum, fiecare clipă e de aur. După ei, să nu le pierdem urmele că altfel îi vom căuta ca pe firul de praf într-un vârtej…

Timber dispăruse după oficiu, de unde-l aduse imediat pe Blaky, iar Steve îşi scoase pagul de după zidul din chirpici.

Acoperit de Steve, Gerry pătrunse, în sediul băncii. Un spectacol care-l uimi peste măsură i se înfăţişă real, de necontestat. Billy King era întins pe podea lovit la cap, iar ajutorul său Liston, împuşcat în piept zăcea alături fără suflare. Sertarele erau răscolite şi întoarse pe dos, iar prin ferestrele din spate adierea îmburniţată a preriei bântuia ca prin nişte cotloane stăpânite de cucuvele.

Banii, toţi câţi fuseseră, dispăruseră cu siguranţă în sarsanaua altor tâlhari decât cei din stradă, care apucaseră pe drumuri total necunoscute. N-aveau deci timp de pierdut, altfel bandiţii le puteau scăpa definitiv. În aceeaşi clipă, săriră ambii în şei.

Gerry şi Steve galopară, ca două năluci, în lungul drumului ce urca spre Colţii Şacalului. Cetăţenii de pe strada mare începuseră să iasă în drum, nedumeriţi încă de ceea ce se întâmplă.

Cei doi trecură peste podul din lemn, dincolo de braţul Pecosului. Bandiţii îşi măriseră mult avansul. Blaky şi pagul lui Colorado iuţiseră şi ei goana. Continuară acest galop îndrăcit, pe lângă ţarinele peonilor care alergau îndărăt, cu iuţeală crescândă. Trecură printre primii Colţi al Şacalului, ca o vijelie. Dorinţa de a-i ajunge pe bandiţi îi domina pe amândoi. Uitaseră de orice prevedere.

Ţintirimul aşezat pe costişă, dispăru şi el ascuns de vălmăşagul de stânci, de parcă nici n-ar fi fost. Pământul lui Harris, cu gater cu tot, a rămas şi el profilat în zare, iar goana cailor micşora tot mai mult distanţa ce-i separa de bandiţi.

— Cred că stimabilii ne-au luat la ochi, Steve! ţipă Gerry, să fie auzit. Uite, taman acu’ au atins drumul ce suie la cascadă, dar mă îndoiesc că vor mai încerca să se apropie de bârlogul lor blestemat.

În câteva secunde, Gerry şi Colorado ajunseră la locul amintit. Traseră vârtos de frâiele cailor şi le mai încetiniră din iuţeală. De aici se desfăceau două poteci. Locul era destul de strâmt şi încâlcit de ierburi. Aşezarea nu-i convenea lui Colorado. Unul din drumuri se bifurca într-un unghi ascuţit din cel pe care veniseră. Era înţesat de tot felul de buruieni şi mărginit de un lăstăriş de lemn câinesc. Se vedea că de mult nu fusese folosit. Steve se aplecă mult în şa şi reuşi fără mare caznă să desluşească urmele lăsate pe terenul foarte uscat şi gloduros.

— Au trecut pe aici mai mulţi cai, Gerry. Doi din ei sunt, cu siguranţă, ai tâlharilor lăsaţi de noi pentru sămânţă, la care s-au mai adăugat câţiva şi ai altor hahalere.

Gerry şi Steve călăriseră un timp cu mii de precauţiuni. În mâini ţineau pregătite armele, gata să culce la pământ bandiţii care le-ar fi ieşit în cale. Poteca începuse să suie spre cascadă. Drumul, la început argilos, deveni pietros şi înţesat de mărăcinişuri. Pietrişul şi piatra luară locul glodurilor, şi o vegetaţie pipernicită şi ţepoasă se frângea sub călcătura cailor. Timpul trecea, iar distanţa ce-i separa de bandiţi rămăsese acum aceeaşi.

— Va să zică, tu ai fost la Defileul Morţii şi ne-ai salvat viaţa la toţi? vru o confirmare Gerry. Acest lucru mă frământă de atunci, dar n-am putut să-i dau de rost. Astăzi ai apărut din nou tot ca un trimis al cerului. Deci tu, Steve, eşti Colorado, cel de la Defileul Morţii?

— Eu sunt, amigo! Spune-mi însă pe numele meu cunoscut în prerie. Colorado îmi place să-mi zici…

— Deci vestitul Colorado a fost omul care ne-a salvat, iar eu, o nătăfleaţă, să nu ştiu. Omul cu atâta faimă în Far West a stat la noi la ranch şi n-am ştiut. Cum s-a terminat cu inşii care ne-au răscolit casa? îşi aminti Gerry de felul în care Colorado părăsise ferma. Le-ai văzut mutrele?

