Capitolul IXCântarea peonilor

Se însera şi mă retrăsesem cu bătrânul Ştefan spre o margine a ocolului. Şedeam sub un stejar brumăriu, lângă focul încropit din găteje, privind flăcările cum muşcau cu lăcomie din crăcile uscate. Din depărtare, hămăitul plângăreţ al unui câine se lovi de muchia dealului, ajungând până la noi şi mai neajutorat. Apa începuse să fiarbă în ceaun, iar mirosul porumbului dat în clocot, ne vesti că vom avea o cină pe cinste. Deasupra, stelele, nesfârşit lan panoramic, îşi unduiau pâlpâirile, amestecându-se ca mărgăritarele într-o mare vineţie. Aerul în aparenţă liniştit suferise o neînţeleasă transformare. Părea invadat de un praf sidefiu şi începu să se albească de-a binelea, când vântul purtă colilia plopilor scămoşi pe deasupra gospodăriei tovarăşului meu povestitor. Numai la câţiva paşi de noi susura o apă rozând pietrele din vadul unui crac al Sâmbetei. În vale, satul începuse să-şi scapere amnarele ferestrelor şi lumini neprecise luciră ca ochii câinilor de prerie. Şirurile de molizi şi carpeni înneguraţi sub straiele acelei veri, arătau ca nişte înfricoşătoare canioane, iluzii ale închipuirilor mele înfierbântate. Povestea lui Ştefan Şercanu se depăna mai departe, prinzându-mă în mreje nevăzute. Pătura mişcătoare, silenţioasă şi colilie, stăpânea întinderea peluzei, luând înfăţişarea unui voal diafan, urzit de meştera şi neîntrecuta natură. Fantasticele şi feericele închipuiri îmi dădeau din nou târcoale. Ţipete de păsări mărunte, pornite în peregrinare nocturnă, mă purtară iar pe meleagurile zugrăvite de faimosul vânător din Vestul Îndepărtat. Din nou povestirea lui îmi aduse aproape eroii care se mişcau iar în mirifica scenă, depănându-şi întâmplările care se petrecuseră după întoarcerea băieţilor de la ranchuri din lunga şi riscanta călătorie făcută până la apele întinse ale fluviului Colorado…

Gerry sosise la ranch, fără să deschidă uşile batante ale saloonului din Blue Town. Dintr-o singură privire înţelesese totul, iar Murphy l-a îndemnat să nu mai zăbovească în oraş. Trebuia mai întâi să vadă ce fac ai săi. Şi să afle în primul rând părerea celor de la ranch despre cauzele care-l aduseseră pe Paulo în ştreang.

Când îl văzură pe Gerry, feţele plânse ale celor de aici se mai luminară. Nu cu mult înainte sosise Timber care le adusese ultimele veşti despre Paulo, stârnind jalea tuturor. Cecilly şi ceilalţi aflaseră de la Dick că Paulo va fi spânzurat. Băiatul le povestise cum a decurs procesul, cât de încinsă fusese atmosfera de la saloon. Dovezile măsluite aduse de Harris şi mai apoi acuzarea îl zăpăciseră de tot pe Dick. De fapt nu fusese el singurul care rămăsese cu gura căscată. Mulţi dintre cei de aici se scărpinaseră prostiţi în cap la început, ca apoi, spre sfârşitul acuzării să rămână de-a dreptul consternaţi. Totul fusese ticluit ca la carte. Aşa de bine fusese regizată mascarada, că nimeni din saloon n-a îndrăznit să-şi vâre pielea în saramură pentru Paulo.

Când Blaky galopa pe sub arcul de scânduri, mama şi sora lui Gerry, înarmate şi îmbrăcate cu ce le căzuse la îndemână, urcaseră scara gabrioletei. Se grăbeau să ajungă în Blue Town, pentru a vedea cu ochii lor, ce urechilor abia le venea a crede. Era o treabă ce nu putea suferi amânare. Timber sărise în şa, iar iapa lui costelivă, numai piele şi ciolane, năpârlită din nou, se postase în spatele gabrioletei. De această dată le însoţea şi Dick. Trebuiau să-l aducă pe Paulo, pentru că grija pentru îngropăciunea argatului, era o treabă a lor, neputând-o lăsa la cheremul celor de acolo.

— Vai, Gerry, bucuria că te văd îmi este stăvilită de amărăciune. Inima parcă mi-a fost tăiată în două, îi zise Annie, lipindu-se la pieptul său, podidită de plâns. Veştile aduse de Dick au căzut ca un trăsnet. Domnul Billy King ne-a dat atâtea speranţe, dar au fost doar vorbe goale.

— Sărmanul Paulo! Afurisită faptă i-au aruncat blestemaţii pe cap, vorbi şi Cecilly. Deşi nu-i vinovat, i-au luat zilele ca la hoţii de drumul mare.

Gerry, din ce în ce mai înmărmurit, asculta vorbele mamei sale trecute prin necazuri şi un timp n-a putut să-şi dea nici o părere. Cele două femeii fuseseră podidite de un plâns convulsiv şi tânărul emoţionat le-a cuprins în braţe, să le liniştească. Printre suspine, ele îşi mărturiseau temerile că necazurile lor nu se vor termina numai cu atât.

Tânărul Mulligan încercă să-şi facă o părere despre cele petrecute, dar extenuat de lunga călătorie şi de cele văzute aici, nu reuşi să închege o idee ca lumea. Toată povestea era alambicată şi sinistră, i se părea de necrezut. Avea nevoie de timp să se poată dezmetici.

Femeile n-au mai plecat în Blue Town. Timber descălecase şi el. Plecase doar Dick, însoţit de un argat de la ranchul lui Gallanger, ca să-l aducă pe Paulo.

Frământat de cele întâmplate, Gerry se descotorosi de hanţele prăfuite şi se îmbăie, în ciubărul cu apa pregătită de Cecilly. De la ultima scaldă făcută într-un lac de munte în Arizona, Gerry nu mai simţise mângâierea săpunului pe umerii săi aspriţi de întăritura cămăşii. Ronţăind în colţul gurii un chiştoc de ţigară şi cocoţat pe marginea mesei, Timber îl puse la curent cu toate întâmplările petrecute de când plecaseră în California.

