Capitolul VIIIProcesul

Era într-una din dimineţile de sfârşit de vară, şi odată cu ieşirea soarelui din spatele malurilor înverzite ale Pecosului, podişul texan se trezea la viaţă. În Blue Town, când noaptea încă se mai îngemăna cu ziua, peonii se suiau în căruţe cu coviltire, la care înhămau catâri, şi claie peste grămadă, taţii şi copiii mai răsăriţi se abăteau pe drumurile prăfoase, spre locuri. Sculate cu noaptea-n cap, să-i pornească la ţarini, femeile peonilor îi petreceau cu privirile până ce caravanele dispăreau pe drumul colbuit, dincolo de Colţii Şacalului.

Când scrâşnetul fierului de pe roţi se mai auzea încă, surd, îndepărtat, Weslley îşi aprindea focul sub foalele afumate şi hărtănite, iar hârşâitul fierăstrăului lui Timber îşi făcea auzită simfonia cobitoare ce plutea ca o piază rea asupra oraşului.

Nu după mult timp începeau să se ridice obloanele la prăvălii şi se desferecau lacătele drugilor de fier sau broaştele uşilor grele şi butucănoase. Întâi se stropea în faţa prăvăliilor mai arătoase ale lui Billy King, apoi udătura împrăştiată de stropitori cuprindea şi pământul de la faţadele celorlalte. Să nu se veştejească culorile stridente ale pânzeturilor spânzurate alandala în vitrine, apărătoare din pânze de doc, spălăcite şi murdare erau întinse repede pe drugii de fier din dreptul geamurilor mari. Se ivea întâi o pată decolorată deasupra vitrinei unui store ţinut de un armean, apoi răsăreau nenumărate asemenea pete, ca nişte ciuperci uriaşe, aliniate în rând cu celelalte, la fel de jerpelite.

La puţin timp se trezea şi saloonul, unde Dona Hilda, cochetă şi sprintenă, îşi făcea apariţia, cu un fel de şorţ în faţă, înflorat ca un batic. Cele două şnapsuri luate înainte şi o felie de pâine unsă cu o tocătură piperată, peste care storcea o lămâie, erau micul ei dejun.

Ca de obicei, Buxton spăla tabla zincată a tejghelei, neterminând asta niciodată. Apoi clătea măsurile gradate, lincăindu-le cu câteva fire de apă dintr-o găleată veşnic plină. Fiecare dintre aceste măsuri servea pentru toate băuturile câte erau pe rafturi, fără alegere.

Ferestrele de sus ale saloonului rămâneau de fiecare dată ferecate în balamale. Acoperite de hârtii decolorate şi pătate de muşte, cele patru geamlâcuri de la camerele ce dădeau în stradă, ocupate de Katy, Sally, Lola şi Betty stăvileau lumina grăbită a dimineţii. Dansatoarele cu fală îndoielnică în ţinut se culcau totdeauna după miezul nopţii şi dormeau până ziua în amiaza-mare, când Buxton le trezea, lovindu-le vârtos în uşă, cu bocancii săi potcoviţi.

Ca de obicei, înainte de sunetul clopoţelului care vestea începerea unei noi zile de clasă, învăţătorul Guernnsey cerceta cu ochi de cloşcă rândul de elevi, făcând inspecţia la unghii şi curăţenia pantofilor. La intrarea în şcoală, de fiecare dată, privirile i se opreau la gardul în paragină. Ideea cu săditul arbuştilor de măceş, aşa cum promisese părinţilor veniţi la şezători, nu-i dădea astâmpăr. Ea îi revenea ori de câte ori trecea prin faţa curţii tipografului Turnney şi-i admira gardul viu, veşnic înflorit.

Preotul Thomson îşi respecta ritualul zilnic, bătând de trei ori clopotul şi aducând prinos Fecioarei. Faptul că zorile îşi revărsau lumina peste casele lor trebuia să-i facă fericiţi pe cei din Blue Town. Aceste minuni ale Ziditorului şi slujitorilor săi îi îndemnau să-şi tămăduiască sufletele. Două ceasuri mai târziu, cu plastronul veşnic rufos şi ghetrele neîncheiate, Willy Simson venea la judecătorie, cu ochii cârpiţi de nesomn, iar ajutorul lui Billy King, Liston, desfereca lacătul de la zăbrelele băncii oraşului, aşteptându-şi şeful să deschidă sertarele şi casa de fier.

Clienţii instituţiei oneste, în plină înflorire, nu trebuiau să aştepte. Aşa cereau interesele băncii şi ale celor ce se ocupau de prosperitatea ei. În faţa saloonului, Pedro peonul îşi rânduia blazat marfa în grămăjoare, după preţ. Agrişe, coacăze, alune sălbatice şi tot felul de fructe strânse din sihlă şi de pe malul împădurit al Pecosului. Nimeni de aici nu se uita la astfel de verzituri, care le aminteau însă locuitorilor că un anotimp se consumase şi altul îl urma. Fructele de sezon le aduna din puzderia de pomi ce umbreau lungul drumului şi din încâlciturile de tufişuri ce despărţeau gospodăriile între ele. După ce-şi făţuia marfa, peonul îşi începea moţăitul sub sombreroul său de pai cât toate zilele. La răstimpuri îşi ştergea broboanele de sudoare de pe fruntea sa smeadă, războindu-se cu câte o muscă agresivă. Se trezea sfădindu-se singur cu el şi înjurând câte o nuntă de câini ce-i răsturna grămăjoarele rânduite pe rogojină. Se mai înfuria când tătăroii de copii din apropiere i-o împuţinau şterpelindu-i marfa, mai mult să facă haz de Pedro, decât să le ţie de foame…

Cam în acelaşi timp sosea gheaţa, adusă de William dintr-o peşteră a unui negustor, pe care o căra într-o cotigă trasă de un măgăruş. Venea şi carnea comandată de Dona Hilda, soseau şi legumele de sezon…

Orăşelul era trezit la viaţă şi gospodinele se foiau prin brutărie, magazine, fierărie şi în măcelăria deschisă de două ori pe săptămână. Cei scoşi din casă de treburi se mişcau care încotro, până când soarele începea să dogorească. Atunci toţi, ca vorbiţi, se ascundeau prin umbrarele alese anume şi picoteau, aşteptând ca arşiţa să se domolească. Oraşul trăia în aceste ore mai ales prin copileţul care roia ca ereţii pe uliţi. Dispăreau şi ei pentru puţin la ora prânzului, să-şi potolească foamea pe la casele lor, revărsându-se din nou pe străzi, ca să se adune apoi prin curţi, când ziua se retrăgea sfioasă şi adormită de zăpuşeala ce se răsfăţa încă pe întinsul preriei, iar taţii se întorceau de la treburi.

În dimineaţa de care vorbim însă, mai toate obiceiurile au fost răsturnate cu susul în jos. Întâmplarea era absolut ieşită din comun şi oricât de preocupaţi de afaceri ar fi voit oamenii să pară, ceea ce văzuseră cu ochii lor întrecea orice imaginaţie. Descoperirea o făcuse peonul care, de astă dată, venise încărcat cu piersici californiene şi cu alune culese de dincolo de Colţii Şacalului. Pedro îşi aşternuse rogojina, să-şi poată rândui piersicile mari zemoase. Îi era chiar teamă să nu se înmoaie de arşiţă şi să piardă bunătate de câştig. La început a crezut că Warner şi Travie nu mai sunt în toate minţile. Că au căpiat sau au băut până în zori, culcându-se amândoi pe cal. Că era calul lui Warner, asta era fără îndoială. Îl recunoscuse după petele de pe corp şi după urechile pătate la vârfuri cu alb. Apropiindu-se zâmbind de hazul lucrurilor, mai, mai să creadă că nici n-au putut să se trântească singuri aşa cum erau pe bietul animal. Că ameţiţi de băutură cum or fi căzut pe sub mese, s-o fi îndurat vreun chefliu, sau chiar Buxton, să-i aşeze pe spatele animalului. Farsă de era, era tare bine ticluită, fiind vorba taman de oamenii legii, care nu se dădeau deloc în lături când era de spart gâtul unei sticle cu băutură tare. Când vru să se reîntoarcă la rogojină, ceva închis la culoare lipit de obrazul lui Travie îi atrase atenţia. Apropiindu-se, întreaga grozăvie îl lovi în moalele capului. Scăpă coşul din mână şi ca apucat de streche o tuli în susul străzii mari, ţipând cât îl ţinea gura.

— Sărmanu’ domnu’ Henry şi Travie omorâţi ca hoţii la drumu’ mare şi legaţi de cai… Oh, Santa Maria Madre, fie iertaţi, Santa Maria Madre…

Doctorul Mayer, cu haina pe umeri şi cu un picior încălţat, iar celălalt vârât într-un ciorap, sosi într-un suflet. Ochelarii, în rame subţiri de aur, se abureau mereu şi abia reuşea să vadă grozăvia ce i se înfăţişa. Când îşi reveni, ceru să fie chemat Timber. Sosit imediat, acesta fu apucat ba de fierbinţeli, ba scuturat de friguri. Nu reuşi să-şi descleşteze gura decât după ce deşertă două pahare zdravene cu whisky, pe gâtul lui nesăţios… Apărură imediat şi Weslley cu Guernnsey. Câţiva şcolari mai răsăriţi se ţinură coadă după învăţător, să caşte gura ca la panoramă. Willy, ce nu-şi arătase încă faţa, fu chemat de Billy King, să descurce câteva treburi în faţa celor din consiliul de conducere al oraşului.

În Blue Town ştiau şi picii de-o şchioapă că Willy nu însoţise pe Henry Warner şi Travie la marshall-ul din Fort Saint. Verificarea semnăturii lui Mulligan era o treabă ce interesa pe toată lumea şi nu mai puţin pe Willy, care era în primul rând obligat să descurce neînţelegerea ivită între Pearson şi ai lui Mulligan.

