Capitolul V ÎN BRIDGE TOWN

Mă aflam din nou în casa bătrânului Ştefan Şercanu. L-am găsit în faţa sipetului în care-şi păstra lucrurile din tinereţe. Tocmai îşi lustruise pistoalele, iar insigna de şerif scânteia, prinsă pe pieptul vestonului din piele de vizon în care era îmbrăcat.

— M-am obişnuit să-mi treci pragul, şi ţi-am dus dorul, vorbi simplu Şercanu. Azi mi-a fost urât, de ce să te mint, şi m-a încercat afurisitul de dor să revăd locurile pe unde mi-am mâncat amarul tinereţii. Uite, ia aici o înghiţitură de palincă. Este mai faină ca whisky, ce-l beam în trecut. Te-o fi ostenit drumu’, că şi frigu’ ăsta, ca un făcut, îţi taie obrazu’ de iute ce este.

L-am ascultat, fără să fac nazuri. Mai înainte mă descotorosisem de încălţări şi mă aşezasem pe laviţă, fără nici o invitaţie. După modul cum Şercanu se instalase între droturile fotoliului său, înţelesesem că se pregătea să-mi istorisească.

— Că n-oi crede că am uitat unde am rămas? m-a liniştit Şercanu. Îţi citesc în negurile ochilor frica să nu rătăcesc cumva din întâmplări.

L-am asigurat că nu aveam aceasta teamă, iar bătrânul Ştefan Şercanu m-a privit cu aceeaşi bunătate paternă.

A început să-mi istorisească. Eu îi ascultam glasul curgător şi domol, întrerupt de rare pauze, când Şercanu trăgea câte un fum din pipa lui din lemn de cireş.

Eroii părăsiţi pentru câteva zile reveniră în lumea misterioasă hrănită de straşnicul povestitor. Peripeţiile s-au reînnodat ca un film stopat şi reluat de la o secvenţă părăsită, cu strania plăcere de a revela acel neuitat trecut al lui Şercanu, din care bătrânul meu prieten îşi trăgea seva nesecată a amintirilor…

Să-l urmărim pe Colorado călărind pe urmele celor doi bandiţi scăpaţi, din Defileul Morţii. Pagul său coborâse vertiginos de pe creasta înaltă a stâncii, printr-o viroagă năpădită de grohotişuri mărunte şi cu vegetaţie săracă. Trecuse prin vadul sărăcit de apă spre celălalt mal înalt şi prăpăstios, pe unde netrebnicii se mistuiseră în umbra protectoare a pădurii.

Colorado nu-şi amintea să fi cunoscut pe careva dintre bandiţii căzuţi. Cowboy-ii din vale se descurcaseră destul de bine.

„Cu siguranţă că ăştia se grăbesc să-şi anunţe şeful despre papara mâncată. Dar unde îşi au cuibul tâlhăresc? Încotro se duc? Poate că în ţestele lor ticăloase urzesc alte jafuri. Aleargă acum la cel ce-i plăteşte? O groază de dolari s-ar fi îndesat în pungile lor, dacă reuşeau să pună mâna pe cireadă. Şi nici bătaie multă de cap n-ar fi avut. De graniţa Californiei nu-i despărţea decât un număr mic de zile. Iar negustorii Californiei nu pun prea multe întrebări. Împuternicirile pentru vânzarea vitelor le-ar fi luat de la băieţi, şi cui i-ar fi năzărit prin cap să-i purice la acte, mai ales că preţul ar fi fost cum nu se poate mai convenabil? Iar cât timp nu se prezenta nici un şerif sau judecător să conteste dovezile de proprietate, nu s-ar fi pus întrebări fără rost. Cât despre pierderea vitelor, rancherii din Texas n-ar fi avut curând ştire. Ei puteau crede că băieţii de la ferme vânduseră turmele în contul lor… Dar Murphy? Acesta era fermier şi avea o parte din animale. Şi totuşi… băieţii erau desigur cunoscuţi în Blue Town şi la o faptă atât de ticăloasă nimeni nu s-ar fi gândit”…

