Capitolul XVCANIONUL NEGRU

Umbrele nopţii se retrăgeau gonite de lumina ce aurise podişul, părăsind satul tolsuhnilor, ce se scutura de toropeală. Texanii erau treji. Numai Gerry adormise spre dimineaţă şi nu le-a fost prea uşor să-l aşeze pe picioare. Hotărârea lui Yacunda de a porni în ziua următoare războiul împotriva lui Billy King a fost întâmpinată cu bucurie de tolsuhni. O agitaţie cum nu se mai văzuse la ei îi stăpânea încă din zori. Bătrânii tolsuhni ieşiră din colibe şi păstrau pe figuri întipărită seriozitatea momentului. Trebuiau să ducă la sfârşit un ceremonial moştenit de la străbuni. Yacunda şi toţi ai tribului îşi vopsiră pielea în culori de război. În păr, de această dată, purtau penele ridicate în sus, cu vârful spre nori.

Lângă coliba căpeteniei au fost aduse o grămadă de oase vopsite în culori de flacără. Pricepură că erau osemintele străbunilor ce muriseră în luptă şi armele lor victorioase, că acolo, în faţa lor, se pregătea serbarea reîncarnării. Identificară securi cu tăişuri din cremene, arcuri şi săgeţi ascuţite, având ca vârfuri oase de peşte. Mai văzură temutele macane, un fel de ghioage din lemn de sicomor cu ghinduri, praştii arhaice, scuturi din lemn şi din piei groase de bizon, paloşele hacha, alături de felurite suliţe din lemn tare cu vârfuri din piatră, cu care vechii azteci înfruntaseră pe Cortes.

Câteva tobe cernură un şuvoi de sunete, emise într-un tact violent şi iute. O trompetă cu muştiuc de dovleac ţipa intermitent şi scurt, ţinând tactul melodiei, reproducând probabilele şi neîndurătoarele lovituri de tomahawk şi de hachete. Şi în acest timp, cei de faţă mormăiau în cor replici lui Yacunda, cu voci grave, prelungi şi triste. Dar festinul se încheie şi, purtaţi de alai, se apropiară de o colibă din care ieşea un fum înecăcios.

Intrară. Ochii texanilor se obişnuiră greu cu semiobscurul de acolo şi cu aerul înecăcios. O bătrână uitată de ani şi de zeul întunericului prepara într-o oală o fiertură otrăvitoare pentru săgeţi, bolborosind un descântec şi mestecând zeama, într-un anume ritual, fiertură menită să răspândească turbarea. Nonagenara, după ce prepara leacul de ducă, în care războinicii urmau să-şi înmoaie vârfurile săgeţilor, avea să moară otrăvită de vapori. Înainte de plecare, mai făcură o inspecţie prizonierilor. Gunn se întremase rapid, ca urmare a oblojelilor lui Payata, Will nu dormea, înjura mărunt.

I-au părăsit şi se aruncară în scări, lăsând captivii sub paza indienilor. Ura tolsuhnilor împotriva Cârtiţei prinsese rădăcini trainice. Yacunda împărţise sfaturi pentru apărarea aşezării. Satul căpătase înfăţişarea unei comunităţi asediate, pe înălţimi ardeau focuri de semnalizare.

Yacunda îi urase lui Colorado:

— Fratele alb să se întoarcă aducând Cârtiţa în funii! Ţi-am încredinţat singurul meu băiat. Zeii Mexicului sunt alături de voi!

Vânt-Furişat călări o parte din timp alături de şerif şi nu i-a fost lesne să se oprească la graniţa aşezării. După despărţire, Gerry întoarse de câteva ori capul. Avea sufletul împărţit între datorie şi dorinţa să rămână în sat.

Dar fata se mistui în spatele vegetaţiei bogate, pierzându-se în umbra îndepărtată a copacilor.

Drumul călare a durat mai bine de şase ore. Escaladară un versant abrupt, folosind cărări tăinuite, au mers pe drumuri străbătute odinioară de cerbi, ocolind privirile iscoditoare ale eventualilor bandiţi postaţi pe stâncile negre ale canionului.

Fiul căpeteniei şi indienii se dovediră neîntrecuţi în descoperirea locurilor de trecere printre muchiile prăvălatice. Urcau necontenit. De câteva ori, ceaţa densă i-a oprit. Călăreau în nori! Îi însoţea mereu primenita mireasmă a coniferelor. Pini îndrăzneţi se întreţeseau cu copacii crescuţi la mare altitudine ce se vedeau lăptoşi în aburul vătuit ce-i înconjura. Caii mici ai indienilor răzbeau pe terenul accidentat mai uşor, nu se poticneau, ca ceilalţi. Sub serpentinele de sub ei, apa curgea în vârtejuri.

