Capitolul VII ÎNTOARCEREA LUI WARNER ÎN ORAŞUL ALBASTRU

Nu prea departe de Colţii Şacalului, cam la vreo zece mile, călărea la trap, cu un sombrero lăsat mult în faţă, un bărbat tânăr, bine înarmat, ce părea atent la tot ce mişca în jur. La răstimpuri îşi îndemna calul să-şi iuţească mersul, deşi prundişul şi grohotişurile prin care trecea îl obligau să înainteze la pas. Prudent, fiindu-i teamă să nu-şi rănească picioarele credinciosul animal, îi lăsase până la urmă frâul liber. Ţinutul era viclean şi, vorba aceea, mai bine să nu se grăbească, decât să păgubească.

Călăreţul mersese o bucată de timp pe malul Pecosului, a cărui apă se colorase acum în lumina arămie a soarelui ce grăbea spre asfinţit. Pâlcurile trufaşe de măguri ce coborau din Guadalupe până dincolo de râul Pecos se aprinseseră şi ele pe creste. Cufundari cu penajul negru şi strălucitor pe spate tăiau aerul zădufit al după-amiezii, lăsându-se apoi să cadă glonţ, în apa mâloasă şi leneşă, în căutare de hrană. Împinşi de o putere stranie căreia i se supuneau, nori înfricoşători, tiviţi pe margini cu jar, se adunau deasupra, însoţindu-l pe călăreţ în drumul său. Carabina îi atârna de oblâncul şeii, iar pistoalele le simţea împungându-i bluza vânătorească, cu franjuri la mâneci.

Calul, un bidiviu cu păr roşu lucios, pătat răzleţ cu alb, fremăta tot timpul, tremurând de oboseală. După toate aparenţele, cal şi călăreţ veneau de departe. Picioarele bidiviului erau pline de praf şi ciulini adunaţi în ciorchini.

Numai de la ultima odihnă lăsaseră în urmă cel puţin douăzeci de mile. Într-adevăr, coborâseră prin văile aride din sudul statului New Mexico, tăind astfel mult drumul. La ultimul popas, credinciosul animal păscuse în voie iarba fragedă a unui întreg zăvoi, adăpându-se din apa rece a izvorului din apropiere.

Călătoria aceasta fără multe popasuri dura de peste zece zile. Tânărul călăreţ coborâse din şa numai pentru odihna de noapte. Ziua descălecase o singură dată, când soarele dogorea ca un zăbăuc din creştetul cerului. În două nopţi a tras la câte un han din orăşelele prin care trecuse. Aci, Colorado, cinase pe cinste, fără să-şi uite bidiviul, înainte de culcare trecea şi pe la şopron, să cerceteze prospeţimea legăturii de fân, pusă dinaintea calului de copilul din grajd. Controlase şi răceala apei din găleata scoasă din adâncul fântânii. Colorado nu-şi neglija niciodată prietenul de drumeţie. De când îl primise de la un crescător de cai, ce-şi avea hergheliile în apropierea fluviului Colorado, nu-l părăsise nici o clipă. Îl preferase multor alţi cai trupeşi şi focoşi şi pusese primul şaua pe trupul lui tânăr, neîncălecat. Viaţa grea pe care o ducea prin sihlă sau prin regiunile sterpe şi sălbatice ale vestului ar fi fost de neconceput fără tovărăşia lui Picior Uşor. Îl poreclise aşa pentru călcătura bidiviului uşoară şi furişată. Chiar galopând pe teren stâncos, zgomotul copitelor abia se făcea auzit.

Lăsase în urmă o fâşie mărişoară de prerie cafenie, înţesată de mărăcinişuri, apoi suise un povârniş abrupt, aplecându-se mult pe gâtul calului, pentru a-i uşura urcuşul.

