Capitolul VI POLIŢA LUI MULLIGAN

Când s-au înfăţişat Pearson şi Willy, călări, în ranchul lui Mulligan, cei rămaşi să îngrijească gospodăria în lipsa lui Gerry trebăluiau fiecare la câte ceva. Bătrânul Paulo deszăvorâse apa dinspre braţul de irigaţie, ce tăia în două ranchul, trecând pe lângă casă.

Apa clipocea în şanţul de argilă bătucită, bucuroasă de menirea ce i se hărăzise. Găvanele de la rădăcina cireşilor şi piersicilor altoiţi o aşteptau nesăţioase. Dick, nepotul lui Cecilly Mulligan, nu sărise cu mult peste şaptesprezece ani, moştenind în vrednicie pe tatăl său, căzut la secesiune. Meşteşugul creşterii vitelor şi lucratul pământului le învăţase de la bătrânul Paulo, care se mândrea cu el.

În timp ce vizitatorii treceau pe lângă ţarcuri, Dick îşi ţesăla calul, după ce mai întâi îl buşumase cu şomoiogul de paie azvârlit alături, în iarbă. Lowel, fratele lui Dick, cu doi ani mai tânăr, tăbărâse pe bătrânul Paulo să-i povestească, a nu ştiu câta oară, cum a împuşcat un trib întreg de irochezi, fără să-şi piardă scalpul.

Cecilly Mulligan, odinioară blondă, acum încărunţită, cu obrazul pârlit de soarele podişului, ieşise pe prispă, unde aşternea masa. Ea a dat prima cu ochii de Pearson şi judecătorul Willy Simson.

— Bună ziua, doamnă Mulligan, se auzi glasul lui Pearson, înfundat de fumul ţigărilor.

— Bună, domnule Pearson. Ce surpriză pe noi, tocmai acum când lipseşte Gerry. Ia te uită ce onoare… şi domnul Willy, judecătorul din Blue Town! Dar ce treburi importante v-au abătut pe aici? Sau aţi fost în trecere şi nu v-a răbdat inima să nu-i daţi bineţe lui Gerry?

— Să vă spun drept, am venit chiar la ranch. Şi avem ceva de discutat cu dumneavoastră, deşi poate nu este tocmai locul potrivit.

— Şi e ceva de bine, domnule Pearson? Sau aduceţi, ferit-a sfântu’, ştiri neplăcute? Că nu s-a întâmplat ceva, Maică prea Curată, cu Gerry pe drum?

— Nu despre asta e vorba, doamnă Mulligan, îşi pironi privirea în pământ Willy, înciudat că nu se poate uita drept în ochii femeii. Nasul îl avea zdravăn prins în pince-nez-ul de care era nelipsit şi care-l sâcâia acum mai abitir ca de obicei.

— Atunci este vorba de altceva, slavă Domnului! respiră uşurată stăpâna ranchului. Sunt niscaiva lucruri neplăcute? Hai, daţi-i drumu’, ce-o mai moşmoniţi atât. Deci lucruri neplăcute. Ziceţi-i! Noi, ăştia din neamul lui Mulligan, nu ne dăm cu una, cu două bătuţi.

— Tare neplăcute, doamnă Mulligan. Ne pare rău că nu e aici Gerry, poate el ştia mai bine cum stă treaba. Mulligan bătrânul i-a spus-o cu siguranţă, dar îl aşteptăm de aproape două luni. Ar fi avut tot timpul să se întoarcă.

— De! Dacă el a vrut să se întâmple aşa, noi nu ne putem aşeza de-a băţul. Domnul Willy poate să-şi dea o părere, fiind mai în măsură. Eu n-am vrut să ajungem aici, dar, uite, răposatul s-a făcut că uită. Am şi eu greutăţile mele şi nu pot amâna până la calendele greceşti. Vedeţi, dumneavoastră, doamnă Mulligan, mă strâng şi pe mine alţii…

— Dar despre ce este vorba, domnule Pearson? Că-mi vorbeşti pe două limbi, cum zic indienii despre noi că am avea meteahna asta… Numai Dumnezeu poate să adune ceva ca lumea din tot ce aud.

— Păi, acum doi ani s-a împlinit sorocul şi văd că toată lumea se face că plouă, şi nu mă mai pot descurca, că vedeţi cât este de generos domnul Billy King – te execută pe loc, când e vorba de bani. El nu mă lasă atât cât l-am păsuit eu pe Mulligan.

Femeia, încercată de atâtea greutăţi, privea consternată şi încerca să pătrundă tâlcul vorbelor lui Pearson. Mâinile ei începură să frământe şorţul, transformându-l într-un cocoloş de cârpă rufoasă. Încercă să-şi strângă cocul ce-i alunecase pe umăr şi nu reuşi să-l adune. Nu izbuti nici măcar să înfigă ca lumea un ac în păr.

— Este vorba de o datorie pe care o avea Mulligan la domnul Pearson. Am citit şi eu chitanţa, adeveri Willy, omul care veghea la aplicarea legilor în Blue Town. Ştiu când a semnat-o! Nu e decât pentru cinci mii de dolari. Şi, aşa cum spune domnul Pearson, scadenţa a trecut de mult. Doi ani au zburat de atunci, şi omul a fost destul de răbdător, schiţă un surâs voit dulceag judecătorul din Blue Town.

— Da, doamnă Mulligan, vedeţi că şi domnul Willy cunoaşte bine toate astea. Doi ani să aştepţi nu e puţin. Am aici scris de Mulligan, cu mâna lui, când trebuia să-i restituie. Şi am o groază de datorii la bancă…

Nevasta fostului rancher se schimbase la faţă. Privea neîncrezător pe stăpânul saloonului şi pe judecător. Ştirea primită o împietrise de uimire. Făcu o sforţare să nu se sprijine de parmalâc şi se miră că mai putea să vorbească.

— Dar Mulligan nu mi-a lăsat banii de care vorbiţi. Şi nici nu mi-a vorbit nimic de vreun bucluc. Nu ştiu ce-o mai fi şi asta… Tusea nervoasă ce o cuprinsese o mai răcori în parte.

— O fi avut el şi alte datorii, dar le-o fi achitat înainte să moară, luă o mutră prostită Pearson. D-aia o fi uitat să vă zică de asta…

Raţionamentul lui Pearson plăcu lui Willy, care se coloră puţin în obraz.

— Omul meu n-ascundea treburi d-astea de mine. Şi apoi, în douăzeci şi cinci de ani, de când ne-am luat, l-aş fi simţit, dacă avea năravul minciunii. Ferit-a sfântul să-mi dosească Tom ceva! Eu zic să mai aşteptăm, domnule Willy. Gerry nu mai are mult până să se întoarcă şi totul va fi clar ca lumina dimineţii. Că n-a murit nimeni din datorii, ferit-a sfântu’…

— Numai că nu pot, doamnă Mulligan, zâmbi maliţios Pearson. Asta-i încurcătura. Am nevoie de bani chiar astăzi. Şi domnul Billy King nu mă păsuieşte. Cum era de datoria mea, i-am semnat la rându-mi o chitanţă. Eu v-aş mai fi păsuit, de nu eram aşa înglodat.

În timp ce mama lui Gerry se ostenea să-i smulgă lui Pearson o păsuire, de grupul lor se apropiase bătrânul Paulo. Ochii credinciosului om străluciră tăios când află ce conţinea peticul de hârtie. Scrisul stăpânului său, dispărut din viaţă, abia se zărea pe hârtia şifonată. Ştia, însă, că Mulligan nu putuse face una ca asta, că totul este ticluit.

— Nu face o piele de broască râioasă asta hârtie! Domnul Mulligan n-avea cum risipi dolari atâţi. Este o minciună la saloon ticluită, la masa de cărţi. Şi Paulo este sigur că domnul Pearson cunoaşte adevăr de la atâţi bani cât scrie pe hârtie…

— De ce vorbeşti aşa, Paulo, cu domnul Pearson? se zborşi din senin Willy. Domnul Pearson este un cetăţean onorabil al oraşului. Nu se cade să insinuezi lucruri care-l jignesc. Şi ce te bagi tu, care nu eşti decât un argat? se piţigăi muiat Willy, ştergându-şi chelia cu o batistă ce aducea mai mult a obială.

— Doamnă Mulligan! vorbi tăios şi stăpân pe el Pearson. Scadenţa a fost depăşită şi, dacă nu-mi daţi cinci mii de dolari, trebuie să intru în stăpânirea ranchului care a stat chezăşie. Domnul judecător Willy şi consiliul condus de domnul Billy King l-au evaluat la cinci mii. Atât, cinci miare, nici un cent peste… Şi, să fim drepţi, în cinci mii de dolari intrau şi vitele duse de Gerry în California. Dar acum, hai, treacă-meargă, ce mai tura-vura. Le-a luat, le-a vândut, fie de la noi… că n-o curge sânge din cer… Şi cu asta am spus tot, doamnă Mulligan! Vin mâine după-amiază cu oamenii mei şi cu şeriful, să-mi daţi cheile. Până atunci aveţi tot timpul să vă duceţi catrafusele într-altă parte!