Erau din nou mângâiaţi de soarele ce săruta vârfurile canionului, conştienţi de nenumăratele pericole ce-i păşteau la tot pasul.

Între timp, drumul devenise mai uşor, din cârca muntelui nu mai cădeau pietre, apoi coborâră pe trasee şerpuite şi abrupte, şi la sfârşit au ajuns la o pantă lină, umbrită de pini.

Înaintând prudenţi, să nu fie zăriţi, atinseră piciorul unui drumeag. De unde se găseau, măsurară cu ochii întreaga panoramă a minei. Au rămas pe loc şi au trimis doi indieni să descopere eventuale iscoade. Când s-au asigurat că se pot încumeta să meargă mai departe, au străbătut încă un drum povârnit, dar ascuns de priviri, ajungând la câţiva paşi de hotarul retras al minei.

Din câte arătau împrejurimile, aşezarea părea părăsită! Pe o parte din suprafaţă, pământul era pleşuvit. Începuturi de săpături, nenumărate caverne erau presărate în jur. Multe puţuri fuseseră abandonate. Ulucul din dulapi, pe care curgea apa deviată de la pârâu, se prăjea bâzâit de insecte. Sitele de spălare lâncezeau părăsite lângă hârleţe, sape, cazmale, ciururi şi târnăcoape. Terenul răscolit arăta jalnic. Privind atent aşezarea, Colorado o asemui cu alta, cea de pe Rio Sacramente, unde minerise.

Pe linia de decovil staţionau vagonete înţepenite cu pietre sub roţi. La cincizeci de yarzi se găsea intrarea în tunelul principal. Simţi nimerit să se consulte cu Şoim-Înţelept şi cu şeriful Gerry.

— Nu-i uşor să eliberăm prizonierii, Şoimule!

— Cei din labele Cârtiţei scot minereu până seara târziu.

— Şoimule, ducem caii la adăpost, apoi ne facem un plan, amigo!

S-au despărţit apoi în două. Fiul lui Yacunda cu o jumătate din indieni se alăturară lui Colorado, iar cealaltă parte a fost încredinţată lui Gerry. Pedro, rămas lângă şerif, avea misiunea să-l supravegheze. Acelaşi lucru făceau şi Colorado cu fiul căpeteniei.

S-au hotărât ca Şoim-Înţelept şi Colorado să inspecteze terenul unde urma să se dea lupta. Văzură sitele de spălare şi mormane de steril şi galenă argentiferă.

— Şerifule, împresurăm galeria principală! Nu iese nimeni de acolo decât în cătuşe ori cu mâinile pe piept! Să ne asigurăm însă mai întâi dacă nu-s ceva bandiţi rămaşi prin magaziile astea.

— Bună idee. Colorado!

Trecură la aplicarea celor stabilite. O parte din oameni se furişară spre depozitul de unelte, aproape de cuptoare şi vatra de prăjire a galenei, căutând o ieşire. Colorado şi indienii se apropiară de galerii printr-alt loc.

Ajunseră la barăci. Intrară. Nu se afla nimic. Peste tot lucruri răvăşite. Veni la rând bucătăria. Sosiseră şi Gerry şi Pedro între timp. Aici găsiră doi indivizi dormind, frânţi de beţi, în spatele unei plite. Câteva cratiţe fierbeau molcom, la foc mic. Cinstiseră pe săturate tescovină, şi puteai tăia pe ei noduri de carpen. I-au sculat scuturându-i vârtos. S-au trezit, şi mexicanii făcură ochii mari în faţa Colturilor şi a cuţitelor ce le pândeau scalpurile. Nu le venea a crede ochilor, totul părea un vis urât.

Primul vorbi Pedro.

— Bucătarilor, ridicaţi mâinile sus!

— Cine este tartorele minei? îi luă la rost şeriful Gerry.

— El jefe este seńor Moreira. Noi suntem bucătari oropsiţi!

— Câţi paznici sunt în mină, amigo? Şi fără minciuni!

— Douăzeci cu toţii! Aici intră şi vechilii, seńor!

— Captivi câţi hrăneşti?

Îi lipi pistolul de tâmplă.

— De două ori câţi temnicerii, seńor! Noi gătim, facem muncă de slugi! Aveţi îndurare, seńor, cu niţte nenorociţi ca noi!

Isprăviră vorba cu ei, după care i-au legat, dosindu-i sub o masă. Au înţeles că mai aveau destul timp până minerii ieşeau la lumina zilei. Din prevedere, se apucară să inspecteze încăperile. Prin multe locuri, linişte şi neorânduială. Ajunseră la dormitorul minerilor. Se cutremurară. La fel ca în alte mine unde se lucra cu sclavi, erau încastrate cu piroane în grinzile pereţilor lanţuri şi brăţări pentru ferecarea prizonierilor în timpul nopţii. Mizeria locului n-avea margini, fiul lui Yacunda era mâniat, vocea îi tremura, ochii îi scânteiau.