Vânătorul îşi reaminti că nu mai avusese odihnă de când ultima casă din Bridge Town dispăruse în depărtarea orizontului. Gândurile îl purtau din nou spre nodul blestemat, pe care trebuia să-l dezlege sau să-l sfărâme cu focuri de carabină. Lefty şi Jacky, pe care-i terminase în Bridge Town, nu-i dăduseră nici o satisfacţie. Duelul din faţa hanului senorului Amarildo îl mulţumise pe moment. Pedepsise într-o bătaie cinstită două lichele, înglodate până peste cap în potlogării, ce trebuiau plătite într-un fel sau altul. Nu se încumetase să lâncezească mult pe acolo. Singurul lucru ce-i rămăsese de făcut era să apuce grabnic drumul spre Blue Town.

Colorado bănuia că nu mai avea mult de mers. Locurile îi deveniseră cunoscute. Curând, curând va întâlni înălţimile de pe care se vedea oraşul.

Nu o dată s-a visat reîntors pe meleagurile sale… Zâmbea gândului care-l înfăţişa stând pe un ciot de piatră şi privind zborul înfrigurat al turturelelor apărând din umbrele Făgăraşilor, mici puncte negricioase, strecurându-se sub streaşină, unde puii le aşteptau nerăbdători şi flămânzi.

Siluetele colţuroase ale Şacalului se profilau însă acum pe vâlvătăile cerului aprins spre asfinţit, dincolo de Rio Pecos…

Tocmai îşi strunise pagul, să dea un ocol Colţilor Şacalului, când o detunătură înjunghie amurgul, neliniştind animalele preriei, ce se pregăteau pentru înnoptat. Apoi urmă o tăcere chinuitoare. Liniştea prevestitoare de furtună fu tulburată din nou. Câteva împuşcături urmară una după alta, piuind între steiurile stâncilor şi pierzându-şi apoi ecourile în valea ce cobora în Blue Town mai departe, spre Pecos. Colorado înţelese că în apropiere se petrec lucruri necurate. Cugetul îl îndemnă să se grăbească. Îl despărţeau mai puţin de două mile de locurile de unde porniseră focurile de armă. Fără să mai stea pe gânduri, împinse uşurel pintenii în burta calului, iar acesta se destinse ca un arc. Ocolind cu grijă grohotişurile şi crăcile pomilor, calul se aşternu pe un galop îndrăcit, abia atingând ierburile preriei. Colorado fu obligat să tempereze de câteva ori râvna calului, pentru a prinde în auz zgomotele ce i-ar fi descoperit pe cei care trăseseră dinspre Colţii Şacalului. Precauţia nu i-a fost în zadar: abia avu timp să se ascundă împreună cu bidiviul său într-un pâlc de pomi răsărit în stânga drumului. La adăpostul frunzişului proteguitor de sălcii văzu ca într-o nălucire un şir de călăreţi îndreptându-se spre o cabană abia zărită din pricina vegetaţiei şi a nopţii. Nu pierdu amănuntul că toţi aveau figurile acoperite cu baticuri de culoarea catranului, iar după îndemnurile şi înjurăturile adresate cailor păreau grăbiţi să treacă de partea cealaltă a braţului de apă. Oricât s-a străduit Colorado, n-a reuşit să ghicească nici o mutră din cele acoperite. Intervalele în care le vedea ochii şi o parte din frunţi erau prea scurte pentru a reconstitui vreunuia din ei figura întreagă. Călăreţii mergeau în trap, călărind într-un monom întins, pentru a se risipi apoi pe potecile care, cu siguranţă, urcau spre ranch.