La început, Gerry avusese impresia că se află pradă unui coşmar. Dar pe măsură ce bătrânul îl punea în curent cu faptele, înţelegea că cei de la ranch trecuseră prin primejdii afurisite, nu glumă. Generozitatea lui Billy King îi apăru pe de-a-ntregul dubioasă. N-avea nevoie de mărinimia lui şi-şi făcu la iuţeală socoteala în câţi ani va putea plăti datoria către bancher. Pe cele o sută de capete de vite luase preţ bun, cam optsprezece dolari bucata. Cu ce-i mai revenea din slujba făcută la Murphy, putea achita lui Billy cam două mii de dolari. Pentru rest urma să se învoiască cu bancherul şi să stabilească sorocul ratelor şi dobânzile pentru fiecare an. Stând la masă, avându-l în dreapta sa pe Timber, îl descusu să afle câteva lucruri rămase neclare. Observase, că ori de câte ori venea vorba de Billy King, mama sa şi mai ales Annie, nu erau deloc zgârcite cu laudele pentru bunele lui maniere. Gerry era surprins, nu-i cădeau de loc bine aceste păreri. Chiar Timber, un vulpoi bătrân, uns cu toate alifiile vieţii, mirosise că nu era lucru curat la mijloc. Deşi îl aşteptau treburi importante în Blue Town, dragostea pentru flăcăul lui Mulligan şi rachiul golit pe jumătate din sticlă îl convinseseră să rămână la masă. Când Cecilly şi Annie tocmai puseseră masa, Timber se scuză bâlbâit, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori dădea peste cap mai mult decât tainul obişnuit, încălecă iapa şi dispăru pe drumul ce cobora spre Blue Town. Nici Cecilly şi nici Annie nu observaseră şuşotelile dintre Gerry şi Timber, care din acel moment începuse să stea pe ghimpi, împărţindu-şi privirile între negurile ce se adânceau afară şi sticla pe jumătate golită de rachiu. Cum după plecarea lui Timber femeile aduseră din nou în discuţie pe Billy King, Gerry se hotărî să-şi spună sincer părerea pe un ton cât mai tăios. Se văzu nevoit să bată însă în retragere, în faţa dârzeniei doamnei Mulligan.

— Nu te ştiam atât de suspicios, Gerry! vorbi şi Annie cu voce tăiată. Domnul King este un gentleman! Cine altul ar fi făcut atâtea pentru noi, fără să pretindă nici un capăt de aţă?

— Şi de ce îşi aruncă banii în vânt? Trebuie să existe un dedesubt, le privi Gerry pe sub sprâncene, fără să le înfrunte totuşi.

— Tu întotdeauna ai văzut totul în negru! Că nu te arunci departe de Tom, aproape se mânie doamna Mulligan. În toate vezi numai lucruri ascunse şi suspectezi pe toată lumea, de parcă ai fi marshall şi nu cowboy, la Gallanger.

— N-am zis că a fost bun cu voi, fiindcă neapărat ascunde vreun gând! Dar mi se pare că ceva totuşi este în neregulă. Povestea asta cu chitanţa este tare încurcată şi simt că mă trage în jos ca un bolovan, oricât aş vrea să plutesc pe nori lângă voi…

— Nici eu nu ştiu dacă se ascunde ceva aici. Tom nu mi-a tăinuit niciodată nimic şi nu cred să fi luat vreun secret cu el în mormânt. Oricum, nu putea pierde cinci mii de dolari, chiar beat mort să fi fost, căzu pe gânduri Cecilly.

— Vezi că păşeşti pe drumu’ meu? Hai să privim lucrurile la rece, mamă…

— Eu, Gerry, băiete, nu-mi prea schimb cu una, cu două, părerile. Da’ domnul Billy pierde, săracu’, o sumă frumuşică. Dacă aici a fost ceva, numai Pearson şi-a băgat codiţa, încercă mama lui Gerry să găsească un ispăşitor pentru răul îndurat.

Gerry înţelese că nu-i va fi uşor să le schimbe părerile despre Billy King. Încercă să-i scoată gărgăunii din cap măcar Anniei, dar fu înconjurat până la urmă de o tăcere ostentativă.

O înţelegea pe Cecilly şi ştia că, dacă-i intrase ceva în cap, cu greu va putea cineva să i-l scoată de acolo.

Cecilly Mulligan era o femeie voinică, robustă şi nu ştiuse niciodată ce este odihna. Îl urmase pe Tom Mulligan în Texas, împărţind la început carul cu coviltir, în care-şi duceau bruma de lucruri. Stăpâniră apoi primul şopron sub care au dormit, iar mai târziu casa din chirpici, cu două încăperi. S-au stabilit aici, în Blue Town, cu gândul să-şi facă un rost. Au primit pământ la împroprietărire, la care, muncind cu sârg, au mai adăugat cu timpul ceva păşune. Cu multă trudă, şi-au înmulţit vitele, ridicând apoi cabana din bârne în care locuiau acum, reuşind astfel să se salte puţin în ochii celor din Blue Town.

Vorbă rea n-auzise niciodată de la Tom. Doar că-i mai plăcea uneori să tragă la măsea şi s-o lungească la câte o carte, la joc. Obişnuită cu ai săi care o binecuvântaseră când s-a urcat în car lângă Tom, pornind-o taman din Tennesse, aici, în Texas, nu înţelegea de ce Gerry se crampona atât, dacă ursita îl hărăzise Anniei pe Billy King. „De ce şi-o fi vârând ăsta mic nasul unde nu-i fierbe oala? Este adevărat, fata mea n-a cunoscut şi nici n-a stat pe la porţi cu vreun bărbat. Iar dacă o trage aţa spre Billy şi spre oraş, am să le dau şi eu binecuvântarea!”.

Gerry o auzise vorbind de una singură şi se ferise să intre în odaia unde ea îi pregătea patul pentru dormit. Ştia că bătrânei i se învrăjbiseră gândurile şi putea s-o apuce una din vestitele ei pofte de vorbit, din care era cu neputinţă s-o opreşti. Gerry o lăsă deci în apele ei. Ultimele întâmplări, moartea lui Paulo, lunga călătorie, emoţiile trăite în Arizona, îl obosiseră peste măsură.