— Domnule Pearson, dar ce faci dumneata nu-i omenesc! îşi schimbă glasul Cecilly. Nu ţi-e frică de Dumnezeu că-l mânii şi te poate trăsni pe loc? Zău, domnule Willy, aici nu-i lucru curat! Tom Mulligan nu putea, în ruptul capului, face una ca asta. Iar în casă n-am banii ăştia şi nici să-i strâng până mâine, orice-aş vinde, n-aş reuşi. Aşteptaţi, domnule Pearson, câteva zile, să se întoarcă Gerry şi va plăti el cu ce ia de pe vite şi cu ce s-o mai împrumuta de la Gallanger şi Murphy, dacă aşa stau lucrurile…

— Cine zice să dăm chei? se înfipse în faţa lor Paulo, făcând spre ei doi paşi ameninţători. Strângea în mâini carabina, a cărei piedică era dată la o parte. Ce crede domnul Pearson că noi suntem? Momâi? Care lege a fost scrisă să se fure munca de la ranch? Visaţi, dacă voi credeţi aşa ceva! Lipseşte domnu’ Gerry iar noi nu ştim că domnu’ Mulligan jucat la cărţi cinci mii dolari.

— Legea e scrisă de alţii mai mari, se piţigăi Willy, aşezându-şi ochelarii pe nas şi întinzându-şi cu degetele transpirate un favorit zburlit, ce-i îmbrăca obrazul ca un jambier de pădurar.

— Ce lege, domnu’ judecător? Legea de la domnu’ Pearson? Legea de la domnu’ judecător Willy? Noi avem legea de la pământ, pe care muncim şi pe care apărăm! Paulo pipăi involuntar trăgaciul carabinei îndreptate spre pieptul lui Pearson.

Pe obrazul stăpânului Salonului Fericirii trecu un rânjet de câine. Mâna i se crispa, iar în colţul gurii, cicatricea provocată de tăietura unui vechi cuţit se colorase în violet.

— Dacă-i aşa, până mâine noapte vă scot ca pe şobolani de aici. Dacă scormoniţi şi-mi daţi de unde ştiţi datoria, rămâneţi! Ori cinci mii de dolari, ori vă luaţi tălpăşiţa şi vă cărăbăniţi unde-ţi vedea cu ochii.

— Încearcă să ne mânii, domnu’ Pearson! Cine trece prag la casă, până din California vine domnu’ Gerry, capătă gaură în cap! îşi alungă Paulo pecetea răbdării şi înţelegerii, de care era de obicei stăpânit.

Stăpânul saloonului încercă să-şi apropie mâna de tocul pistolului ce-i atârna pe şold, dar ţeava lungă a armei ţinută de Paulo i se înfipse în golul stomacului, ameninţând crud în mâna muncită a argatului.

— Linişte, domnu’ Pearson. Paulo nu ştie glumeşte cu puşca. Întâi trage, apoi întreabă la dumneata dacă vrut să scoţi pistola.

Willy transpirase în haina purtată şi neagră de cioclu. Cu mâna tremurândă îşi ştergea fără odihnă chelia noduroasă ca o gutuie pârguită şi udată de rouă. Clipea speriat din ochii săi puhavi şi urduroşi, de cimpanzeu bolnav de conjunctivită, frecându-se parcă agasat de o mâncărime rebelă, apărută din senin.

— Hai, domnule Pearson! Revenim mâine dimineaţă cu şeriful, să intraţi în drepturi. De nu vă dă banii, puneţi stăpânire pe ranch.

— Poate în iad să intraţi, scrâşniră Dick şi Lowell, veniţi şi ei, agitând sălbatic două puşti cu nişte ţevi care nu se mai terminau.

— Aici nu veţi pătrunde niciodată, asta s-o ştiţi! Că n-aveţi drept! vorbi şi doamna Mulligan, care-şi revenise, prinzând curaj.

— Poarta va fi înţepenită în cuşaci. Vai de cel care intră în ranch! îi săgetă Paulo. Că moare ca un câine turbat! Şi ca să întărească spusele doamnei Mulligan, continuă: Unde este dreptate, este şi Paulo. Trage domnu’ Pearson, trage şi Paulo.

În timp ce Pearson şi Willy se depărtau spre arcul din scânduri, Annie veni în curte, târând puşca Kentuchiană, pe care o lustruia cu ocazia sărbătorii de Crăciun, când Tom Mulligan trăgea trei focuri spre apele reci şi întunecate ale Pecosului, să fie anul mănos şi plin de daruri pentru ai săi…

Povestea cu datoria lui Mulligan făcu ocolul orăşelului în mai puţin de câteva ore. Cei mai mulţi dintre cetăţeni bănuiră că la mijloc era lucrătura celor ce măsluiau cărţile la saloon. Faptul însă că judecătorul Willy gira această afacere dădea câţiva sorţi de crezare tărăşeniei. Pentru a se încredinţa că aşa stau lucrurile, şeriful Warner, însoţit de ajutorul său Travie, trecu pe la familia Mulligan. Mai sosiră Gallanger şi câţiva cowboy de la ranchul lui Donnald. Chiar Timber îşi făcu drum la ranch şi nimeni nu i-o luă în nume de rău. Veni ca din întâmplare şi Pedro, peonul, învârtindu-se pe acolo mai mult decât trebuia.

Fără ca nimeni să-i fi cerut, învăţătorul Guernnsey, abătut cum nu-l văzuseră cei de la ranch până atunci, se interesă şi el de soarta celor de aici. I se păru tare ciudată povestea, la fel de ciudată ca şi locurile acestea, cu care nu se obişnuise…

Mai fiecare îşi dăduse o părere: că hârtia ar fi măsluită, sau că Dumnezeu ori Satana luaseră minţile lui Mulligan, în povestea celor cinci mii de dolari.

Pearson lăsase să se înţeleagă că banii rămăseseră la masa de joc. Martori se găseau destui din obişnuiţii saloonului. Ei povesteau deja că Pearson numărase cinci mii de dolari lui Mulligan în bani peşin, pe care-i lăsase, toţi, pe verdele închis al mesei… Situaţia celor de la ranch, după mulţi, devenise precară şi nici un om cu scaun la cap nu găsea vreun capăt de fir să dezlege încurcătura…

Cine era vinovat, dacă rancherul se cherchelise atunci poate mai mult ca de obicei şi se aruncase cu mize mari… Iar cei care chibiţaseră pe margini se jurau că jocul a fost cum nu se poate mai cinstit…

La ranch domnea o agitaţie curioasă. Timber îi anunţase că Pearson cu ajutoarele lui se pregăteau să treacă râul, prin dreptul Colţilor Şacalului. Tot Timber le-a şoptit că Warner venea şi el să-i convingă că, în faţa unei chitanţe date cu martori, legea nu poate fi discutată.

Cei de la ranch, intraţi în panică, baricadaseră uşile şi ferestrele, pregătindu-se să le ţină piept. Ocupaseră poziţii la ferestre, cu ţevile armelor strecurate pe lângă cercevele. Tinerii, Dick şi Lowel, se alăturaseră lui Paulo, convinşi că nu puteau fi biruiţi, oricât de mare ar fi fost numărul asediatorilor. Doamna Mulligan şi Annie, după ce trăseseră un plânset zdravăn, se aşezaseră în apropierea bărbaţilor, să le dea muniţii la mână. Ferma luase înfăţişarea unei garnizoane care aştepta asediul îndelungat al pieilor roşii. Toată suflarea din dosul pereţilor din bârne şi chirpici pândea cuprinsă de teamă, cu mâna pe trăgaci. Paulo avea comanda generală şi le întărea curajul. Era cel mai în vârstă dintre ei şi priceput în astfel de situaţii.

Nu trecuseră mai mult de cinci, şase ore de când soarele se cocoţase în înaltul ceaunului de sineală, când Pearson, Harris, Allison, însoţiţi de Willy, tot aşa de dispus ca întotdeauna, suiau spre ranchul lui Mulligan, urmaţi de o trenă lungă de praf.

Pentru ca totul să decurgă cât mai simplu, Pearson l-a convins şi pe Henry Warner şi Travie, ajutorul său, să-i însoţească. Respectarea legii era o treabă, oricum, dată în grija şerifului…

Cum poarta fusese prinsă zdravăn în stănoagă pe dinăuntru, Harris se grăbi s-o înlăture. Vocea lui Paulo răsună în acelaşi timp ca un tunet, pe deasupra tuturor, sfătuindu-i să lase cuşacul la locul său. Şi ca să nu fie înţeles greşit, o pălălaie de foc, urmată de o bubuitură îi însoţiră spusele. Coaja unuia din bulumacii porţii se albi, mirosind a lemn prăjit.

