Capitolul IVARIPI FRÂNTE

Steve din nou nu mai înţelesese nimic. O sfârşeală fără hotar îi năpădise trupul şi ceva rece, ca atingerea celei scheletice, îmbrăcată în negru, îi acoperise fruntea. Capul începuse să-i vâjâie, iar în piept o gheară ucigaşă îi pătrunsese ca o cazma în adâncul toracelui.

Viteza roţilor morii de vânt, de care parcă era legat, începu să crească. Încercă să se opună, gemu, apoi simţi cum un sloi de gheaţă îi umblă prin corp şi-i răceşte sângele. Se lăsă în voie şi căzu din nou într-un leşin lung, fără hotar…

După ce pieptul i-a fost strâns în feşele de pânză albită, Steve, captiv coşmarelor în care orbecăia, avu senzaţia că în piept i se săpase un tunel, din străfundul căruia îi porneau durerile şi suferinţele. Ceva căruia nu-i putea cunoaşte obârşia începu să-l scuture şi o sfârşeală îi cuprinse corpul. Ar fi vrut să bea, dar buzele îi rămaseră încleştate, uscându-se pe măsură ce setea îl chinuia.

În cameră, întunericul stăpânea pe jumătate, iar într-un colţ al mesei, un spic de foc născut în vârful unei lumânări din seu îşi prelingea lumina sub geana înţepenită de durere a vânătorului.

Prin fereastra larg deschisă pătrundea în încăpere vântul, răcorind pereţii din bârne şi lucrurile rostuite cu grijă, conform obiceiurilor casei. Lui Steve i se păru că prin golul ferestrei, pe o pânză străvezie din nori, înaintau spre el Gheorghică, tatăl său, şi Livia, sora lui, atât de îndrăgită în anii cât au crescut împreună. Figurile lor, în jurul cărora se învârteau aburi subţiri, se risipiră aşa cum s-au înfiripat. Casa în care s-a născut prinsese contururi tremurătoare şi nesigure: aplecată într-o rână, aşa cum veşnic se păstra pe brâul de lemn de frasin, şi înfiptă într-un mal al Oltului. De jur împrejur, locuinţe ale ţăranilor lipsiţi de mijloace se adunaseră într-o vatră a neputinţei. Îi apărură cum le văzuse ani în şir, pe drumul făcut de la şcoală, când nutrea speranţa îndestulării stomacului său flămând. Şi-o visa să fie ca locuinţa părintelui învăţător, toată din piatră, cu scoarţe vii, colorate, prin toate odăile.

I se arătă şi mama lui, slabă, cu fruntea transpirată şi mâinile veşnic umede şi reci, canonindu-se pe lângă foc şi luptându-se cu trenţele lor să le limpezească într-o copaie, în care fusese legănată Livia.

Din nou reveni Livia plutind pe un abur, cu o fundă mare cât un fluture pictat pe planşa de zoologie, prinsă de cele două cozi şi jucându-se cu o sforicică de cânepă, peste care sărea ziua întreagă, sau lăsând în apa iute a Oltului paie şi coji de nucă şi conducându-le din priviri. Dar Livia se risipi ca o părere. O mai reînfiripă întinsă pe pătuţul ei alb, galbenă şi acoperită cu albăstrele şi margarete. Chipurile câtorva copii din cătun căpătară pentru puţin contururi vii, apoi se topiră, ca astupate de-o pânză mişcătoare de apă. Lumânările aprinse ce le ţineau în mâini se stinseră de pala de vânt ce risipise norul. Ultimul verset citit de părinte se destrămă asemeni încăperii din care nu mai desluşi nimic.

Silueta mamei sale îi apăru, mai galbenă, mai transpirată, atârnând de mâna unchiului Vianu. Mai la o parte, Gheorghică, duhnind a palincă, şedea scofâlcit într-un jilţ, frecându-şi obrazul roşu de alcool cu mâneca îmbibată de zoiul tonelor de şuncă de porc, trecută prin sare. Apoi fumuri străvezii se amestecară cu norii şi apa Oltului care mugea între maluri, lovindu-şi talazurile de ţărm. Fiorosul balaur din apă scormonise adâncurile râului, scoţând pe mal vietăţi şi resturile unor pomi căraţi de viituri de mult îngropate în pământul mâlos. Gheorghică, tatăl său, dus să strângă plasele în mijlocul râului, dispăruse sub zbârciturile apei crescute mult şi fu tras în adâncuri de vijelia născută din senin. Fu pescuit după două zile, odată cu mai mulţi ţărani din Voila şi aduşi pe tărgi din nuiele în sat.

Şi-l amintea cu barba crescută şi muiat de apă printre puzderia de crăci şi mortăciuni aruncate pe mal de furia nestăpânită a râului.