— Au rămas în Bridge Town. În ţintirimul de acolo, la şase coţi sub iarbă, dacă s-a îngrijit cumva senor Amarildo de ei. E vorba de Jakie, fratele unuia Ace, de aici. Şi mai era unul Lefty, un lăudăros fără pereche şi o mare haimana. De nu mă-nşel, la un frate al unuia din ei i-am găurit mâna la saloon. D-aia erau aşa turbaţi să mă prindă. La încăierarea de la defileu şi-au ferit pielea.

— Dar de unde ştiai că vor apuca spre Valea Raconului?

— Pe la ranch, la voi, erau numai în trecere, să mă lichideze. Ţinta lor era însă Defileul Morţii, unde plănuiseră să vă atace. O aflasem chiar de la ei, spionându-i într-o seară la un popas. Aflând că eşti cu Murphy şi băieţii de la ferme, v-am sărit atunci în ajutor…

— Câte lucruri mi se limpezesc mie acum! vorbi gânditor Gerry. Şi astăzi de unde ai bănuit că se va pune la cale această sinistră mascaradă? Cum ai ajuns în Blue Town? mai căută Gerry să-l descoase pe Steve.

— Ai s-o afli mai târziu. Toate la timpul lor. Ce pot să-ţi spun este că voi rămâne un timp bunişor în Blue Town. Vreau să te ajut să-i pedepseşti pe cei care l-au ucis pe Tom Mulligan, Warner şi Travie. Despre cei care l-au lichidat pe Warner îţi pot spune mai multe. Eu cu mâinile mele i-am încărcat pe cai, Warner nici nu murise încă atunci când i-am găsit…

Lui Gerry i se păru că este pradă unor halucinaţii. Prea multe întâmplări neaşteptate se iviseră şi era puţin năucit. Colorado apăruse ca din pământ, la fel ca şi prima oară în Oraşul Albastru… Iar cele auzite de la el îl buimăciseră de-a dreptul…

Se lăsă însă furat de bucuria revederii. Şi-l năpădi pe omul de care soarta îl legase prin mii de fire, mereu cu alte întrebări.

— Dar spune-mi şi mie cine eşti, Colorado? În jurul tău s-au ţesut atâtea legende! Şi ce cauţi aici, în Blue Town, cu atâta înverşunare? Poate îţi pot fi şi eu de folos, deşi nici în vis n-aş putea spune că aş fi în stare să mă măsor cu tine.

— Ţi-am explicat doar, Gerry. Deocamdată îţi dau numai o mână de ajutor… După asta, am şi eu de limpezit nişte lucruri afurisit de tulburi. Bineînţeles că treaba n-am s-o pot face fără sprijinul şerifului din Blue Town!

— Deci tot enigmatic ai rămas, Colorado. Tot de nepătruns te-ai păstrat, prietene…

— Linişte, şerifule! ordonă Colorado. Fereşte!

Era însă târziu. O piatră de mărimea unui pumn, ţâşni din dosul unei stânci trântindu-l pe Gerry la pământ. Şocul provocat de forţa loviturii putea să-i fie fatal, dacă-l izbise în plin. Blaky se opri nechezând şi râcâi sfornăind piatra. În aceeaşi fracţiune de secundă, pistolul lui Colorado detună de două ori şi un bandit negricios se rostogoli din dosul stâncii, la câţiva paşi de potecă.