— Tolsuhnii ar aşeza Cârtiţa la stâlpul caznelor dacă i-o daţi!

Într-un depozit găsiră dinamită, cătuşe, sumedenie de fanare, lingouri de argint, târnăcoape, felurite obiecte de bucătărie în dezordine.

Intrară în mină la adăpostul armelor. Lumina anemică a unui felinar se risipea, în tunelul plin de jilăveală. Înaintară, asediaţi de mirosul greu de galenă argentiferă. Ajunseră la o bifurcaţie, de unde coborâră într-alta mai scundă. O bubuitură depărtată cutremură pământul, aproape oprindu-le inimile. Zgomote izvorâte din străfundurile minei, amplificate şi întortocheate ca un păinjeniş cu fire, se risipeau în galerii. Bolta mucedă şi lipicioasă susţinută de stâlpi putrezi se putea prăbuşi în orice moment. Tânăra căpetenie nu spuse un lucru prea măgulitor pentru Moreira. În urma exploziei, deschideau o galerie, începând cu o cavernă, să scoată la lumină argintul aztecilor. Se luară după zgomot, tavanul deveni scund, mai povârnit, surparea pereţilor sub apăsarea plafonului o arăta de neînlăturat. Picături cu miros sulfuros cădeau ca o măsură de ornic. Au ajuns la un abataj unde captivii scheletici încărcau vagoneţii sub lovituri de cnuturi. Paznici bine hrăniţi arătau ca împieliţaţii. Pentru o clipă, obrazul descărnat al lui Allison, cu ochii lui şterşi, albicioşi, şi mutra de brută prostită a lui Mac se arătară într-un cerc de lumină. Pe Billy King nu l-au zărit. Nu puteau face nimic. Să fi deschis focul ar fi însemnat să pericliteze viaţa întemniţaţilor. Galeria s-ar fi năruit peste ei.

Se găseau din nou la lumina zilei şi-şi umplură plămânii cu aerul proaspăt al după-amiezii. Pedro, între timp, prinsese un paznic fugit să dosească un lucru furat. După ce l-au descusut, îl legară fedeleş. Timpul trecea greu, soarele înclina spre asfinţit. Începură a se teme că Moreira e rătăcit cu afaceri prin alte coclauri, când la capătul galeriei principale se auziră voci de vechili, porunci şi înjurături. Apărură primii vagoneţi încărcaţi şi gardieni, apoi se arătară alţii gemând de minereu, şi tot mereu alţii, urmaţi de garda stăpânului minei, care curând, toată, se găsea în afara tunelului. Răpăi o primă salvă de gloanţe pe deasupra bandiţilor, se iscă panică, tâlharii armară carabinele. În aer plutea moartea. Căruţurile o porniră singure pe drum îndărăt, afară de primul scos din mină.

— Toată lumea aruncă armele! Altfel, intraţi în iad! răsună porunca şerifului Gerry Mulligan.

Răspunsul nu întârzie. Asupra lor s-au abătut plumbi! Cartuşele trase sub imperiul fricii oarbe greşiră ţintele. Asediatorii au trimis şi ei gloanţe în plin. Căzură nenumăraţi paznici, cei scăpaţi o rupseră la fugă spre galerii. Focurile bine ţintite mai culcară la pământ alţii. Întemniţaţii au fost surprinşi de frică şi, derutaţi, se împiedicară între ei, făcând larmă. Lucrurile nu ieşeau aşa cum ar fi trebuit. Şeful tolsuhnilor strigă indienilor că vor fi curând eliberaţi. Luis spuse acelaşi lucru ţăranilor captivi. Bandiţii ascunşi în gura tunelului secerau din plin în tot ce nimereau. Căzură indieni de-ai lui Yacunda şi ţărani luaţi de misiţii lui Moreira. Un măcel greu de stăvilit se întinse pe locul din faţa galeriilor. Mulţi căzură străpunşi de proiectilele rătăcite. Poveţele nu mai valorau două parale. Se declanşă un talmeş-balmeş de strigăte, de ameninţări, de chemări, când vocea lui Colorado se înălţă, acoperind haosul, cu limpezimea sfatului înţeles de unii la timp. Captivii se răsfirară, aruncându-se la sol, mulţi se târau de-a buşilea, în frigurile groazei, căutând locuri neatinse de gloanţe. Bandiţii se arătară, şi picături de moarte li se prelinseră multora în corp Blesteme, gemete şi vaiete se amestecară între ele. Armele nelegiuiţilor detunară şi ele. Căzură oameni veniţi să înfrângă răul. Un ţăran din Santa Rosalia fu trântit pe spate de plumb şi privi pentru ultima oară cerul.