După ce ultimul din ei trecuse de mult prin faţa locului său de pândă, se auziră din nou tropăituri. Aşteptând atent, Colorado zări trei cai, pe care atârnau, legate fedeleş, nişte trupuri informe, frânte de mijloc. Frâiele animalelor erau purtate de doi indivizi mascaţi. În urma lor, cam la douăzeci de picioare distanţă călăreau alţi doi bandiţi. Unul era rănit la cap şi mărunţea printre dinţi sudălmi la adresa celor care nu-l aşteptau. Celălalt îşi ţinea braţul legat strâns de corp, apăsând mereu deasupra mânecii de cămaşă ce-i înfăşa rana. După ce şi ei se mistuiră în păcura nopţii, Colorado nu mai pregetă o clipă. Inima îi şoptea că s-au petrecut lucruri necurate, iar victimele se găseau cu siguranţă pe aproape. Întunericul se lăsase de-a binelea iar cugetul său îl sfătui să meargă şi mai prudent. Pereţii înalţi şi prăpăstioşi ai masivului din apropiere aruncau umbre lungi, ca nişte pumnale, peste drumul ce se lărgea treptat. Terenul era presărat de hârtoape, iar calul se poticnea în bolovanii presăraţi la tot pasul. În jurul său, câteva perechi de văpăi aprinse îşi reduseră dimensiunile şi un schelălăit neputincios şi laş îl însoţi ca un blestem o vreme. Colorado înţelese că în apropiere se află o fiinţă răpusă de gloanţe. Bidiviul său sfornăi sălbatic pe nări, apoi refuză să mai înainteze. În faţă, la câteva picioare desluşi formele unei mogâldeţe întinse la pământ. Vânătorul descălecă prinzând frâul în mâna în care nu ţinea carabina. Degetul îl avea pregătit pe trăgaci. Înţelese totul la iuţeală. La picioarele sale zăcea un cal împuşcat, iar la câţiva paşi abia zări mişcându-se o umbră ce nu putea fi decât perechea lui. Bănuiala fu confirmată în aceeaşi clipă de lovitura de copite pe care, dacă nu se ferea la timp, era s-o primească în piept…

— Drace! Că nu m-o face să-i trimit un glonţ, pe cinstea mea!

Obişnuit cu viaţa grea de cowboy şi cu prinsul cailor sălbatici în prerie, Colorado se stăpâni să folosească carabina. Printr-o manevră abilă, dar nu lipsită de primejdie, îl apucă de frâu, imobilizându-l. Animalul capturat încercă să scape de stăpânul inoportun, dar nu reuşi decât să-l deslipească în câteva rânduri de la suprafaţa stâncii. Cuvintele liniştitoare din glasul lui Colorado îl potoliră treptat pe captiv şi bidiviul se dădu învins, sfornăind puternic. Colorado îi mângâie coama, bătându-l uşurel pe gâtul puternic şi tânăr. Picior Uşor ghici intenţiile stăpânului şi se apropie de răzvrătit, atingându-l cu botul. Vânătorul prinse ambele frâie în mână şi îi trase după el. Într-o încordare crescândă, investigă atent împrejurimile. Nu străbătu mai mult de douăzeci de paşi şi animalul capturat deveni îndărătnic, râcâi puternic cu copita solul stâncos. Colorado îndemnă caii să rămână pe loc. Bidiviul său se supuse imediat, iar celălalt îl urmă ascultător. La o depărtare de trei picioare se desluşea destul de clar un trup omenesc zăcând ghemuit cu faţa în jos. Colorado se apropie prudent, străpungând cu privirile întunericul, în căutarea vreunui bandit, rămas la pândă. În apropiere, ochii întărâtaţi ai coioţilor vegheau ca nişte paznici zeloşi.

Colorado îngenunche. Încercă să se convingă dacă mai era ceva de făcut. Înţelese însă că rămăsese o treabă numai pentru cioclul oraşului. Sculându-se, pentru a cântări situaţia în care se afla, fu cât pe-aci să se împiedice de un al doilea trup. Se aplecă şi mare-i fu mirarea când auzi un geamăt. Colorado îşi frecă amnarul de cremene şi, la flăcăruia născută în iască, o stea de tablă scânteie, recunoscând astfel în muribund chiar pe Warner, şeriful din Blue Town. Copleşit de nelinişte se apropie din nou de celălalt trup. Figura devastată a omului ce zăcea pe stânci îi aminti de Travie, ajutorul de şerif. „Deci ticăloşii i-au redus la tăcere pe amândoi”, i se aprinse obrazul lui Colorado.