Mărinimia lui Billy King îi trezise însă lui Gerry negre bănuieli. Dar Annie, în naivitatea ei, nici nu voia să audă de aşa ceva.

În sfârşit, sosi şi harabaua lui Timber, scoţându-l pe Gerry din amorţeala în care se afla. Plânsetele se înnădiră şi umplură ferma. Paulo fusese iubit şi, orice i s-ar fi aruncat în cârcă, el rămânea de-al lor. Chiar ucigaşul lui Warner să fi fost, cei de la ranchul lui Mulligan îi iertau fapta. Fiecare era încredinţat că Paulo ar fi făcut-o numai spre binele stăpânilor şi al celor care mâncau o pâine la ranch. Îl jeliră toţi, şi nici Gerry nu-şi putu stăpâni câteva lacrimi. Vederea credinciosului slujitor omorât de cei din Blue Town îl îndârji şi mai mult pe tânăr.

— Preotul Thomson, în ruptul capului, nu vrea să-l slujească, le aduse Timber vestea auzită chiar din gura parohului protestant.

— Da’ ce i-a venit părintelui? sări Cecilly, cernită, cu vocea energică încă.

— Zice că, dacă a murit spânzurat, nu-i face nici o slujbă, fiindcă degeaba i-o ţine. Sufletul tot n-o să i-l mai primească în rai şi nici în purgatoriu n-o să intre. Se spune că preotul i-a vorbit înainte de a-i pune ştreangul, cerându-i să-şi recunoască fapta. Dar alde Paulo nici n-a vrut să audă, ţinând-o morţiş că n-are ce recunoaşte. Şi aşa zice părintele Thomson că a făcut de la el destule. Peste voia lui Paulo i-a citit câteva rugăciuni.

În odăiţa strâmtă, care fusese până atunci a lui Paulo, se aşternuse o tăcere apăsătoare. Cele câteva feştile aprinse aruncau înfricoşătoare fantasme pe albul pereţilor, iar vocea lui Timber suna ca un glas al binelui, venit să nesocotească vrerea unui destin ursit strâmb şi ticălos.

Gerry cântări încă o dată situaţia, şi găsi că-i va fi aproape cu neputinţă să-şi ducă la îndeplinire planul ce nu-l desăvârşise încă. I-ar fi trebuit mai multă putere, poate de zece ori mai mare, dar de unde să ia atâta forţă? Ştia că duşmanii de acum erau numeroşi, iar în cruzime şi viclenie erau neîntrecuţi.

Cu o sumedenie de zile în urmă, scăpase a doua oară de moarte ca prin urechile acului şi nu aflase nici acum cui datorau salvarea lor de la Defileul Morţii, cine era călăreţul misterios ce-i salutase din vârful canionului. Îi reveniră în gând întâmplările de atunci, care pluteau neclare în acelaşi mister. Gerry îşi aminti că, după ce lucrurile se liniştiseră în Defileul Morţii, cei scăpaţi nevătămaţi întorseseră buzunarele pe dos bandiţilor reduşi la tăcere. Dar oricât s-au chinuit, n-au putut să le stabilească identitatea. Ba nu, să nu mintă, îşi reaminti că la unul descoperiseră un act de naştere, sau aşa ceva. Îl chema Emanuel Salves. Se născuse undeva prin Asientos din Mexic şi se stabilise în Texas, în Navasota. Mai aflaseră că-şi luase picioarele la spinare şi de acolo, citind asta într-o scrisoare primită de la Salves la o adresă din Canyon City, în Oregon. Clarke o buchisise, căci el şedea bine cu cititul. Se lămuriseră în acest fel cu cine avuseseră de-a face şi nu se căinau de fel că le-au trimis sufletele în iad. „Alde ăştia îşi schimbă numele în fiecare zi, ca damele cu obrazul subţire batistele, îşi aminti de spusele lui Murphy. Aşa că mare preţ n-o să punem pe palavrele lor, şi nici pe hârtiile astea măsluite, pe care le cară prin buzunare. Vor să dea cu praf în ochii oamenilor cinstiţi”. Îi îngropaseră la repezeală pe bandiţi, să nu-i lase pradă coioţilor sau vulturilor. Nouă ridicături neregulate din pietroaie acopereau leşurile, marcând acum locul unde erau să-şi piardă viaţa.

Pentru Roy Wilkins şi Gavin, împuşcaţi de bandiţi, săpaseră în prundişul râului două gropi şi ca să-i apere de vizitele lupilor, au adunat o groază de pietroaie, după care Murphy şi Hyde au înfipt doi stâlpi din lemn tânăr, pe care scrijeliră numele lor şi pricina morţii.

Cât a durat drumul spre California, Gerry nu mai avusese ochi pentru frumuseţea şi sălbăticia locurilor pe unde au trecut. Văile ce li se deschideau în faţă, livezile cu pomi roditori, viile mănoase, grădinile din apropierea fluviului Colorado erau la fel de neobservate ca şi stâncile golaşe şi bucata mărişoară din deşertul Gila, unde şerpii cu clopoţei năpădiseră printre tulpinile golaşe ale cactuşilor învelite în năstruşnice zale din ţepi.

La târg au mai întârziat până le-a venit omul pe care-l aşteptau. Ar fi putut obţine şi de la alţi negustori preţuri frumoase pentru vite, dar vorba o avuseseră cu Matt Clame, care nu fusese de găsit. Să nu piardă din greutate după drumul obositor, animalele au fost mânate pe un tăpşan lung de câteva mile şi lat de două ori pe atât, pe valea Gilei, unde aveau iarbă din belşug. Preţul căpătat, după ce Matt Clame sosise, l-a mulţumit pe Murphy. Şi pentru că târgul fusese pe cinste, nu s-au grăbit cu întoarcerea. Le-au trebuit trei zile, ca să-şi poată spăla cu bere praful cărat în fundul plămânilor. Trăseseră la un han cunoscut de Murphy, aşezat pe Colorado, unde nu le-a lipsit nimic, în saloon aveau muzică, băutură câtă voiau, aşa că, după cele îndurate pe drum, fiecare îşi lua răsplata după voia inimii.