Willy le povesti că-i întâlnise pe Warner şi Travie şi că-i spusese lui, deşi nu le convenise, că, cică, actele erau în regulă. Îi mai împărtăşise că şi la Fort Saint li s-a spus răspicat că legea trebuie respectată, chiar dacă, la beţie, Tom Mulligan şi-a aruncat pe masa de joc tot ce avea. Dovezile erau clare şi nu trebuie să se mai facă atâtea discuţii. Averea lui Cecilly Mulligan revenea pe drept lui Pearson. Aşa cum, pentru gater, o bună parte din pământuri fuseseră luate peonilor, pe o despăgubire de nimic, toţi din consiliu votând pentru asta. Pearson nu avea nevoie să dea nici acum socoteală pentru ranchul lui Mulligan. Willy povesti cum cei doi abia sosiţi de la marshall nici nu veniseră bine în Blue Town, că se şi grăbiseră chiar în seara aceea să le aducă la cunoştinţă ălora de la ranch vestea, de parcă ar fi venit încărcaţi cu cine ştie ce minunăţii. El, Willy, l-a povăţuit să-i lase măcar până a doua zi, că n-o crăpa cerul în două, dar ţi-ai găsit cu Warner! Îi căşunase şi pace… Ţinuse să le spună el primu’ lui alde Mulligan să-şi ia tălpăşiţa în altă parte, că în Blue Town nu mai puteau face purici. Le ducea plocon şi poliţa, să aibă crezământ.

— Mai departe, domnule Billy, eu nu mai ştiu ce-a fost! Am venit în oraş, să mă desprăfuiesc şi să mă bag în hârdău, să fac o baie în toată legea. Să nu mă uite la faţă prietenii, am luat cu ei un păhărel la mine în birou. Au fost şi domnul Harris, şi Allison şi, pe legea mea, dacă ne-am plictisit.

— Bine, Willy, dar de ce n-ai însoţit pe Warner la ranch, la Mulligan? se intrigă din senin Billy King.

— Eram obosit, domnule Billy, răspunse în doi peri Willy, şi apoi voiam să-i văd pe lumină. Ce rost avea să bat pustietăţile acelea prin întuneric, când puteam face acelaşi lucru ca oamenii, pe lumină? Că n-a băgat Dumnezeu zilele în sac. Şi domnul Pearson nu aflase încă nimic.

— Poate ai văzut şi dumneata că ai lui Mulligan puneau mult preţ pe răspunsul de la marshall. Aşa că nu era rău să te fi dus.

— Eu am ţinut să mergem astăzi, în zori, domnule Billy, şi n-am avut o idee rea, orice s-ar spune. Dar Warner a insistat într-una să se ducă neîntârziat. Parcă l-a tras aţa, pe legea mea… Mai puteau aştepta câteva zile chiar…

— Vorba judecătorului are mai multă preţuire, Willy, din câte ştiu eu. Warner şi Travie mânuiau, ce e drept, mai bine pistolul, dar n-aveau duhul dumitale. Cred că nu spun nimic greşit?

— Domnule Billy, îmi băgaţi pricină, de parcă eu m-aş face vinovat că Warner a apucat-o razna spre ranch, la ai lui Mulligan. Ce, puteam eu să schimb ce în frunte le-a fost scris?

— Vai de mine, Willy, dar n-am zis eu asta! Şi nici nu sunt în drept să spun lucruri pe care nu le pot controla. Dar, dacă eraţi împreună, nu se întâmpla poate nenorocirea…

— La dracu’ cu toate! Tare sunt greu de cap, pe cinstea mea! Păi, e cusută cu aţă albă, îşi scărpină Harris părul blond, parcă aşezat cu furca pe cap. Numai ai lui acest Mulligan i-au făcut de petrecanie şerifului şi lui Travie al nostru. Asta acum e clar ca lumina dimineţii!

— Eu n-am spus acest lucru, Harris, vorbi de sus Billy King. Nici măcar n-am gândit aşa ceva! De unde ai scos-o?

— Nimic mai simplu, domnule Billy, se amestecă Allison.

— Şi dacă n-au fost ei şi aruncaţi vina asta teribilă, care nu-i de loc uşoară, în cârca oamenilor? Faceţi un păcat, să ştiţi, care nu se spală uşor, îi sfredeli primarul oraşului.

— Atunci cine să fi fost? protestă Harris. S-au dus să le spună că hârtia este bună şi că trebuie să dea banii, sau să-şi ia valea. Asta este clar! Dar Paulo ce-a făcut? I-a luat în braţe şi i-a sărutat pe amândoi obrajii de fericire? Da’ de unde, domnule Billy! I-a altoit în numele tatălui, cum nu s-a văzut în Blue Town. Era şi firesc să creadă că şeriful s-a dat cu Pearson şi-i expediază la plimbare din ranch. L-a pândit la plecare, i-a trimis câţiva plumbi în scăfârlie şi gata, i-a terminat. La o căruţă de oale, o măciucă e de-ajuns, când stai pitit pe stânca. Ori, slavă Domnului, cinci gloanţe bune de cap au fost mult peste ce puteau să încaseze fiecare din ei. Eu nu zic că s-a întâmplat taman aşa. Mi-am dat cu presupusul, că gura este lăsată sub nas ca să putem vorbi cu ea…

— Că ai gură, Harris, asta se vede şi este foarte bine, îl lăudă Billy. Cum o foloseşti, asta e altceva. Eu nu cred că Paulo a făcut isprava asta. Ce zici, Pearson? Dumneata pari tare lovit de ştire şi nu ţi-ai dat cu presupusul în nici un fel…

— Nu ştiu ce să mai cred, domnule Billy! Warner i-a apărat atunci când cu chitanţa şi ei l-au curăţat când nu le-a mai convenit. La început părea încurcată de tot afacerea asta, dar apele au început să se limpezească.

— Şi ce, Pearson, ăstora ai lui Mulligan le-a fost pe plac vreodată adevărul? Au ţinut-o una şi bună! ridică tonul Harris. Credeţi că le-a mers la stomac să audă, aşa verde în obraz, cum i-o fi trăsnit prin cap lui Warner să le-o zică, să-şi caute alt cuib toţi câţi erau acolo? Sau poate ăştia i-au împuşcat înainte de a veni la ei, la ranch? I-au pândit după ce s-au despărţit de Willy…

— Nu ştiţi că unora le place mai mult o minciună adevărată, decât un adevăr mincinos, ticlui o legătură de vorbe Willy, care-l nedumeriră adânc pe Harris.

Billy King îl privi pe sub sprâncene, luând un aer grav, protector. Încercă să tacă, dar nu reuşi să rămână deoparte.

— Willy, nu avem acum timp de cimilituri şi nici momentul nu-i potrivit. Dacă Mayer şi-a făcut datoria, atunci să fim cu toţii la înălţime, să-i cinstim pe aceşti viteji. Căci au fost viteji, Pearson, nu crezi?

— Au fost, domnule Billy, cum să nu! De vreme ce au înfruntat duşmanul la el acasă? Cum s-ar putea numi altfel?

— Vai, cum i-au mai ciuruit nelegiuiţii! se amestecă Donna Hilda, ştergându-se la ochi cu colţul unei batiste de voal, scoasă din manşeta rochiei din tweed, cu mâneci lungi.

— Iar cheltuiala o suport eu, dragă Willy! Să mi se treacă totul mie, în cont. Nu vreau să împovărăm pe nimeni, mai ales că pe ai lui Warner şi Travie nu-i prea dau banii afară din casă. Să-i spuneţi asta lui Timber, dacă mai este pe aici.

— Înţeles, domnule Billy! îl aprobă Willy.

— Oamenilor care au slujit legea în Blue Town să li se facă onorurile ca unor cetăţeni de ispravă, de către urbea noastră. Nu-i aşa, Weslley? îl întrebă Billy pe fierar.

— Aşa-i, Domnule Billy! Am fost atent la discuţie şi eram la acelaşi gând cu ce aţi glăsuit.

— Şi ce facem cu ticălosul care şi-a mânjit labele cu sângele şerifului? Ar trebui să-i vârâm ceva plumb sub piele, se aprinse Harris. Furia ce-l cuprinsese părea cât se poate de sinceră.

— Nu-l lăsăm nici dacă s-ar tupila ca şopârla printre ierburi, îl secondă Willy. Să-şi ia pedeapsa, aşa cum spune legea.

— Şi de ce mai aşteptăm? se repezi din nou Harris, care părea mai furios decât toţi împotriva celui bănuit de săvârşirea crimei.

— Aşteptăm s-o şteargă iepureşte spre New Mexico, de unde s-a aciuat aici, cu peonii lui fără căpătâi? se auzi o altă voce.

— Îl linşăm! Să-l facem mărunţele! se repezi un bărbos, lung de nu se mai termina, apropiindu-se de grupul celor care trecuseră acum în saloon. Era făcut Paulo, nu glumă! clămpăni bărbosul. Dăduse peste cap vreo trei rachiuri şi a mai desfăcut o sticlă, să-i ţină de urât pe drum. Şi turuia că dreptatea e de partea lui Mulligan, că Dumnezeu este peon şi ţine cu el şi cu ai lui Mulligan. Că diavolul n-o să triumfe, că se apropie Sfânta Maria Mare şi toţi dracii sunt ferecaţi pentru post, să nu împingă în ispită pe cei care trag iute pistolul din şold. Mai zicea că Mulligan, să fi jucat chiar trei săptămâni la rând, n-avea cum pierde atâta bănet! Că era o sforărie în toată regula, pe care n-o credeau nici ţâncii…

— Domnule Willy, toţi vorbiţi de parcă aţi fi fost martori, se auzi vocea Donei Hilda. Prea le aranjaţi aşa cum vă convine… Este păcat de sufletul bătrânului, că-l osândiţi poate pe nedrept…

— Tu fugi sus şi nu-ţi băga nasu’ în treburile bărbaţilor! se înfoie Pearson. Şi voi ce căscaţi gura, dihori afurisiţi? se repezi la o ceată de copii ai peonilor, strânşi în dreptul uşilor batante.

— N-ar trebui să schimbăm câteva vorbe cu ai lui Mulligan? Să aflăm dacă au ştire de fapta lui Paulo? interveni Donnald.

Rancherul sosise într-un suflet, cu doi cowboys de la fermă şi crezu că-i de datoria sa să-şi dea cu presupusul auzind cele întâmplate.

— Ce atâta vorbă, domnule Billy? Alde Paulo i-a găurit fără milă şi noi parlamentăm? Să-l linşăm pe mexican, asta trebuie să facem acum. Să-l jupuim de viu! urlă Allison.