Apoi întâmplările se succedară ca într-un prelungit coşmar. La câteva sute de paşi se făcu larmă şi un răcnet spart comandă ticăloşilor să se amestece în bătaie. Timpul era preţios. Cu iuţeala fulgerului, Colorado hotărî ce avea de făcut. Fără să pregete, îşi săltă la iuţeală prietenul pe cal. Gerry respira regulat, iar Colorado ghici că nu apăruse vreo complicaţie. Se ridică şi el în scări, întoarse caii, şi o porni la trap, atât cât să nu pună în pericol viaţa lui Gerry. Nu după mult timp au fost reperaţi de bandiţi. Se auziră glasuri îndemnându-se, înjurături şi un galop turbat se porni pe urmele lor. Colorado îşi aminti de sihla din vecinătatea râului. Grăbi într-acolo, şi cu privirea sa ageră descoperi la iuţeală o tainiţă în care îl aşeză uşurel pe Gerry, pe un pat de frunziş în dosul unor tufe bogate. Lui Blaky îi dădu poruncă să rămână liniştit, după care şterse la iuţeală urmele ce duceau aici. Îşi încălecă apoi pagul şi se depărtă de tainiţa lui Gerry, făcând un ocol înscris pe un arc destul de larg, cu scopul să-i atragă pe bandiţi pe urmele lăsate. După aproape o sută de yarzi trase un foc de carabină, şi împunse cu pintenii uşurel credinciosul animal. Câteva chiuituri îl vestiră că bandiţii l-au auzit. Urmă o alergătură pe viaţă şi pe moarte, în care el, Colorado, devenise vânatul râvnit de bandiţi. Şase indivizi care mai de care mai deocheaţi îl urmăreau. Îl văzuseră şi ei şi traseră primele focuri de armă în direcţia lui Colorado, dar gloanţele se risipiră în imensitatea văii. Vreo două îi ţiuiseră pe la urechi, înştiinţându-l că bandiţii îl vor viu. Îşi îmboldi calul în coapse, reuşind să mai câştige puţin avans. Se răsuci apoi brusc în şa, ochind pe primul dintre urmăritori. Un glonţ trimis calului, şi banditul se prăbuşi în drum, după urletele lor de furie înţelegând că nimerise în plin. Un spic răsfirat de gloanţe îi ţiuiră pe deasupra capului, unul rătăcit trecându-i prin mâneca surtucului. Colorado îşi struni calul, galopând în zigzag, şi din nou fulgeră într-unul din urmăritori. Se creă în rândul bandiţilor câteva momente de panică. Îşi încetiniră puţin goana, ceea ce îi permise lui Colorado să câştige câţiva yarzi buni. Dar din faţă îi răsări un individ călare, care-i expedie un glonţ sfârtecându-i cămaşa şi găurind-o în dreptul buzunarului. Plumbul lui Colorado nu-l iertă însă lovindu-l în plin şi înţepenindu-l în şa. Încă o izbitură cu patul carabinei în umăr când ajunse în dreptul lui şi banditul descrise în aer un arc de cerc, prăbuşindu-se în vâltoarea râului.

Făcând câteva ocolişuri, Colorado ajunse deasupra cascadei. Apa fierbea, căzând pe stânca terasei, acoperind ţiuiturile gloanţelor. Urmăritorii, folosind o scurtătură, se apropiaseră mult de vânător. Calul lui Colorado, istovit, începuse să tremure. Piciorul nesigur al animalului abia se putea sprijini pe solul neregulat şi stâncos. Colorado mângâie grumazul pagului, şoptindu-i cuvinte de îmbărbătare. Distanţa ce-l separa de bandiţi era acum de mai puţin de cincizeci de yarzi. Oricât de proşti ochitori ar fi fost bandiţii, tot l-ar fi atins pe Colorado. Dar ei nu se grăbeau să-l ucidă. Un lasou tăie aerul în spatele său. Când se întoarse pe jumătate să mai expedieze un glonţ în urmăritori, lasoul îi prinse umerii, imobilizându-l. La acest atac, opri brusc calul, apoi îl însângeră, înfigându-i pintenii adânci în carne. Calul se cabră mult, apoi făcu un salt înainte, iar laţul banditului fu smuls cu belciug cu tot. Şocul puternic îl aruncă pe aruncătorul lasoului din şa, izbindu-l de muchia stâncoasă a prăpastiei. Colorado îşi pierdu şi el echilibrul şi alunecă din scări. Văzându-l, bandiţii ajunşi la aproape zece yarzi se pregăteau să descalece. Dar Colorado sări de la peste douăzeci de picioare în apa râului, deşi nu-i cunoştea adâncimea. O ploaie de gloanţe îl urmări dar, din fericire, nu-l nimeri niciunul. Având nevoie de aer ieşi la suprafaţă. Urletele bandiţilor care-l şi văzuseră fură urmate imediat de ţiuiturile plumbilor. Pentru a ieşi din raza de bătaie a focurilor de armă, se lăsă târât de furia curentului. Între cei doi pereţi tăiaţi de apa ce fierbea, zgomotele se transformaseră într-un adevărat vacarm. Bandiţii, descălecaţi la rândul lor, coborâră la iuţeală peretele abrupt al malului. Cercetau cu ochii aprinşi de ură fiecare cotlon săpat de apă, alergând ca nişte apucaţi pe ţărmul stâncos. Dar Colorado n-a mai apărut la suprafaţă. După toate semnele, el nu mai era în viaţă. Bandiţii urmăriră însă în continuare suprafaţa apei. Cu o cange închipuită dintr-o creangă groasă de alun încercară să-l găsească viu sau mort, să-l tragă la mal. Bănuiau că s-a înecat şi că zace cu siguranţă ţintuit sub vreo stâncă pe fundul apei.