Shadow şi Clarke, răniţi la braţ, fuseseră oblojiţi de Burt. Încă de pe drum le scosese cu vârful cuţitului, plumbii din carne, îmbătându-i în toată legea, să nu facă cine ştie ce trăsnaie. Oricum, nu era treabă uşoară să-şi fi pierdut câte un braţ… Când ajunseseră aici, nici n-au vrut să audă de doctor. Mirajul oraşului mare de frontieră era mai puternic decât orice alifie sau leac doftoricesc. Şi pe deasupra le rămâneau şi ceva dolari în buzunare. Oricum, i-au cheltuit cu mai multă plăcere în saloonul înceţoşat de fumul ţigărilor, cu masa încărcată de halbe, admirând gălăgioşi picioarele şi jocul dansatoarelor. Urletele şi aplauzele celor care înghiţeau pâcla de fum îi dezmorţiseră şi pe ei. Cele câteva girls de culoare, ce-şi ziceau „Stelele Coloradoului”, au coborât după fiecare număr în sală. Fără să înţeleagă cum, Clarke s-a trezit cu una în braţe, comandând un scotch dublu pentru proaspăta amică, iar pentru cei de la mesele din jur câte o halbă la fiecare. N-a fost deloc uşor pentru Murphy să-i scoată de acolo, în aerul răcoros al nopţii. Era vremea să se întoarcă la fermele lăsate hăt, departe, în Texas…

Apariţia lui Lowel, cherchelit în lege şi mergând pe mai multe cărări, boscorodind numai el ştia ce, îl readuse pe Gerry în prezent. Se înduioşa de starea băiatului şi-l susţinu rezemându-l de lăturoaiele barăcii. Cineva îl ajută şi-l târâră în odaia lui… Rămas iar singur, Gerry îşi ordonă puţin gândurile. „Paulo a fost spânzurat pentru vina că l-a omorât pe Warner şi Travie. Noi ar fi trebuit să ne încărcăm lucrurile şi să plecăm de aici, pentru că tata pierduse la Pearson cinci mii de dolari. Paulo i-ar fi omorât pe Warner şi Travie, pentru că aceştia veneau cu hotărârea marshall-ului, care era aidoma cu cea a lui Willy şi Pearson. Iar Billy King a plătit datoria lui Pearson pentru ranch… Dar din care motive? Numai că este el generos? Îşi doreşte să-l trimită oraşul pe el, Billy King, la alegerile parţiale? Sau face paradă de atâtea virtuţi numai să-i cadă cu tronc Anniei? Face pe fălosul, să-i sucească minţile Anniei, că prea i se aprind obrajii, când mama aduce vorba despre el…”

Acum îl conduceau la groapă pe omul care le slujise cu atâta credinţă la ranch, durerea apăsându-le la toţi sufletele. Cei din consiliu s-au opus ca Paulo să fie îngropat în ţintirimul oraşului. Numai Billy King avusese o altă părere, şi întregul consiliu a închis ochii. Au admis să-i facă loc în ţintirim, într-o margine năpădită de mărăcinişuri ce acopereau locul în întregime. Tot Timber le adusese şi această veste, iar Cecilly şi Annie nici n-au mai vrut să ştie de cei din Blue Town, cerând să-l îngroape pe Paulo sub un stejar pufos, unde-i plăcea lui să stea. Paulo trăise atâţia ani la ranch şi nu se cădea să-l îndepărteze de gospodăria pe care o slujise până la moarte. Gerry s-a opus.

Până la urmă tot Billy King i-a ajutat, scoţându-i din impas. Doctorul Mayer luase poziţia mutului, împrumutată de la Weslley. Profesorului i se năzărise că nu se cade ca un ucigaş să stea lângă ceilalţi creştini cumsecade. Cât de colo se vedea mâna lui Thomson în ceea ce susţinea Guernnsey. Willy, care ştia că Billy King admisese să fie îngropat mai afară, într-un colţ, s-a mulţumit să mormăie ceva, care a fost tălmăcit de Billy ca un fel de da. Timber fiind pe aproape şi auzind aceste veşti, alergase iar într-un suflet la ranch.

Acum, bătrânul cioclu era ca întotdeauna în fruntea alaiului, mânându-şi iapa costelivă spre ţintirim şi privind în jos, canonit numai el ştia de ce gânduri.

Harabaua trosnea din încheieturi, hurducăind pe drumul gloduros. Scoarţele fuseseră scoase, ca bătrânul Paulo să poată fi văzut de cei prin faţa cărora trecea cortegiul. Cecilly şi Annie se aflau în gabrioletă, iar Gerry, călărind alături, îşi strunea mustangul să n-o ia razna. Dick şi Lowel mai în spate, înarmaţi şi ei, cu pălăriile lăsate pe ochi, călăreau gravi şi posaci. Cortegiul era urmărit de figurile încruntate ale celor din Blue Town. Warner fusese iubit în orăşel, la fel şi Travie şi nu le venea la socoteală ca Paulo să fie purtat, aşa, ziua în amiaza-mare, sfidător, pe sub nasul lor. Când au trecut pe lângă străzile cu casele pipernicite şi sărăcăcioase ale peonilor, un număr mare de ţărani, bărbaţi şi femei s-au revărsat în strada mare, urmându-l pe Paulo.

Pe măsură ce înaintau, cortegiul creştea şi aşa înmulţit trecu prin faţa Salonului Fericirii, înţesat la ora aceea de muşterii. Era duminică şi mulţi clienţi ocazionali erau adunaţi la câte un păhărel, alături de obişnuiţii localului. Obiceiul de a trage obloanele când trecea un mort n-a fost respectat. În prag ieşiseră Pearson, Harris şi Allison, iar Willy îşi iţea capul chel la fereastră, privind temător în strada mare, ca după ursul scăpat din lanţ. Billy King se arătase în faţa uşilor batante pentru câteva momente, părând impresionat de proporţiile procesiunii.