— Ăştia au înnebunit de-a binelea! se ascunse Willy după calul descălecat cu puţin înainte. Mai bine zis, după ce alunecase din şa, gata-gata să rămână cu un picior înţepenit în scări.

Harris, Allison şi Pearson se pitiră după nuielile gardului înţesat de tufele de lemn câinesc, care împrejmuiau hotarul gospodăriei lui Mulligan, în partea dinspre drum.

— Doamnă Cecilly! Doamnă Cecilly! Sunt eu, Henry! Henry Warner, şeriful. Nu trage, Paulo! Hai mai bine să stăm de vorbă. Mulligan n-ar fi făcut asta în ruptul capului, pe legea mea! Fii om cu scaun la cap şi vino afară la o vorbă!

— Să-i ia dracu’ cu potlogării de la ei! Până nu vine domnu’ Gerry, nu ieşim la curte. Să încerce să apropie de bătaia focului! Să vedem la care trece mai mult plumb în piele.

— Paulo, fii cu scaun la cap, că eşti om în toată firea! Vino afară puţin, să ne vedem la faţă.

— Până vine domnu’ Gerry, nu părăsim arme. Dacă spune că domn Mulligan a dat hârtie, facem cum zice domnu’ Gerry. Domnu’ Pearson să aştepte câteva zile, că n-o fi prăpăd de la cer!

— Domnul Willy, care a venit cu noi, e de părere că nu se poate altfel: legea este clară pentru toată lumea din Blue Town. Dacă Mulligan a pierdut banii, trebuie să-i daţi înapoi. Sau pământul şi casa. Când vine Gerry de la drum, le scoateţi înapoi, cu siguranţă.

— Să aştepte, şerifule! Încă două zile, după socoteala noastră, vorbi şi doamna Cecilly tare, să fie auzită, şi afacerea asta încurcată se va dezlega.

— Nimeni nu scoate pe noi de aici. Dacă vrea moarte, să vină… vorbi şi mai hotărât Paulo.

— Asta nu-i treaba ta, Paulo! După lege, Pearson este în drept! Lăsaţi-l să-şi ia ce-i al lui, nu vă puneţi de-a curmezişul. Altfel va trebui chiar eu să-i fac dreptate domnului Pearson.

În timp ce vorbeau, Warner, urmat de Travie, judecătorul Willy, Pearson, Harris şi Allison se apropiau de tinda casei.

— Doamnă Cecilly, ieşiţi dumneavoastră puţin, să ne uităm încă o dată cu toţii la chitanţă, făcu Warner, cerându-i lui Pearson dovada datoriei şi jalba scrisă de Mulligan, cu ocazia dispariţiei a peste o sută de vite, odată cu alte câteva sute furate în valea râului Pecos şi mânate în New Mexico, şi mai departe în Arizona.

La lumina soarelui mare cât o tipsie umplută cu jar, Warner compară din nou cele două semnături.

Paulo, cunoscându-l pe Warner, ieşi ţinând strâns în mâini patul carabinei şi degetul pe trăgaciul armei. Harris şi Allison, la rândul lor, încleştară mâinile pe pistoale, gata să le smulgă din tocuri.

— Drace, semnătura este una şi aceeaşi pe amândouă hârtiile! Uitaţi-vă şi dumneavoastră, doamnă Cecilly. Warner încercă s-o înduplece să privească cele două hârtii. Pe legea mea!

— Ce-i aia, şerifule! Dacă sunt scrise de aceeaşi mână, de ce te mai miri? se înverşuna Pearson.

Judecătorul Willy făcea zâmbre şi-şi umezea mereu buzele subţiri fără culoare, asemeni unui câine setos, ţinut în lesă. Ridurile de pe figura sa pătată de vărsat se adânciseră, iar cele din jurul gurii păreau nişte şanţuri oblice, făcându-l să semene cu un cimpanzeu.

— Eu am spus-o demult! Am spus-o demult, lătră somnambulic Willy, chinuindu-se să-şi încheie una din ghetrele desfăcute din nasturi. Chiar un expert în semnături din San Antonio sau Fort Saint la fel ar spune. Nu mai crede nimeni în adevăr în oraşul ăsta. Judecătorul, aici, este o cârpă de şters carâmburile cizmei. Toţi vă faceţi de cap!

— Credeam până acum şi eu că-i aşa, domnule Willy! zise hotărât Warner. Dar bine ai zis că expertul de la Fort Saint ar spune la fel. Şi să nu mor prost, şi alde Mulligan să nu mă apese cu vreo plângere, fac cu Travie o raită la marshall-ul din Fort Saint. Că s-o găsi şi la noi în Fort Saint un expert să citească două rânduri! Dar, să fie clar, doamnă Cecilly şi domnule Willy, până ne întoarcem cu răspunsul, să rămână toate la locul lor. Dacă vine Gerry până atunci, ne va spune şi el ce ştie de bani.

— Cine este mai mare aici, Warner? Uiţi că legile eu le cunosc mai bine, iar tu trebuie să asculţi? se oţărî Willy, frecându-şi din nou chelia care părea muiată în apă. Mă crezi pehlivan? Uiţi că eu reprezint legea în Blue Town?

— Nu uit nimic, Willy, îl tutui Warner. Nu uit nici că Mulligan mi-a salvat viaţa în tinereţe! Şi să fim limpezi, cui îi mai pasă de legile voastre în Blue Town? Abia acum te-ai trezit că sunt călcate? Că eu, Warner, le calc primul…

Pearson încercă să spună ceva, dar Allison îi puse mâna pe umăr, Willy înghiţi în sec şi folosi din nou obiala.

— Ce-ai de gând, şerifule? întrebă Cecilly Mulligan.

— Să mai aşteptăm trei zile! Aşa să fie! Apoi cum o zice legea, aşa facem şi noi.

— Dacă Mulligan era aici, lucrurile erau limpezi, fără atâta vorbărie, mârâi agale Pearson, clocotind de furie. Cum văd, şerifule, nu mai aperi legea, şi vei fi schimbat!

— Pagubă în ciuperci! Dacă cineva ar spune acum că dreptatea e de partea ta, Pearson, mi-aş întoarce insigna pe dos… şi l-aş ajuta pe Timber să-şi care clienţii la ţintirim…

— Ce nu este clar, şerifule? îl străpunse cu privirile Pearson, ridicându-şi vocea ameninţător.

— Mulligan nu prea se omora cu scrisul, Pearson, şi i-a cam tremurat mâna când a trecut zerourile de la sfârşit, îşi tărăgănă Warner vocea, felicitându-se pentru corectitudinea de acum. Vreau să mă conving de autenticitatea hârtiilor astea şi la marshall. Şi nu s-o face gaură în cer, dacă mai stăm câteva zile… că greul îl duc eu cu Travie, când vom bate drumurile până la Fort Saint, să-l vedem pe şeful poliţiei.

— Păi ai mare dreptate, Warner, se potoli şi Willy. Aşa este foarte bine, şerifule! Legea trebuie să slujească dreptatea. Aşa scrie şi în biblie şi noi toţi trebuie să credem. Acum să lăsăm să-şi spună cuvântul Cezarul, dar tot Dumnezeu şi Pearson vor avea dreptate!

— Vezi, Pearson, se lumină Warner, deşi era clar că întorsătura lui Willy ascundea ceva, încă trei zile şi intri în stăpânirea celor ce-ţi aparţin, dacă marshallul şi judecătorul din Fort Saint n-au nimic împotrivă.

— N-ar fi rău să meargă şi Willy. Tot are el un drum la Fort Saint. Şi ar fi foarte bine dacă toţi trei v-aţi dumiri.

— Nu-i nici o încurcătură în asta, îi dădu dreptate Travie. Unde sunt cinci ochi, se vede mai bine decât cu patru, pentru că eu văd prost cu stângul, vorbi şi el, să nu se spună că l-a lăsat singur pe şef să-i convingă pe toţi.

— E chiar foarte bine, aprobă Warner, cu jumătate de voce, căutând dedesubtul propunerii lui Pearson.

Henry Warner părăsi ograda lui Cecilly Mulligan, urmat de ajutorul său. Luat în pripă, Willy se luă după el şi-l întrebă la ce oră să vină la oficiul şerifului a doua zi dimineaţa.

Allison şi Harris îşi întoarseră caii, urmându-l pe Pearson, îndârjiţi şi bodogănind după eşecul suferit.

Cei doi veri şi Paulo priveau după ei cum se mistuiau în volbura drumului, uluiţi de întorsătura lucrurilor. În loc de o bătaie pe viaţă şi pe moarte, pentru care se pregătiseră, le rămăseseră trei zile la îndemână, în care încurcăturile se vor lumina. Gerry va avea tot timpul să ajungă în Blue Town, să lămurească tărăşenia asta, care transformase în coşmar viaţa celor de la ferma lui Mulligan.

