Capitolul XVIFLINTE DEZGROPATE

Au mai zăbovit încă o noapte la tolsuhni peste cele şase câte trecuseră de la capturarea lui Billy King. Colorado s-a vindecat iute, dar vraciul socotise că nu e nimerit să se încumete încă la drum. Payata întrecuse orice aşteptări în folosirea leacurilor. I-a oblojit rănile cu ierburi şi rădăcini de plante tocate. Durerile îl lăsară de tot, iar puterile îi renăşteau miraculos. Între timp, Colorado a fost pus la curent cu peripeţiile şerifului Gerry Mulligan.

Chervanul îngreunat cu lingouri nu înaintase prea mult. Călărind cu iuţeală, Gerry s-a apropiat de codârlă fără să fie simţit şi sări în spatele surugiilor. Răcnetele de luptă ale aliaţilor săi îl acoperiră. Un vizitiu aruncă din şa un indian, dar fiind somat de şerif să ridice mâinile în sus n-a mai putut trimite al doilea glonţ. Carul încetini, o săgeată bine ţintuită îl înţepeni pentru vecie. Nici celălalt n-a avut un viitor mai strălucit. Gerry recunoscu în surugiii doborâţi două pramatii aservite lui Allison, cunoştinţe din Blue Town. Unul era chiar Ace, cel scăpat din închisoarea Orăşelului Albastru de Bill King.

Metalul preţios a fost depozitat într-o peşteră unde indienii păstrau oasele străbunilor glorioşi. Billy King, Willy şi Gunn au fost ferecaţi într-o colibă din bârne şi puşi sub pază straşnică.

Misterioasa aşezare părea că se trezise. Rugurile ardeau înteţit, găteje vânjoase se mistuiau sub un cer cu stele ce puteau fi numărate.

Focurile de tabără întreţinute de santinele se reflectau în ochii răpitoarelor, atente la vânzoleala oamenilor. Broaştele orăcăiau într-o baltă apropiată. Colorado nu putea dormi. Se sculă din patul aşternut pe frunze, merse la prizonieri să inspecteze locurile. Văzu mai întâi indieni înarmaţi alunecând printre colibe. Se aşeză la un foc şi-şi aminti de sentimentele locuitorilor când s-a reîntors în sat. Aducerea celor ucişi a abătut asupra comunităţii un val de întristare, dar şi de mândrie, de invidie pentru privilegiile dobândite de eroi, de a putea vâna cât urma să dăinuie viaţa fără capăt, pe celălalt tărâm, săgetând bizoni pe plaiurile de vânătoare.

A doua zi potrivit obiceiului păgân, au suspendat şapte conuri funerare la înălţime, ferite de fiarele sălbatice, ca vitejii morţi în luptă să putrezească în aer, iar oasele să se albească la soare. Ele aveau să păstreze vie în memoria viitorilor războinici tolsuhni, lupta dusă de trib împotriva Cârtiţei-Şirete…

Yacunda nu avea somn. Inspectând tabăra însoţit de Şoim-Înţelept, l-au găsit pe Colorado şi s-au aşezat neinvitaţi lângă foc. În acel moment, un roi de cărăbuşi zburând întortocheat, îi făcură să-şi ferească obrajii.

— Fratele meu alb pleacă mâine să ducă Cârtiţa la nord de Rio Bravo!

Vocea lui Yacunda îl trăda. În ea se citea părere de rău.

— Amicul tolsuhnilor se desparte de voi cu inima tristă!

— Izbânda lui Colorado va face înconjurul locurilor de aici!

— Fără ajutorul lui Yacunda şi al zeilor albilor pierdeam lupta!

— Acamapichtli şi Huitzilihuitul, primii regi azteci care au scuturat jugul străinilor, i-au ajutat şi nu idolii de care vorbeşte Colorado, aduşi de peste Marea-cea-Mare de Bărboşii-din-Iberia!

— Aşa este, cum zice fratele indian!

— Albii îşi fac machinaw[37][38]groasă din legi, schimbă vorba Yacunda. Cele în care scrie să nu se fure oamenilor roşii păşunile şi locurile semănate sunt date pe foc, ori sunt ascunse de ochii indienilor.

— Lumea n-a fost limpede ca apa izvorului nicicând şi niciunde! Peste tot, Yacunda, răul trebuie ales de bine! În patria lui Mexi se va întoarce dreptatea aşteptată de indieni! Urmaşii indienilor vor avea viaţa asigurată, pământurile lor vor rodi, copiii vor învăţa în şcoli înalte, laolaltă cu albii. Latifundiarii n-or să le mai ia ogoarele!