Soarele coborâse spre asfinţit, iar umbrele pădurii luaseră treptat în stăpânire albia râului, întinzându-se apoi peste întreg ţinutul sălbatic al Colţilor Şacalului. Odată cu negurile nopţii, vâjâitul torentului ce se prăvălea în adânc devenise parcă şi mai înfricoşător.

Bandiţii au înnoptat în jurul unui foc de popas, convinşi că urmăritul se înecase, sau a rămas în torent, fără şanse de a părăsi locul. Singurul drum pe care-l avea trecea prin cascadă, fiind păscut deci de o moarte sigură. Iar înotul în sens invers era imposibil aproape din cauza forţei de nebiruit a apei…

Orele se înfăşurau nemilos în caierul timpului şi Colorado era aproape îngheţat. Numai o minune îl mai ţinea încleştat de ramura pomului. Sub el, apele se învârteau într-un ochi larg, amestecându-se la marginea vârtejului cu cele ale râului, pentru a se arunca în prăpastia unde se spărgeau de terasa stâncoasă a cascadei. În orice moment se putea îneca. Ştia că trecerea prin cascadă constituia o aventură în care-şi putea găsi moartea. Dar o altă cale de ieşire din râu nu avea. Reperase locul, risipindu-şi ultima energie rămasă, ca să taie forţa curentului, înotând pe sub apă. Avea nevoie să câştige timp şi sub protecţia nopţii să găsească totuşi o ieşire, dacă exista aşa ceva, sau să se predea nelegiuiţilor.

Luminile focului aprins de bandiţi se jucau în vâltorile râului, roşindu-le în scântei de apă. Colorado se hotărî să părăsească ascunzătoarea. Se decisese pentru salvarea prin cascadă.

Când se aruncase în torent, Colorado trăsese şi frânghia aruncată de bandit. Să nu fie luat de apă, îi înnodase un capăt de creanga salvatoare. Încleştându-şi voinţa şi învingându-şi toropeala ce-l cuprinsese, se lăsă învârtit în ochiul curentului. Puterea neobişnuită a apei îl scoase pe o spirală aproape de centrul cascadei. Simţi că pluteşte pe creasta şuvoiului şi flutură ca o coajă de nucă. Slăbi apoi frânghia câte puţin şi coborî în adâncul ce se căsca la picioare. Crestele înspumate ale apei îl izbeau cu putere, dar îl păstrară câteva momente plutind, apoi Colorado reuşi să străbată şuvoiul umed. Învingând senzaţia de înec, coborî în cascadă, între pânza groasă de apă şi peretele de stâncă, care-i zgâria spatele. Acum însă putea respira. Vaporii de apă îi răcoriră faţa congestionată de efort. Coborî mai departe, însângerându-şi palmele şi luptându-se să nu alunece în adânc. Ajutându-se mereu de frânghie coborî. Colorado se apropia de sfârşitul drumului. Întunericul era de nepătruns, iar tunetul şi vâjâitul apei ce se prăvălea în faţă, îi dădeau senzaţia că se află în iad. Muşchii săi abia îl mai ascultau. Cuţite de foc îi străbăteau corpul, de parcă ar fi fost legat de stâlpul caznelor. Zvâcniturile inimii le auzea în tâmple ca pe nişte imense gonguri. Lungimea frânghiei se terminase şi Colorado nu ştia cât îl mai desparte de terasă. Trebuia să-şi dea drumul în vâltoare, altă cale nu există. Ajunsese la belciugul prins de lasou, se ţinu câteva momente de el, apoi îşi dădu drumul în bulboana ce fierbea în faţa sa. Se lovi de piatra pe care se zdrobeau vârtejurile de ape, căzând inert sub greutatea şuvoiului ce aproape îl strivi. Trupul său mai fu răsucit de câteva ori, apoi se simţi cărat la vale. Din nou începu să se afunde şi se chinui să se păstreze deasupra. Ameţit, cu scântei de toate culorile în ochi, ajunse la mal, fără a şti unde se găseşte. Locul părea mai degrabă un smârc, unde vegetaţia cobora până la oglinda umedă a râului. Cu ultimele puteri se târî în ierburile ce se înfrăţeau cu apa, agăţându-se de creanga unui copac. Vlăguit, se lăsă pradă slăbiciunii şi se întinse pe spate în patul moale şi umed. Când s-a trezit, întunericul se mai risipise, iar luna îşi cernea lumina ei ştearsă şi nesigură peste aceste locuri, pe care Colorado încerca acum să le recunoască. Îşi revenise, şi umbrele înconjurătoare reintraseră în adevăratele lor forme. Respiră cu nesaţ aerul proaspăt şi înmiresmat al nopţii. Îşi pipăi mădularele şi constată că este întreg, nevătămat. Reuşi să se orienteze fără greutate: se afla, desigur, la câteva sute de picioare, în josul râului. Vâjâitul cascadei răzbătea la el, cu intermitenţe adus de rafalele de vânt. „Abia mâine vor înţelege, dacă or să mă mai caute cu prăjinile, că am scăpat. Deocamdată să vedem ce face Gerry!” Se ridică încă ameţit şi porni spre tainiţa unde-şi ascunsese prietenul. Găsi ascunzătoarea la iuţeală, dar tânărul şerif nicăieri! La lumina vlăguită a cerului, Colorado văzu un lucru care-l înfurie peste măsură. Gerry fusese descoperit şi cărat în alt loc. Nici Blaky nu era. Se aplecă şi reuşi să citească cu uşurinţă urmele lăsate de bandiţi. Aceştia, stăpâni pe situaţie, nu se gândiseră să le şteargă. Unul din cai era mustangul prietenului său. Colorado, recunoscuse potcoavele lui Blaky. Grupul coborâse spre drumul ce ducea la ferme. Desluşind cu atenţie urmele cailor, spre bucuria sa, recunoscu şi semnele lăsate de Picior Uşor. Îşi verifică apoi pistoalele, declarându-se mulţumit. Carabina îi rămăsese prinsă de şa şi se ferici la gândul că va intra curând în stăpânirea ei…