Cu gesturi grăbite trase din coburul şeii bidonul său de whisky şi îl apropie de buzele livide ale lui Warner. Bătrânul şerif nici nu se clinti. Totul părea terminat. Îşi folosi din nou amnarul şi cu o bucată de jurnal aprinsă la iască improviză o torţă. Întunericul se risipi şi lucrurile i se înfăţişară în toată grozăvia lor. Fierbând de mânie şi căutând să nu piardă nici o clipă, se încăpăţână să toarne băutura printre dinţii încleştaţi ai lui Warner, ajutându-se de cuţitul său lat de vânătoare. Abia când sticla se goli, omul legii fu cuprins de un tremur. Deschise ochii mari, doi ochi sticloşi, stăpâniţi de febra morţii. Faptul că bătrânul Warner mai trăia se datora unei adevărate minuni. Şi de această minune vânătorul voia să profite. Îşi pusese toate speranţele în fărâma de viaţă rămasă lui Warner.

Colorado se aplecă şi-i puse şerifului mâna sub căpătâi, încercând să-l ridice. Warner reuşi în sfârşit să-şi deschidă puţin ochii. La lumina flăcăruiei ce ardea domolită lângă el, nu recunoştea nimic. Nu-şi amintea desigur cum ajunsese acolo şi nici unde se afla. Buzele sale arse de febră încercară să se despreuneze. Făcu o sforţare supraomenească şi articulă câteva cuvinte. Colorado se aplecă, aproape lipindu-şi urechea de gura şerifului.

— Cine sunt ticăloşii, şerifule? Pe Dumnezeul meu, dacă mă voi odihni până nu vei fi răzbunat!

Bătrânul Warner se luptă să revină din lumea care aproape îl primise. Lumina ce-i juca în faţă, whiskyul ce-i iuţise bruma de sânge rămas îl readuseră pentru câteva momente la viaţă. Buzele i se desprinseră din pecetea necruţătoare a morţii şi şoptiră ceva… un nume, şi încă unul… Sforţările îi secătuiră forţele. Colorado se aplecă şi mai mult, să nu piardă nimic din şoaptele dezlânate ale muribundului. Pe obrazul său neras şi obosit simţi ceva umed, vâscos. Cele ce auzea îl uluiau. Chipul său pârlit de soare se schimonosi de furie. Vru să-l mai întrebe ceva pe Warner, dar îşi dădu seama că totul era de prisos. Un şuier scăpat din străfundul plămânilor ciuruiţi al omului legii se auzi, apoi un înec şi din nou un şuier, care puse capăt suferinţelor bătrânului, ce de peste zece ani păzise cu credinţă legea din Blue Town.

Colorado înţelese că nu-i mai putea fi de nici un folos. Cutremurat şi înveninat de furie, aşeză capul şerifului cu grijă pe tăria stâncii. Pe jos găsi pistoalele lui Warner şi Travie, pe care vânătorul le înfipse la locurile lor. Cu mână iute şi nervoasă cotrobăi prin buzunarele celor doi. Nu găsi nimic care să-i completeze cele aflate de la Warner. Luna strălucea acum pe obrazul smolit al nopţii şi la lumina ei cernută peste Colţii Şacalului, căsăpirea celor doi oameni ai legii îi apăru în toată grozăvia ei. Colorado căută prin coburul şeilor celor doi cai. În cel al lui Travie sufla vântul. În coburul şeii lui Warner, însă, găsi un afiş pe un sfert de coală de hârtie, pe care era zugrăvită mutra unui bandit. Anunţul şi recompensa cuvenită îl făcură să bănuiască că Warner intenţionase să încaseze premiul. Cercetă cu mai mare atenţie hârtia şi, la lumina firavă a nopţii, desluşi literele mari de o şchioapă. Un fior rece îi săgetă spatele, ghicind al cui era chipul pecetluit pe afiş. Cu greu îşi stăpâni emoţia care-l învăluise: „Lasă că văd mâine, la lumina zilei, cum stă această treabă”…