— Să-l tragem pe roată! se auzi o voce aspră şi rea din apropierea tejghelei.

— Să-l spânzurăm de arţar, ca pe Tinnley cel pistruiat, care a tras în pastorul Antonini, îşi înfipse tocurile cizmelor în podelele salonului un cowboy venit de la Murphy. Mai înainte îşi făcuse curaj cu un sfert de brandy, pe care-l băuse fără să-l lase de la gură.

— Dar cu judecată, se amestecă Willy. Iadul şi raiul nu-şi primesc pensionarii, decât cu acte în regulă. Nu putem lăsa omu’ pe drumuri, orbecăind între smoală şi flori de agave. Hai să-i luminăm calea iadului, dacă el şi-a ales-o. Ce, noi i-am apăsat degetul pe trăgaci? Dacă a făptuit acest asasinat necugetat – uite mi se zburleşte păru’ în cap, ca la arici – n-are decât s-o tragă! îşi fixă cu greutate pince-nez-ul, tuşind enervat.

Cinismul lui Willy plăcu aproape tuturor, afară de Billy, care-l privi lung, cu o faţă ce nu spunea nimic.

— Nu ştiu cum ar fi, Willy, dacă Paulo te-ar desfoia ca pe varză? Crezi că te-ar lăsa să mai hotărăşti?

Willy se bâlbâi, vru să mai zică ceva, dar vocea lui Pearson interveni salvatoare:

— Willy, din câte cunosc, până una-alta, dumneata trebuie să preiei acum şi treaba de şerif. N-ar fi rău dacă ne-ai zice să ne urnim!

— Păi, e foarte clar, Pearson, îşi împinse înainte pieptul uscat judecătorul. Îl chemăm de faţă pe casapul ăsta de Paulo şi-l judecăm. Scapă, scapă! Nu scapă, nu scapă! Ce mai tura-vura! De-i vinovat, îi lungim gâtul cu o palmă.

— Şi dacă nu vine? îl privi pieziş Pearson.

— Îl luăm pe sus, că n-o cântări cât o cămilă. Numai să nu fugă la peonii săi jigăriţi în New Mexico.

— Şi de-acolo îl aducem, că nu-i peste ocean! Şi-n gaură de şarpe de intră, tot îi adulmecăm urma, se burzului Weslley. Cât mi-s de bătrân, n-am mirosit flori de la mort, ca să-mi fi pierdut simţul… Şi când sunt răcit, în afară că mă fac lac de apă, guturai n-am, de când m-am abonat la Buxton, la câte unul dublu fără sodă.

— Atunci să trimitem pe careva să-l someze şi să-l expedieze ‘ncoa, încercă Harris să dea o idee practică, pe placul celor de faţă. Altfel, e râsul pe pământ de ne scapă din mâini.

— Eu zic să-l invităm aici! Să-l ţinem în celulă pentru judecată. Că ce-i în labă e şi pe tavă. De-l lăsăm slobod, ne va alerga prin văgăunile Guadalupei şi n-o s-o scoatem uşor la capăt!

Billy King ceru părerea celorlalţi din consiliu, adică lui Weslley, profesorul Guernnsey şi lui Mayer. Toţi se învoiră să facă aşa cum era mai bine, cum propusese Willy adică, să-l invite pe Paulo la oficiu, să-l descoasă despre fapta lui şi să-l ferece în celula din oficiu până la judecată. După spusele lui Weslley, o zi, două, că nu se răsturnase carul cu zile în Blue Town. Warner şi Travie muriseră şi era cusut cu aţă albă că numai Paulo putea fi făptaşul. Cine altul decât sluga credincioasă a bătrânului Mulligan putea să tragă atâtea gloanţe în ei? Putea oare uita Paulo că rancherul îl adusese în Blue Town, cu mulţi ani în urmă? Iar de atunci împărţiseră împreună necazurile şi muncile în ranch.

Pearson şi Allison moşteniseră o ură de moarte împotriva nordiştilor şi a celor care îi ajutaseră în înaintarea lor spre sud, în timpul războiului de secesiune. Aveau acum prilejul să termine cu unul bănuit de necredinţă, atunci când izbucnise războiul. Aşa că îşi frecau mulţumiţi mâinile…

A doua zi, Willy, însoţit de ajutorul lui Billy King, trimişi de consiliu la Mulligan, la ranch, nu reuşiră să facă mai nimic. Cei de acolo se baricadaseră, auzind despre ce este vorba. S-au întors cu coada între picioare, ca nişte cotei scuturaţi în dinţi de un dulău pornit pe harţă. Liston, ce-l însoţise pe Willy, mulţumise la toţi sfinţii din cer că nu-i vătămaseră scăfârlia.

Ca să fie mai bine înţeleşi, câteva gloanţe tot trecuseră prin ochiurile de la pod, tulburând încremeneala acelei zile. Deci, riposta celor de la ranchul lui Mulligan era foarte clară, hotărârea lor era nestrămutată.

— Până nu vine Gerry, Gerry Mulligan, nu vedeţi faţa la Paulo şi a niciunuia de aici. Noi spus la voi mult, foarte mult, clar, că nu credem în hârtii mincinoase pe care arătaţi. Să vină şerif, Henry Warner şi Travie, că ei mers pentru asta la Fort Saint…

Willy încercă să explice că este nevoie de el pentru lămurirea unor lucruri care încâlciseră mai rău treburile, dar vorbele i se risipiră în zăduful acelei zile fierbinţi.

— Paulo nu vine nici mort, domnule Billy, îl înştiinţă, la întoarcere, pe bancher. Cred că nu-i nimic de făcut. S-au baricadat în dosul obloanelor şi dacă încercăm să-i scoatem, pierdem cu siguranţă oameni.

— Ai vreo idee ce s-ar putea face? aruncă Billy vorbele spre stăpânul saloonului. Dar dumneata, domnule învăţător Guernnsey, ce zici? îl luă în primire de cum îl zări. Să-i chemăm şi pe Weslley şi pe doctorul Mayer, să fim cu toţii, propuse Billy King. Hai, cine aleargă după ei? Să fie de la început martori la ce vom vorbi.

Weslley, într-un suflet, se prezentă primul. Era cu şorţul de lucru, un fost chaps rămas din tinereţe, când fusese cowboy. Faţa şi mâinile le avea murdare de zgură şi funingine.

— Ascultaţi ce veste ne aduce Willy. Gândiţi-vă bine la ce spune şi să vorbiţi răspicat, să ştim ce hotărâm, le recomandă Billy.

Aflând tărăşenia, mai toţi căzură pe gânduri. Oricât se străduiră cei din consiliu, nu putură îndruga vreo idee ca lumea, care să semene cât de cât cu părerea judecătorului. Siliţi, împinşi cu vorbe ticluite şi meşteşugite de către Willy, cei de faţă bolborosiră ceva care fu luat ca o aprobare de judecător.

Pearson, primind, chipurile, instrucţiuni de la Willy, strânse câţiva oameni şi, în frunte cu Harris şi Allison, se îndreptară spre ranchul lui Mulligan. Era de acum noapte şi oamenii din spatele baricadei, adică Paulo, băieţii Dick şi Lowel, Annie, nici n-au vrut să audă că trebuie să părăsească ferma. Cât despre predarea lui Paulo, cei din Blue Town puteau să aştepte până li s-or lungi urechile. Numai după ce vor veni Gerry cu Murphy din California, vor hotărî ce au de făcut.

A urmat un schimb violent de focuri şi doi dintre cei trimişi să-l invite pe Paulo în Blue Town au fost răniţi uşor. Folosind un vicleşug al indienilor, asediatorii spintecară aerul cu săgeţi aprinse, incendiind coşarul fermei. Câteva limbi de flăcări ţâşniră şi din acoperişul podului casei lui Mulligan. Baricadaţii îşi înteţiră şi ei focurile de armă. Flăcările se înverşunară şi înaintau muşcând din lemnul uscat, pe care-l mistuiau ca pe o iască.

Când soarta oamenilor adăpostiţi în dosul bârnelor părea pecetluită, o voce tună în faţa arcului din scânduri, de la intrare:

— Încetaţi, pentru Dumnezeu! Aţi întrecut orice măsură! Că nu vreţi să-i frigeţi de vii, Harris, Allison, că n-aţi turbat!

Cei doi, pitiţi după două cioturi ale fostului zid de chirpici de la intrarea în ranch, întoarseră stupefiaţi capetele.

— Dar, domnule Billy, noi facem ce ni s-a spus…

— Faceţi pe dracu! Acolo sunt şi femei. Ce, aţi devenit coioţi? Ce v-a rămas în ţeste, rumeguş, talaş sau ce dracu’…

Focurile de armă din apropierea intrării se intensificaseră, acolo unde se aflau oamenii conduşi până atunci de Allison. Ascunşi în spatele unui faeton umplut cu butoaie goale, înaintau spre intrare. Cei din interior trimiteau spre ei o adevărată grindină de gloanţe. Protejaţi de doagele care pocneau de plumbii înţesaţi în ele nimeni n-a fost rănit.

— Hei, voi de colo aţi surzit? Am spus să încetaţi joaca asta! Uite, aici este şi Willy, judecătorul nostru. Ce dovezi mai vreţi? Pearson ne-a spus să-l aducem pe Paulo. Pe ceilalţi vrem numai să-i scoatem, să-şi ia tălpăşiţa.

— Doamnă Mulligan! ţipă Billy King. Sunt eu, Billy, am sosit aici cu Willy, judecătorul… Avem o vorbă cu dumneavoastră…

După ce spusele lui Billy King se stinseră în întunericul din jur, o linişte grea, întreruptă doar de pârâiturile lemnului muşcat de foc, se aşternu în ranchul lui Mulligan.