Ce-l apucase aşa subit pe Warner să întoarcă lucrurile pe dos, nu putea pricepe nimeni, nici oamenii lui Pearson şi nici chiar cei de la ranch. Plecaseră din biroul lui Willy cât se poate de lămuriţi. Cele câteva pahare bune de whisky băute îl ajutaseră să înţeleagă într-un anumit fel situaţia. Şi oricât de prieten i-ar fi fost Mulligan lui Warner, în faţa unor probe scrise, şeriful trebuia să-şi scoată pălăria. Semnăturile le comparaseră doar cu toţii la Willy în birou şi fiecare şi-a dat cu presupusul. Mai toate părerile sunaseră cam la fel. În spatele perdelei din mărgele colorate, el, Warner, îşi dăduse o ultimă părere, oftând în sinea lui că nu poate face nimic pentru cei de la ranch. Billy King intrase şi el puţin în biroul lui Willy. Distant şi teatral, îndrugase câteva platitudini, enervându-se de patosul lui Pearson, în susţinerea dreptăţii lui. Îl luase chiar la zor pe stăpânul saloonului, că ar fi putut cere banii de la ai lui Mulligan mai din timp, şi nu tocmai acum, când omul era plecat pe lumea cealaltă. Se mai interesase de-o şedinţă a consiliului oraşului, în care voia să propună dublarea cheltuielilor la şcoala lui Guernnsey. Gardul şcolii nu era destul de înalt, iar soba trebuia neapărat reparată şi socotite mai bine fumurile, că nu dădea căldură. Ferestrele necesitau să fie şi ele dublate, că aici, unde e aşezat Blue Town, lângă Colţii Şacalului, iernile veneau mai toate cu zăpadă. Şi e mai mare râsul să tremure copiii în clasă şi să iasă afumaţi de la sobă! Iar dacă va fi propus la alegeri şi trimis să reprezinte oraşul, va face o şcoală nouă şi va pietrui strada mare, aşa cum este cea din oraşul Pecos. Billy King, de aceeaşi părere cu cetăţenii din oraş, se mai gândise să strângă din nou bani pentru parohia orăşelului, unde slujea preotul protestant Thomson. Şi chiar dacă ranchmanii nu se vor înghesui, el va da partea cea mai mare. La fel şi pentru şcoală, ca mai târziu să-i poarte numele, dacă vor vrea cei din consiliu.

Dar, în drum spre ranch, Warner uitase de toate discuţiile de la Willy şi se trezise ca prin minune. Toropeala ce-l copleşise la Willy în birou se risipise, alungată de răcoarea stârnită de trapul calului. Preria ce se întindea de la Colţii Şacalului, spre dreapta, până la ranchul lui Allison se unduia sub valul de căldură, ce dogorea în crucea amiezii, făcându-l pe şerif să cântărească mai bine lucrurile…

— Da, Travie, mergem la marshall! Acolo nu se poate să nu dezlegăm nodul, de este vreun nod, îşi bătu Warner pe spate ajutorul, în timp ce intrau în oficiul şerifului, aşezat la două case de Salonul Fericirii. Sunetele febrile şi dezacordate ale pianinei încinse de palmele butucănoase ale negrului Silver, ameţit de două pahare cu porter, se încurcau şi se amestecau între ele fără noimă.

— Nu ştiu ce-i veni lui Pearson cu Willy ăsta? Nici el, cât este de Willy, faţă de părerea judecătorului din Fort Saint, n-ar putea să aducă aici alte vorbe!

— Asta o să vedem, Travie! Cât de curând, Gerry trebuie să pice de la drum şi toată tărăşenia se va limpezi ca lumina strălucitoare a soarelui după ploaie…

Era într-o după-amiază de august. Podişul Texan, de lângă Fort Saint, se pregătea să-şi dăruiască bogăţia roadelor. Adăpostite în valea unde se ridicase oraşul, livezile cu meri, piersici şi nuci gemeau de încărcaţi ce erau.

Fermierii trebăluiau prin gospodării, pregătindu-se să culeagă viile şi să umple zăcătorile cu merele ce acoperiseră iarba cu un covor sângeriu.

Soarele se înfipsese în fruntea cerului, de părea că nu va coborî niciodată. Câţiva vulturi negri urmăreau pe cei doi călăreţi din apropiere de Fort Saint, de unde se întorceau. Îi vedeau rotindu-se mereu, agale, în spirale din ce în ce mai înalte, apoi reveneau vâslind în văzduh, nevrând parcă să renunţe la o eventuală pradă, ce le-o hărăzise soarta. Preria ocupase acum locul livezilor părăsite în urmă. Celelalte minunăţii create de mâna harnică a omului dispăruseră după cuta orizontului. Ţinutul devenise arid. Oaze de cactuşi hălăduiau într-un paradis al ţepilor, perindându-se sub privirile indiferente ale celor doi călăreţi.

…Willy nu venise şi, oricât l-a căutat Travie în Blue Town, n-a fost chip să-l descopere. Ajutorul lui Warner răscolise orăşelul peste tot, dar fără folos. Parcă se căscase pământul sub el. Nici în saloon n-a putut da cu ochii de el. Se înţeleseseră s-o pornească de cum s-o crăpa de ziuă, dar Willy n-a fost de găsit. După ce gazda lui Willy, care avea ochii acoperiţi cu albeaţă, îi spusese că nu ştie dacă dormise acasă, ajutorul lui Warner s-a mulţumit cu atât. Pearson înnoptase la ranchul lui Allison, iar Harris îl văzuse pe Willy călare îndreptându-se spre biroul lui Warner. După aceste zadarnice investigaţii, cei doi oameni care apărau legea în Blue Town porniseră la drum. Au crezut că Willy, nerăbdător cum îl ştiau, călărea înaintea lor şi că-l vor întâlni la ieşirea spre drumul care ducea la Fort Saint. Nu l-au văzut pe nicăieri, parcă se topise în zăduful acelei zile. Atât cât se zărea în lungul drumului ce şerpuia prin mijlocul preriei, nici un fir de praf nu se ridica, semn că Willy s-ar fi găsit înaintea lor…

Frumuseţea locurilor străbătute i-a furat de la o vreme şi cei doi oameni l-au dat pe Willy uitării. Din loc în loc tufe şi agrişe şi rugi sălbatici adăposteau stoluri de brabeţi, ce săgetau preria care încotro. Travie, o namilă de om, călărea absent, cu pălăria lăsată pe spate, în stânga lui Warner, care, mai agitat, îi venea să înfigă adânc pintenii în burta calului, să ducă ştirea mai iute celor din Blue Town. Şeriful era mulţumit de ceea ce făcuse. Iar dacă Willy nu venise să cunoască şi el părerea marshall-ului, să-i fie de bine. Acest lucru nu-l neliniştea. Totuşi, o umbră de îngrijorare îi întuneca din când în când privirile.

Căldura stăpânea ţinutul, dar Warner ştia că se apropiau de sfârşitul călătoriei. Erau în a treia zi de când părăsiseră Fort Saint şi străbătuseră cea mai mare parte de drum. Să câştige timp, călăriseră şi noaptea. Avuseseră mai tot timpul cerul senin, iar răcoarea preriei trezite la viaţă le-a fost de mare ajutor.

Decorul natural se schimbase din nou, când au poposit să ia în gură ceva. Cât cuprindeau cu ochii, mărăcinişuri din migdali pitici stăpâneau ţinutul. Mâncară sub coroana rotată şi îmbogăţită de frunziş a unui copac, unde îşi aşternuseră o pătură, dezmorţindu-şi oasele înţepenite. La câţiva paşi, tufişuri sălbatice de mure i-au îmbiat la un desert proaspăt şi parfumat. Travie ar fi vrut să-şi umple pentru drum calota pălăriei cu murele roşii-vineţii. Deşertase de mult pe gât sticla cu whisky şi acum îl chinuia o sete nepotolită. Dar Warner nu se lăsase înduplecat. El nu băuse nici un strop. În câteva rânduri descălecase şi culesese câte un pumn de agrişe, cu care-şi omorâse setea.

Drumul când urca, când cobora… Cactuşi în forme de sfere ori coloane ţepoase stăpâneau ţinutul arid. Doar câteva oaze răzleţe de agave înviorau peisajul. Warner ştia că, nu peste mult, vor întâlni apele albastre şi împuţinate ale Pecosului. Stăpânindu-şi setea chinuitoare care-l moleşise, se bucura de pe acum de clipa când se va întâlni cu ele!