El, Ştefan, n-a mai putut urma la şcoală. Era într-a patra. Mătuşa Paraschiva, nevolnică şi chinuită de un reumatism, trebui să rămână tot timpul cu Nătăliţa, mama lui. El singur a stat pironit la căpătâiul mamei, să-i dea doctoria la trei ore, aşa cum i-a prescris-o doctorul adus de la Sibiu, pe cheltuiala unchiului Vianu.

Văzu din nou un petic de pânză neagră cusut pe mâneca hainei groase din cânepă, urmând de aproape cotiga şi ducând-o lângă Gheorghică. A asistat alături de ceilalţi la lăsarea în pământ a lăzii în care mama dormea acoperită de flori. Se vedea ţipând, gata-gata să scape din mâna Paraschivei, ce-l păzea cu străşnicie. Pământul trântit peste lemnul crud după geluire părea că-i apasă lui pieptul.

S-a zărit apoi în casa unchiului ce se lupta de dimineaţă până seara să schimbe forma fierului înroşit, pe care îl bătea pe copitele cailor sau peste obada roţilor aduse la şinuit.

El învăţase meseria, stând tot timpul lângă fierar. Ceva mai târziu a fost dat la moara lui Ciolac, unde îşi întări zdravăn braţele, cărând sacii de cereale la măcinat sau în carele aşezate în şir, în dreptul porţii.

Apoi se văzu tot copilandru, alături de marea familie, îmbarcaţi în cala vaporului, traversând marea cea mare şi purtând în gând dorul de a strânge cât mai mulţi săculeţi de aur din pământul Californiei.

„Acum te numeşti Steve Sharkey, Steve Sharkey, îi răsună numele trecut în acte – Ştefan Şercanu – Steve Sharkey, este frumos aşa…”

Apoi totul se învălmăşi în fruntea lui încinsă de febră. Se zări de câteva ori lovind cu târnăcopul în pământul pietros de pe râul Carson, sau spălând hârdaie întregi de nisip, pentru a culege firişoarele de metal galben care, vândute la speculanţii ce-şi ridicaseră tot felul de dughene pe lângă puţurile aurifere, abia le ajungeau pentru trai.

Când imaginea saloonului din Blue Town îi apăru în faţă, simţi pentru prima oară ceva rece pe frunte şi câteva fire de apă i se prelinseră printre buzele pârlite. Localul înceţoşat se destrămă, alungat de o nemaiîntâlnită lumină care-l orbi. Părea că soarele se împreunase cu alţi câţiva semeni şi tăriile lor i se prăvăliseră în ochi…

În cabana aşezată nu departe de cele câteva coline, unde merii invadaseră curtea, într-o livadă care vara părea poleită cu aur, Annie, sora lui Gerry, veghea la căpătâiul vânătorului. Doctorul Clisholm adus chiar în noaptea aceea din Bird Village, un cătun din apropiere, la lumina reflectată de reverberele celor trei lămpi cu feştile rotunde, scosese cu mii de precauţii glonţul care-i pătrunsese adânc în piept. Acum părea ferit de pericol.

Paza la căpătâiul vânătorului, Annie o împărţea frăţeşte cu Gerry. Până la sosirea nopţii, când tânărul Mulligan venea de la ranchul lui Gallanger, rămânea ea să-l îngrijească. Câinii credincioşi de la fermă înţeleseseră dorinţa neexprimată a stăpânului, că totul trebuia să rămână o taină, şi luau în primire orice călăreţ care s-ar fi încumetat să se abată pe la ranch.

Annie privea acum obrazul vânătorului, întrebându-se dacă toţi bărbaţii au buzele aşa livide şi ochii încercănaţi şi duşi în orbite. Mai văzuse ea mulţi dintre cei cu care muncea Gerry la ranch, dar niciunul nu i se păruse atât de bărbat şi peste măsură de grav… Nu înţelegea de ce, dar gândul că străinul se va scula şi nu ştia ce-o să-i spună o tortura. Ce căuta acolo? Cine era de fapt ea?…

Steve auzi un zgomot care semăna a scaun trântit, apoi o uşă se deschise şi se închise la loc. Treptat, razele care îl orbiseră mai slăbiră, iar uşa scârţii ca într-un pod părăsit. Câţiva paşi uşori ca o adiere se apropiau cu teamă.

Lumina se împuţină, ca pentru a se topi într-un ocean umbros. Steve începu să distingă lucrurile care-l înconjurau, în stânga, o comodă dormita încremenită sub apăsarea unei vaze inundată de primule. Pe masă se aflau un castron mare şi câteva sticluţe pline cu leacuri prescrise de doctor. Simţi mirosul persistent al tincturii de iod, iar în piept, parcă o gheară din oţel îl înţepa odată cu bătăile inimii.