Indivizii din câte se părea, netemându-se de nimic, o porniseră călări pe un drumeag ce cobora la gaterul lui Harris.

Colorado aplecat de mijloc apucă acelaşi drum, pe urmele, care-l duceau la vizuina bandiţilor. Gândul la Gerry îl neliniştea peste măsură…

Gerry se trezi sub biciuitul şuvoiului de apă zvârlit dintr-o căldare, în obrazul lui. Capul îl durea, de parcă era gata să se spargă. Simţea în creştet apăsarea unei coşcogeamitea stânci… încercă să ducă mâna la frunte, dar trebui să se resemneze. Sforile, care îl ferecaseră de lemnul gros, îi intrau adânc în carne. Privind în jur, cu tot întunericul de smoală reuşi să se orienteze, înţelegând că nu este departe de gaterul lui Harris. Era legat de stâlpul masiv al unui şopron, sub care zăceau o sumedenie de unelte şi resturi de lemn dat la gater. Îl dureau toate mădularele, iar faţa şi-o simţea grea şi arzându-i în câteva locuri. În gură îi apăru gustul sărat al sângelui. Vru să scuipe, dar efortul îi săgetă obrazul şi buzele rupte în câteva locuri. Ochii, mari şi dureroşi, îi şedeau gata să-i sară din orbite.

În faţă, la câţiva paşi, ardea un foc în care lemnul trosnea înteţind flăcările ce încolăciseră fundul unui tuci. Mirosul de cafea pusă la fiert răzbătea până la el. Câţiva inşi sporovăiau cu spatele la foc, plimbându-şi o sticlă cu whisky de la unul la altul. „Parcă m-au aşezat la stâlpul caznelor, aşa m-au măcelărit. Nu ştiu dacă mi-a rămas vreun oscior zdravăn”, îşi spuse Gerry, încercând să-şi mişte mădularele. Câteva dureri surde i se născură în obraz şi în abdomen. „M-au stâlcit în bătaie nemernicii. De lichidat nu m-au lichidat, deşi nu le-ar fi fost deloc greu”…