Marshall-ul nu fusese de găsit în localitate şi nici judecătorul. Amândoi plecaseră cu o poteră în munţi, în urmărirea unui pistolar înrăit. Cu temnicerul nu avuseseră nimic de vorbit. Era o chestiune mult prea serioasă pentru a o încredinţa oricui. Dar acolo, în Fort Saint, fără să divulge nimic despre interesul ce-l puneau poliţei, a împrumutat o lupă, chemând şi un tipograf, care era meşter în gravuri şi scrieri de tot felul, pe lemn şi metale. Acolo, Warner a înţeles clar, la lumina puternică a zilei, că semnăturile erau aceleaşi. Dar s-a mai dumerit că tot necazul celor de la ranchul lui Mulligan era în scrisul cifrelor. Pearson, sau unul din cei plătiţi de el, trecuse lângă cei 50 de dolari încă două zerouri, şi datoria crescuse la cinci mii. Simţise şi el asta, iar sfătuitorul său lăuntric l-a îndemnat să nu dea înapoi. De fapt, chiar de prima oară când Pearson i-a vârât chitanţa sub nas, se îndoise că Tom putuse pierde atâţia bani. Aici Warner şi-a dat seama abia ce ar fi avut de făcut. Să ceară marshall-ului să le dea vreo trei oameni, care să-i ajute să facă linişte, în cazul în care Pearson nu se va potoli. Cum nu putuse să-l aştepte pe marshall, se hotărâse să se descurce singur. Cu toate insistenţele, Travie n-a putut s-o scoată la capăt cu bătrânul Warner, pe care, până la urmă, îl lăsă în apele lui, promiţându-i să fie alături de el, oricât de vitrege vor fi întâmplările ce-i păşteau pe amândoi. Warner zâmbi la gândul ce-i venise: să-i fi cerut marshall-ului din Fort Saint să trimită prin el câteva rânduri lui Willy, obligându-l să-l ajute cu nădejde în dezlegarea poveştii cu poliţa. Dar nu s-a putut.

În timpul discuţiei, Travie tăcuse mâlc, băgând şi el la cap cele ce auzise. Lucrurile care urmau să se întâmple, din câte înţelesese, îi păruseră tare încâlcite. El, Travie, pricepuse totuşi că, în cazul când Pearson nu va recunoaşte că hârtia este măsluită, oamenii legii o vor lua pe cocoaşă.

De asta şi Warner simţea că duce o greutate cât un munte în spinare. Ar fi vrut ca timpul să se târâie ca un melc, să ajungă cât mai târziu la Blue Town.

Unul din vulturii care vâsleau în văzduh căzu din înalt şi înhăţă o pitulice ce zburase din vârful unui arţar cu frunzele pălite de vară târzie. Warner vru să tragă după răpitor, dar înţelese că nu ar mai fi ajutat cu nimic nenorocitei înaripate…

Warner nu găsise încă nici o formulă care să-i dea destulă încredere în el, dar păstra în discuţiile cu Travie o foarte bună dispoziţie. Ajutorul, în schimb, se lăsa legănat de cal, de parcă n-ar fi avut nici o ţintă. În definitiv, părea că zice, orice s-ar întâmpla cu Warner să se întâmple şi cu el. Doar Warner îi achita simbria, iar el nu călca voinţa şerifului, oricât de nehotărât s-ar fi arătat. Bănuia însă tot adevărul şi nu-l vedea pe Warner punând cu botul pe labe haita lui Pearson. Era sigur că Pearson nici nu se va prezenta la oficiu şi va trimite vorbe de ocară lui Warner, că s-a îmbătat şi-şi dă aere de sticlete de oraş mare. Dacă vor să se înţeleagă, să vină el la saloon, să discute la un păhărel, ca între prieteni buni ce erau. La saloon, Warner nu va mai pune totul la inimă şi lui Pearson îi va trece din mânie. Iar Billy King îi va potoli definitiv, aşa cum procedase şi în alte dăţi, când Warner se mai supărase cu Pearson.

— Şi ce oameni de omenie ai lui Mulligan ăştia! rupse tăcerea Warner, acoperind foşnetul ierburilor strivite de copitele cailor.

— Aşa cum zici, şerifule! Dar încurcătura dracu’ căzu pe capu’ lor!

— Povestea acum este foarte clară, Travie! Cerneala zerourilor este mai închisă, iar scrisul este mai tremurat şi mai subţire. E clar ca ziua că poliţa e măsluită. Chiar dacă nu te-ai pricepe tu, Travie, eu şi tipograful n-om fi avut orbul găinilor.

— Şi crezi, şerifule, că Pearson o să se lase cu una, cu două? Judecătorul e de partea lui, iar ceilalţi nu se amestecă. Asta este foarte clar! Când e vorba de şeful lor, oamenii lui Pearson nu stau cu mâinile încrucişate. Doar nu-i plătim noi!

— Noi facem cum zice legea, Travie, iar Pearson va răspunde, pentru că a măsluit chitanţa. Sau, dacă n-a scris el, cine a scris! Dar şi el a folosit-o. Un act fals n-are valoare, aşa scrie în buchea legii. Iar legea n-am făcut-o noi. Îl dăm în judecată şi să răspundă. Că el s-a înfăţişat cu ea la ranch, la Mulligan…

— Uşor de zis, Henry! Dar uiţi că Willy n-o să mai facă cât o ceapă degerată, dacă scrie un rând împotriva lui Pearson. Şi-i leagă şi clopoţei la picioare, să-l latre toţi câinii din Texas, când va pleca cu coada între picioare din Blue Town.

Warner se scărpină după ceafă, strunindu-şi puţin murgul. Într-adevăr, nu era treabă uşoară să-l încolţească pe Pearson. Să facă ordine în Blue Town nu era deloc simplu. Trebuia însă să înceapă cu Pearson. Dar nici bătaia mâncată de Gerry la Pearson în saloon şi nici ce păţise nenorocitul de vânător care îi luase apărarea nu puteau fi uşor uitate. El, Warner, a încercat să-i scape pe băieţi şi să-i ducă la oficiu, să-i povăţuiască să-şi vâre minţile în cap. Dar cine alţii, decât oamenii lui Pearson, l-au lichidat pe vânător în strada mare? În seara aceea, el nu i-a mai urmărit. S-ar fi ales poate, cel mult, cu un glonţ în cap. A doua zi, el, Warner, însoţit de Travie, a căutat urmele celor care au tras, dar plouase şi n-a mers prea uşor. A găsit câteva picături de sânge, nespălate de ploaie, lângă gardul de chirpici care despărţea fierăria lui Weslley de prăvăliile lui Billy King. Au mers până unde-i conduceau urmele ucigaşilor. Toate urcau spre Colţii Şacalului. Solul pietros şi spălat de ploaie s-a înverşunat însă şi nu i-a lăsat să citească în el. Tot atunci îl zăriseră pe Gerry foindu-se printre stânci, cu ochii ţintă la terenul tare, pe care-l cerceta cu atenţie, aplecat mult în şa, aproape atârnând. Travie, mergând la întâmplare, ajunsese la ţarcul cel mai îndepărtat de ranchul lui Allison. Acolo, urmele se pierduseră printre sutele de adâncituri ale copitelor de cai şi de bivoli. Bănuiala lui Warner se împletise cu cea a lui Travie. Toate semnele duceau cam în acelaşi loc. Dar n-au putut întreprinde atunci nimic. Orice acţiune pripită s-ar fi terminat prost, în primul rând pentru ei. Mai bine de o jumătate de duzină din oamenii care şedeau răsturnaţi pe scaune în saloon, din ordinul lui Pearson, ar fi tras în ei. În urmă cu puţin, un alt fermier îşi pierduse la joc cabana şi pământul. Şi pentru el, stăpânul saloonului îi înfăţişase o chitanţă pentru şapte mii de dolari, socotită de Willy valabilă. El, Warner, a trebuit să-i lămurească pe ai lui Sammy să le dea casa şi să se mute cât mai grabnic la o rudă din Bird Village. Până vor strânge bani să plătească sau să lămurească tărăşenia cu chitanţa, Warner nu le-a înlesnit altă ieşire. Bătrânul Sammy, care s-a răzvrătit, s-a ales cu o măgură cât toate zilele în creştet şi cu doi dinţi mai puţin în gură… Oamenii lui Harris nu aveau timp de glume.

Dar după necazul lui Sammy, care i-a dat ranchul lui Harris, el, Warner, avusese cel mai mult de tras. În faţa oficiului se strânseseră mai bine de o duzină de cetăţeni. Câţiva fermieri începuseră să-l huiduie, cerându-i să lase locul altuia mai vrednic, care nu este înfrăţit cu Pearson. Ca prin farmec, oamenii stăpânului saloonului i-au sărit în ajutor şi câteva zeci de împuşcături trase de călăreţii săltaţi în scări porniră spre cerul înnourat al zilei. Pe Sammy îl părăsise, fiindcă n-avusese cum să intervină, prea se petrecuseră toate în pripă. Pe ai lui Tom Mulligan, însă, n-o să-i abandoneze la ananghie.