Allison îşi pierduse răbdarea şi se agita în loc, cu arma pregătită. Zgomotelor dinspre intrare li se adăugară cele făcute de foc. În sfârşit, cuşacul greu fu înlăturat dinapoia uşii mari ce dădea din tindă în interior şi câţiva dintre cei baricadaţi ieşiră tuşind zgomotos în pridvor. Capul încărunţit al doamnei Cecilly Mulligan, cu părul strâns de obicei într-un coc, căzut acum în dezordine pe umăr, se arătă primul în uşă. În mâini ţinea o puşcă de model vechi, hotărâtă s-o descarce în primul care ar fi îndrăznit să-i atace. Înapoia ei, Annie, scrutând întunericul ameninţător şi viclean, îşi aruncase părul pe spate într-un gest curajos şi sfidător. În mâini ţinea puşca kentukiană, pregătită să tragă în oricare ar fi cutezat să-i facă vreun rău mamei sale.

— Dacă nu m-am înşelat cumva, parcă vocea domnului Billy King am auzit-o adineauri? vorbi destul de tare Cecilly.

— Aţi auzit bine, stimată doamnă! Aş vrea să vă spun câteva vorbe, deşi momentul nu este pe măsura dorinţei mele. Hai, băieţi, de ce staţi şi vă uitaţi? se adresă oamenilor lui Allison şi celor doi băieţi de la ranch. Puneţi mâna şi stingeţi ce a mai rămas din coşar, că se-ntinde al dracului de repede focu’ ăsta blestemat! Nu mai trage nimeni, să fie înţeles! Aşa a zis şi Willy, şi el e legea aici!

În timp ce vreo zece găleţi se plimbau din mână în mână, până în vârful coşarului, Billy King urmat de Willy se apropiară mult de tinda cabanei, unde cele două femei şedeau neliniştite, apărate de Paulo, rămas în umbra camerei mari.

— Doamnă Cecilly, îmi vine greu, dar trebuie să-l lăsaţi pe Paulo să vină în Blue Town, să stea de vorbă cu Willy şi cei care mai sunt în consiliu.

După vorbele bancherului se aşternu iar o linişte stingheritoare, până ce nevasta fostului rancher vorbi cu voce stăpânită.

— Eu n-am de zis prea multe, domnule Billy, dar, ajunse afurisita asta de vorbă la noi la ranch, că s-au petrecut în Blue Town lucruri nemaipomenit de încurcate, în care Paulo n-are nici un amestec, ferit-a sfântul.

— Nici eu nu cred ce se aude, doamnă Mulligan, dar judecata va hotărî probabil acelaşi lucru, deci trebuie să-i înlesnim drumul spre adevăr.

— Paulo merge, doamnă Cecilly, îşi îţi bătrânul peon capul în tindă, apoi ieşi în prag. Paulo cunoaşte că este curat ca un prunc de peon şi nu frică la el. Unde Dumnezeu vede adevăr, diavolo nu intră…

— Şi unde nu intră diavolul, Dumnezeu îşi face lăcaş, Paulo, îl completă Willy, fericit că are cu cine să schimbe câteva vorbe de duh.

— Să nu mergi, Paulo! se repezi Annie. Vocea voalată şi melodioasă a fetei suna ca glasul unui înger salvator. Mai stai până vine Gerry. El va lămuri toate lucrurile…

— Dar, domnişoară Annie, consiliul nostru întotdeauna a fost aureolat de har. Despre dreapta lui judecată, nimeni nu s-a plâns până acum. Deşi Zeiţa Justiţiei este îmbrobodită ca o cârtiţă, măsura ei nepărtinitoare stă deasupra oricărei bârfe… Când suntem lângă ea, ochii noştri sunt larg deschişi şi ferit-a sfântul să fi scăpat ceva din ce nu trebuie…

— Annie, domnul Willy vorbeşte ca din cartea de rugăciuni. Dar Paulo este curat ca apele Pecosului la izvoare. Şi noi cu toţii ştim cât de credincios şi cinstit e Paulo. Orice s-ar fi întâmplat cu Henry Warner, Dumnezeu să-l aibă în grija sa, nu Paulo este vinovat. Paulo ştia dintotdeauna cât de prieteni au fost în tinereţe şi ar fi cinstit prietenia lor, oricât de amară ar fi fost ştirea adusă de bietul Warner din Fort Saint.

— Vezi ce bine gândeşte Cecilly, domnişoară Annie? Vorba bătrânilor este filon de nestemate, ce atârnă greu pe talerul înţelepciunii, încurcă Willy o frază de duh, căruia Paulo îi aruncă îndată răspunsul.

— Dar, domnule Willy, Paulo nu căutat nestemate şi nici slobozit gloanţe în oamenii de lege. Cei ce caută nestemate scapă şi gloanţe acolo unde omu’ încurcă pe ei. Paulo nu e încurcat de nimeni, afară de Pecos când scade şi trebuie să ridice apa sus, la jgheab, să meargă la piersici şi la cartofi.

— Şi ce zice la urmă Paulo? îi îngână vorbele Willy. Merge la consiliu, să-i lase pe cei care îl bănuie să vadă că n-au motiv?

— Dreptatea este ca untdelemnul! Şi oriunde este amestecat cu apa chioară, el înalţă sus. Şi Paulo va fi sus, căci dreptatea nu poate fi ascuns şi acoperit.

— Sus, chiar foarte sus! rânji Harris către Allison cu înţeles, descoperindu-şi cei doi dinţi din faţă, îmbrăcaţi într-un metal ce coclea în permanenţă. Ori de câte ori îi vedeau acest rânjet, se gândeau la rânjetul şacalului ce-şi aşteaptă prada să intre în agonie.

În acest timp, cei de la fermă, ajutaţi de câţiva cowboys veniţi de la ranchurile vecine, munceau febril să stingă pălălaia. Totul se cătrănea pe măsură ce flăcările vrăjmaşe erau biruite, iar în curte rămase un miros persistent de lemn ars şi opărit. Câţiva licurici de jar cocoţaţi în vârful căpriorilor scăpaţi teferi se înecară în apa azvârlită cu putere peste ei.

Paulo aprinsese două fanare, spânzurându-le la locurile ştiute din pridvor, pentru ca stăpâna lui, cu bancherul şi judecătorul din Blue Town să poată vorbi la lumină.

Chipul palid al Anniei deveni şi mai frumos, iar rochia închisă la culoare i se rânduia de minune pe trupul său subţire şi armonios împlinit. Frumuseţea obrazului şi albeaţa degetelor sale delicate şi lungi, terminate cu ovale sidefii, străluciră în privirile lui Billy King. Fata părea un heruvim ieşit din pronaos, cu o creangă de măslin în mână, să aducă pacea între cele două tabere asmuţite de hâra necuratului. Obrazul mamei sale împrumutase ceva din culoarea pietrei de râu albite şi cernite în acelaşi timp. Lucruri fără înţeles se petreceau de la moartea lui Mulligan, iar acum, de când lipsea Gerry, un val nemaipomenit de întâmplări se abătuse asupra lor, fără să le poată descifra şi fără să întrezărească cum se vor isprăvi…

— Iar dumneavoastră, doamnă Mulligan, o trezi vocea lui Billy King, mi-ar face plăcere să veniţi chiar mâine, dacă aveţi drum în Blue Town, la mine sau la Willy, să putem discuta mai în voie despre chitanţa asta cu bucluc, dată de regretatul Tom Mulligan lui Pearson.

— Vai, dar n-a sosit încă Gerry şi vreau să ştie şi el, să ne sfătuim. Acum n-avem de unde lua atâţia bani.

— Oricum, doamnă Mulligan, nu Gerry va scoate la liman treaba asta. Willy, cu Henry Warner şi Travie, care nu mai sunt, au clarificat ce era de clarificat la marshall. Şi, din câte spune Willy, şi din ce ştia şi şeriful, totul este limpede. Nu văd ce mai poate adăuga Gerry, de vreme ce bătrânului Mulligan i-au trebuit atâţia bani la joc, pe care i-a pierdut. După cum se pare, la marshall s-au discutat lucrurile pe toate feţele şi n-ar mai fi nimic de lămurit.

— Vai, domnule Billy, după cele ce spuneţi, totul este pierdut…

— Din câte spune judecătorul, s-ar părea că da! Insă poate mai găsim vreo cale să putem ieşi din încurcătura asta.

— Dumneavoastră spuneţi-ne ce hotărâţi, încercă Willy să încheie discuţia.

— Pentru Dumnezeu, dar ce putem face noi, ca totul să fie bine?

— Asta rămâne să ne mai gândim, doamnă Mulligan, iar dacă vă abateţi pe la Blue Town, vom mai vedea ce este de făcut. Găsim noi ceva, ca lucrurile să intre în normal.

— Vai, domnule Billy! se tângui mama lui Gerry. Ce situaţie încurcată! Şi băiatu’ ăsta nu este aici, şi nici Murphy, la care ne-am fi dus să-i cerem un sprijin. Că doamna Murphy nu face un pas fără el…

Cei veniţi cu Allison şi Harris se depărtaseră mult de cabană, trecând dincolo de scândura în formă de arc. Încălecaseră apoi caii, iar la un semn al lui Allison se aşternură la trap, pe drumul ce cobora spre Blue Town. În apropiere rămăsese numai Willy Simson, care aştepta să vadă cum se va sfârşi această poveste.

— De ce l-o fi uitat Dumnezeu pe Gerry prin pustietăţile alea şi nu se mai gândeşte să vină, continuă să se tânguie Cecilly, rupând tăcerea instalată în pridvor.

— Vine, mamă, cum să nu se întoarcă. După socoteala mea, nu pot fi prea departe de Blue Town. Poate n-au avut târg bun. Poate timpul i-o fi făcut să meargă mai încet. Ceva trebuie să fi fost. De ce să ne băgăm în cap prăpăstii?

Încercarea fetei de a-şi linişti mama avu darul să-l facă pe Billy King să se aprindă şi mai mult în obraz.

— Eu vă aştept, doamnă Mulligan. Mâine sau poimâine, când aveţi vreun drum prin Blue Town, nu uitaţi să vă abateţi pe la mine. Am să-i chem şi pe Willy şi pe Pearson. Şi acum, bună seara, doamnă Mulligan! Şi nu vă supăraţi că oamenii veniţi după Paulo au cam sărit calul. Aşa sunt ei, grăbiţi şi zeloşi. De fiecare dată trebuie struniţi. Vedeţi, dacă n-avem şerif, toţi cred că dreptatea trebuie să şi-o facă singuri. Chiar Paulo a devenit agresiv.

— Da’ nu mai avem şerif?… îngână Cecilly, cu gândurile purtate aiurea.