— O încărcătură de dinamită le vine de hac, seńor! propuse Pedro, în timp ce se apropiau de vagonet cu înzecite precauţiuni.

Puseră la locul lui explozibilul şi pregătiră fitilul pentru aprins.

— Aveţi cinci minute să ieşiţi fără arme, cu mâinile ridicate!

— Să te ia dracu, vânătorule de mufete! răcni furios Moreira.

— Aprinde fitilul de aici, Pedro! Ştiu cât face jucăria până în inima minei. Vor sfârşi cu şoriciul ars, amigo!

— Acum vă ia dracu în cârcă! le prezise Pedro, în timp ce vagonetul se urni şi, treptat, începu să-şi sporească iuţeala.

Vehiculul în care sfârâia un fitil, a cărui minusculă flăcăruie înainta spre explozibil, prinse viteză, alergă spre gura galeriei, aducându-le grăbit sfârşitul, un sfârşit de neînlăturat.

Urlete fioroase de neputinţă, blesteme de tot felul, înjurături grele, mexicane, mai departe bezmetica goană a multora spre salvare. Toţi au fost întâmpinaţi de o barieră de foc de arme. Căzură destui, dar printre cei întinşi la pământ n-au zărit pe Allison, pe Billy King, pe Mac.

Mai trecu cam un minut, şi o bubuitură năprasnică, urmată de o mişcare seismică, a cuprins locul. Zgâlţâiturile solului, toate venite ca din miezul lui găunos, odată cu un nor de praf ce bufni prin gura tunelului, îi împleticiră, îi determinară să-şi piardă cumpătul. Totul aducea cu erupţia unui vulcan. După ce ultima galerie se nărui, lucrurile se liniştiră treptat. Numai praful se mai ridica într-o pulbere înecăcioasă, pe care curentul o îndepărta greu.

Răniţii grav, fără putinţă de a fi salvaţi, au fost scutiţi de chinuri. Indienii şi-au îmbogăţit cingătorile cu scalpuri. Trei bandiţi scăpaţi cu viaţa fură predaţi foştilor întemniţaţi. Pe muchia unei nicovale căzură sfărâmate brăţările de fier.

Într-un individ îmbrăcat îngrijit, cu un obraz vindecat după o lovitură de secure, fu recunoscut don Laudetta, ajuns un mameluc în mâna lui Billy Ring, acum împuşcat în spate, cum arăta rana, de unii de-ai lui, pentru a stinge cu siguranţă nişte probe. Îl mai recunoscură pe Jorge, pelerinul, cel ce cărase într-o vineri simbolul crucificării înaintea alaiului padrelui Modesto.

— Au fugit pe un drum tăinuit, lăsaţi-mi viaţa! le vându ştirea unul dintre vechilii capturaţi. N-am apucat să-i urmăm.

— Ai vreo idee unde a dispărut Moreira?

— Este o cabană la cinci kilometri, seńor! Îi ajungeţi iute!

Nu era timp de pierdut. Lăsând poveţe pentru Luis, Colorado îl luă cu sine pe Şoim-Înţelept, pe Gerry şi doi indieni. Porniră ca nălucile pe urmele bandiţilor.

Când umbrele serii începură să se ascundă în adâncimea canionului, ajunseră la locul stabilit. În pragul cabanei, lângă stănoagă, doi oameni zăceau împuşcaţi. Unul nu trecuse încă bariera vieţii. Cu destule eforturi, smulseră câteva vorbe de la el. Aflară că Billy King fugise cu diligenţa, iar un chervan cu argint apucase altă cale.

Ţinură un mic sfat şi s-au despărţit în două grupuri. Colorado şi fiul căpeteniei galopară pe calea ce urca coasta canionului. Gerry şi indienii, pe cealaltă, un drum mai ocolit. Revederea fusese fixată în satul tolsuhnilor, dacă nu se întâlneau la înfurcitura de unde plecau acum…

Drumul apucat de Colorado se îngusta, ţinea aproape de peretele canionului. Indianul spuse:

— Şoim-Înţelept vede noaptea ca atunci când soarele arde pe copaia cerului.

Îşi struni apoi calul, atent însă la zgomotele prinse în galopul furibund. Suişul se înrăutăţise şi încetiniră. La o distanţă de două sute de yarzi, auziră un îndemn de cai. Strigătul se repetă, au oprit.

Desluşiră rostogoliri de roţi ce năşteau ecouri în coastele Canionului Negru. Din toate zgomotele ce ajungeau la ei, au înţeles că au în faţă diligenţa. Vorbiră în goana cailor şi suiră pieptiş câteva serpentine. La capăt, pe drumul la care au ajuns, le surâdea izbânda, întrezăreau umbrele diligenţei.