În ziua când s-a sfătuit cu Willy, era cât pe-aci să-i facă hatârul lui Pearson, deşi în urechi îi răsunaseră ţipetele copiilor lui Sammy şi ale femeii fermierului. Dar, în drum spre ranch, alături de Willy şi Travie, pe Warner l-au năpădit din nou amintiri din tinereţe. S-a văzut cu ani în urmă, alături de Mulligan, care-i salvase viaţa de câteva ori în luptele duse cu indienii comanşi, ce dezgropaseră securea de război în apropiere de Fort Sumner. Şi acum amintirile îl sâcâiau, iar întâmplările păreau că se petrecuseră ieri. Fusese o zi călduroasă ce precedase o ploaie ca un adevărat potop. Soarele îşi aruncă nestânjenit suliţele fierbinţi din înalt. În spate aveau o lizieră din corcoduşi şi aluni, iar în faţă, preria fără sfârşit din stânga Pecosului. Se afla într-o tranşee noroită, lângă Mulligan, undeva pe vechile plaiuri de vânătoare ale indienilor, între Fort Sumner şi locul de unde-şi trăgeau izvoarele Red River şi Rio Bravos. Erau secătuiţi de puteri, după mai bine de trei ore de luptă şi hărţuieli, şi încremeniţi în clisa din care nu se mai puteau aproape desprinde. Din tot plutonul mai rămăseseră în viaţă el, Warner, Toni Mulligan şi o mână de băieţi, care făceau să latre câteva ţevi de puşcă până când se înroşeau. Nu-şi mai amintea cum s-au petrecut lucrurile, dar la un moment dat s-au trezit împresuraţi de comanşi. N-au auzit cum se târâseră ca nişte guşteri prin preria dintre cele două măguri împădurite. El, Warner, apucase să tragă numai câţiva plumbi şi doi dintre cei care luptau sub comanda Vulturului Încărunţit, şeful indienilor, se prăbuşiră peste el. După o lovitură puternică în piept i se născu o moleşeală în tot corpul şi se chirci în noroiul din fundul tranşeei. Când s-a trezit, se afla într-un car transformat în ambulanţă sanitară, încărcat cu răniţi, din care unii muriseră. Nu mică i-a fost uimirea, când Mulligan l-a vizitat după câteva zile, povestindu-i cum s-a terminat ciocnirea cu indienii. Fusese şi el glonţuit în câteva locuri, şi-i arătă tunica prin care trecuseră nu mai puţin de cinci-şase plumbi.

Spre norocul lui însă, numai câteva zgârieturi purta pe corp. Din grijă să nu-l obosească prea mult, îi povesti pe scurt „că s-a prefăcut mort”, şi numai aşa scăpase de un glonţ ţintit în el mai ca lumea. „Dar înainte de asta, pe încă vreo cinci i-am trimis să-şi caute strămoşii pe plaiurile de vânătoare, îi mai spusese Tom Mulligan. Nu ne-au luat scalpurile, că n-au avut timp. Cei rămaşi în viaţă au trebuit să facă repede cale întoarsă, fiind atacaţi brusc de-o duzină de rangers călări. Când s-a înserat, eu mă dezmorţisem de-a binelea şi încercam să-mi închipui ce se petrecuse după atac. Am înţeles repede tot, când am văzut la câţiva paşi de noi soldaţii morţi şi fără scalpuri. Noi scăpaserăm, apăraţi de leşurile indienilor şi alor noştri, care rămăseseră în tranşee. De frică să nu se întoarcă comanşii la liziera de corcoduşi, te-am târât, până când mi-am pierdut şi eu puterile… şi ne-au găsit ai noştri”.

„Negreşit, nu trebuie să-i părăsesc nici eu pe ai lui Mulligan la ananghie, se întări în convingere Warner. Lui i-ar fi fost mai uşor atunci să mă lase, dar n-a făcut-o. De ce aş proceda altfel? Tom şi-a riscat şi pielea capului, căci indienii, încinşi de şeful lor, aveau chef să-şi îmbogăţească numărul scalpurilor ce le împodobeau cingătorile”.

Liziera de corcoduşi care le aţinuse drumul n-a fost lăsată în urmă, dar gândurile lui Warner îl dominau, zburau înainte, la ce-l aştepta. Să-şi mai odihnească animalele apăsate de greutate, poposiră la umbra răcoritoare a corcoduşilor. Drumul de străbătut nu mai era apărat de suliţele fierbinţi ale soarelui, aşa că profitară de locul ales pentru odihnă. N-au lâncezit prea mult timp şi părăsiră umbrarul. Cu gândul la apele argintii şi molcome ale Pecosului, pe care aveau să-l ghicească după brâul de verdeaţă ce şerpuia spre sud, o porniră la un trap întins. Câteva codobature îşi desenară siluetele cenuşii pe cerul albastru, ţâşnind din vârful unei stânci încinse de soare şi proiectându-şi umbrele pe obrajii pârliţi ai preriei. Pe cer leneveau fuioare străvezii de nori vlăguiţi, ce-şi scuturaseră apa cărată în spinare undeva, pe crestele munţilor Guadalupe.

Warner şi Travie poposiră din nou câteva minute. În timp ce luară la repezeală ceva în gură, caii îşi imitară stăpânii, rupând cu guri flămânde iarba mărăcinoasă a locului. Lăstărişuri de aluni şi încâlcituri de agrişe năpădiseră jur-împrejur, dându-le parcă de veste că Pecosul era pe aproape. Tot atunci, un cufundar pâlpâi din aripi pe deasupra, săgetând aerul spre sud, grăbit, se vede, să ajungă la panglica argintie a râului.

Înainte de a se sălta în scări, Warner folosi amnarul şi cremenea, răsucindu-şi o ţigară dintr-o foaie apărută în Fort Saint. Travie se mulţumi doar cu câteva fumuri. Tutunul era pe sfârşite şi nu-i plăcea să-l strice altfel decât mestecat în gură. Băuse, în schimb, toată apa din bidonul lui Warner, umplut la ultimul izvor întâlnit în drum.

Suiră pe cai şi porniră într-un galop moderat spre vadul pe unde treceau de obicei Pecosul, spre Blue Town. Warner nu se putu abţine să nu zâmbească la gândul surprizei ce i-o pregătea lui Pearson şi la figura ce-o va face Willy, văzându-se chemat la ordine de el, ca şerif… Caii osteniseră, iar călăreţii îi struniră preţ de o jumătate de oră la un trap uşor. Continuară să coboare astfel pe un drum puţin folosit, lăsând în urmă o scurtătură. Mai tot timpul au trebuit să-şi ferească feţele de izbiturile ramurilor de sălcii crescute anapoda, pe sub care se strecurau ca printr-un adevărat tunel. Apa îşi trimitea din depărtare mirosul brădişului, iar vegetaţia deveni extrem de abundentă. Prin câteva locuri mai joase, adevărate insule de păpuriş colorau cu verdele lor ofilit valea prin care coborau. Caii adulmecaseră şi ei apa. Nechezatul şi sforăiturile lor vesteau că în curând vor ajunge la râu. Ziua începuse să se aplece spre asfinţit, şi nu mai era mult până să se lase întunericul. La răstimpuri, soarele scăpără prin stufărişul bogat, poleind iarba jilavă cu unde galben-vineţii.

Warner era mulţumit de ceea ce dobândise. Nimic nu-l mai împiedica să apere adevărul. În afară de ce băuse el şi Travie fără bani, Pearson nu-i avea cu nimic la mână. Dar se vor achita până la ultimul cent… Undeva îşi notase câte pahare consumase pe cârâială. Erau înşirate acolo chiar şi mărcile de pe etichetele colorate şi mincinoase de whisky, brandy, porter… Câţiva zeci de dolari vârâţi în tejgheaua lui Buxton, şi puteau păşi în saloon, cu fruntea sus. Banii îi avea strânşi şi legaţi într-un săculeţ la piept. Şi Travie contribuise cu partea lui. Chiar dacă oftatul său atunci era cât p-aci să stingă flacăra lămpii de pe biroul oficiului. Nu demult, când au schimbat câteva vorbe mai tari cu Pearson şi dorise să-i plătească, Billy King l-a sfătuit să nu fie copil, că nu e mare pagubă pentru Pearson dacă-i rămân neachitate câteva pahare de poşircă. Iar dacă ţine neapărat să-i achite, banii îi va da el, Billy King, care, în definitiv, le-a fost conviv mai de fiecare dată. Iar pentru a fi încheiată discuţia, ştersese chiar el cu o cârpă udă datoria scrisă cu tibişirul sub numele lui Warner. El, Billy King, nu se uită la câţiva dolari. Nu de aici va sărăci. Ce conta asta, pe lângă bucuria lui de a răsplăti pe omul care le apăra oraşul de răufăcători! Şi lucrurile s-au terminat exact pe dos. Travie l-a dus pe Warner aproape pe sus la oficiu, unde l-a culcat. Warner nu-şi amintea cum a ajuns în spatele gratiilor închisorii din oficiu. Travie îl închisese şi îi luase armele, să nu se apuce să tragă în pereţii văruiţi proaspăt, aşa cum făcea mereu la beţie, când se vedea atacat de comanşi…

La confruntare ţinea să fie de faţă şi Billy King. Era doar cel mai onorabil cetăţean din Blue Town! Avea studii făcute în Mexico City şi cunoştea multe lucruri avocăţeşti. Chiar la matematici era mai tare ca învăţătorul. Uneori îl întrecea pe Guernnsey, când se aprindeau în discuţiile lor despre politică. Billy King lua totdeauna partea fermierilor care-şi cultivau pământul, iar Guernnsey apăra pe crescătorii de bivoli.