Toate astea îi treceau lui Colorado prin cap, în timp ce căuta urma celor doi desperados, aplecat mult în şa, călărind atent ca un indian. Privea cu atenţie mărăcinişurile rupte de copitele cailor celor din faţă. În câteva rânduri a fost nevoit să coboare. A îngenuncheat, aşa cum îi era obiceiul, şi a cercetat cu luare aminte forma potcoavelor celor doi cai. După ce înregistră fiecare amănunt, îşi continuă mulţumit urmărirea. Ştia că, în ruptul capului, bandiţii nu-i mai puteau scăpa acum. Se săltă în scări, iar credinciosul său pag o porni la trap, asemeni prepelicarului pe urmele unui vânat din cale-afară de râvnit. Un zâmbet crud se întipări pe faţa lui Colorado, privirile sale deveniră tăioase ca oţelul. Cine îl cunoştea pe faimosul gunman ar fi sfătuit pe cei doi care galopau înainte să-şi ia înzecite măsuri de prevedere. Fără să-i pese de oboseala acelei zile, continuă să călărească îndrăcit, cu întreaga făptură încordată ca un arc. Într-o mână ţinea frâul pagului, care era lăsat de fapt să alerge în voie. Cealaltă mână o ţinea pregătită, gata să smulgă pistolul.

Nu o dată în viaţa sa aventuroasă a trebuit să sară cu iuţeala fulgerului din şa în ierburile înalte. Şi acum era gata pregătit pentru orice. Colorado ştia că un glonţ trimis dintr-un loc ferit mai totdeauna te aruncă definitiv din şa.

Chiar ghinionul de a muri călare te poate paşte la fel de bine în fiecare moment. Tânărul nu-şi amintea însă să-i fi scăpat careva din bătaia carabinei sau a pistolului, când s-au aflat faţă-n faţă. Numai că acum era cu totul altceva. Sihla deasă îi putea oferi în orice clipă surprize. Drumul apucat de cei doi desperados era ştiut însă de Colorado ca în palmă. În lungul acestei cărări de catâri rar umblată mai călărise de câteva ori.

Ultima dată o făcuse spre Defileul Morţii. Bidiviul său o cunoştea, iar stăpânul nu se mai ostenea acum să-l strunească. La răstimpuri îl încetinea din iuţeală. Colorado nu voia să micşoreze distanţa ce-l separa de bandiţi. Era sigur că a fost recunoscut de tâlharii ascunşi după stânci, care-i ştiau fără îndoială faima. De aceea nu era de loc nimerit ca cei doi să trâmbiţeze ştirea la vizuina celorlalţi.

Cei din Arizona îl cunoşteau. Faima sa pătrunsese şi în Texas. Dacă cei urmăriţi vor povesti despre isprava lui şi, cu siguranţă că va fi aproape cu neputinţă să pătrundă în Texas pe poarta din faţă…

Din nou venea înserarea. Ultimele luciri ale amurgului poleiau ruginiul înfrunzit al stejarilor şi al fagilor falnici, ce-i defilau prin faţă.

Furat de gânduri, Colorado uitase de foame. Această meteahnă şi-o ştia dintotdeauna. Ronţăise un pesmet şi dăduse pe gât o duşcă de cafea făcută la ultimul popas, în amiaza acelei zile.

Urmele se însăilau în continuare vizibile, iar Colorado se păstra neobosit în şa.

Curând, soarele îşi aruncă o lumină sălbatică de sânge crud prin făgetul ce picotea. După umbra înălţimilor, în spatele cărora soarele moţăia, înţelese că în curând se va înnopta. „Încă puţin şi voi face popas. Nici ei nu pot merge ca liliecii toată noaptea. Afară de asta, nu cunosc ţinutul ca în palmă, cum îl ştiu eu. Privind semnele lăsate, deduse că cei din faţă se găseau tot la cel mult o jumătate de oră de trap înaintea pagului său. Dacă mă grăbesc, îi ajung! Dar nu e încă timpul de răfuială. Mai întâi să ne odihnim!” îşi propuse Colorado, oprindu-se locului, aproape smucind hăţurile.

Umbrele înserării învăluiră pădurea şi curând nici o geană de lumină nu mai răzbea în luminişul unde oprise bidiviul. „Nici ceilalţi nu vor putea călări. Ar orbecăi în zadar pe sub copaci, şi cu siguranţă ar rătăci drumul.”

Colorado poposi lângă un pârâu pe care îl recunoscuse după susurul şopotitor. Sub o stâncă acoperită de umbrele mohorâte ale asfinţitului zări în apă lucind o aşchie de lumină. Stelele îşi arătau chipul printr-o spărtură din acoperişul vegetaţiei ce se întreţesea, iar câteva făclii pâlpâitoare îşi arătară sfioasele chipuri. „Trebuie să-mi procur ceva de mâncare, îşi aminti Colorado că nu pusese nimic în gură în ziua aceea. Ceva proaspăt şi fără hărmălaie. Aud vecinii, şi nu-i de colea să-mi facă la noapte o vizită. Chiar mai puţin dorită decât apariţia neaşteptată a unui puma. Dar, în fine, n-am chef să mă viziteze nimeni.” Colorado lăsă pagul să pască în voie, deşeuat, şi se pregăti să-şi procure hrană proaspătă. Cu o deprindere căpătată în prerie, îşi improviză un arc invidiat de orice indian apaş ori irochez.