Gândurile i se învălmăşiră în creier şi se canoni să ghicească cum ajunsese aici. Reuşi să recompună câteva fragmente ale întâmplărilor. Călărise alături de Colorado, fiind peste măsură de fericit că şi-a regăsit prietenul. Bucuria pe care o trăise îi spulberase orice prevedere. Îşi amintea de lovitura primită la cap. Din acel moment, totul plutea într-o afurisită nebuloasă. Când s-a trezit, zăcea trântit pe pământul şopronului. Apa unei găleţi îi spălase faţa îmbibată de praful de pe jos. Au urmat nişte vorbe schimbate cu Harris. L-au sculat doi în picioare, în timp ce şopronul se învârtea cu el. L-au sprijinit să nu cadă, să rămână o ţintă stabilă pentru nemernici. A fost lovit apoi de bandiţi fără milă. Harris l-a izbit cu o neastâmpărată sete. A leşinat, s-a trezit, şi-a pierdut cunoştinţa din nou şi tot de atâtea ori l-au readus cu apă la viaţă. După ultima serie de pumni, unul l-a sfătuit pe Harris să se potolească, fiindcă victima murea. Se stricau planurile Şefului. L-au legat apoi de acel stâlp şi bănuiau că leşinase între timp. Necunoscând ce aveau de gând bandiţii cu el, se prefăcu în continuare leşinat. Voia să-şi refacă din forţe, să poată suporta eventual o nouă bătaie iar când se va ivi prilejul să încerce neapărat să fugă. Harris nu pierduse prilejul să-i amintească de măselele ce le purta Gerry ca amintire.

Bandiţii discutau acum cu aprindere. Unul scosese o pereche de zaruri din buzunar şi se aşternură pe joc, sporovăind într-una între ei.

— Şefu’ ăl mare poate veni din moment în moment. El hotărăşte când îi facem de petrecanie. Azi-dimineaţă, la bancă, trebuia lichidat. Acum ne-a ordonat să-l mai păstrăm. Uite aşa se schimbă ordinele…

— Ce să mai facă cu el? Şi aşa este o epavă, gata să se dea la fund, răspunse o altă voce groasă. Dacă n-a înghiţit găluşca până acum, spre dimineaţă o mierleşte cu siguranţă.

— Şefu’ ăl mare vrea să cunoască de unde a prins vorba că banca va fi atacată. A lătrat careva şi trebuie să aflăm.

— Putea să crape Cotoiu’, aţi văzut şi voi, da’ n-a scos o vorbă, de parcă i-au mâncat guzganii limba. Al dracului sticlete… Ţin şi eu jumate, şefu’? Ia-le, săru’ dreapta, poate-ţi faci suma. C-am inima ca unsoarea de bursuc.

Gerry înţelese ce-i hărăzise lichelele ghemuite la foc. „Dar Colorado? Unde era el? Când a fost lovit la cap, cineva a tras! Dar cine? Numai el ar fi putut să fie. Mai era oare în viaţă? Sau prietenul său rămăsese împuşcat undeva pe stâncă şi fusese prăvălit de nemernici în râu? Ăştia de aici n-au pomenit o vorbă despre el. Dacă ar fi murit, s-ar fi lăudat că l-au curăţat… Atunci unde o fi? E rănit?”

Focul ardea molcom în faţă, la mai puţin de zece paşi. Afară între timp se pornise o burniţă sâcâitoare. O umezeală nefirească îi pătrunsese în oase lui Gerry şi-l făcea să tremure. Nu era încă timpul anotimpului rece, dar nehotărâta natură îşi dădea în petic.

Unul din oameni se sculă, luă o creangă aprinsă din foc, apropiindu-se de stâlpul unde era legat. Gerry păstra aceleaşi aparenţe de leşin. Celălalt îi apropie flacăra de obraz, îl lumină, îi ridică capul, ţinându-l de păr la lumina focului, apoi îi dădu drumul.

— A dat ortu’ popii scatiul, Mac, sau taman îşi înghite împărtăşania?

— N-a dat, şefu’. Pare tot leşinat. L-am stâlcit al dracu’ la obraz! Inima însă îi bate. Un glonţ de înfigem în ea…

— Atunci lasă-l aşa, că nu-i momentu’ încă! Hai amestecă zarurile, că-i rându’ tău…

Mac îi mai verifică o dată legăturile şi strivi cu cizma vârful aprins al crengii.

— Zici că mai trăieşte sticletele nostru, Mac? îi vorbi Harris. Al dracu’ cotoi beţiv! A prins gustul caftului de când l-au uns şerif! A uitat când lua peste mutră şi-şi înghiţea limba pe sub masă la Pearson.

Mac răscoli focul, aruncă un pumn de găteje peste el de-i înteţi vâlvătaia. Se aşeză alene la joc, de-i trosniră încheieturile genunchilor, aruncă zarurile, pierdu, şi începu să se scarpine vârtos la subsuori.