Cupeul mare, umbros, în lunecarea lui, se contura la peste o mie de paşi. Şinele roţilor izbeau în pietre, aprinzând siliciul, scântei se răspândeau pe faţa drumului, trădând prezenţa bandiţilor.

Au gonit un timp, odată cu copacii înfipţi în muchea drumului hârtopat, care lunecau toţi îndărăt, noduroşi şi strâmbi, tăind lumina picurată a nopţii ce poleia cărarea, înfăşurând-o în benzi înşelătoare rămase mereu în urmă, pentru altele ce se descopereau cu fiecare pas.

— Îi ajungem, Şoimule! Sper ca Moreira să fie în cupeu!

— Dacă prietenul alb nu vrea Cârtiţa, pentru funie, scalpul ei mi-ar împodobi cingătoarea, făcu o propunere desluşită Şoimul.

Diligenţa alerga fără odihnă. Drumul ce-i despărţea de trăsură scădea şi s-au înţeles să acţioneze. Şoim-Înţelept îşi încordă arcul, săgeata sfâşie aerul, înfigându-se adânc în umărul surugiului. Urmă o ploaie de înjurături. Goana diligenţei scăzu. Pe o fereastră îşi făcură apariţia gâturile a două carabine, urmate de pălălăi. Trăsura hurducăia, şi plumbii se pierdură în hăuri. Goana continuă pe un drum plin cu gropi, vecin cu muntele de piatră de pe care picura apa. Un glonţ ţiui pe lângă urechea lui Colorado. La flacăra lui zări figura osoasă a lui Allison.

— Vântu-i de preţ, Şoimule! Trebuie să-i prindem vii!

Alergară prudenţi după diligenţă. Întunericul se adâncise, devenise cleios, ca un catran unsuros, în timp ce luna aluneca pe faţa cealaltă a peretelui de stâncă. Drumul era rău, plesniturile de foc ale bandiţilor se năşteau şi sucombau pe luciul vopselei.

— Mai dă-i o veste surugiului, Şoimule! Poate opreşte!

— Mâna-iute-ca-fulgerul nu vrea să moară de săgeată?! Şi vergeaua îl atinse, înfigându-i-se în celălalt umăr. Otrava începuse să-şi facă efectul, Mac urla, dar nu opri caii. Încercă să-şi smulgă fierul, nu izbuti. Marginea căii era ruptă, o roată, în goana ei, atinse golul.

— Să-şi plătească poliţele tâlhăriilor, Şoimule!

Fiul lui Yacunda întinse puternic arcul şi slobozi vergeaua. Mac înţepeni în capra trăsurii. Hăţurile i-au alunecat din mâini, iar caii slăbiţi din frâie alergau ca fugăriţi de iele. Puşcăriaşul eliberat de Sherman să se bată cu sudiştii la Secesiune, în Georgia, fusese lichidat!

— Şoim-Înţelept să mă acopere! Merg la Cârtiţă!

Focurile trase de indian rupseră aşchii din lemnul pervazului. Allison, ieşit la fereastră, încasă un glonţ ce-i răni braţul. Arma lui Billy King detună, iar banditul crezu că-şi lichidase urmăritorul. Strigă la Mac să oprească, Allison pierdea sânge.

Îl despărţeau de scara diligentei două-trei lungimi de cal. Billy King alese calul din raza vederii, şi trase. Indianul ce-l călărea se aruncă din scări, prăvălit pe stâncă. Dintr-o ochire, Colorado înţelese că viaţa acestuia nu era în primejdie. Jocul de-a viaţa şi de-a moartea continuă. Banditul a priceput că Mac trecuse frontiera, văzându-l cum se bălăngănea ca un sac plin cu manioc. Înveninat, slobozi glonţ după glonţ în urmăritor, fără să-l rănească. Trase şi el foc după foc, ţintuindu-l pe bandit departe de fereastră. Lemnul tare al pervazului sărea muşcat de plumbi. „Dricul ăsta trebuie dat la remontă!” glumi în sinea lui poliţistul, şi zbură ca o nălucă pe lângă cupeu, aruncându-se pe un cal înhămat la trăsură. Picior-Uşor îşi micşoră goana, rămase în urmă.

Moreira aşteptase să se sfârşească împuşcăturile. Recunoscuse neiertătoarea carabină a lui Colorado şi îşi încărcase arma în spatele pereţilor căptuşiţi cu tablă groasă ai cupeului. Poteca înota acum într-o lumină anemică. Drumul era drept, fără pante, iar luna spoia cu var coroanele pinilor.