Pădurea se pregătea de culcare. O ghionoaie încerca să întreacă gunguritul duios al unei păsări mărunte ce-şi rătăcise culcuşul, în timp ce câteva gaiţe ţipară pe deasupra locului unde Colorado se târa prin iarbă, aproape fără zgomot. Şopotul izvorului îi acoperea în parte foşnetul făcut de vesta şi pantalonul din piele de căprioară. Murmurele tainice ale jugaştrilor şi fagilor din jur îi erau complici şi tăinuitori. Ghionoaia îşi încercă din nou toaca, pentru a împietri la jumătate. Luminişul era poleit acum cu o brumă argintie, iar alburiul florilor de salvie tremura sub lumina nehotărâtă a lunii. O ciută îşi ridică speriată grumazul. Ghionoaia îşi folosi din nou toaca, iar Colorado mai alunecă prin iarbă câţiva paşi. Un vânticel îşi modificase direcţia, neliniştind animalul. Aşteptase pesemne acest vânt prielnic dinspre pârâu, să poată adulmeca dacă o paşte vreun pericol. Zgomotul produs prin frângerea unei crengi de Colorado o făcu să se pregătească de fugă. Vajnicul vânător al preriei întinse puternic coarda arcului, ţintind pieptul animalului. Îşi ţinu răsuflarea. „Cu un asemenea arc, odinioară, săgeata unui apaş străpungea un bizon”, îşi aprecie forţa de pătrundere a săgeţii. I se făcu totuşi milă zărind tremurul ce frământa trupul ciutei. „Să moară ca de trăsnet!” se înduioşă. Întinse încă puţin arcul şi lemnul ucigaş tăie aerul pe lângă pieptul ciutei, străpungând un curcan sălbatic, mai mult ghicit de Colorado în acea fracţiune de secundă. Înaripatul îşi ridicase capul lung şi chel deasupra salviei, în lumina pâlpâitoare şi violacee a stelelor. Ţipătul unei gaiţe dădu alarma în luminiş şi îndată scâncetul neliniştit al unui oposum ce se foia pe crăcile unui jugastru uriaş i se asocie înfricoşat. Se făcu zarvă. Sumedenie de curcani foşniră greoi în desiş, lopătând cu aripile înfoiate. Ciuta nedumerită, din câteva salturi sprintene, se mistui în negura pădurii.

Colorado îşi pregăti cina la un mic foc de popas întreţinut cu vreascuri. Pentru a doua zi puse la o parte două hartane pătrunse bine de para focului. Ştia că nu va întâlni curând aşa bucate. Restul înaripatului fu cărat la câteva sute de paşi. Nu i-ar fi făcut deloc plăcere vizita vreunui coiot înfometat sau a vreunei familii de puma, rătăcite în văioaga în care poposise. După ce bău din apa răcoritoare a izvorului, îşi umplu bidonul ochi pentru noapte. Apoi îşi făcu o cafea. Asigurându-se că nu-l paşte nici o primejdie din desişurile pădurii, Colorado îşi improviză un culcuş lângă trunchiul unui stejar uriaş. Pătura întinsă pe un strat gros de frunze uscate îi oferi un pat îmbietor.

La câţiva paşi ardea focul de popas, în care avusese grijă să vâre două crăci uscate, groase ca pe mână. Zgomotele pădurii se pierdură în hăurile acelei nopţi, iar Colorado adormi.

Dimineaţa fu anunţată de ţipetele lăstunilor şi ciocănitul croitorilor pe scoarţa zbârcită a câtorva stejari. Printre trunchiurile subţiri ale unui pâlc de aluni cocoţaţi pe muchia văioagei, o lumină trandafirie se strecura trezind sihla mahmură şi înceţoşată. „Drace, dar nu este deloc devreme. Cum de am dormit cât o marmotă?” se dojeni Colorado. Apa rece a izvorului îi înnoi forţele, şi netezindu-şi piepţii hainei, pe care şi-o pusese sub căpătâi, în timpul nopţii, Colorado se pregăti de drum. Înşeuă calul şi sări în şa, cu gândul la distanţa ce-l despărţea de cei doi bandiţi. Însoţit de ţipătul sturzilor ce roiau deasupra luminişului şi de strigătele oposumilor care-şi arătau cozile puternice şi cenuşii, Colorado, aplecat mult, foarte mult în şa, apucă din nou drumul de catâri…