Gerry verifică trăinicia sforilor cu care era legat şi constată că nu are nici o şansă. Palmele îi erau prizoniere înapoia stâlpului, iar peste picioare avea înfăşurată o frânghie. Îşi alese o poziţie mai bună, să se odihnească, fără a trezi bănuieli. Reflectă câteva momente la eventualele cazne ce le va îndura de la bandiţi. Îşi propuse să nu-l facă de râs pe Archie. Cam în acelaşi timp, fierul rece al unui metal i se înfipse între palme. Simţi în aceeaşi clipită, că strânsura legăturilor de la mâini îi slăbesc. Totul se petrecuse într-o totală muţenie, iar cei de la foc nu mirosiră nimic. Crengile trosneau muşcate de foc, iar jocul îi absorbise… Încercă să-şi mişte mâinile şi simţi între palme atingerea rece a unui cuţit. Fără să stea pe gânduri, îşi tăie ultimele resturi de sfoară. Îi venea să strige de bucurie! Gândi că i se oferise o nesperată şansă de luptă. „Asta nu putea s-o facă decât Colorado”, fusese primul la care se gândise!

— Stai liniştit, amigo! Rămâi în continuare tot aşa! Hotărârea din vocea lui Colorado, îl îmbărbăta, iar inima îi dădea aripi curajului său renăscut. Dezmorţeşte-ţi mâinile că vei avea nevoie curând de ele. Rămâi pe loc. Să creadă indivizii că eşti tot leşinat. Nu te trăda! îi vorbi în şoapte.

În acelaşi timp, Gerry înţelese că şi legăturile de la picioare i-au slăbit. Sforile atârnau inerte dar simulau că totul era ca înainte. De stâlp nu-l mai ţinea nimic. Mai mult decât atât, Gerry pricepu că este din nou înarmat.

Tocurile pistoalelor atârnau grele, iar cuţitul îi fu aşezat, la locul său.

— Să te mişti numai dacă li se năzare din nou să dea în tine. Nu trebuie să facem zgomot. Altfel ne atragem toată liota pe cap. Blaky şi pagul meu sunt la câţiva paşi de şopron. Încerc o manevră să le cad în spate. Răbdare Gerry, încă puţin, şi vom termina cu inşii de faţă!

Burniţa de afară era rece ca sărutarea satanei. Cerul era de un cenuşiu murdar, greţos şi îmbibat de apă. Câţiva coioţi urlau nu prea departe a ducă-se pe pustii, iar scâncetele sinistre şi urgisite, se înfrăţiră cu sporovăială bandiţilor de lângă foc.

Înrăiţii în ticăloşii mai făcură câteva glume deşucheate pe seama lui Gerry continuându-şi partida cu zaruri. Câţiva dolari din argint se plimbau la jucători, lucind viclean în flăcări cu sticliri de viperă. Harris fără pic de chef la joc rămăsese gânditos, observând scânteile ce săreau din lemn înecându-se în stropi de cenuşă. Îşi propusese să-l ţină viu pe Gerry până va grăi cine i-a dat vestea. „Mai încerc o dată, îşi spuse în gând. Îl frig să-l trezesc. Îl ard până spune, iar dacă tace îl lichidez pe loc”. Luă o creangă începută de foc şi se apropie de Gerry legănându-şi corpul mătăhălos. Aşa cum arăta leşinat, Harris crezu că şeriful intrase în lumea drepţilor. „Lasă, că fac două lucruri deodată. Îl şi prăjesc şi aflu şi de unde a cumpărat pontul. Nu se poate să nu-i fi suflat careva dintre toţi cei care eram de faţă.” Se apropie cu creanga aprinsă de obrazul stâng al lui Gerry. Jarul îi încălzi obrazul, iar Harris pradă unui vechi sadism aştepta mirosul de carne friptă. Apoi Harris oricât şi-ar fi chinuit răutatea ce-o căra în tigvă să priceapă ce se întâmplă cu el, nu s-ar fi dumirit. Pumnul lui Gerry îi izbi ca un ciocan nodul de la gât, ridicându-l pe vârfuri, de-i trosniră vertebrele. Scăpă, horcăind, lemnul aprins din mână, în timp ce stânga lui Gerry lovindu-i unul din ochi, îl culcă peste lemnăria aruncată în neorânduială. Aşa cum era de ameţit Harris încercă să ducă mâna la pistol, dar leşină turtit de disperarea pusă de Gerry în lovituri.