Preotul Thomson îşi căutase treabă în absidă, ferindu-şi obrazul de privirile nesăbuiţilor care cinsteau un rătăcit întru Domnul. „Aici, la câţiva paşi de saloon au vrut să-l cureţe pe Steve ciracii lui Pearson, şi eu fusesem cât pe aci să iau un glonţ sub piele”. Gândurile lui Gerry zburaseră fără voie la întâmplările din noaptea când Pearson manipulase la joc cinci birlici, ca să-l toace de puţinii bani ce-i avea. „El şi-a riscat viaţa pentru mine, fără să i-o fi cerut-o cineva, iar eu nu m-am încumetat nici măcar să-l caut, să aflu ceva de soarta lui. Oare o mai fi în viaţă? Cei care răscoliseră atunci cabana, au reuşit să-l prindă? Aşa cum era, în convalescenţă, o fi izbutit Steve să se descotorosească de ei, sau l-au lichidat?” Gerry îşi rememora întâmplările aşa cum s-au petrecut, îl văzu pe Steve căzut în stradă, doborât de gloanţele trase după zidul din chirpici. „Nici soarta mea n-ar fi fost mai strălucită. Plumbii m-au căutat, dar îngerul meu mi-a fost aproape”. Numai Timber ştia că Mayer se înşelase privitor la Steve. Vânătorul avusese şapte vieţi şi nişte coaste zdravene, care n-au lăsat glonţul să treacă. Tot lui Timber trebuia să-i mulţumească pentru zilele de care a avut nevoie ca să-l îngrijească pe Steve. Furia celui ce se alesese cu o gaură în mână şi a fratelui său Jacky, n-ar fi fost potolită până nu l-ar fi ucis pe Steve. Cât timp zăcuse la ranch neputincios, vânătorul n-ar fi avut nici o şansă de scăpare. Abia, foarte târziu au descoperit ceva şi le-au întors casa pe dos. Nu era imposibil să-l fi urmărit pe Timber. El trecea în fiecare zi la ranch şi la Gallanger, să-i aducă ştiri lui Gerry cu ce se mai petrecea la saloon. Se cutremură, amintindu-şi că, în primele zile, Steve se zbătuse între viaţă şi moarte. Numai Annie, cu răbdarea ei îngerească, a reuşit să-l readucă printre cei vii, turnându-i din doctoria lăsată de doctorul Clisholm ori de câte ori rănitul părea gata să-i părăsească. Nopţi în şir, degetele Anniei, care acum ţineau capetele hăţurilor, înmuiaseră compresele pentru Steve în apă amestecată cu oţet aromat, să-i ia din fierbinţeală. Vedea şi acum castronul din lut ars înflorat, care stătea permanent lângă căpătâiul lui Steve. Apoi, soarele răsărise sfios deasupra ranchului, furişându-se copleşit de gânduri spre asfinţit. Steve se însănătoşise repede, dar era îngrijit în continuare de Annie. Ştirile că rănitul este încă slab şi fragil ca un porţelan, îl făcură pe Gerry bănuitor, pricepând că în sufletul surorii sale se înfiripase un sentiment curios… Şi Cecilly observase o transformare la Annie şi a povăţuit-o chiar să nu-i intre băiatul în suflet. Nu ştiau mai nimic de tânărul acesta. Poate are acolo, de unde a venit, nevastă şi copii. Că aşa sunt ăştia, cutreieră-lume. Ţin câte o femeie în fiecare stat şi la fiecare îi lasă amintire un plod.

Gerry îşi aminti cum i-a surprins într-o dimineaţă stând pe o bancă, şi, privindu-se în ochi, păreau că s-au întâlnit după o lungă despărţire.

S-a ferit să nu-l vadă, dar curiozitatea l-a mânat să mai întoarcă o dată capul. Annie era în braţele lui Steve. Vânătorul îi mângâia frăţeşte viţele mătăsoase ale părului, căzute peste pieptul lui bandajat. Era aproape sigur că între ei se aprinsese flacăra dragostei. Gerry nu prea înţelegea nici el acest sentiment. Este adevărat că într-un timp se apropiase mai mult de una din fetele de la Happy Saloon. Era ros de gelozie pentru uşurinţa ei de a se aşeza la orice masă. I-a înţeles apoi dorinţa de a-şi strânge bani. Într-un timp îi dădea de înţeles că intenţiona chiar să închege împreună o gospodărie. A aprobat intenţiile fetei. Spre uluiala lui însă, fata şi-a făcut un nou angajament într-alt oraş şi nu i-a mai dat de urmă…

Vorbele aruncate fetelor din Blue Town, când trecea călare prin faţa porţilor, erau mai mult în glumă. Niciodată nu-i dăduse prin gând să stea la taifas mai serios cu vreuna. În zilele de sărbătoare, când tinerii din Blue Town se strângeau la dans, Gerry prefera un scotch măsurat de Buxton, sau o partidă de poker la masa de joc.

Când trecuseră prin faţa saloonului, Gerry observase cum privirile lui Billy King o căutau pe Annie. N-a scăpat din vedere cum s-a înclinat exagerat în faţa mamei sale şi cum Cecilly a ridicat batista, în semn că a recunoscut atenţia lui. Annie îşi studia gesturile, voind evident să placă. „Poate a uitat de Steve, de vreme ce se uită la acest Billy King? Cu siguranţă că nici nu mai ştie de ce stă acum pe capră!” gândi Gerry cu răutate. În acel moment, bancherul trăgea tacticos din trabuc, părând sigur şi stăpân pe el. Privirile lui măsuraseră pe cei care urmau harabaua şi pe femeile peonilor ce presărau petale galbene.

Au ajuns la intrarea în ţintirim. Iapa lui Timber, flămânzită, se încăpăţână să pască buruianul crescut aici din belşug. Mai mulţi peoni îi luară sicriul în spinare, purtându-l printre mormintele răzleţite pe coasta dealului. Cu multă trudă, schimbându-şi umărul de câteva ori, au ajuns la o margine a ţintirimului, de unde se întindea preria până hăt-departe, spre apa plumburie a Pecosului. Timber se îngrijise de toate. La căpătâiul unei alei înguste tăiate în mărăciniş, le descoperi tainiţa de veci a lui Paulo, săpată chiar în dimineaţa aceea.