Străbătând un şleau afurisit de încâlcit, Colorado găsi locul unde înnoptaseră hoţii de vite. Descoperi şi focul, a cărui cenuşă bandiţii se străduiseră s-o facă nevăzută. Să fie siguri că nu vor fi urmăriţi, răufăcătorii se abătuseră din drum, trecând printr-o albie cu grohotişuri. Au urmat această cale cam o milă terestră, apoi călăriseră încă pe atât prin apele râului. Colorado le înţelesese şiretlicul. Fără multe ezitări făcu un ocol într-un cerc larg şi urcă spre muchia înaltă a unei viroage. Desluşi pe terenul moale o sumedenie de semne. Nici două ore nu trecuseră de când urmăriţii trecuseră pe acolo. Tiparele copitelor adâncite în lutul potecii, înmuiat de ploaie, nu lăsau loc de îndoială. „Pe cinstea mea că sunt ajutat de noroc! Au vrut să mă ducă de nas fârtaţii. Dar nu le merge! Şi acum să ne apropiem puţinel, dar nu aşa mult, că se încinge prea tare pe urmă aerul! Haide, prietene! se adresă tovarăşului de drum, care-şi lungi greabănul, aşternându-se pe un galop vârtos. Când intrăm în New Mexico, găsim noi vreo ocazie să schimbăm o vorbuliţă, amigos…”

Bridge Town, adică Oraşul Podului, se ridicase la poalele munţilor Chiricahua în New Mexico, nu departe de graniţa statului Arizona. Se întinsese pe malurile unei ape sărăcăcioase, în care prospectorii aflaseră, cândva, câteva mine de aur. Dacă mai înainte orăşelul avusese o înflorire rapidă, pentru filoanele aurifere bogate, pe măsură ce exploatările se depărtaseră în susul apei, dezvoltarea lui a scăzut. Mulţi colonişti îşi încărcaseră calabalâcul pe măgari, să-şi încerce ursita în alte albii de râu mai norocoase.

Ca oraş aşezat lângă frontieră, adăpostea tot felul de puşlamale şi indivizi deocheaţi şi certaţi cu legea. Aici se strângeau tot felul de scursuri care treceau în Arizona pentru vreo pricină urmărită de câte un şerif din New Mexico, hoţi de vite, desperados sau pistolari, pe ale căror capete se puseseră premii bunişoare.

În localitate mai rămăseseră mulţi din prospectorii de aur care-şi făcuseră alte îndeletniciri. Odată spulberat mirajul metalului galben şi iluziile fură risipite în apele ce spălau nisipul devenit sec, unii îşi vânduseră măgarul, costumele, târnăcoapele, ploştile, să îmbrace haina de desperados. Atacurile asupra convoaielor ce transportau mărfuri, sau acostarea diligenţelor singuratice erau treburi mult mai uşoare decât măcinarea pietrei. Deşi oraşul decăzuse mult în ultimele decenii, el supravieţuia din contrabanda practicată aici pe picior mare. Afaceri dintre cele mai obscure, încheiate între indivizi de toate soiurile, aduceau bani grei prăvăliilor şi saloonului ţinut de senor Amarildo.

Colorado cunoştea bine viaţa orăşelului, ca unul ce se bucura de faimă în Bridge Town. Se crease aici chiar o legendă din isprăvile lui de-a lungul fluviului, al cărui nume îl împrumutase.

Când pătrunse pe strada mare, faimosul gunman trebui să recunoască încă o dată că gloria oraşului se stinsese de tot. Se vedea asta din felul jalnic în care se înfăţişau faţadele caselor şi din numărul restrâns de magazine, acum nişte prăvălii dărăpănate ce supravieţuiseră acestor ultimi ani. Decăderea a fost rapidă şi împuţinarea populaţiei lăsase urme adânci. Unul din cele două localuri fusese incendiat într-o încăierare. Şeriful şi câţiva din paza oraşului au trebuit să ia cu asalt saloonul în care-şi făcuse vizuina o bandă de răufăcători.

Dintr-o ochire, Colorado a înţeles că cei doi trăseseră la „Curcanul de Aur”, ţinut de senor Amarildo, o veche cunoştinţă a lui. Muzica unui pian hodorogit răzbătea obosită şi mahmură, la fel ca pianistul ce nu se trezea niciodată. Colorado cunoştea obiceiurile locului. Dădu în primire pagul copilului de grajd şi, desfăcându-şi chaps-ul, pe care-l luă sub braţ, aşa prăfuit şi cu sombreroul alunecat pe spate, pătrunse în saloon. N-a intrat pe cele două uşi batante, cum făceau obişnuiţii localului. Colorado alesese într-adins alt drum, cunoscut mai de mult. De cum intră, se lovi nas în nas cu senor Amarildo. Hotelierul rămăsese la fel de pântecos, iar ochii, cu orbitele albe, păreau atunci ceva mai bulbucaţi. Nuanţa măslinie a obrazului pălise sub epiderma întinsă gata să plesnească ca o agrişă coaptă.