— Pe toţi dracii din iad, viermi de hoit turbaţi! Vă găuresc la prima mişcare! Sus labele voastre murdare! vorbi răspicat Colorado din spate, apropiindu-se de Harris.

Gerry scoase şi el pistoalele, învăluindu-i pe bandiţi din partea cealaltă a focului, nescăpându-i din ochi.

— Cine eşti, blestematule! îi vorbi Mac, holbându-se speriat. Ţigara îi rămăsese lipită de colţul gurii şi-l frigea. Nu îndrăznea să coboare mâinile, iar uluiala îi era aşa de mare, că uitase să şi-o scuipe.

— Un hombre oarecare din prerie, vorbi tărăgănat Colorado. Ei, drace! Sus laba, potaie! strigă la Bude, care coborâse mâna fulgerător şi-şi smulsese pistolul din şold. Cuţitul lui Colorado săgetă aerul, lucind straniu, după câteva fracţiuni de secundă în beregata banditului. Acesta căzu, înghiţindu-şi blestemele horcăite.

— Şi voi, care aţi rămas în viaţă, fiţi cuminţi, să ne putem auzi. Colorado nu glumeşte cu lichelele!

Colorado vorbise tăios, iar hotărârea din glas nu lăsa nici o îndoială asupra gândurilor lui din acel moment. Faptul că în faţa lor se afla Colorado, un pistolar renumit, îi făcu să se considere nişte înfrânţi norocoşi. Numai Colorado putea să scape prin cascadă şi să apară aici, în felul său. Mac şi Gunn priviră ca nişte câini bătuţi spre vestitul gunman, uşurându-i lui Gerry misiunea de a-i dezarma şi a-i lega zdravăn de doi stâlpi, care susţineau acoperişul.

Pe Harris îl readuseră în simţiri şi nu se impresionară de sudălmile stăpânului gaterului. Uluiala banditului cu nimic stăpânită nu avu margini. Îşi văzu oamenii legaţi de stâlp, iar unul din ei trântit la pământ şi din câte înţelegea lichidat. Pricepuse că de această dată fusese înfrânt.

— Ne cunoaştem, dacă nu mă înşel, Harris? îl zeflemisi Gerry. N-aş vrea să spun că rolurile s-au schimbat, iar eu sunt acum mai tare. Probabil că nu m-aţi fi culcat pe un pat odihnitor, dacă prietenul meu Steve nu mi-ar fi sărit în ajutor!

Harris îi privea cu ochii învineţiţi de furie, blestemând dezlănţuit cu toate blestemele ce-i veneau atunci în minte.

— Pe amicul meu îl cunoşti foarte bine, Harris! Este vânătorul de mufete, pe care aţi vrut să-l curăţaţi în stradă, la Happy Saloon. Îl mai cheamă Colorado, când hoinăreşte prin prerie. Nu pleacă aşa iute de aici, asta este important să afli acum deocamdată. Uite-ţi dinţii, de altfel ţi-am promis că ţi-i înapoiez.

Vorbele lui Gerry cădeau ca nişte pietroaie din creştetul Guadalupei pe capul lui Harris. Blestemele şi răcnetele înveninate şi le înecase în căluşul ce i se înfundase în gură. Privi neputincios şi crâncen la amicii noştri, împroşcându-i cu ocări abia înţelese. Colorado observase că Harris la una din mâini avea numai patru degete, dar nu spuse deocamdată nimic.

— Nu, amigo, folosi Gerry vorbele prietenului său, oricât ai plesni de furie, pe tine te luăm cu noi. Te ducem întreg în Blue Town. Un şerif nu lichidează un înrăit ca tine cu pistolul, când poate folosi judecata. Chiar dacă m-ai implora în genunchi să trag, n-aş face-o. Ai izbăvi uşor faptele tale, Harris. Tu trebuie să atârni în ştreang! Acolo este locul tău! Şi n-ai decât să te apere cine vrei tu… De fapt mâine se sfârşeşte răgazul avut să te prezinţi la oficiu. Cum probabil n-ai luat în serios promisiunea mea, am să te car eu de aici. Nostimă treabă, Harris? Cu voie sau fără voie, mergi în Blue Town! Te aşteaptă Timber, cu celula pregătită. Să nu taie frunză la câini, a omorât ploşniţele acu’ două zile, să-ţi facă bârlogul curat. Vei dormi pe cinste, dar nu te ţinem mult. Locul e strâmt la oficiu şi ne vom stânjeni reciproc… Aşa că-ţi vom pregăti ştreangul cât mai iute posibil…