Mutându-şi cu greutate privirea în dreapta, unde foşniseră paşii, zări doi ochi asemeni cerului, scăldat în zorii dimineţii, măriţi de curiozitate şi privindu-l sfioşi. Pe umeri i se revărsa în valuri un păr blond, aidoma grâului copt în plin soare. Corsajul de catifea, de culoarea florilor din vază, se mişca iute sub bătăile inimii.

Steve închise şi deschise ochii de câteva ori. I se năzări că un înger de pe spoiala tavanului unei biserici venise să-l petreacă spre porţile raiului.

— Unde sunt? fură primele vorbe abia rostite, care se înecară sub covârşitoarea povară a efortului făcut.

Annie ezită să vorbească în faţa obrazului acela galben. Nu ştia ce ar fi trebuit spus.

— Ce-i cu mine? reuşi să mai silabisească convalescentul.

Încercă să cerceteze mai bine pe fata care-l privea. Părea cuprinsă de spaimă, numai ochii mari, codaţi şi obosiţi de veghe, îl urmăreau cu bunătate. Starea în care se afla, muţenia fetei începuseră să-l enerveze şi, fără să se gândească dacă e bine sau nu, încercă să se ridice în capul oaselor.

— Stai liniştit! îl potoli vocea curată a îngerului, care sunase ca un cristal. N-ai voie să te mişti! Domnul Clisholm, doctorul, a spus să rămâi încă două săptămâni la pat! Ai pierdut mult sânge şi faptul că trăieşti este o minune. Vrei să mănânci ceva?

Steve era năucit. Nu ştia ce trebuie să înţeleagă. Pieptul înfăşurat în câteva feşe, durerea surdă care dăinuia încă, camera sclipind de curăţenie şi inundată de soarele mijlocului de vară, florile din vază, colorate în galben auriu, amestecate cu altele roz şi liliachii, fata care-l cerceta cu ochii blânzi, toate îl zăpăciră. Deasupra, spânzurat de un piron, un ornic cu pendulă numără douăsprezece ore ale zilei. Pe fundalul unei melodii tiroleze se rotise o horă, iar dansatorii, cu mişcări ţepene, comandate, îi întăriseră credinţa lui Steve că se găseşte la porţile raiului.

— Dar unde mă aflu? îndrăzni slab.

— La noi, la Gerry, fratele meu. La Gerry Mulligan.

— Şi unde-i asta? Nu pricep… oricât mi-aş frământa creierii.

— Eşti la ranchul lui Mulligan, îi explică fata. Te-a adus Gerry. Crezuserăm cu toţii că eşti mort. Doctorul Clisholm te-a operat noaptea şi ai scăpat ca prin minune!

În creierul lui Steve începu să se facă lumină. Îşi aminti şi de vorbele lui Warner. Într-adevăr, Gerry era numele tânărului căsăpit de cei doi. Viaţa îi surâdea larg, izbăvitoare.

— Gerry este la lucru. Astăzi vine mai repede. Mâine va fi ziua lui liberă. Lucrează la ranch, la Gallanger. O să se bucure mult că te-ai trezit. Ţi-e foame? zise ea iar. N-ai mâncat nimic de trei săptămâni.

„Deci, trei săptămâni am zăcut, fără să fac nimic? Fără să prind măcar o vulpe sau să argăsesc vreo câteva piei de biber, aici, în Blue Town”, îşi spuse Steve, înciudat pe neputinţa lui.

Fata dispăruse, iar tânărul încercă să se salte în capul oaselor. O durere vie îl apăsă la loc. Mâna stângă îi era ca paralizată, abia putea chirci degetele. Dreapta o simţea mai la îndemână. Picioarele le mişca cu mai multă uşurinţă. Vru din nou să-şi folosească braţul, dar în acelaşi timp se deschise uşa. Alături de Annie, ce ţinea în mâini un castron cât toate zilele, din care ieşeau aburi, îşi făcu apariţia un tânăr cu chipul surâzător.

— Foarte bine, prietene! Ai scăpat ca prin urechile acului, vorbi fără altă introducere. Să ştii că ne-a fost tare frică să nu dai ortul popii. Doctorul este însă un maestru. A făcut totul pentru tine. I-am spus că mi-ai salvat viaţa. Faţa lui Gerry deveni serioasă. Mănâncă acum asta, prietene! A făcut-o mama. E o supă a-ntâia de pasăre. S-o bei încet, îl sfătui Gerry.

Steve încercă să soarbă câteva linguri şi reuşi să golească o cană din lichidul acela gălbui, în care dansau picături de grăsime. Muşcă cu poftă dintr-o bucată de piept de pasăre, abia reuşind să înghită ce avea în gură. Un somn ca de plumb îl toropi şi adormi, fără să mulţumească celor doi fraţi care-l înconjurau cu priviri calde, pline de dragoste.