— Încă o dată, vă lăsăm cu bine! Noapte bună, domnişoară Annie. Şi, dacă treceţi prin Blue Town, vă aştept şi pe la mine. Cât despre reparaţia stricăciunilor, vedem noi ce este de făcut. Dacă Paulo se teme, n-are decât să rămână…

— Una clipă, domnu’ Billy! Paulo gândit bine. De ce să lase pe mâine, dacă el poate face acum acest lucru. Paulo merge cu dumneavoastră în Blue Town şi aşteaptă să fie judecat.

— Foarte bine faci, Paulo! îl felicită Willy. Înţelepciunea unui bătrân este mană cerească!

— Merge, doamnă Cecilly, în oraş! Nu vreau să zică ei că Paulo fuge de judecată, când el este curat ca un prunc. Casa este închisă şi Dick şi Lowel păzeşte la ranch la fel de bine ca Paulo. Şi puşca scapără şi la domnişoara Annie, şi dumneavoastră trageţi ca pistolarii, doamnă Cecilly. Că trebuie face asta… când guzganii vin să fure pământ la ranch.

S-au întors în Oraşul Albastru cu toţii, străbătând drumul străjuit de arţarii, ce păreau nişte arătări fantomatice, născute pentru a te grăbi spre oraş. Pe alocuri, cactuşii, asemenea unor fiinţe însufleţite, cu braţele răsfirate şi înarmate cu lănci, încremeniseră în umbra golaşă a ţinutului pietros, veritabili martiri pedepsiţi şi ferecaţi de sol. Din înaltul cerului, covorul pâlpâitor de stele îşi împreuna lumina slabă şi chinuită cu timbrele diforme şi nesigure ce se târau pe ambele laturi ale drumului, în privirile plictisite ale mănunchiului de călăreţi.

Fanarele străzii mari, ca nişte ochi de coioţi, vestiră apropierea oraşului. Magazinele şi cele câteva ferestre luminate palid se transformară curând în adevărate oaze ale vieţii. Pustietăţile încremenite în nemişcare rămaseră în urmă, pierdute în întuneric.

Ajunşi în oraş, lui Paulo i se oferi ospitalitatea celulei din oficiul lui Warner. Patul cu salteaua din paie, un scaun schilod şi o masă erau tot mobilierul. Raţia de mâncare pentru seară şi o cană de apă au rămas neatinse. Cel încarcerat privea îngândurat prin fereastra zăbrelită, încercând să străpungă păcura potrivnică a nopţii. Gânduri de tot felul i se învălmăşeau în cap, dar Paulo nu găsea niciunul, care să-i lumineze sufletul apăsat de coşmar. Îşi amintea limpede tot ce făcuse în aceste zile şi nu ştia să fi comis o faptă necugetată de care să fie învinuit. „Santa Maria Madre, dacă Paulo îndeplinit ceva fără să ştie şi tu nu m-ai oprit?…” Simţind că gândurile i-au luat-o razna, se opri aci…

Cheile de la celulă, mari cât toate zilele, prinse într-un inel, erau aruncate de cel însărcinat cu paza lui Paulo pe biroul fostului şerif. Dorinţa să i se lase doniţa cu apă în apropiere i-a fost ascultată. Armele, pistolul şi carabina, îi fură reţinute la intrarea în celulă. Mai mult, doi oameni de la saloon i-au întors buzunarele pe dos. Temnicerul ales dintre cetăţenii oraşului pentru paza lui Paulo, un bătrân veşnic ursuz şi plin de gânduri, nu căuta să intre în vorbă cu Paulo…

În jurul mesei rotunde din biroul lui Willy luaseră loc Billy King, doctorul Mayer, Willy şi Weslley. În încăpere domnea o căldură apăsătoare, împrăştiată la răstimpuri de adierea unui vânticel ce se strecura prin perdeaua din mărgele a uşii. Se vorbise mult despre treburile oraşului şi mai ales cui să-i încredinţeze răspunderea pentru apărarea legilor în Blue Town. Nu se putuse hotărî mai nimic de Doamne-ajută şi toate rămăseseră încurcate ca la început.

Veniseră aici cu toţii, de la ţintirim, unde îngropaseră pe Warner şi Travie, cu onorurile unor adevăraţi viteji ai oraşului. În lăzile croite pe măsura lor de către Timber, cei doi oameni ai legii au fost puşi cu cizme cu tot. Calul fostului şerif îşi condusese îndurerat stăpânul, părând mai abătut decât toţi prietenii din viaţă ai lui Warner. Câţiva cowboys, în semn de salut, şi-au descărcat pistoalele în aer. Preotul Thomson îşi făcuse datoria, dezlegând de păcate pe cei doi viteji, iar corul, încropit de o duzină de pici din clasa lui Guernnsey, a smuls lacrimi la mulţi din cetăţenii veniţi până aici, să-şi ia rămas bun de la cel care nu se temuse să înfrunte moartea, apărând adevărul. Şi muzica organizată de Weslley fusese la înălţime, întrecându-se pe sine. Din partea consiliului, Billy King a mulţumit lui Warner şi Travie pentru jertfa adusă oraşului. Când bulgării de pământ s-au auzit bocănind în lemnul celor două lăzi, mulţimea formată din peoni, cowboys de la ranch-uri şi cetăţeni din Blue Town, s-a revărsat care încotro pe străzile orăşelului.

După ce traseră câteva înghiţituri din halbele gulerate cu bere de Bruxelles, Billy King rupse tăcerea. Încercarea grea prin care trece oraşul, zicea el, trebuie să ia sfârşit cât mai curând. Se hotărâse în cele din urmă să se convoace o şedinţă, iar cel care se va încumeta să-şi prindă în piept insigna de şerif să fie uns pe loc de consiliul oraşului. Apoi, Billy King, spre uluiala doctorului Mayer şi a lui Weslley, le împărtăşi hotărârea sa de a plăti lui Pearson datoria familiei Mulligan.

— Dar suferiţi o pagubă considerabilă, domnule Billy. Nu văd cum o să reuşiţi s-o acoperiţi. Pe legea mea, cinci mii de dolari nu-s o joacă, mai ales acum când a scăzut şi valoarea pământului, ba chiar şi preţul la vite…

— Nu-i nici o nenorocire, doctore. Ai lui Mulligan însă n-au cum să se aşeze pe picioare, după pârjolul care le-a distrus gospodăria. Nici cabana n-a scăpat prea teafără. Datoria mea este să vin în ajutorul semenilor năpăstuiţi. Să-i ajut. Aşa cum spune Thomson, că doar şi ai lui Mulligan sunt tot calvinişti ca noi!

— Îi plătiţi toţi banii odată lui Pearson, sau îi daţi în rate? Ar putea şi el să vă păsuiască, că nu s-au terminat zilele…

— Mi-am făcut toate socotelile, Weslley. Am să-i dau banii lui Pearson până la ultimul cent. De fapt, nici n-ar trebui să-i achit pe toţi, îşi reaminti dintr-o dată Billy King. O parte i-am împrumutat chiar eu, în noaptea când l-a urmărit ghinionul pe Mulligan. În orice caz, totul va fi suportat de mine…

— Şi aţi trimis vreo misie pentru doamna Cecilly? deschise ochii mari de uimire Weslley, căruia într-o străfulgerare i se păru că în jurul capului lui Billy King se formase o aureolă de sfânt.

— Zi rege şi pace! îşi luă Willy o mutră plecată, schimbându-şi ghemotocul de tutun ce-l ronţăia în gură cu altul proaspăt. O faptă ce va înconjura Texasul, pe sănătatea mea! Cine se mai încumetă astăzi să arunce cinci mii de dolari ca pe nimica! Să vedeţi ce o să vuiască oraşul. Peonii vor ieşi în stradă şi-l vor aclama ca pe un adevărat suveran. Să nu mi-o luaţi în nume de rău, domnule Billy, dar eu uite ce-am să fac: chiar astă-seară vorbesc cu Turnney, tipograful, să culeagă un articol în foaia noastră. Să facă ştiută caritatea dumneavoastră. Chiar mâine, de nu m-a lăsat memoria, e ziua când Turnney lipeşte fiţuica locală în geam la frizerie şi la saloon.

— De ce atâta deranj, Willy? N-am făcut nimic, ca să mă aşezaţi în vitrine. Nu m-am gândit să faceţi tărăboi în fiţuica voastră a oraşului. Socot că a fost de datoria mea, doctore, se încălzi Billy King, privindu-l pe Mayer. Şi apoi legea împământenită aici, în Blue Town, trebuie respectată şi pentru Mulligan. Şi el a murit în stradă, aşa că nu se cade să rămână îngreunat de datorii. Dar cum paguba lui Pearson ar fi prea mare, îl ajut eu şi-l uşurez pe Mulligan.

— Asta cam aşa este, domnule King, afirmă Weslley, convins. Da’ vedeţi că alde Pearson a venit de curând aici, ce-i drept, şi nu prea ia în seamă obiceiurile pământului…

— Nu-i nici o nenorocire! îl linişti Billy King, văzând că Weslley se pregătea să zică şi mai mult Nu-i mare greutate pentru mine, Weslley! Asta trece iute, şi sufletul îmi va rămâne mulţumit că am putut face ceva pentru urmaşii rancherului.

Billy King, lăsându-se furat de propriile-i cuvinte, n-a observat cum perdeaua din mărgele a zornăit sfioasă. În încăpere îşi făcuseră apariţia două siluete, din care una mai subţire, îmbrăcată într-o rochie trandafirie, cu turnură, având prins discret, şi cu mult gust, pe pieptul strâns în corsaj, un buchet de mărgăritare…

— Aaa! Ce onoare pentru noi! îl întrerupse Mayer, sculându-se în picioare, să facă loc doamnei Mulligan şi Anniei să treacă.

Billy King, oricât s-ar fi prefăcut, nu reuşi să pară indiferent, şi termină fraza aproape fără glas, înecându-se în ultimele cuvinte. La câţiva paşi se afla cea mai frumoasă fată din oraş şi din împrejurimi. Weslley, fără să aibă şcoala lui Mayer sau a lui Willy, înţelese că Billy King arunca atâţia bani pe fereastră numai pentru acest boboc al lui Mulligan, de a cărui înflorire vorbea tot ţinutul.