Travie avea şi el gândurile lui. În seara cu cearta rămăsese şi Billy King la masa lor. Discutase mult cu el – aproape îi plesnise obrazul de ruşine: Billy îi făcuse o nemaipomenită onoare. Din această pricină uitase să-l cicălească pe Warner să nu mai tragă la măsea, iar Henry, ca un făcut, a încurcat numărul paharelor date pe gât. „Moralistul ăsta de Warner – care dădea pe gât ultimul strop de whisky – numai pentru el, Travie, avea întotdeauna sfaturi…”

Calul lui Warner se poticni de o piatră dezghiocată din prundişul văii, prin care călăreau la trap uşor, spre vadul pe unde treceau de obicei spre oraş. Locul de vărsare al cracului de apă, ce mişca gaterul lui Harris, rămase şi el în urmă.

Coama unei încrengături de sălcii, aciuate într-o văioagă, era poleită de ruginiul acelui sfârşit de septembrie. Un cârd de gâşte sălbatice se smulsese din unda râului, adunându-se în câteva cercuri frânte şi scălâmbăiate şi lopătau acum pe cerul lipsit de nori. Se lăsară apoi în apropierea malului, apărate de perdeaua de sălcii şi plopi tremurători.

— Ce bun ar fi un hartan de gâscă, Henry! plescăi Travie, uitându-se pofticios la ultima înotătoare ce se lăsase în desişul înfrunzit al sălciilor.

Warner nu răspunse. Preocupat să-şi strunească murgul prin încâlcitura unui hăţiş, nu mai auzea nimic.

Câteva steiuri din piatră, înfipte în înaltul malului, păreau adevăraţi stejari plictisiţi de veghe. Warner îşi aminti că văzuse odată întreaga vâlcea plină de apele Pecosului, năboite afară din matcă, la o viitură de neuitat. Mai rămăseseră şi acum, la fiecare pas, cioturi de buturugi şi trunchiuri acoperite de iască şi licheni, de parcă ar fi existat acolo de când lumea.

— Încă puţin, Travie, şi lămurim treaba cu Mulligan. Nu ştiu de ce, dar parcă ar fi vorba de mine, zău aşa! Uite, de o săptămână sunt întors pe dos şi n-am linişte. Abia aştept s-o scoatem la capăt cu bine şi să rup gâtul unei sticle, fără să mă gândesc s-o las de la gură, până nu-i văd fundul.

— Sigur, şerifule, că o vom lămuri! Nu se poate ca dreptatea să nu iasă deasupra! Şi parcă eu n-aş dori să rup gâtul unei sticle? Îl ştiu şi eu pe Mulligan de mult. Numai de când a fost împroprietărit, cât a mai tras să ajungă la un liman. Şi oameni dintr-o bucată toţi ai lui, n-am ce spune… Tari ca piatra, pe legea mea! Numai cât au asudat să abată apa din râu şi s-o facă să curgă pe pământul lui sec şi prăjit de arşiţă…

Caii se angajaseră acum în vadul Pecosului. În curând, cizmele aveau să le clipocească prin apă. Îşi grăbiră patrupedele să nu se afunde într-un val de nisip, îndemnându-i apoi să înoate cu toată vigoarea câteva picioare. Îşi ţinură cartuşierele cu pistoale cu tot deasupra greabănului animalelor, până simţiră pământ sănătos sub copitele cailor.

Pe nesimţite, fundul râului se ridicase, acoperit de un prundiş mărunt, pe care urcară, mângâiaţi de căldura acelui asfinţit. Apa care şiroia, prelingându-se de pe cai, uda pietrişul, făcându-l să lucească în sticliri rubinii, nevolnice şi înşelătoare. Dintr-un ochi de apă, ascuns privirilor, câteva becaţe zburară speriate.

Lăsară în spate câteva lanuri de nuferi, umbrite de păpuriş, şi trecură pe sub crengile unui pâlc de sălcii pletoase vecine cu rămăşiţele unor buturugi, din care câţiva lăstari trudeau să renască într-o nouă viaţă.

— Ah, ce-aş frânge gâtul unei sticle cu porter, făcu din nou Warner, privind în silă albia râului, prin care curgeau câteva fuioare de apă. Îl fixă cu puţină invidie pe ajutor, amintindu-şi că savurase ultimul strop de whisky.

Cotiră după un stejar gros, ce abia putea fi cuprins de braţele împreunate a trei oameni, şi un ţinut golaş presărat cu oaze de cactuşi li se înfăţişă ca un brâu cenuşiu, neademenitor.

Soarele mai lenevea încă spre asfinţit, iar Travie nu catadicsi să-i răspundă. Urcau fără grabă malul străjuit de câteva tufe din păducel. Timpul se târa ca o broască ţestoasă, ghiftuită şi rătăcită vremelnic în prerie. În dreapta, cât vedeai cu ochii, se profilau pe cerul ce se întuneca Colţii Şacalului. Bolovanii din piatră străluceau în arămiul soarelui ce se culcuşa. Printre colţii ascuţiţi, ce păreau că rânjesc la viaţa din jur, copăcei piperniciţi, cu crengi bizar contorsionate se încăpăţânau să-şi târâie viaţa lor bicisnică de veacuri. Alături, apărându-se de soarele care omora şi învia totul, hălăduiau un soi de arbuşti cu fructe mici, roşii şi cărnoase, cu care se băteau copiii peonilor.

Un lătrat de lup de prerie flămând lovi colţii de stâncă, apoi, cu un ecou spart, înfricoşător, se prăvăli peste vegetaţia pipernicită, alunecând dincolo de Pecos, spre New Mexico…

În zarea încărcată de zăduf, fosta colonie a celor aşezaţi aici în urmă cu ani, devenită apoi Blue Town, îşi profila ţiglele acoperişurilor ce împrumutaseră culoarea albăstrie a apelor din meandrele şi eleşteiele vecine. Travie îşi privi din nou şeful. Pe figura acestuia, hotărârea luată brăzdase cute în care se desluşea o neclintită dârzenie. Ajutorul de şerif îl cunoştea bine şi nu ar fi sfătuit pe nimeni să-i caute acum harţă. Travie înţelesese că Warner făcuse un legământ sfânt, să apere această dreptate. Nu era el omul să părăsească un prieten ca Mulligan la strâmtoare. Amintirile ce-i legau, aflate de la Henry, erau motive peste care n-ar fi putut trece.

După ce admiră priveliştea ce se scălda în lumina asfinţitului, Warner hotărî să străbată cu Travie un braţ al Pecosului, ce se îneca într-o baltă vecină.

Orăşelul lor era acum destul de mare. Lângă vechile case ale peonilor se ridicaseră iute încă de două ori pe atâta altele mai zdravene. Pământurile bune pentru păşunat şi folosirea cu iscusinţă a apei transformaseră totul într-o grădină. Într-o vreme, câteva bande roiseră prin ţinut, dar îşi luaseră curând picioarele la spinare spre alte coclauri mai puţin păzite. A urmat o perioadă de linişte în oraş, când toate au fost la locul lor, până ce Pearson, cu Harris şi Allison s-au aşezat în ţinut. După ei a venit apoi Billy King, care a ridicat faima oraşului, datorită negoţului întins cu piei, cereale şi alte lucruri ce aveau căutare pretutindeni. Tot el a deschis prima bancă a oraşului, iar strada mare şi-a înmulţit magazinele ţinute mai toate pe numele lui.

Fără ca nimeni să priceapă, viaţa a început din nou să devină nesigură. De la un timp, multe întâmplări deveniseră neclare, iar păţania câtorva rancheri despuiaţi la saloon de bani, unde-şi pierduseră fermele, îl pusese de-a binelea pe gânduri pe Warner…

Şeriful dinaintea lui care a încercat să întroneze ordinea în oraş a dat ortul popii în împrejurări misterioase…

Luaţi de amintiri, Warner şi Travie tocmai se angajaseră între două şiruri de stânci din masivul Şacalului, când drumul le-a fost întrerupt. Un pâlc de călăreţi, cu figurile acoperite de măşti şi înarmaţi cu pistoale, îi încolţiră, tăindu-le orice retragere. Travie încercă să-şi pregătească carabina, dar Warner îl opri la primul gest…

— Pentru Dumnezeu, Travie! La ce bun? Nu sunt singuri… Uită-te în spate, să vezi câte arătări înarmate până în dinţi au apărut, iar în vârful stâncii din faţă nu vezi armele care ne-au luat la ochi? O adevărată ambuscadă, pe legea mea! vorbi în continuare încet Warner, dar fu auzit totuşi de inşii din faţă. Şi cărui fapt datorăm onoarea să ne luaţi cu asalt ca pe o redută? îşi repezi el întrebarea către mascaţii călări, roşindu-se la faţă de mânie.