Trecuseră în altă zi. Vânătorul se sculase din pat, iar acum se găsea în curtea umbrită de pomi. Annie era lângă el, nu-l slăbea nici o clipă din ochi.

— Nu te obosi fără rost, Steve, îl sfătuia Annie, privind cu teamă cum şfichiuia aerul un cuţit lat de vânătoare ce se înfipsese în tulpina unui măr putrezit. Ce-ţi trebuie atâta îndemânare? De ce trebuie să-l arunci aşa departe?

— Este un lucru afurisit de încâlcit şi oricât ţi l-aş explica, n-ai să-l înţelegi. Este peste măsură de important să nu dai greş. Viaţa îţi atârnă adesea de un fir de păr…

— Oricum, Steve, pricep că te frământă un dor nebunesc de răzbunare, dar asta poate să se sfârşească rău şi pentru tine.

Steve evită răspunsul. De fapt n-ar fi putut explica în acel moment ce-l neliniştea. Dacă i-ar fi destăinuit cât este de important să scoată primul pistolul sau să arunce mai iute cuţitul decât adversarul său, ea tot n-ar fi putut preţui acest fapt. Fata bănui că Steve a ocolit într-adins răspunsul, dar îi convenea să creadă ce-i mărturisise şi încheie discuţia aici.

De când îl aduseseră, trecuseră mai bine de zece săptămâni. Rana se vindecase complet, numai o cicatrice urâtă însemna locul pe unde pătrunsese bisturiul lui Clisholm.

Steve se îndreptase preocupat spre un corral, aproape uitând de Annie, unde erau înfipte în parii de împrejmuire câteva cutii. Cu paşi mărunţi, Annie îl urmă, hotărâtă să nu piardă exerciţiile de tir. Cele aproape zece cutii de tinichea zburară sau rămaseră ţepene pe locuri, cu tablele găurite.

Steve se declară mulţumit. Şi mâna stângă îl asculta fără multe nazuri. Trebuia să-şi redobândească forţa din pumn şi mai ales iuţeala la scos pistolul. Putea apoi să privească în faţă vitregia întâmplărilor care îl aşteptau. Cei care au vrut să-l ucidă îi vor cunoaşte fără îndoială tăria pumnului, dacă îi vor mai căuta pricină.

— Steve, de ce vrei neapărat să te răfuieşti cu ei? Tu nici nu ştii câţi sunt! Tu eşti singur, iar ei? Cine le poate cunoaşte numărul şi cruzimea de care sunt capabili? Or să te împuşte, Steve! Nici n-or să-ţi dea răgaz să scoţi arma. Dacă intri în saloon la Pearson, te omoară în uşă. Steve, te rog nu le sta în cale…

Ruga fetei îl impresiona, dar nu-l clinti pe vânător. Privi visător unul din colturi, din care se prelingea o şuviţă de fum. Cu o clipită înainte, ochiul său de şoim urmărise o umbră pe cer. O turturea îşi frânsese aripile, căzând la capătul celălalt al corralului, într-un pâlc de castani pitici.

— Vai, Steve, inima ta a devenit tare ca de piatră! N-am ştiut că poţi răpune o sărmană pasăre. Ce ţi-a făcut biata de ea?

— Mă dau bătut şi-mi vine să cred că nu trebuia să-i curm zborul. Annie! Dar eu ce rău am pricinuit domnilor din Blue Town? N-am schimbat decât două vorbe cu stimabilii… şi au încercat să mă reducă la tăcere. Nici acum nu cunosc mare scofală despre ei. Doar că sunt nişte ticăloşi fără pereche în lume. Ce le moşmăie prin scăfârlii, numai Aghiuţă şi Talpa Iadului pot s-o priceapă…

Ornicul arăta două ore peste miezul nopţii, iar dulcea reverie trăită lângă eroii cunoscuţi din povestirile lui Ştefan Şercanu încă mă stăpânea. Butura ardea în continuare molcom. Imaginile se destrămaseră apoi ca ultimele vise, atunci când geana nesulemenită a zilei îşi trâmbiţase facerea. Truda trăită în faţa caietului cu notiţe şi în faţa hârtiei mă răsplătise din plin. Opaiţul îşi înecase neprihănita flăcăruie în scrumul ultimei lui vieţi. M-am sculat să încerc zăvorul. O lună cât dolarul aruncat de Gerry pe tejgheaua lui Buxton strălucea pe geam într-o explozie picturală de reci şi insensibile flori de gheaţă. M-am întors să mă culc. Butura scapără cu pufăituri de scântei, luminând cutele tainice ale încăperii. Oboseala zilei m-a înfrânt. Am adormit…