Colorado îi crease lui Amarildo, de când se ştia, o teamă de care tânărul gunman râsese întotdeauna. Acum, Amarildo era de-a dreptul îngrozit. Galopând prin sihla sălbatică şi prin pădurile de munte, Colorado luase înfăţişarea unui corsar al preriei. Tremurul din vocea lui senor Amarildo şi câteva bâţâieli ale capului îi născu temerea să nu-l lovească pe hotelier vreo dambla.

— Senor, eu vrei linişte în casa mia. Mergeţi, senor, şi bateţi la strada! îl imploră. Eu nu pot vede sangre. Când vede sangre, eu pierde minţi şi toate este cu dosul la faţă.

Colorado îl asculta zâmbind. Graiul lui senor Amarildo şi eforturile ce le făcea să fie calm, altfel de cum îl ştia când apuca chefliii de gulerul hainei, aruncându-i în stradă, îl amuzau.

— Şi până una altu’, dă-mi, amigo, un cigarello, că mi-ai tăiat inima cu frica.

— Cine-ţi spune, senor, c-am venit aci să mă bat? Îi dădu ţigara Colorado, sfredelindu-l cu privirile. Am vrut să-ţi fac aşa… o vizită, ca la un bun amigo, senor, râse Colorado, răsucindu-şi şi lui o ţigară.

— Unde este senor Colorado, este şi sangre. Acolo, nechemat, vine carro funebre. Acolo nu e nevoie de medico.

— Aaaa! De ăsta-mi eşti, senor? Ia tacă-ţi fleanca! Nu-i dracu’ aşa de negru cum îl vezi. Ia spune, ai închiriat vreo cameră, cu puţin înainte, la doi senori, aşaaa… unul şi unul…

— Eu nu ştie nimic, senor. Eu păstrez secret la cliente meu. Eu, senor, este mormânt mereu…

— Iar faci gălăgie cu cinstea ta. Uite, te ajut să-ţi intre niţică minte în terciul ce-l duci în cap! Ce zici?

O hârtie de douăzeci de dolari îşi schimbă stăpânul, alunecând în buzunarul hainei slinoase, odinioară albă, a lui senor Amarildo.

— Senor Colorado, eu nu trădez secret pentru hotelo meu. Client al meu este stăpân la mine, chiar dacă fura cabalo.

— He, He, senor, nici chiar aşa. Văd că-mi pui nervii la încercare, se încruntă Colorado, atingându-şi din întâmplare mânerul coltului ce-i atârna pe şold. Vorba de această dată îi era leneşă şi legănată.

Tăişul din priviri îl făcu pe senor Amarildo să-şi piardă firea. Îl apucară fierbinţelile şi o sudoare rece îi acoperise spatele. Nu înţelegea prea bine ce vrea Colorado. Ascuţişul privirilor lui, ce i se strecura pe sub pleoapele devenite infinit de înguste, îl hipnotiza.

Colorado cunoştea câte parale face cinstea lui senor Amarildo. Nu-şi propusese deci să-i forţeze probitatea, fără a-i răscumpăra conştiinţa pierdută. Mai fusese găzduit de Amarildo şi nu se putea plânge de cum a fost tratat. Aşa că nu se făcea să sară peste cal…

— Scumpul meu senor, îşi îndulci vocea drumeţul. Pe cinstea mea, dacă vreau să te fac să-ţi calci vreun legământ. Ştiu că-ţi respecţi muşteriii şi le aperi interesele. Domnii pe care-i găzduieşti sunt nişte pungaşi, nişte criminali, senor, şi pentru că îţi este aşa de greu, mai ţine şi asta… Încă o hârtie de douăzeci de dolari i se îndesă peste cealaltă, umflând buzunarul hotelierului. Să-ţi fie mai uşor păcatul, senor Amarildo. Ce zici, cădem la învoială?

— Oh, oh, senor, greu lucru eu fac… da’ păcat să fie la dumneata, senor… E la camera cinci, senor! Ei doi e acolo, în una camera, şi n-au arătat încă faţă la bar.

— Îi găzduieşti mult, senor Amarildo? Îi zâmbi încurajator Colorado. Sau sunt pe picior de ducă?