Billy King scoase prudent capul şi privi în noapte. Nu-şi mai zări duşmanul ce se târa pe oişte şi se căţăra pe capră. Tenacele poliţist stăpânea alergătura cailor. Cuprins de furie, împuşcă prin geamlâcul cupeului, împănându-l pe Mac cu plumbi. „Mai opresc din goană, apoi – ce-o urma!” îşi zise Colorado trăgând de hăţuri cât îl ţinură puterile. Animalele nu s-au lăsat lesne domolite. La o hurducătură, oiştea se frânse de la cruce, iar şleaurile, forţate, plesniră după primii yarzi. Caii îşi continuară drumul scutiţi de povară, târând după ei proţapul şi hamurile. Diligenţa mai înaintă sub impulsul inerţiei, după câteva momente iuţeala i se anulă, apoi roţile prinseră a se rostogoli îndărăt.

Colorado căută mecanismul de frânare, trase de el, dar – mii de draci! – instalaţia nu folosea la nimic. Hotărî să-şi joace viaţa.

— Gata cu tine, Billy King! Ţi s-a înfundat, arată-te!

— Crapă, texane! ripostă celălalt.

Traseră amândoi. Trupul lui Mac îi mai scăpă o dată viaţa, iar carabina lui Billy King zbură izbită de glonţ. Trăsura câştigă viteză în alergătura ei la vale, faptele se precipitau, pentru ultima oară încercă să frâneze vehiculul, fără izbândă.

Sfârşitul se apropia, cupeul începu să se depărteze de peretele stâncos, drumul făcea un unghi lin, căderea în gol nu putea fi ferită, în acel loc nici pomi nu mai erau în marginea căii. Se simţea năclăit de sângele ce-i udase subsuoara cămăşii. Îl cuprinse un fel de febră. Locurile atinse îl frigeau. Gândul obsesiv să ajungă la Billy King îl crispa. Dar se apropia de marginea prăpastiei. În acel loc cursa se frângea, acolo se năruia jurământul făcut celor din Blue Town să-i aducă pe bandiţi vii. Se hotărî fulgerător. Sări fără să pregete, prin golul ferestrei, în diligentă. În acel moment, corpul lui Mac se prăvăli de pe capră, şi se lovi moale, inform, de stâncile negre ale canionului. Banditul cruţat în mărfar îi salvase acum viaţa.

Billy King văzu silueta lui Colorado cum zboară prin aer, trase, uluit de saltul acrobatic al texanului, şi greşi ţinta.

Allison zăcea pe o pernă, iar şeful bandiţilor ridică a doua oară arma. Nu avu răgazul să percuteze, deoarece poliţistul îl izbi cu putere peste obraz, scăpă carabina lui All şi mai primi un pumn. Allison îşi reveni din slăbiciune, încercă să tragă cu mâna teafără, dar încasă şi el o lovitură nimicitoare. Căzu într-un colţ, blestemând. Venise sfârşitul! Colorado se azvârli în ultima fracţiune de secundă în portiera trăsurii, antrenându-l odată cu el şi pe Billy King, atunci când cupeul întâlnise sub roţi hăul şi se înclinase. Forţând uşa diligenţei, se făcu un zgomot strident, iar calea li s-a eliberat. Trupurile lor plutiră o clipă, mari, greoaie, deasupra abisului, unul după celălalt, neajungându-se.

Colorado simţise răsuflarea adâncului şi zărise la timp piatra neagră a peretelui de care se lovi şi rădăcina unui arbore de care s-a agăţat cu desperare. Îşi ascultă loviturile inimii odată cu izbiturile cupeului de muchiile stâncilor în rostogolirea lui spre patul canionului, înfiorat de urletul de om în agonie al lui Allison. Toate îi dădeau de ştire unde se găseşte. Un genunchi îi era aproape strivit de şocul loviturii, la fel un cot. Apoi, liniştea îşi recuceri teritoriul. Se auzeau clar vuietul apei ce rodea pereţii muntelui la câteva zeci de yarzi sub el şi ţipătul repetat al unei buhe.

Inspiră şi expiră fără grabă, izbutind să-şi domolească bătăile inimii. Ştia că numai o judecată limpede îl putea salva să iasă din încurcătură. Înţelese că şansa lui e minimă, deşi îşi găsi un reazim relativ solid pentru un picior, strivind un cuib de pasăre într-o scorbură, pe care poate providenţa i-a scos-o în faţă.

Reuşi, cu o forţă supraomenească, să se înalţe deasupra abisului şi să-şi tragă pe stâncă corpul. La urmă îi veni aproape să leşine de efort. Abia a putut să se ajute de piciorul rănit şi de mâna rănită. Încercă să se ridice, dar căzu într-un genunchi. Întunericul înota în stele de toate culorile.