Cele două femei aduse de treburi şi griji în Blue Town fură invitate să ia loc, iar pachetele Anniei fură rânduite la loc de cinste pe biroul lui Willy.

— Fiţi binevenite, distinse doamne, în Blue Town, şi mai ales în acest sanctuar al adevărului păzit cu osârdie de Willy, slujitor neînfricat al justiţiei! făcu o temenea Billy King în faţa celor două femei.

Willy sări şi el, oferind musafirelor două scaune cu spătarul din pai împletit.

— Vai, da’ multe schimbări s-au petrecut pe aici! Astăzi am privit oraşul mai bine. Bietul Paulo face toate drumurile, de când s-a dus sărmanul Tom. Parcă s-au mai înmulţit magazinele şi şcoala s-a mai luminat pe afară. Dacă s-ar fi făcut şi gardul şi s-ar fi îmbrăcat în verdeaţă, cum s-a auzit la noi, ar fi arătat ca cea văzută la Pecos.

— Patty, prietena mea, a auzit o vorbă de la Guernnsey şi acum o ţine lanţ, mereu ne povesteşte de trandafirii care se vor căţăra pe gardul şcolii, intră şi Annie în vorbă.

— Da’ să nu-ţi uiţi cuvântul, Annie, vreau să-l rog pe domnul Willy să ne spună ce face Paulo. Din câte ştiu, îl veţi elibera. Aşa spun toţi oamenii care-l cunosc. Că nu-i în stare, săracu’ de el, să tragă într-o pasăre, dar în cogeamitea omu’! Ascultaţi-mă pe mine: alţii le-au luat zilele bietelor suflete, şi a căzut năpasta pe Paulo al nostru. Spuneţi şi dumneavoastră, domnule Billy, dacă nu judec bine?

— Încă nu ştim nimic, doamnă Mulligan, intră Willy în discuţie, luându-i cuvântul din gură lui Billy. Noi n-am spus nici că Paulo a făcut-o, nici că n-a tras el. Judecata va stabili cine e de vină.

— Asta cam aşa este, doamnă Mulligan, rupse tăcerea Weslley. Să nu fiu rău înţeles, dar am în această treabă şi eu o părere.

— Chiar te rog, Weslley, îl îmbie Willy.

— Paulo, să zicem, n-a făcut-o din toată inima. Dar nu l-ar fi iertat nici pe Warner, oricât de şerif ar fi fost, de i-ar fi spus că este bună chitanţa! Cine era mai devotat ca el familiei Mulligan aici, în oraş? După câte se aud, Paulo e bănuit că ar fi întors pe dos buzunarele lui Warner şi Travie, după ce i-a împuşcat. Că nu s-a mai găsit nimic la ei. Şi nici acasă la Warner sau Travie nu s-au descoperit nişte lucruri de-ale lor, de care unii dintre noi aveam ştire. Mai toţi spun că cine ar fi putut s-o facă decât Paulo, care căuta să le ia chitanţa şi vechea plângere a lui Mulligan. Pesemne să le fi rupt, după ce le-a găsit, să nu rămână urmă din ele!

— Nu cred o iotă din ce îndrugi, Weslley. Nişte oameni fără frica lui Dumnezeu ţi-au împuiat şi dumitale capu’ cu aceste bazaconii. Eu rămân la părerea mea şi nu mi-o schimb chiar de s-ar crăpa pământul în două. Paulo n-a făcut asta în ruptul capului. Să vedeţi dumneavoastră cum o să iasă tot adevărul la iveală!

— Şi noi tot asta dorim, doamnă Mulligan. Consiliul nu vrea să urce un păcat în cârca unui om nevinovat. N-am mai avea tăria să dăm ochii cu dumneavoastră domnişoară Annie, dacă legea în Blue Town ar cântări strâmb adevărul, vorba lui Willy, se încălzi Billy King.

— Vai, domnule King, ce cuvinte alese aţi rostit! se îmbujoră Annie. Vegheaţi şi dumneavoastră să nu păţească nimic bietul Paulo, care e atât de bun…

Nu întâmplător Annie îşi alesese pentru această plimbare una din rochiile care o prindea bine. Auzise că Billy King o plăcea şi învingându-şi timiditatea se hotărî să facă vizita. Ştia că stăpânul băncii rămânea pironit la fereastră, când trecea în trăsura ranchului cu Cecilly la slujbele ţinute de Thomson duminica. Gerry îi spusese chiar el multe lucruri din cele auzite în oraş, pe socoteala lui Billy King.

Şi acum, din momentul când trecuseră pragul, bancherul n-o scăpa din priviri. La început se simţi jenată dar, pe măsură ce timpul se scurgea, atenţia acordată de cel mai bogat om din ţinut n-o mai tulbură. Billy King era socotit un om frumos. Avea un obraz oacheş, ochii albaştri şi o gură palidă şi cărnoasă. Nu era înalt, dar era bine legat, cu o ţinută dreaptă, de militar. Se ştia că fusese copilul unei spaniole şi al unui aventurier texan. Se născuse în Mexic. Despre ai săi el aflase că fuseseră ucişi în timpul unei revolte a indienilor, care dăduseră foc la haciendă. Salvat ca prin minune de un argat, fusese adus în Texas. Apoi după mulţi ani de peregrinări se întorsese în Mexic, unde-şi făcuse studiile cu banii păstraţi de bătrân. Se stabilise aici în oraş cu un capital bunişor, apucându-se de afaceri care-i merseseră din plin. Se discuta că are studii înalte, dar nimeni nu putea şti câte şi de ce fel erau.

În timp ce Annie nu încerca deloc să scape de privirile lui Billy King, judecătorul tăie din nou liniştea aşternută aici, vorbind cu o voce onctuoasă.

— Stimată doamnă Mulligan, vrem să vă dăm o ştire foarte importantă, care o să vă placă nespus. Billy King aprobă din priviri. Şi noi am fost surprinşi de hotărârea domnului Billy dar, în fine, banii sunt ai lui şi, când vrea ceva, nu-i prea uşor să-i schimbi gândurile.

— Dar despre ce este vorba, domnule Willy? întrebă Annie, deşi era poate dreptul Cecillyei s-o facă.

— Păi, să vedeţi, domnişoară Annie. Domnul Billy King preia asupra sa ceea ce Pearson nu vrea să recunoască privitor la tradiţia oraşului…

— Nu prea este clar, domnule Willy, îl întrerupse încurcată Annie, privindu-şi mama care, la rându-i, dădea nedumerită din cap.

— Păi, să vedeţi, aici în Blue Town, încă de pe timpul când ţinutul era locuit numai de peoni şi căutători de aur a rămas un obicei: cel care moare împuşcat în drum plăteşte cu datoriile lăsate pe pământ vămile pentru viaţa de apoi.

— Tot nu înţeleg, domnule Willy, vorbi cu jumătate de glas Cecilly, după un timp. Deşi începuse să priceapă, nu se simţea deloc în largul său.

— Păi să vedeţi! Răposatul Mulligan a murit împuşcat în stradă şi nu s-a cunoscut făptaşul. Dacă ar fi fost prins, obiceiul ar fi rămas acelaşi, dar asta Pearson trebuia s-o facă. Ştiţi, mă gândesc la chitanţă…

— Ah! Acum e mai limpede! Mi-amintesc de obiceiul care e pe aici. Dar ce amestec are Tom, să-l dezgropăm acum? Şi de ce face acest lucru domnul Billy, când trebuia altul să se gândească mai înainte.

— Asta nici noi n-o prea desluşim, doamnă Mulligan. Numai Billy King ştie. Nici noi n-am reuşit să pătrundem cu mintea fapta asta a lui…

O linişte jenantă se aşternu deodată. La propunerea doctorului Mayer, Willy deschise larg ferestrele, iar curentul iscat zornăi mărgelele din perdea. Cecilly Mulligan era vădit încurcată, deşi povestea îi surâdea. Bănuia că acest aranjament al lui Billy ţinteşte undeva, dar nu prindea bine dedesubturile faptei bancherului, dacă era vreo taină în tot ce făcea…

Annie, stânjenită la început de privirile bancherului, se simţea acum de-a dreptul prost. Încercă să spună ceva, dar vorbele refuzară să se lege şi până la urmă tăcu.

Cei care aflaseră de hotărârea lui King nu-şi mai făceau gânduri. Abia aşteptau să plece doamnele, ca Buxton să le mai trimită un rând de bere şi câteva măsuri de brandy, s-o întărească. Căldura, cu tot geamul deschis le încinsese obrajii care luceau acum în lumina potolita de un nor proţăpit în calea soarelui.

Doctorul Mayer, fiind cel mai însetat, se văzu nevoit să scoată adunarea din muţenie.

— Domnul Billy King ne-a vorbit despre hotărârea lui şi ne-am bucurat sincer. Toată încurcătura se va stinge, iar domnul Pearson îşi va primi banii.

— Bine, bine. Dar de unde o să vă înapoiem atâţia bani, domnule Billy? se decise Cecilly, în sfârşit, să vorbească. Numai după ce vine Gerry o să vă putem restitui ceva din ei. Până atunci suflă vântul în buzunarele noastre, ca iarna printre Stâncile Şacalului.

— Gestul dumneavoastră, domnule Billy, este… este mărinimos, dar mama are dreptate, n-o să vă putem restitui prea uşor atâţia bani. Aşa că nu putem primi.

— Nu-i nici o grabă, domnişoară Annie. Acum totul este rezolvat. Îi voi trimite lui Pearson ceea ce nu-mi achitase atunci şi suntem chit. Am aici chitanţa pe care i-am cerut-o lui Pearson pentru ce-mi datora. Priveşte şi dumneata, Willy, vedeţi şi voi, o ard, să dispară orice urmă din ea. Billy King, cu un gest scurt cu mâna, la început sigură, apoi din ce în ce mai tremurândă, aprinse chitanţa, iar flacăra ei lumină pentru câteva clipe ungherele vetrei.

— Vai, domnule Billy! se emoţionă Annie. Ce pierdere de bani aţi suferit!