L-au îngropat după datină, iar Alfred Timber scoase de sub haina lui neagră de toate zilele o carte soioasă de rugăciuni. Dădu glas câtorva versete, înflorind inimile celor de faţă. Nimeni n-a putut face vreo deosebire între ce turuia Timber de ceea ce stâlcea în latineşte, la asemenea ocazii, preotul Thomson. După ce Timber îşi termină zicerea, un mănunchi de voci se adunară într-un cucernic cor. Melodia, cântată în limba peonilor, părea venită din altă lume… Ea umplu grădina ţintirimului, ridicându-se în văzduh. Era o rugă izvorâtă din piepturi muncite şi arse de soare şi trimisă înaltului, de un cor de arhangheli cu voci tăioase şi grave. Solemnă, natura rămase în nemişcare, şi melodia se înălţă nestingherită, risipindu-se în sângele fiecăruia şi încătuşându-le inimile… Intensitatea cântecului crescu, trecând dincolo de marginile ţintirimului până departe spre Colţii Şacalului, măturând întregul Blue Town… Şi cei din uşa Salonului Fericirii, care auziseră rugăciunile cântate de peoni, rămaseră pe gânduri. Era prima oară când în Blue Town se petreceau asemenea lucruri şi fapta trebuia sărbătorită cu nişte înghiţituri zdravene de whisky, să se poată rumega mai bine tâlcul ei…

Micul alai s-a reîntors în oraş, mulţumit de ce făptuise, făcând un ocol şi trecând pe strada mare. Mănunchiul de peoni salutară cu demnitate pe cei de la ranch, retrăgându-se spre casele presărate pe cele două margini ale lui Blue Town. În liniştea care se lăsase, se auzea din depărtare căderea apelor în cascada din apropierea Colţilor Şacalului, unde, în ziua Sfântului Laurenţiu, ţăranii se strângeau să se roage pentru un an ploios şi lipsit de vânturi. Răscoliţi de cântarea ţăranilor spanioli, cei trei Mulligan, tăcuţi, se lăsară purtaţi în pasul măsurat şi potolit al cailor…

Billy King nu pierdu însă prilejul de-a ieşi în calea celor de la ranch. Cu neprefăcută întristare le prezentă sincerele lui condoleanţe. Vocea îi tremura, iar când atinse mâna Anniei întârzie puţin, fapt ce o făcu pe fată să roşească. Gerry nu catadicsise să-i întoarcă bineţea, rămânând mut şi de nepătruns în şa. Stăpânul băncii nu se dădu bătut şi se apropie de Gerry, trecând prin faţa lui Blaky, ce-şi întinsese gâtul după un fir ţepos de iarbă.

— Îmi pare nespus de rău, Gerry, pentru cele întâmplate! I-am spus şi doamnei Cecilly. Am încercat totul, dar au fost prezentate nişte fapte, cum spune Willy, probe, cum le-aş numi eu, contra lui Paulo… Şi vezi, Gerry, când eşti în faţa unor fapte… E greu, te rog să mă crezi…

Gerry îl privi câteva momente, dar tocmai când se pregătea să riposteze în felul său sincer şi repezit, Cecilly îi luă vorba din gură.

— Am auzit, domnule King, că s-au arătat, cum le spune, nişte probe… da, ăsta-i cuvântul folosit şi de domnul Willy. Dar de probele astea, Dumnezeu să mă ierte, noi nu ştiam nimic. Cei care le-au adus acolo prea le ştiau pe de rost…

— Nici eu, doamnă Cecilly, sincer să fiu, n-aş fi crezut una ca asta. Mai mult, la început m-am oferit chiar să-l apăr pe bătrân. Nu ştiu ce i-a venit, că nici n-a vrut să audă de aşa ceva…

— Am auzit de întâmplare, domnule Billy, şi vă mulţumesc pentru tot. Ne vom plăti noi odată şi odată în vreun fel oarecare…

— Nu, din contră, protestă jovial Billy. Să nu faceţi acest lucru! M-aş simţi rău de tot. N-am făcut decât ce-mi ordona datoria faţă de aproapele meu.

Figura deschisă a lui Billy King şi privirea sinceră ce o îndrepta spre Gerry îl făcură pe tânăr să se foiască în şa.

— Oricum, domnule Billy, v-aţi interesat cum n-ar fi făcut altul, de noi. Mâna întinsă de dumneavoastră ne-a înlesnit să îndurăm mai lesne aceste nenorociri.

— Aţi trecut prin multe şi aţi luat parte la destule, le vorbi din nou Billy, roşindu-se sub barba nerasă de câteva zile. Privirile-i căutau pe cele ale Anniei şi se odihniră câteva clipe în cele două lacuri limpezi de culoarea albăstrelelor.

— Să nu uitaţi să ne faceţi o vizită, domnule Billy, reînnoi invitaţia mama lui Gerry. Ne-ar face plăcere, oricând aţi veni la noi la ranch. De la moartea lui Tom, nu ne calcă pragul mai nimeni.

— Vă mulţumesc pentru invitaţie, doamnă Cecilly. Am să trec cu plăcere pe la ranch, când mi-o fi în drum. Tot vroiam să merg pentru câteva zile spre Roswell, în New Mexico, aşa că am să profit de ocazie.

— Vă rugăm să treceţi chiar mai înainte de a avea drum, sări Annie, roşindu-se imperceptibil de nechibzuinţa cuvintelor lăsate să-i scape.

— Sunteţi prea bună, încântătoare domnişoară Annie. Am să ţin seama de această invitaţie ce mă onorează. Mai ales că aş vrea să schimb şi câteva vorbe cu Gerry, căruia i-a priit aerul din Arizona şi California. Nu încape vorbă doamnă Cecilly, de când a lipsit, mi se pare că s-a mai împlinit puţin.

— Mi-a priit de era să-mi iasă pe nas, domnule Billy, vorbi acru Gerry. Poate aţi auzit că ai lui Wilkins şi Gavin poartă straie cernite. Lor aerul de acolo le-a scurtat viaţa. Şi n-a lipsit mult să-i urmăm. N-a fost deloc glumă căldura iscată în Defileul Morţii, vă rog să credeţi!