— Ei spus că numa’ una noapte, senor. Apoi mâine, când răsare soare, ei încalecă şi basta. Să nu ma divulgă, senor, că puşcă la mine. Şi am doi copii, senor, şi cine-i creşte, dacă ma duce carro funebre?

— Nu te ia Aghiuţă în cârcă, senor, cu una cu două! Pe cinstea mea, că ne mai vedem şi altă dată. S-o ştii de la Colorado! Spune-mi mai bine dacă poţi să-mi dai o cameră deasupra senorilor.

— Ei cum rade tu, senor! Şi senorii de sus scot iute pistola! Şi este răi în Texas. Am veste de ei, senor. Acolo, fala mare ca voi, senor, se aude de ei!

— E foarte bine, i-o scurtă Colorado, asprindu-şi privirile. Or fi ei cei mai cu fală în Texas, dar… numai după mine… senor Amarildo, îşi compuse un râs auster Colorado. Pe hotelier l-a cuprins un tremur subit. Şi acum du-mă în camera mea, senor. Nu vreau să fiu luat la ochi. Şi să-mi aduci tot ce-mi trebuie să mă spăl. Şi repede, senor, că ai familie grea şi nu-ţi strică niscaiva bani gheaţă, argumentă trăgând cu ţeava pistolului un ghemotoc de dolari din buzunarul bluzei sale.

Colorado, după aproape o oră de dichiseală, se privi în oglindă. Nici nu-i venea să creadă că nu e jocul unei năluciri. De când nu-şi văzuse chipul în oglindă, aproape şi-l uitase. Mai ales că purtase şi barbă. Acum pădurea stufoasă de pe obraz şi mustăţile sale se odihneau pe scândura dată cu o gazolină unsuroasă, de care se lipiseră. Cu ajutorul a două oglinzi, chinuindu-se cum a putut, şi-a potrivit şi ceafa. I se păru că nici un frizer din New Mexico nu l-ar fi tuns mai reuşit. Încercându-şi sombrero-ul, constată că părul îi ieşea cam de două degete de sub calotă. Îşi scutură apoi pantalonii şi vesta cu mâneci lungi şi cu franjuri, reuşind să îndepărteze praful şi noroiul ce-l adunase.

Când a coborât în saloon, senor Amarildo făcu ochii şi mai mari şi cât p-aci să-l ia la rost. Nu înţelegea cum a îndrăznit să urce noul client, fără să treacă pe la el, să-i dea cheia şi să lase banii pe o noapte înainte.

— Calm, senor Amarildo! Sunt prietenul vostru, Colorado. M-am uşurat numai de barbă. Nu ţi-ar sta deloc rău, dacă ţi-ai lepăda şi dumneata mustaţa, zâmbi Colorado, împingându-i sombrero-ul pe ceafă cu degetul. „Cred c-ai arăta ca un pepene turchestan”, îşi zise în gând.

— Nici dumneata nu te înfăţişezi rău, zâmbi Amarildo, descoperindu-şi două şiruri de dinţi, cu goluri bunişoare între ei, Solly, frizerul nostru, nu te lua mai rău.

— Hai, hai, nici chiar aşa, senor! Dar, spune, ai ceva de mâncare, că mi-e o foame de lup? Nu ştiu ce fac, dacă nu-mi astâmpăr stomacul, care s-a răzvrătit, nu glumă.

— Am de toate, senor. La Amarildo găseşti tot ce-ţi pofteşte inima. Şi dacă aveţi punga grasă, senor, vă îndop ca pe un gânsac. Luaţi loc, senor, şi acu’ vine Juanito, băiatul meu mai mare, şi vă aduce toate mâncărurile paradisului.

„Mâncărurile paradisului” lui Amarildo n-au fost decât o bucată friptă de cerb, câteva felii de limbi de bizon, cu sos şi măsline, o felie uriaşă de pudding, vreo şase ouă răscoapte, patru sau cinci pateuri, un roast de viţel, apoi din nou vreo patru sau cinci ouă umplute cu o pastă din şuncă amestecată cu maioneză. Iar la urmă, să simtă că şi-a făcut plinul, aproape o jumătate dintr-un cozonac cu agrişe. Între berea de Bruxelles şi o stacană cu lapte, Colorado alese pe ultima.

Când s-a prezentat la plată, senor Amarildo se frecă la ochi. Mâncărurile servite la masă dispăruseră ca înghiţite de vârcolaci.

— Dar ştii, senor, că nu te prea încurci cu pofta de mâncare. Unde le-oi fi îndesat, că nu te cunoşti deloc, senor. La mine, doar gust şi gata, Burta se umflă…

— He, he, senor, nici chiar aşa. Şi nu mă mai spiona atât. Să ştii că mă aşteptam la mai mult de la faimoasa dumitale bucătărie!