Moreira îşi reveni după căderea violentă. Nu ştia dacă texanul a părăsit şi el trăsura. În aterizarea pe stâncă se rostogolise, oprindu-se în umărul muntelui. Învingându-şi slăbiciunea se ridică în capul oaselor, când Colorado încercă să facă acelaşi lucru. Realiză că este întreg, iar cizma i se împiedică în Coltul său de 45! Respiră, mulţumind cerului ori iadului pentru triumful său.

O sfărâmătură de piatră se prăvăli în vecinătate, în prăpastie. Străpunse întunericul, şi în ochi i se aprinse un fulger. O veche patimă îi fu răscolită. Aplecat de spate, la câţiva paşi, se găsea Colorado. Îi venea să urle de bucurie. Celălalt nu era înarmat, mai mult, părea să fie grav rănit.

— Rău pentru tine că n-ai plesnit! Du-te la strămoşii tăi! – trase banditul.

Se auzi un ţăcănit metalic, şi atât! Apăsă din nou pe trăgaci, acelaşi rezultat. A treia oară, un glonţ detună şi-i arse celuilalt obrazul. Înjură furios. Mai încercă, dar negura ţevii rămase oarbă. Moreira reluă cursa butoiului, dar nimic! O furie dementă îl domină. Căută în redingotă, pipăi cartuşiera, peste tot sufla vântul. Azvârli cu furie pistolul în Colorado, însă pripeala tâlharului i-a salvat lui viaţa. Bucata de fier l-a lovit doar la cap. Izbitura îl făcu să-i joace stele de foc prin faţa ochilor şi izbuti cu o sforţare supraomenească să se ridice. Moreira era aproape, cu un stilet în mână, lovi, dar întâlni aer.

— Ai să crapi, Colorado! Din Grota-Şacalului mi-ai scăpat! Aici ţi-am îngropat steaua de sticlete! Ţine, copoiule! – şi lovi din nou.

Avu din nou noroc şi-l izbi cu mâna teafără, puternic, la figură. Moreira se clătină, rămase în picioare, dar Colorado se dezechilibră şi căzu într-un genunchi. Celălalt îşi calculă săritura şi se aruncă cu întreaga greutate asupra lui. Lama ascuţită fu deviată în ultima secundă. Situaţia lui deveni critică, fusese crestat la braţ, durerea îi smulse un geamăt.

— Nu-mi scapi, sticlete! Mai bine rămâneai în Lumea ta Veche, valahule! Ai vrut să mă duci în faţa rancherilor la judecată! Na şi pentru Harris şi pentru Mac şi pentru All!…

Fierul străfulgeră, tăindu-l la umăr. Colorado izbuti să se ferească, pieptul ţintit de bandit n-a fost atins. Rana îl săgeta şi începu să-şi revină din epuizare. Moartea era deasupra lui. Nu abandonă lupta şi, cu mâna liberă, încercă să-l îndepărteze. Apăsat sub greutatea celuilalt, împiedică apropierea stiletului de piept. Nu izbuti, şi simţi arsura ascuţişului într-o fostă cicatrice. Sângele prelingându-i-se pe piept, ca ieşit dintr-un izvoraş, îl făcu să-şi piardă treptat cunoştinţa. Simţi că sfârşitul e aproape, iar el părăsise stânca, se găsea tot cu Annie, îi vedea ochii limpezi în culoarea albăstrelelor, cu părul ei de grâu copt şi cu talia puţin îngroşată, aşteptând darul matrimonial. Dar lângă el era Billy King. Uită de bandit şi se văzu cu ea în Făgăraş, unde ridicaseră casă nouă. În ţintirim puseseră stâlpi de veci în locul celor putreziţi, le îngrijiseră mormintele la ai săi, lăsând şi o sumă de bani pentru bătrânii nevoiaşi din sat.

Totul se risipi, apăru în schimb marshallul Mighty. Sudori reci i-au îmbrobonat obrazul, venise momentul ca el, Colorado, să dea atacul, ori să se lase terminat…

Pe Canionul Negru era tot noapte, cerul se deschisese larg, ca o poartă limpede împodobită cu safirele aştrilor, asemeni unui brad de iarnă. Şi în acel moment, cu un efort violent, ridicându-şi braţele deasupra capului, îndepărtă mâinile banditului. În această poziţie, începu să râdă, hohotind neprefăcut. Trăia o eliberare nervoasă, uitase că legătura între viaţa lui şi veşnicie, la el se rezuma într-o singură lovitură de cuţit, pe care celălalt putea să i-o aplice cu uşurinţă.

— În spatele tău este sfârşitul, Billy King! Predă-te!

Colorado privea peste umărul acestuia, în întunericul opac, la salvatorul venit în ultimul moment; figura lui parcă jubila.