— Vrem numai să vă cotrobăim puţin în buzunare. Apoi vă lăsăm liberi. N-avem nici o treabă cu voi, auzi o voce, pe care Warner nu ştia de unde s-o ia.

— Şi dacă am lăsat tot ce am avut la marshall?!

— Să te ia dracu’ cu marshall-ul tău cu tot! Dacă n-o ai, te cari s-o iei, sună alt glas hodorogit, dar ameninţător.

— Până una-alta, mâinile sus şi nici o mişcare, că vă transformăm în strecurători înainte de vreme, şi-ar fi păcat de rufele de pe voi.

— Hai, Travie, supune-te! N-are rost să facem prostii! Viaţa noastră atârnă de un fir de păr. N-ar strica să ne rostim rugăciunile de pe urmă, zise cu voce liniştită Warner, punându-l de-a binelea pe gânduri pe ajutor. Simţise şi el că lucrurile şedeau cât se poate de prost.

Unul dintre mascaţi se apropie de Warner şi-i goli cu o mână meşteră buzunarele. Acelaşi lucru îl făcu cu Travie, care îl privi crâncen. Cu obiectele de care-i uşurase pe oamenii legii individul se înfăţişă la un călăreţ, cu figura acoperită în întregime de un batic negru. Oamenii legii n-au aşteptat prea mult. O voce tărăgănată şi rea clămpăni între stâncile de piatră.

— Aha, dom’ şerif, parcă n-aveaţi nimic în buzunare? Lucruri din cale-afară de însemnate căraţi cu voi. Sunteţi fără minte, dacă aţi ţinut la voi aşa ceva. O să-i facă mare plăcere lui Willy. Să mă ia dracu’, de mai poţi crede în vorbele şerifului! Dacă nici în oamenii legii nu poţi pune temei, în care dracu’ să te mai bizui! Dacă voi minţiţi de îngheaţă apele, atunci ce să mai zic de noi, tâlharii de drumul mare! Înseamnă că suntem nişte bieţi mieluşei…

— Pearson va plăti mârşăvia asta! strigă tare Warner, să audă toţi şi să le arate că ştie cine conduce întreaga poveste. Numai el a pus atacul la cale! N-o să mai vedeţi mult timp lumina soarelui. Asta v-o promit, pe legea mea…

— Ho, ho, domn’ şerif! Deocamdată n-o s-o mai vezi tu şi cu rabla asta de Travie, care doarme-n cizme. Să nu visezi că am fi aşa de verzi la minte să vă lăsăm să intraţi vii şi nevătămaţi în Blue Town, după plimbarea făcută la marshall. Cu asemenea poveşti afurisite cărate în buzunare produceţi mari încurcături pe aici!

— Vă paşte ştreangu’, câini şi coioţi spurcaţi! V-aţi pus cârpele astea jegoase pe mutre, să nu se ştie ce hram purtaţi şi cine vă plăteşte nemernicia? Faceţi pe marii, când sunteţi ditamai liota şi aveţi o puzderie de arme de foc.

— În nici un caz, eu n-am să mor în baldachin, rânji de sub mască cel care luase peste picior pe oamenii legii. În şanţ, pe cal sau sub mască, dracu’ ştie care cotigă şi ladă o fi mai bună pentru figurile noastre nerase la zi… Ni le putem chiar arăta, fiindcă doar n-ai aparat de pozat să ne pui faţa pe hârtie, iar în mormânt n-ai să le cari. Şi cum morţii tac mâlc… totul va fi grozav.

Unul dintre mascaţi, ce se agita mai în spate, călărind un cal sur, făcu un semn către bandiţii cocoţaţi în vârf. Warner înţelese că le poruncea să-i lichideze. Un lucru care poate ar fi scăpat unui ageamiu îl izbi pe şerif: banditul avea numai patru degete la o mână. Warner se simţi pentru câteva clipe năpădit de o fierbinţeală din creştet până la tălpi.

— Blestematule, tu eşti şeful acestei haite de câini râioşi, care nu-şi arată obrazurile? De mult te-am bănuit, dar acum m-am convins că-ţi conduci singur tâlhăriile! Până aici ţi-a fost, pui de şarpe cu clopoţei.

Încercă să smulgă carabina din oblâncul şeii, dar un glonţ îi fărâmă cotul, ghemuindu-l pe greabănul calului.

— Să nu încurcăm treburile, poliţai beţiv şi nătărău! Ziua mea străluceşte încă sus, cocoţată taman pe creştetul cerului, să vedem ce facem cu ziua ta!

— Vreţi să-i furaţi averea lui Mulligan cu hârtii măsluite, cum i-aţi luat şi pământul lui Sammy! Ai să te îneci cu atâta pământ! Eşti un pui de năpârcă! Ai să atârni în ştreang în strada mare, alături de tâlharii tăi, care-ţi vor ţine de urât.

Câteva hohote sinistre, ieşite parcă din caverne, îi însoţiră vorbele. Doi dintre indivizii mascaţi continuară să râdă, izbindu-se peste burţile răsfrânte, peste cartuşiere.

— N-o să urce nimeni în arţar, domn’ şerif! Iar dacă va fi cineva care va atârna de funii, acela va fi dintre voi, sticleţii, că vă băgaţi nasul unde nu vă fierbe oala!

— Lasă-l, Bube, că bate câmpii şeriful nostru! îi luă vorba din gură insul cu voce cunoscută. Aşa sunt oamenii în pragul morţii. Latră de frică. Iar pentru Mulligan nu te mai opări, Warner, că tot nu-l mai readuci pe pământ. Gerry şi toţi câţi au fost cu el au fost expediaţi pe alte plaiuri de vânătoare, să vâneze bizoni! Acum, boii lor sunt făcuţi mărunţiş în fişicuri şi în hârtii doldora. Poate că Gerry fumează acum calumetul cu vreun comanş. Lui Murphy i-a plăcut dintotdeauna pacea cu indienii, deşi în viaţă a curăţat vreo două duzini din ei. Râsul pe pământ ce e şi cu fumatul ăsta. Auzi să fumezi cu el, după care să-l cureţi…

Durerea din cotul sângerând nu-i smulgea lui Warner nici un geamăt. Ura lui împotriva acestor bandiţi şi asasini îl făcea să clocotească. Fără să-i pese de starea lor disperată în care se aflau, Warner urlă la cel din faţă:

— Câine, eşti un ucigaş, un diavol, o piază rea a ţinutului, iar voi, la fel, nişte secături şi slugi năclăite până peste cap de sânge!

— Urlă cât vrei şi cât ai glas, Warner! Dar să ştii că şi pământul lui Mulligan va fi al nostru. El se va întinde dincolo de Colţii Şacalului, de la casele oraşului, spre New Mexico. În curând vom stăpâni şi alte păşuni şi toţi cei din Blue Town vor fi mici în faţa noastră. Vă veţi pleca de şale ca nişte paria jigăriţi şi răpănoşi în faţa stăpânului!

Warner, cu un curaj al disperării, pe care numai prezenţa morţii ţi-l poate da, se aruncă din şa. În timp ce cădea între calul său şi al lui Travie, îşi smulse cu mâna zdravănă pistolul din şold şi-l descărcă în pâlcul de bandiţi. Doi se prăbuşiră pe stâncă, iar unul îşi prinse umărul, înjurând ca apucat de toate ielele. Un cal făcu un salt înainte, se cabră, aruncând călăreţul din şa.

În acest timp, Travie, spre uluiala bandiţilor, îşi smulse ambele pistoale şi alunecă de pe cal cu iuţeala fulgerului. Trase şi el, fără să facă economie la gloanţe, dar numai un bandit micşoră rândul celorlalţi. Din vârful peretelui bolovănos, o armă luă foc şi un glonţ bine ţintit frânse viaţa lui Travie. Ajutorul de şerif mai avu timp să vadă cum Warner se chircise şi el, lovit de câţiva plumbi, apoi o căldură izvorâtă din dreptul urechii aprinse tot cerul şi iarba şi stâncile, şi bandiţii, scufundând totul într-un întuneric cu gust sărat şi cleios…

În timp ce bandiţii se mistuiau printre Colţii Şacalului, noaptea se lăsase pe nesimţite. Spuzeala de făclii atârnate de bolta cerului îşi întindea mantia de scântei pâlpâitoare asupra preriei. Umbre bizare îmbrăcară în contururile lor înfricoşătoare, hidoase, cele două trupuri chircite la pământ. Din bezna vecină răsunară ţipete viclene. Siluete slăbănoage, temătoare, se apropiară de cei doi oameni din Blue Town. Micile luminiţe înguste şi crude clipeau întărâtate de mirosul trupurilor omeneşti abandonate. Lupii preriei se pregăteau pentru un praznic oferit de fârtaţii ce călăreau grăbiţi spre brâul de verdeaţă ce separa ferma lui Allison de pământurile rămase peonilor…