— Mai aveam un rosbif, două, senor, şi un muşchi de Grizly, senor, abia acum o săptămână mi le-au adus doi vânători care mă aprovizionează. Şi turta de mălai cu sirop de coacăze, senor, nici n-ai gustat-o. Iar tocăniţa din rinichi de batal, cu ardei şi piper mult, nici n-ai mirosit-o, senor! îşi lăuda Amarildo mâncărurile ce le mai avea în bucătărie.

— Prea încântat, senor Amarildo. Ce, crezi că sunt spart? Mi-am umflat burta ca o căpuşă şi vreau să pun capul jos câteva ore. Cred că n-ai nimic împotrivă.

— Nu vă supăraţi, senor, îl opri patronul. Preţul pentru masă nu este laolaltă cu cel de la cameră. Cu pofta asta, rămân pe drumuri, senor!

Colorado înţelese că lui Amarildo îi era frică să nu-i tragă chiulul la plată. Fără să-i poarte pică, îi mai aruncă o hârtie de zece dolari mototolită mai întâi în mână.

— Eşti un viezure chel şi împănat cu grăsime, pe cinstea mea, senor! Noroc că ai casă grea, că nu vedeai un cent!

Când a pătruns în odaia sa, prima grijă a lui Colorado a fost să lipească urechea de scândurile duşumelei. Parcă înţeleşi, chiriaşii de sub el mormăiau în şoapte, numai ei ştiau ce. Colorado fu nevoit să se dea deocamdată bătut. Urmăriţii nu-i ofereau nici o şansă. În minte îi încolţi un plan, pe care-l puse pe loc în aplicare. Îl chemă pe Amarildo şi, pentru încă zece dolari, hotelierul se învoi să le trimită celor de jos, odată cu mâncarea comandată, şi o sticlă de whisky. Ca să n-aibă clienţii de jos bănuieli, Amarildo se învoi chiar să ciocnească cu ei pentru cinstea făcută hanului de asemenea feţe alese. Se ţinu de cuvânt şi-i părăsi pe proaspeţii chiriaşi abia când vârfurile urechilor şi pomeţii obrajilor îi deveniseră stacojii…

Amarildo era bine dispus, iar cei doi păreau că se simt în sfârşit în largul lor. Încinşi de alcool, deveniseră mai guralivi, învârteau, să le treacă vremea, un titirez şi, printre vorbele rostite neclar la joc, Colorado desluşi câteva care-i ascuţi atenţia la culme. Cei din odaia de sub el se refereau la atacul ce-l săvârşiseră la Defileul Morţii.

— Numai diavolul ăla spurcat, care a tras de sus, ne-a dat peste cap aranjamentul. Învârteşte-l, Lefty, că-i rândul tău, glăsui unul din ei, cu o voce uscată şi leneşă.

— De unde, Jacky! Noi am încurcat-o. Trebuia să le luăm piuitul mai iute văcarilor. Şeful a zăpăcit-o, de fapt. Asta e clar! A avut o zi proastă şi nu s-a hotărât să atacăm decât târziu. Eu rămân la treizeci. Cel ce lăcomeşte, mai mult păgubeşte! Aruncă tu, băftosule!

Un lucru era limpede: şeful dăduse ortul popii! „Cine să fi fost canalia?”

— Ce zici, vom fi crezuţi acasă, Lefty? Iar am sărit ca un bărzăune cu albeaţă ce sunt! Ia-i tu pe toţi, norocosule, şi învârteşte-l mai repede. Mare baftă ai, bă uscatule…

— Să nu spună c-am şters-o, c-a fost cotoioasă, continuă cel cu vocea lui Jacky.

— Dar ştii că treaba nu e rea? Titirezul ăsta nu mai ascultă, parcă este vrăjit. Îmi intră aceleaşi numere ca înainte. Şi de ce să n-aibă încredere în noi? Nu le îndesăm noi banii în buzunare? Cine a dat loviturile? Iar partea leului, ce, am luat-o noi?

— Îhî! făcu Jacky, convins şi nedumerit în acelaşi timp. De nu se ascundeau văcarii ca şopârlele, îi aranjam pe toţi la şase coţi sub pământ.

— Au fost mai dihai ca biberii. N-am apucat să trimit decât unuia un plumb între ochi, se căină Lefty.