Gerry se miră cum de s-a stăpânit să nu-i trântească nişte vorbe care să-l usture, aşa cum i se întâmpla ori de câte ori discuta cu vreun ins pe care nu-l înghiţea. Iar Billy King era exact omul care-l călca pe bătături. Nu-l avea la stomac şi pace…

— Păi n-ar fi rău, Gerry, când ai drum spre Blue Town, să treci cu Murphy şi ceilalţi, să stăm la o parolă despre cum s-au petrecut lucrurile. Poate ne mai sfătuim şi facem ceva. Că vom mai avea de dus vite în California. Şi decât să fim hărţuiţi de desperados, e mai bine să le transportăm cu trenul până la Yuma… Poate vom vorbi chiar cu marshall-ul din Poenix, să facă cercetări în ţinut. Nu strică să ia urma tâlharilor. Altfel vor face şi alte ticăloşii…

— Bine că l-am văzut acasă, domnule Billy. N-aş fi avut odihnă până aş fi închis ochii, dacă i s-ar fi întâmplat ceva. Eu l-am sfătuit să plece cu Murphy, să ducă la oborul din California bruma de vite rămasă la păşunat. Că acolo totdeauna s-a luat un preţ mai bun.

— Că bine spuneţi, doamnă Cecilly. Şi fiindcă aţi adus vorba, cum a fost, Gerry, târgul în California?

— Le-am dat cu optsprezece dolari bucata, răspunse acru cel întrebat.

— N-a fost de loc rău târgul. Au intrat deci bani bunişori în buzunarele crescătorilor noştri de vite.

— N-a fost rău, domnule King. Dar era cât pe-aci să-l încheie alţii în locul nostru, iar atunci nu-i costa nici atât pe cei care preluau târgul…

Cuvintele lui Gerry se prelinseră pe lângă Billy, care fie că nu pricepuse tâlcul lor, fie că nu voise să lungească vorba, îşi continuă ideile.

— Şi ziceţi că v-aţi descurcat la ananghie? Bravo, băieţi! Deşi nu m-am născut în Blue Town, este o cinste pentru oraşul nostru să aibă asemenea cetăţeni. Îmi închipui că n-a fost lucru uşor să vă treziţi tam-nesam cu hoţii la drumul mare. Şi aţi lichidat mulţi din ei? Sau i-aţi lăsat pentru alţii? Iartă-mi curiozitatea, Gerry, îl ţintui el. În oraş circulă atâtea vorbe şi nu ştiu ce să iau de bun…

— Cam nouă au dat ortu’ popii la Defileul Morţii. Numai doi au tulit-o ca potârnichile, urmăriţi de un pistolar a-ntâia, din câte mi-am dat seama.

Figura lui Billy King se lungi de uimire, iar ochii i se aprinseră ca de febră.

— Şi cine era acest pistolar a-ntâia?

— Nu l-am văzut la faţă, dar era un hombre straşnic!

— Am auzit, într-adevăr, că i s-a dus faima în vest. Circulă atâtea lucruri pe seama lui. Pesemne că i-a şi curăţat pe cei doi, că nu puteau să-i scape, de vreme ce este atât de vestit în New Mexico şi Arizona…

— Acolo îi lichidase taman pe cei mai afurisiţi, care ne vânaseră ca pe coioţi, se porni Gerry să povestească. Apoi s-a luat după urmele celor care au dat bir cu fugiţii. Şi nu mai dau două cepe degerate acum pe viaţa lor, domnule Billy. Soarta lor este pecetluită…

— Mi-ar face cinste să-l ştiu şi eu. Un cavaler al pistolului, un straşnic ochitor, vorba ta.

— Dar ar fi cazul să mergem, interveni doamna Mulligan. Îl rog pe domnul Billy să nu se supere, dar mai avem drum. Ranchul nostru nu-i la doi paşi…

— Nu vă faceţi griji, doamnă Cecilly! Eu vă rog să mă scuzaţi că v-am reţinut atât. Dar era un moment deosebit, şi pe Gerry nu l-am văzut de atâta vreme! Mai ales c-a trecut prin atâtea la Defileul Morţii.

— Sunteţi prea amabil, domnule Billy. Am să mă gândesc la vorbele dumneavoastră. Acum sunt prea îndurerată.

— Am fost foarte sincer, doamnă Cecilly, mi-a făcut multă plăcere! întări curtenitor Billy King, ajutându-le pe doamna Mulligan şi pe Annie să urce scara gabrioletei.

Gerry, rămas în şa, îl urni în sfârşit pe Blaky, care se frământase în acest timp pe loc. Dick şi Lowel se ţinuseră deoparte, şuşotind numai ei ştiau ce, cu pălăriile pe o sprânceană.

— Uitasem să vă spun, domnule Billy, i se adresă Gerry, înainte de plecare. În privinţa lui Paulo sunt destule lucruri încurcate. Am să caut să aflu adevărul din toată drăcovenia asta încâlcită.

— Păi ai dosarul, Gerry! Nu prea e voie, dar… hai. Îl cunoşteai pe condamnat, poate n-ar fi rău să te uiţi prin acte. N-o să curgă sânge din cer, dacă ai să citeşti. Am să-l rog pe domnul Willy să calce de această dată canoanele legii şi să te lase să frunzăreşti d-a fir a păr polologhia de la proces. De găseşti ceva în neregulă, Gerry, spune-mi te rog şi vom discuta cu Willy. Eu te ajut din toată inima…

Vocea lui Billy King fu acoperită de tropotul cailor şi de zgomotul roţilor gabrioletei ce se depărta scrâşnind peste prundişul din glodul drumului.