— Pedro îţi va fi şi ţie naş, cum i-a fost şi lui Harris!

Moreira se înfioră. Gândi la pericolul ce-l păştea, ştiind că fusese urmărit de mai mulţi călăreţi. Banditul înclină să se uite în spate, iar Colorado, cu mâinile împreunate într-o neînduplecată ghioagă, îl lovi cu ură în golul stomacului. Izbitura fusese nimicitoare. Tâlharul se frânse în două şi căzu ca o zdreanţă peste poliţistul epuizat de efort.

Se trase de sub el, aproape leşinat. Curmat de mijloc, îşi inspectă rănile. Nu arătau să fie atât de grave, nici tăietura de la piept nu-l îngrijora, ea se amplificase în imaginaţia sa. Îi tremurau muşchii de la picioare, genunchiul îl săgeta. Billy King zăcea răpus la doi paşi de el. Îi aruncă cu vârful cizmei stiletul, ascultându-i căderea în prăpastie. Îl cuprinse o sete de viaţă pe care o mai încercase la ieşirea din Grota Şacalului. Simţea renăscându-i puterile prin nevăzute izvoare. Inspiră însetat aerul rece al nopţii. Când îşi inspectă coburii, atinse mânerele Colturilor. Şi cuţitul era la locul său. „Ce se întâmplă cu tine, Ştefane?! Dacă le-ai uitat, înseamnă că nu le mai suferi! Vine vremea să le pui în ladă, şerifule! Ia dangaua şi înseamnă viţeii!”

Butoiaşele aveau lăcaşele pline, şase cartuşe de 38! Cătuşele le simţi în mână şi înferecă banditul fără cunoştinţă. Copleşit de moleşeală, se rezemă de peretele drept al muntelui, în timp ce pe cer aştrii, în componentele spectrului, se tăiau sub diferite unghiuri…

Visă – ori totul se petrecuse în realitate? – că se găsea pe marginea Oltului, venise şi copilul, şi toţi trei îşi bălăceau picioarele în apa ce crescuse mult peste maluri, dar aici cădeau de sus, în vâltorile Canionului Negru, stele vinete, sângerii, toate arzând pe coame.

Nu-şi mai putea da seama dacă leşinase. Timpul se deşira nemilos. El, tiranul Cronos, alerga pe infinitul său drum o durată de care uită.

— Mâna-iute-ca-fulgerul este în viaţă! auzi lângă el vocea Şoimului. Cârtiţa-Şireată a rămas cu scalpul pe cap! Prietenul tolsuhnilor să tragă pe nas din mirosul ierburilor – îi dădu să inspire dintr-o pungă cu buruieni usturoiate. Bea mescal, fratele meu alb! Prietenul tolsuhnilor n-are răni să petreacă un timp lung în wigwam! Să trezim Cârtiţa, că boleşte, deşi blana ei n-are găuri!

A trecut un timp lung până ce-i reveniră puterile. Genunchiul era mai departe amorţit de durere. Întunericul fusese răpus de zgomote ce creşteau. Deosebi mai întâi fornăiturile de cai, apoi identifică bidiviii diligenţei, lăsaţi de izbelişte. Unindu-şi puterile, deshămară patrupedele şi le pregătiră pentru drum.

Făcură calea-ntoarsă. Şoim-Înţelept a înţeles neputinţa albului să se suie singur pe cal şi l-a ajutat.

Călăriră îndelung. În timp ce văzduhul îşi schimba culoarea, dincolo de canion mijea ziua. Strigătele gureşelor păsări, trezite matinal prin copaci, făcea noaptea să se retragă cu mantia-i neguroasă de pe stâncile negre şi prăpăstioase ale canionului şi de pe văile puţin umblate de om. Şoim-Înţelept izbuti să îngâne păsăretul diurn.

Între fiul căpeteniei şi micile vietăţi pornite pe sfadă în cor se legă în acel răsărit un dialog pestriţ, asemeni vorbirii omeneşti codificate, curmată brusc la ivirea indienilor călări, ce se apropiau la trap grăbit.

Tropotul îşi mări intensitatea, apoi siluetele negricioase se măriră, toate decupate pe fundalul norilor joşi, spălaţi de soarele ce creştea odată cu ziua. În fruntea pieilor roşii, vopsiţi în culori de război, călărea Yacunda, ţinând în mâini temutul tomahawk din argint. La o lungime de cal veneau Gerry şi Vânt-Furişat.

Colorado simţi că i se frânge în mijlocul pieptului o neaşteptată căldură, ce-i curse apoi în tot corpul, ca o maree binefăcătoare. Şi-au strâns frăţeşte mâinile, fără să descalece. Cu Yacunda s-a apucat bărbăteşte de umeri.