— Timpurile când Şarpele-cu-Pene se arăta indienilor s-au rătăcit în grotele unde păstrăm în taină comorile. Aztecii au venit de dincolo de Rio Bravo, aici au fost stăpânitori. Am cucerit întreg podişul, şi în insula Tenochtitlan ne-am zidit capitală. Cu toate astea, de pe timpul viceregilor aduşi de iberici, latifundiarii ne împing spre Tierra-Helada, pe pământurile îngheţate ale Sierrei. Albii ne dispreţuiesc, spun de noi că mirosim a vizuină, că suntem eretici. Şi asta datorită faptului că zeul bătăliilor doarme îmbătat de gloria lui Moctezuma, ce a supus 30 de regi, iar indienii nu se unesc să ia scalpul marilor stăpânitori de pământ hrăpăreţi. Ei se lasă dezbinaţi. Chiar limba noastră este pestriţă de la sat la sat, încât ne înţelegem greu şi ne vrăjmăşim ca nişte străini.

— Oamenii din Ţara lui Mexi vor fi egali în drepturi şi în datorii până la urmă, aşa cum mulţi albi sunt în ţările lor, Yacunda.

— Viaţa voastră nu ne place, fratele meu alb. Eu n-am ştire că undeva în Lumea Veche oamenii au ajuns cu adevărat egali între ei. Noi însă sub imperiul lui Moctezuma am cunoscut măreţii pe care albii nu le vor atinge. Dar nici atunci indienii n-au fost egali unii cu alţii. Regele a apăsat genunchiul pe grumajii învinşilor. De la Rio Bravo la Yucatam, vasalii lui Moctezuma stăpâneau pentru satrap pământul, apele, cerul cu păsările de pe el, animalele apelor şi ale pământului. D-asta nici zeii n-au ţinut cu aztecii când ne-am luptat cu conchistadorii. Acum, ibericii ne-au sărăcit, au pus mâna pe aurul şi argintul nostru, ne-au alungat ca pe coioţi, aşa cum şi voi aţi făcut-o cu fraţii noştri de peste Fluviul Grandios, ce-s acum în rezervaţii.

— Indienii îşi pot schimba soarta numai dacă vor împrumuta obiceiurile şi modul de trai al albilor, Yacunda! Numai aşa îşi vor câştiga un loc mai blând sub soare, pentru că fiind mulţi, vor deveni puternici şi vor întrece albii în pricepere şi vrednicie. Dar pentru toate astea, tolsuhnii trebuie să înveţe…

— Şoimul a luat multe din aceste lucruri de la iberici; vom îngrăşa pământul şi vom aduce apa râurilor pe el, vrem să ne construim case ca albii. N-o să le fie lesne tolsuhnilor. Indianul este născut să nu asculte pe nimeni, să vâneze şi să lucreze pământul ce n-a mai fost cultivat de om. Dar astea sunt visele lui Yacunda şi ale Şoimului. Tolsuhnii iubesc muntele. Noi ştim unde sunt îngropate oraşele dispărute, ne cunoaştem trecutul fără să-l fi scris undeva, ştim locul unde este El Dorado. Ţinem în păstrare comori nesecate în peşterile munţilor şi ducem cu noi, după ce sufletul părăseşte trupul, secretul strămoşilor. Nici un alb nu le va găsi şi oricare se va încumeta să afle de ele, va muri…

— Nu-i va fi uşor lui Yacunda şi Şoimului să-i înveţe pe tolsuhni să trăiască ca oamenii albi!

— Înainte de venirea omului cu faţa palidă, pământurile erau nesfârşite şi ne mutam când voiam pe altele mai roditoare. Albii i-au dovedit pe indieni. Calul de foc a călcat preriile şi a intrat prin inima munţilor, el n-a putut fi oprit. Albii cunosc puterea apei care fierbe. Ei vorbesc prin sârme cu iuţeala fulgerului. Minţile ni le-au tulburat cu apă-de-foc colorată adusă din Lumea Veche, poporul meu a fost slab.

Noaptea se sfârşea cu încetul, pe Gerry nu l-a mai trezit. Făcuse rondul însoţit de indieni. Vânt-Furişat fusese văzută în sat puţin în aceste zile. Fără a cere consimţământul cuiva, indiana şi şeriful s-au dus călări la mina San Felipe, unde o sumedenie de poliţişti în şei inspectau prăpădul. Au găsit acolo câţiva supravieţuitori, printre care bucătarii ferecaţi aşteptând plecarea.

Colorado îi părăsi pe indieni şi intră la prizonieri. Gunn şi Billy King dormeau, Willy în schimb cugeta stând turceşte.

— Eşti dracul gol, Colorado! sări Billy King în picioare, repezindu-se la poliţist, dar a fost stopat de Colturile ce-l ţinteau.

Yacunda şi Şoim-Înţelept pătrunseră înarmaţi în colibă. Texanul îl prinse fulgerător de stâlp, fără să-l lovească, încătuşându-l. Şi Gunn fu bine înferecat. Între timp, Yacunda strigase o poruncă şi intrară doi indieni înarmaţi cu securi şi cuţite lungi, ascuţite.

— Îţi faci vise deşarte că ne treci Rio Grando, Colorado! Ascultă ce-ţi zice Willy Simson, au să-ţi rămână oasele aici!