— Mă omoară mintea şi nu mă dumiresc. Aşaaa, mai tragi? Trage, frate, cum tragi, aşa ajungi!… Da’ nu mă dumiresc ce hram poartă ăla care le-a sărit în ajutor. Ciocăneşte el pentru cineva, dar asta numai el ştie şi cine l-a trimis acolo. S-a amestecat taman când să zicem hop, şi ai văzut cum s-a terminat tărăşenia. De nu era tipul, guguştiucii erau terminaţi! Cu cei din vale era o joacă să-i lichidăm. Hai învârteşte-l, nu te mai holba la bani. Sunt toţi aici pe masă, n-am tras nimic de la joc…

— Să-l ia dracu, mârâi Lefty. Se pare că rătăceşte în prerie ca un puma singuratic. Şi nu face pe din două prada cu nimeni. După ce dă lovitura, dispare ca o veveriţă. De ce ne-o fi suflat afacerea, să crap dacă pricep? Se scarpină după ceafă Lefty.

— În nici un caz, turma n-ar putea s-o mâne singur. Şi nici n-avea cine să-l ajute, îşi dădu cu presupusul Jacky.

— Asta e clar… Bă, da’ norocos eşti, m-ai speriat ce le bobiceşti, plăti potul Lefty. Pariez că a făcut isprava mai mult ca să-şi treacă vremea! Şi învârteşte-l mai încet, că din nou cade jos. Să-l ia dracu în coarne, să intre-n smoală cu el. Na! Că mi-a căzut şi mie pe unu la treizeci. Te lefteresc, uscatule…

— Ei, şi ce mai tura-vura, conchise Lefty. Dacă o fi fost vreun pistolar mai deocheat ca noi, care se vântura pe-aici? Niciodată nu ştii ce le umblă la ăştia prin cap! Când nu te aştepţi, se răsuceşte şi trage taman în ăla la care râdea până atunci. Ăştia nu sunt ca noi, să ne cunoaştem.

— Să-l ia dracu, Lefty! N-aş pune rămăşag pentru pielea ta că scapă fără găuri, de ne lovim vreodată nas în nas cu el.

— Nici pentru el n-ar fi prea moale. Ţin rămăşag, pe doi pfunzi de aur, că-i pun două cepuri mai sus de centură cu o palmă, dacă mă bat cu el în stradă, se încălzi Lefty.

— De mă găsesc pe aproape, îi sticleşte norocu’ de două ori, se înfierbântă şi Jacky. De data asta nu-l scap. Cum nu l-am scăpat nici pe vânătorul de mufete din Blue Town.

Pentru Colorado, totul devenise clar. Nu mai avea ce să afle. Se hotărî într-o clipită. Îşi încinse centura spânzurată pe scaun – mai întâi verificase încărcătura celor două pistoale. De fapt, hotărârea era luată de el cu mult înainte, când dăduse în grija copilului de grajd pagul. Şi dacă s-ar fi gândit bine, Colorado ar fi recunoscut că ideea îi încolţise când galopa pe urmele nelegiuiţilor.

După cum se înfăţişau lucrurile, nu avea de ales. Lefty şi Jacky nu puteau fi predaţi şerifului din Bridge Town. Avea şanse minime să dovedească că luaseră parte la tâlhăria de la Defileul Morţii. Puteau să-şi fabrice o groază de alibiuri şi ar fi pierdut vremea să dovedească pricina pentru care îi denunţa.

Pe drumul făcut până aici, Colorado se gândise la o sumedenie de planuri. Nemerniciile auzite de la Lefty îl făcură şi mai dârz în ce hotărâse… Bănuia că şi acesta era un pistolar renumit în Texas şi nici Jacky nu putea să fie de lepădat. Altfel, dreptatea se putea şi cumpăra. Nu aurul băgase în păcat sufletele atâtor şerifi în vest? Şi ce dovezi putea prezenta în scris la biroul şerifului din Bridge Town? Iar pentru asta trebuia să şi scrie… Până să facă el treaba asta plictisitoare, cei doi spălau putina… „Şi, să fim sinceri, îşi vorbi în continuare vânătorul, nici numele de Colorado nu cade prea bine la stomac celor din New Mexico. Armele să fie acelea care să judece! hotărî. Dar dacă judecata plumbilor va fi strâmbă?” Simţi o durere ca un fier roşu trecut prin inimă, ca ori de câte ori era într-o grea cumpănă. Dar în viaţa sa plină de primejdii nu o dată s-a găsit faţă-n faţă cu moartea.

Colorado reuşi să-şi stăpânească emoţia. Acum era gata pentru orice. Cu agilitatea unei pisici se ridică pe glaful ferestrei apoi îşi dădu drumul în gol, pe balconul camerei de jos. Căzu pe vârfuri, fără zgomot. Cu amândouă pistoalele în mâini trecu prin perdeaua de hârtie foşnitoare în încăpere, unde cei doi îl priveau înlemniţi…