Gerry pornise în trapul calului, aruncând o căutătură rău prevestitoare spre uşile batante ale saloonului, retrăind iar scena când fusese aruncat de-a berbeleacul şi mângâiat cu vârful cizmei în spate. Din nou, chipul luminos al lui Steve îi apăru, şi un dor aprig de a-l revedea îl cuprinse. Ce n-ar fi dat, în acel moment, să-l poată regăsi şi împreună să-i caute pe cei care-i atacaseră în Defileul Morţii. „Oare o mai fi în viaţă? se întrebă Gerry. Pe bandiţii care-l urmăreau ca nişte puma hămesite o fi reuşit Steve să-i înşele? Oricum, speranţele de a scăpa erau destul de şubrede. De când fusese rănit, nu se mai ridicase în şa. Cum s-ar fi putut ţine atunci pe spinarea calului hăituit de cei doi?”

Soarele coborâse la orizont, aprinzându-l cu o vâlvătaie de foc şi pregătindu-se să apună într-o adunătură de cactuşi. Tivul orizontului era acum vopsit în culori de jar, arămii. Nu prea departe începură să se profileze siluetele înfricoşătoare ale Colţilor Şacalului…

După ce trecură râul tumultuos după ploaia din ajun şi lăsară în urmă podul, Gerry se porni să blesteme ferma lui Allison, pe lângă care treceau. Cabana construită nu de mult, atunci când pusese mâna pe pământuri, era cea mai arătoasă din ţinut. Ţarcurile lui se înmulţiseră, iar când strângea vitele de la păşunat abia încăpeau în împrejmuiri. Câţiva din oamenii care tândăleau ziua pe la saloon acum tocmai îndesau într-un corral mai bine de două sute de animale strânse din valea Pecosului. De unde se aflau, Gerry nu putea să le zărească figurile neîngrijite, care mai de care mai deocheate. Erau adunaţi din orăşelele fierbinţi, lăsându-şi sufletele cumpărate pentru bani. Aceşti indivizi plini de vicii erau în stare de orice. „Nu ar fi de mirare ca unul dintre ei să fi tras în Steve. Ăştia nu se dau în lături de la nimic”, îşi mărturisi în gând…

Cabana, ridicată din bârne, peste un brâu din piatră, era întinsă pe o lungime de circa cincizeci de picioare şi lată de treizeci. În acel adăpost dormeau peste douăzeci de oameni.

Gerry ştia că în timpul zilei, o parte din aceşti oameni lâncezeau în saloon, aşteptând ordinele stăpânului. Allison se îngrijea, de fapt, de toate treburile ranchului şi de ţinerea în frâu a oamenilor.

Un firicel alburiu de fum se tot îngroşa, ridicându-se pe deasupra barăcii. „Servesc masă caldă în seara aceasta, hahalerele…” îşi spuse tânărul Mulligan.

Gabrioleta înainta, iar Gerry, stânjenit de întunericul potrivnic, începu să piardă din ochi ranchul lui Allison, acum amestecat cu umbrele şirete ale vegetaţiei şi ale Colţilor Şacalului.

Silueta pătrăţoasă a gaterului, care se afla nu departe de ranchul lui Allison, se ivi leneşă din întuneric. Câteva lumini la ferestre arătau că cei care foloseau ferestrăul se pregăteau de înnoptat. Pământul luat de la peoni pe mai nimica şi hărnicia râului deviat din albia lui veche, îi aduceau lui Harris o sumă frumuşică.

Ziua se stingea ca flacăra de opaiţ şi culorile strălucitoare ale cactuşilor înfloriţi nu mai puteau fi deosebite. Mirosul puternic şi plăcut al florilor de cactuşi stăpânea drumul. Gerry era mândru de puterea şi sănătatea din trupul lui Blaky. Calul ar fi vrut s-o rupă la fugă, fremătat tot de neastâmpăr. O necunoscută vigoare îl cuprinse. Ca o străfulgerare, lui Gerry îi veni din nou în minte înfruntarea lui cu moartea de la Defileul Morţii, când a scăpat ca prin urechile acului. Din seara aceea, o mână uriaşă şi nevăzută îl înzestrase cu o altă soartă. Se născuse din nou. Căpătase ceva din tăria şi dârzenia lui Archie. Simţea în sânge noua lui viaţă, pentru care nu se mai temea. Trebuia însă să lupte s-o păstreze, aşa cum a reuşit la Defileul Morţii.

O învălmăşeală de gânduri îl dominase, iar Gerry nu reuşi să aleagă decât unul. Era convins că trebuie să pândească cu ochii veşnic deschişi. Rămânând în picioare şi ager va putea apăra pe ai săi. Altfel, cele două fiinţe dragi vor fi luate ca două biete frunze de un vârtej turbat şi neostoit. Trebuiau mai întâi lămurite câteva lucruri pe care în ruptul capului nu le-ar fi încredinţat altcuiva. Şi nici timp prea mult nu avea. Totul însă va fi cercetat cu răbdare şi nu va lăsa vremea să acopere hidoşenia lucrurilor.

În momentul când trecea pe lângă pământul ce fusese odinioară a lui Sammy, stăpânit acum de Harris, Gerry se gândi că hapsânii de Allison şi Harris acaparaseră de acum tot ţinutul de la marginea lizierei de corcoduşi, sădiţi de Tom Mulligan, până la ţarinile sărace ale peonilor.

Privi cerul lăsat mult într-o rână şi i se păru că norii dănţuiau într-o horă sinistră. În formele lor hidoase, înfricoşătoare, Gerry văzu semne ce nu prevesteau nimic bun pentru cei cărora el le jurase răzbunare…

În acest timp, Cecilly şi Annie, pe banca gabrioletei, sporovăiau într-una numai ele ştiau ce, fără să tulbure gândurile lui Gerry. Tânărul li se părea complet schimbat, de când se întorsese din lunga călătorie până la Yuma.

Un şuvoi de căldură îi trecu lui Gerry prin lungul spinării, apoi o linişte sfântă se aşternu în sufletul său, o dată cu lăsarea întunericului. Această pace ca odihna de apoi, îl înştiinţa că este în restanţă cu mai bine de zece nopţi nedormite pe drum. Gerry ştia că fără împrospătarea forţelor nu putea să aibă mâna sigură şi iute, nici mintea limpede pentru ce îl aştepta… „Dar până una, alta, mâine am să iau de la capăt munca la Gallanger, să scot viţeii din turmă, să-i dăngăluiesc…”