— Acum totul s-a consumat! N-am să închid banca doar pentru atâta. Afacerile mele nu stau pe loc. Aceşti bani îi voi pune la loc în cel mai scurt timp. Nu vă faceţi griji…

— Cât sunteţi de mărinimos, domnule Billy! se înduioşă şi mai mult Annie, ai cărei ochi albaştri scânteiau de emoţie.

— E aproape de necrezut că, vrând să respectaţi datina, aruncaţi nişte bani în vânt! Nici nu ştiu cum am putea să vă fim recunoscătoare, eu şi fiica mea Annie. De-ar veni odată Gerry, să afle şi el ce s-a petrecut cu noi!

— Domnule Billy, sunteţi un adevărat gentleman! se apropie Annie de Billy King şi-i strânse mâinile.

— Nu trebuie să-mi mulţumiţi atât, domnişoară Annie! A fost de datoria mea să ajut nişte oameni la ananghie. Oricine ar fi făcut la fel. Iar Pearson nu putea suporta singur pierderea. Este strâmtorat din pricina unor datornici şi pentru asta a şi bătut drumurile la ranch…

— Domnule Billy, sunteţi un adevărat gentleman, o imită Cecilly pe fiica sa. Asta se întâlneşte aşa de rar! Aveţi o inimă de aur, cum numai sărmanul Tom avea. Acum vă lăsăm, domnilor! Vom merge la ranch, să spunem şi copiilor vestea cea mare. Vai, ce emoţionată sunt! Nici umbrela n-o mai găsesc, se fâstâci de-a binelea Cecilly. Domnule Billy, mai îndrăznesc ceva. Şi pe dumneavoastră vă rog, domnule Willy. Aş vrea ca Paulo să fie judecat numai pentru faptele lui… El nu putea face nimic rău lui Henry Warner şi lui Travie.

— Dar când are loc procesul? întrebă şi Annie, care-şi revenise, arătând acum stăpână pe sine.

— Încă n-a fost fixat, domnişoară Annie. Dar n-o să întârziem mult. Să aveţi încredere în Paulo, dacă dreptatea e de partea lui…

— Şi să ne întoarceţi vizita, domnule Billy, îl invită Cecilly, punând piciorul pe scara trăsurii. Alde Mulligan uită curând orice supărare. Sunt ca gorunul bătrân care nu se clatină în bătaia furtunii.

Billy King o ajută şi pe Annie să urce şi se retrase la câţiva paşi lângă Willy, Mayer şi ceilalţi clienţi curioşi ai saloonului ieşiţi în uşă.

— Ne va face mare plăcere să fiţi oaspetele nostru la ranch, încheie doamna Mulligan, rostuind cu grijă cumpărăturile într-o parte a canapelei cu pluşul ros, decolorat.

— Să nu faceţi cumva să nu veniţi, domnule Billy, se roşi Annie, după ce fusese îndemnată discret de Cecilly să spună ceva la plecare. Ne-ar face plăcere să veniţi la ranch în vizită…

Trăsura întoarse şi dispăru în susul străzii mari, îndreptându-se spre drumul ce suia spre Colţii Şacalului şi, mai departe, spre ranchul lui Mulligan.

Rămas în uşa biroului, Billy King privi cu ochi inexpresivi cordeluţele colorate prinse de pălărioara albă a Anniei, care fluturau în adierea vânticelului stârnit dinspre Colţii Şacalului…

Mănuşa albă a fetei flutura în spatele încercatei mame, ce conducea calul, ducând gânduri înaripate pentru cei de la ranch…

O agitaţie rar întâlnită stăpânea saloonul la ora când de obicei numai câţiva obişnuiţi îşi făceau veacul pe aici. Amatori să asiste la judecarea celui bănuit că suprimase, pe oamenii legii din Blue Town erau din belşug. Willy a fost obligat să renunţe să ţină procesul într-o clasă la Guernnsey, locul fiind prea strâmt. Câteva mese lipite între ele, învelite cu o catifea albastră, improvizaseră masa completului de judecată. O lădiţă, acoperită la rându-i cu o pânză de culoarea frunzelor de agavă, împrumutată de la Dona Hilda, ar fi vrut să fie locul mai înalt, unde prezida Willy.

Tipograful oraşului paginase un anunţ, scos proaspăt de la teasc şi-l lipise în locurile mai aglomerate din oraş: la punctul farmaceutic, ţinut de Mayer, în câteva geamuri ale prăvăliilor lui Billy King, peste oblonul lui Bank of Town, atunci închisă. Iar tabla pe care, de obicei, William scria felurile pregătite, în ziua aceea era astupată cu afişele lui Turnney.

Mesele din sală fuseseră strânse încă de la deschidere, iar Buxton, spre uluiala obişnuiţilor, în loc să-şi clătească gura cu rachiu, fusese nevoit să-l schimbe cu apă clocită.

Mai rămăsese puţin timp până să înceapă procesul, când un mănunchi de peoni, ce nu plecaseră la munca câmpului, şi o duzină de cowboys de la ranchurile apropiate se înghesuiră pe ultimele locuri. Obişnuiţii saloonului se aşezaseră plictisiţi pe lângă masa completului.

Willy, proţăpit la mijloc, se cocoţase şi pe un scaun, astfel încât întrecea cu două capete pe ceilalţi. În dreapta lui luaseră loc Guernnsey şi Turnney, iar în stânga, doctorul Mayer şi Weslley. Acuzarea era rostită de Harris, care fusese însărcinat de consiliu să cerceteze amănunţit fapta lui Paulo.

De apărarea lui Paulo urma să se ocupe chiar Billy King. Numai el reuşea să facă o treabă aşa de anevoioasă. Peonul îl refuzase însă categoric. Bătrânul Paulo spunea că nu merită să se discute atâta despre un lucru pe care nu-l făcuse.

În complet, Billy King n-a acceptat să intre în ruptul capului, fiindcă, zicea el, soarta bătrânului îl întristase în mod deosebit.

Veniseră o groază de martori, printre care Dick şi Lowel de la ranch. Doamna Mulligan şi Annie nu s-au încumetat să asiste la judecată, asta fiind peste puterile lor. Mai ales că Billy King le trimisese vorbă că totul este o formalitate, că şi el crede în nevinovăţia lui Paulo.

Cecilly profitase de ocazie şi-i scrisese lui Billy King să vină la ele la masă cam a treia zi după proces…

În sfârşit, procesul a început. Şedinţa a deschis-o Willy, bătând cu un ciocan cu coadă lungă în masă şi sunând clopoţelul împrumutat de la şcoală. A dat apoi cuvântul lui Harris, care a citit hârtia de acuzare a lui Paulo de moartea şerifului şi a ajutorului său.

— Dacă Warner şi Travie ar fi trăit, dacă Paulo nu i-ar fi redus la tăcere, trase concluzia Willy, după ce Harris terminase de citit, adevărul ar fi ieşit la suprafaţă ca grăsimea pe apă, iar noi cu toţii am fi fost încredinţaţi încă o dată că Pearson este un cetăţean onorabil al oraşului, iar Mulligan, care nu mai este, a împrumutat bani, să-şi astâmpere pofta de joc… Pentru asta, instanţa să judece faptele acuzatului şi să-i dea pedeapsa meritată.

Procesul s-a desfăşurat apoi ca la carte. Harris a cerut probele vinovăţiei lui Paulo. Doctorul Mayer, care a extras plumbii din trupurile celor doi împuşcaţi, le-a aşezat în faţa lui Willy. Armele lui Paulo au fost aduse din biroul lui Warner şi descărcate de gloanţe: plumbii ucigaşi erau din acelaşi calibru şi aceeaşi fabricaţie. Un murmur de uimire se auzi în sală.

Luând cuvântul, doctorul socoti necesar să adauge un lucru ştiut de la Allison, că alături de Paulo mai fuseseră doi-trei acoliţi de-ai săi, lichidaţi însă de Warner şi Travie. Aceştia ieşiseră, se pare, în faţa şerifului ca o momeală. Gloanţele care puseseră capăt zilelor lui Warner au fost trase însă din vârful stâncii, de către Paulo…

Harris luă din nou cuvântul şi atrase atenţia completului de judecată că în buzunarul unuia dintre bandiţi se găsise restul de bani primiţi de Paulo, când venise în Blue Town să cumpere petrol. Mai înfăţişă apoi instanţei câteva lucruri păstrate la biroul şerifului, printre care fură recunoscute amnarul lui Warner, legătura cu chei şi un port-ţigaret al lui Travie, în care-şi ţinea de obicei banii. Faţă de probele prezentate de acuzare împotriva bătrânului Paulo, apărarea devenise din cale-afară de dificilă.

Bătrânul peon tăcea, ţinându-şi capul aplecat pe piept, aproape absent la tot ce se spunea. La un moment dat nu mai auzi minciunile scornite aici, se dezlipi de prezent şi evadă în tinereţe, văzându-se alături de fraţii săi mai mari muncind din greu peticul lor de pământ în New Mexico, când mai în fiecare zi alergau la scaldă. Erau amintirile care îi rămăseseră adânc cutate în suflet şi care îi umpleau inima de linişte şi de mulţumire, ori de câte ori era la anaghie…

— Paulo n-are ce spune la asemenea minciuni gogonate, vorbi când i se dădu permisiunea. Paulo este nevinovat ca un înger. Ce zice Harris e minciuni pregătite să fie Paulo vinovat. Stăpân la saloon nu e străin şi Paulo vreţi să plătească moarte de la Warner. Dacă Paulo trebuie să moară, să fie ţap ispăşitor, păcatu’ lui Paulo să-l ia netrebnicii care omorât Warner. Paulo n-a ucis Warner şi Travie. Ucigaşii, poate aici de faţă, râd de Paulo. Cine este vinovat plăteşte odată… Gerry, când vine din California, n-o să ierte judecătorii care condamnat strâmb Paulo. Dumnezeu nu rabdă adevăru’ îngropat. Târziu, când vine la suprafaţă dreptate, se răzbună contra minciună.

Câţiva dintre cei aşezaţi prin colţurile îndepărtate ale sălii strigară cu voci sparte şi răguşite: „Să moară ticălosul”! „La ştreang cu el!” „Moartea să fie plătită cu moarte!” „E un ucigaş mincinos!”