Câteva ţipete laşe şi înfometate îi reamintiră că venirea lui amânase un ospăţ pe cale de a fi început. Între timp, haita se înmulţise şi apăruse pericolul să fie chiar el atacat. Cum n-avea chef să facă uz de armă, îşi ticlui la repezeală un plan, şi se aşeză pe treabă. Luptându-se cum putu cu greutatea lui Warner, reuşi să-l ridice pe spinarea calului, unde-l legă zdravăn. Cu Travie a fost ceva mai complicat, fiindcă avea nu mai puţin de 180 de livre. Îi legă, făcând mari eforturi, iar după ce isprăvi, răsuflă uşurat.

„Oricum, nu vor sfârşi ca nişte câini, aşa cum le ursiseră bandiţii, vorbi tare, înveninat de ură. Îmi pare nespus de rău că nu pot vedea ce mutre vor face, când oamenii legii vor fi îngropaţi ca nişte cetăţeni oneşti ai oraşului, aşa cum meritau.”

Îşi încălecă apoi grăbit pagul şi trăgând de frâu calul lui Warner, împovărat cu cele două trupuri, se strecură prin labirintul de stânci, urmărit de luminiţele ticăloase şi lacome ale coioţilor, cărora le-a smuls de sub nas o parte din pradă.

Cu atenţia încordată şi arma pregătită pentru orice, Colorado coborî Colţii Şacalului, fiind primit de preria măturată acum de lumina nestatornică a lunii, care-l învălui în umbrele ei neguroase. Câteva siluete bizare de cactuşi le aţinură calea, dar Colorado găsi locurile pe unde să se strecoare, ocolind aceste namile întortocheate şi ţepoase.

Oraşul Blue Town apăru în depărtare şi, nu peste mult, umbrele învălmăşite ale caselor se profilară pe fundalul întunecat al unui cer smolit şi blestemat. Câteva ferestre luminate cu petromax îi amintiră lui Colorado că la Happy Saloon se petrecea. Cele câteva fanare agăţate de stâlpi în strada mare erau aproape chioare. Weslley, fierarul, lucra încă. Pregătea, cum s-a aflat a doua zi, perechea de potcoave pentru calul lui Warner, promisă la întoarcerea lor din Fort Saint.

Prăvăliile lui Billy King zăceau stăpânite de întuneric, lumina veştejită a fanarelor abia descoperea banca oraşului şi oficiul lui Warner.

Colorado cântări situaţia. Aproape de începutul străzii mari, în faţa locuinţelor peonilor, pe unde înfloriseră din nou leandrii, se opri legând de şa frâul calului lui Warner. Îl bătu pe spate pe fostul tovarăş de drum al lui Warner, arătându-i calea spre oficiu. Îl urmă câţiva paşi, pentru a se încredinţa că animalul i-a înţeles gândurile.

N-a trimis nici o misivă pentru cetăţenii din Blue Town. Nici n-avea cum, dar nici nu credea că ar fi datorat cuiva vreo explicaţie… Lăsase dinadins totul aşa.

Chiar de ar fi trimis câteva rânduri, din care să se înţeleagă vinovăţia celor care îi uciseseră mişeleşte pe oamenii legii, cine s-ar fi încumetat să-şi atârne insigna de şerif în piept şi să primească binecuvântarea lui Willy şi a lui Billy King?

Colorado se mulţumi să mai privească o dată lung după calul şi încărcătura sa omenească, gândindu-se că nu este încă momentul să tulbure liniştea celor ce aşteptau înfriguraţi o nouă zi, să adune rodnicia pământului pe care-l munceau, pentru a sătura gurile înfometate ale copileţului răsărit prin gospodăriile orăşelului ridicat la început de peoni…