În timp ce completul se retrase pentru a chibzui, urcând treptele ce duceau în camerele dansatoarelor, Paulo căută cu privirile pe Billy King, aşteptând de la el o încurajare, un semn care să-i dea speranţa că nu-i va lăsa să-l judece cu probele ticluite. Stăpânul băncii nu era însă în sală. Cuprins de nervozitate ieşise în afara uşilor batante ale saloonului şi fuma o havană, muşcând nervos din tutunul bine conservat.

Dând cu ochii de Pearson, de Dona Hilda, de Harris şi Allison, Paulo fu cuprins de deznădejde şi se lăsă să cadă pe bancă, prinzându-şi capul în mâini.

După deliberare, Mayer, Weslley, Turnney şi Guernnsey coborâră treptele cu feţe vioaie şi împăcaţi de ceea ce hotărâseră. Câteva păhărele cu whisky le sporiseră dispoziţia, iar decizia, ce urma să fie citită, li se părea din cale-afară de firească.

Willy între timp adunase asistenţa ce roia pe lângă Buxton şi făcu din nou linişte. Agită iarăşi cu mâna sa uscată clopoţelul şi mai ales ciocanul de bătut şniţele al lui William.

— Doamnelor şi domnilor! reuşi, în sfârşit, să-i facă atenţi. Comisia mi-a dat împuternicirea să vă citesc sentinţa pentru fapta lui Paulo. Din declaraţiile martorilor, prezentate în scris şi care sunt depuse la dosar, din cele auzite aici, în faţa instanţei, din constatările doctorului Mayer, din cuvântul acuzării şi mai ales din întâmplările aşa cum s-au petrecut ele, nu mai încape tăgadă că ucigaşul oamenilor legii din Blue Town nu e altul decât Paulo Terara, care slujeşte la ranchul lui Cecilly Mulligan. Fapta lui necugetată, de a ucide pe şeriful din Blue Town, trebuie pedepsită cum se cuvine. Poliţa lui Mulligan către Pearson a fost onorată de domnul Billy King, astfel că ai lui Mulligan nu mai sunt apăsaţi de nici o datorie. Deci uciderea şerifului din Blue Town a fost făcută de Paulo cu totul pe gratis.

Ştirile prezentate de Willy întoarseră şedinţa pe dos. În multe locuri din saloon răsăriră urale pentru Billy King şi ovaţii pentru generozitatea lui, care nu mai conteneau.

Pâlcul de peoni tăcea îndârjit într-o parte a saloonului. Numărul lor era prea mic faţă de cei care cereau capul lui Paulo.

Intervenţia curajoasă a băieţilor de la ferme, care folosiră pistoalele, trăgând în tavan, calmă puţin pe înfierbântaţii doritori să anticipeze verdictul.

Willy folosi iar ciocanul de lemn, aproape rupându-i coada, temperând spiritele ce o luaseră razna.

— Faceţi linişte, domnilor. Puţină linişte, pentru Dumnezeu! Nu vă pierdeţi minţile şi ajutaţi-ne să încheiem cum trebuie judecata noastră.

Mirosul de praf de puşcă persista încă în saloon, când oamenii se aşezară, în sfârşit, pe scaune şi Willy continuă:

— Cum spuneam, fapta lui necugetată se cere plătită. Noi, cei din Blue Town, nu cunoaştem o altă moarte decât prin ştreang sau împuşcare.

— Să moară! Să moară prin ştreang!

Willy continuă cu greutate într-o sală plină de vacarm.

— Cum spuneam, viaţa lui Warner şi Travie trebuie plătită scump de ucigaş şi ne-am înţeles ca Paulo să moară spânzurat!

— Să moară! Să moară cu ştreangul de gât! Buxton, dă-ne de băut, că ni s-au făcut gâturile iască…

— Linişte, domnilor! V-am rugat linişte! Clopoţelul se clătină ca apucat în mâna lui Willy. Ziceam că sentinţa să se execute pe loc, că nu avem timp de pierdut. Tot ne-am strâns atâţia în saloon. Să terminăm ce am început.

— Să terminăm, să sfârşim mai iute, îl urmă ca un ecou o parte din sală.

Câţiva cetăţeni, numiţi de Willy, îl înşfăcară pe Paulo de braţe şi-l înghiontiră spre ieşire. În spate, alţi doi, cu pistoalele scoase, îl urmară. Cel mai mic gest din partea lui Paulo i-ar fi schimbat felul morţii. Alaiul tot, cât era, urmat de completul de judecată, în frunte cu Willy, care-şi fixa pe cap toca ce-i aluneca într-o parte, ocupa o parte din curtea unei magazii, revărsându-se până în stradă.

— Asta e locu’, domnule Willy, îi arătă copacul cu un gest repezit şi rău unul din oamenii însărcinaţi cu execuţia.

La iuţeală, un altul, cu agilitatea unei pisici hămesite, dispăru în frunzişul umbros, iar capătul unui lasso începu să crească până aproape la doi metri de pământ.

Dick şi Lowel asistaseră neputincioşi la proces. La un moment dat nu mai ştiau nici ei ce să creadă. Legătura vorbelor era atât de perfectă, că Lowel mai, mai să încline că Paulo nu era străin de toată povestea ascultată în saloon.

Când s-a citit sentinţa, Lowel a rămas pe loc, iar Dick încălecă, să anunţe la ranch întâmplările din Blue Town.

— Daţi-i un cal! sună porunca lui Willy.

Mâinile i se legaseră la spate, iar câteva perechi de braţe îl îmbrânciră cu brutalitate. Se găsise la iuţeală o mârţoagă numai coaste, cu o spinare zimţată, bună de dat pe râpă, iar Paulo fu săltat la iuţeală în şa.

Cel care ţinea animalul de căpăstru purtă gloaba spre ştreang. Bătrânul peon căută înfricat cu privirile în jur, să-l zărească pe Billy King. Voia cu tot dinadinsul să-i vorbească. Cu o zi înainte primise un bilet de la Annie, în care era sfătuit să aibă încredere. Billy nu va admite să fie judecat strâmb. Bătrânul se mustra că nu s-a lăsat apărat de bancher. Poate că refuzul său încăpăţânat l-a întristat pe bancher, motiv să nu se arate…

— Şi acum, un gâde! se desprinse din vacarm vocea lui Willy. Cine doreşte să fie gâde celui care l-a ucis pe Warner şi Travie?

Câteva mâini se ridicară crispate, iar Willy se gândi să aleagă unul mai de aproape. Un glas piţigăiat îl recomandase pe Timber, care în apropiere fiind nu pierdea nimic din mascarada pregătită pentru a spăla urmele morţii lui Warner şi Travie.

— Eu sunt cioclu, nu gâde. Faceţi-vă meseria voi, că nu-i primul ştreang.

— S-o facă Harris, că prea l-a înfundat, se auzi vocea unui cowboy de la ranchul lui Donnald. Să-şi termine treaba din saloon.

— Ei, cine o face? privi Willy, cocoţat pe o balustradă, deasupra capetelor de gură-cască adunate în mijlocul străzii.

Vocea lui Timber şi a cowboy-ului le clintise la câţiva dezorientaţi entuziasmul, punându-i pe gânduri.

— O fac eu, se oferi Ace, sfătuit de un bărbos ce mai toată ziua era la Pearson în saloon.

Încălecă un cal la îndemână, se apropie de Paulo, făcu din două mişcări un laţ din frânghia lassoului şi o petrecu în jurul gâtului peonului, potrivindu-i ochiul.

Bătrânul slujitor de la ranchul lui Mulligan era scăldat în sudori. Un tremur îi clătina capul încărunţit, iar ochii săi bulbucaţi priveau fix la Willy.

— Paulo vrea să spună ceva înainte de moarte, se hotărî într-un moment de linişte să vorbească.

— Să tacă! Să lase lătratul şi să moară mai repede! Prea multă vorbărie cu un argat ucigaş. Hai, atârnă mai iute negriciosule!

— Să-l lăsăm să zică ce are de zis! Îl omorâţi nevinovat! E ultima lui dorinţă! ţipă cât îl ţinea gura Lowel, susţinut de vocile peonilor şi ale câtorva cowboys de la Terence.

Willy, roşu tot la faţă, încuviinţă, iar Paulo cu privirile încărcate de furie neputincioasă, din care ţâşneau săgeţi de ocară asupra lui Willy, vorbi:

— Paulo nu omorât Warner şi Travie. Alţii puşcat la ei şi spânzurat la Paulo. Păcatu’ şi cu ăla de la Warner să cadă ca blestemu’ pe capu’ la ucigaş şi a lui Willy, care judecat strâmb.

— Să moară! Ce atâta vorbărie fără rost! Pierdem timpul, Willy! Spune bazaconii! Înnebunit de frică, îţi aduce ocări! Are moartea-n faţă şi nu-i mai judecă capu’! ţipă Harris, secondat de câţiva de la gater.

— Aici este mâna lu’… încercă Paulo să mai spună.

— Gata cu el, Willy! se îmbulziră câţiva, care împunseră cu ţevile revolverelor coastele gloabei. Calul înţepat de ghionturi ţâşni în faţă, iar Paulo rămase în ştreang, bălăbănindu-se şi frângându-şi vorba la jumătate.

— Warner şi Travie au fost răzbunaţi! Trăiască dreptatea!

— Trăiască judecătorul nostru Willy! răsunară strident şi fals câteva glasuri pe deasupra capetelor multor cetăţeni ce se întorceau abătuţi spre vetrele lor.

Câţiva dintre cei care forţaseră strâmba judecată se îndreptară spre uşile batante ale saloonului, să-şi răcorească gâturile congestionate de răcnete.

Cam în acelaşi timp, un ropot înfundat de copite, transformat la iuţeală într-o adevărată cavalcadă, se revărsa dintr-o parte a străzii mari. Un grup de călăreţi se apropiau în galop, urmaţi de un nor de praf ce închidea orizontul. Galopul cailor se mai domoli, iar cei care nu intraseră în saloon, printre care Pearson, Allison, Harris şi Willy, putură recunoaşte în călăreţii din şei pe băieţii care conduseseră vitele reunite de la ferme spre California.

În faţă, Murphy şi Gerry îşi struneau caii, încercând să priceapă ce minune adunase atâta lume în strada mare, într-o asemenea zi fierbinte de început de toamnă.