— Închide gura, Willy! Şi nu-ţi mai umfla muşchii sub legături, că tot n-ai să scapi!

Judecătorul devenise stacojiu sub sfori.

Dimineaţă. Vraciul şi bătrânii, înainte ca satul să se trezească, drept bucurie pentru reîntoarcerea tolsuhnilor din captivitate, aprinseră un rug din coceni de porumb, aducând jertfă lui Nilonen, zeitatea porumbului. Printre castanii pitici şi prunii sălbatici se foiau copii, aşteptând plecarea războinicilor albi.

Între timp, Payata controlase rănile lui Colorado. Îl găsi bine, putea înfrunta vitregia ţinutului. Tăieturile se închiseră miraculos. I-a mai dat o legătură de buruieni şi sfaturi pentru folosirea lor. Şi Gunn se însănătoşise.

— Prietenul tolsuhnilor este bun de carne, dar să nu-şi risipească puterea din pumn, când arma lui doboară şi spiritele rele!

— Carabina azvârle plumbul Payata, atunci când braţul se dă bătut! Eu am tras într-un seamăn numai când n-am avut altceva de făcut! Viaţa luată unui aproape nu mai poate fi pusă la loc…

— Mâna-iute-ca-fulgerul scoate din gură mereu vorbe cu tâlc. Tolsuhnii au ascultat cu luare-aminte spusele fratelui alb, dar Steaua-luminoasă-a-înserării se sfârşeşte în iezer, iar prietenii albi au în priviri dorul de ducă! Şi până la Rio Bravo sunt multe zile de mers călare.

Vânt-Furişat îşi împletise în păr flori sălbatice de pădure. În mâini ţinea un wampum din amulete naive şi-l dărui lui Gerry. Şeriful se frământase toată noaptea şi, ca un hoţ, dăduse târcoale wigwamului fetei căpeteniei. Cu o seară înainte schimbaseră primul sărut. Gerry o învăţase această manifestare erotică a albilor.

În acest moment, îşi amintea de clipele petrecute în prima parte a nopţii când tâlharii încercaseră să evadeze. Atunci, razele lunii poleiau iarba cu argint. Se găseau într-un luminiş. El privea hipnotizat chipu-i, pe care se scălda lumina lunii. Dar umbrele ierburilor şi ale copacilor zămisliseră războinici indieni ce aduceau panica aruncării securii. Vocea indienei acoperi foşnetul vegetaţiei şi susurul izvorului, alungându-i vedeniile.

— Omul-din-nord, Gerry, poate spune de ce-i bate aşa de tare inima? Aşa păţeşte totdeauna când stă lângă o fată?

Şi pieptul indienei tresăltă ca împins de lava vulcanului!

— Gerry risipeşte vorbele cum găinuşa împarte hrana puilor!

— Iar Vânt-Furişat este ca valul mării unde se varsă Mississippi! De fiecare dată este altul şi aduce la mal bogăţiile adâncului!

— Aici şi-au făcut vizuina doi racconi – îi arătă animalele ascunse după o cracă groasă culcată la pământ, strângându-şi un şiret în jurul gleznei sale subţiri.

— Peste Rio Grande i-am numit bursuci, spuse el lipind-o strâns de umărul său, atent la animalele duşmănoase.

Îi admiră în tăcere silueta fără cusur şi pieptul tare, ce tresălta de sub bluza din piele de căprioară cu mâneci scurte şi franjuri, legată în jurul mijlocului. Fusta scurtă din fâşii din blana aceluiaşi animal îi descoperea coapsele sculpturale, ca de mahon.

Şeriful trecuse fluviul pentru Billy King, dar indiana îl oprise să asculte, cântecul duios al păsărilor. Mâna i se lenevise, nu mai era iute la smuls pistolul din cobur. Firea sa dârză se muia. Pe duşmanul său l-ar fi cruţat, i-ar fi dat o şansă, când celălalt l-ar fi fulgerat cu glonţul.

Amintirile se depărtau, acum se găsea călare lângă fată, urma să plece. Cu o seară înainte îi dăruise un medalion adus din Fort Stokton şi-i promisese să-i trimită şi poza lui prin poştă.

— Nu o squaw albă a dat cutia asta Soarelui-Dimineţii?

— L-am cumpărat de la bazar! Vreau ca el să-ţi amintească de Gerry Mulligan – i-a mângâiat părul bogat, petrecut peste sânul acoperit cu o eşarfă croită cu zgârcenie dintr-o pânză ţesută cu flori lucind ca un sidef.

Vânt-Furişat se bucurase ca un copil. Medalionul devenea pentru ea un totem. Îşi lipi emoţionată obrazul de umărul lui…

— Fata căpeteniei bănuieşte că Soarele-Dimineţii stă cu gândul la Steaua-Oraşului-Albastru. Poate că Gerry are în wigwamul său şi papoouse! vorbi cu gelozie indiana.

— Să cred din asta că Vânt-Furişat îl iubeşte pe Gerry?

— Femeia indiană nu ştie să zică vorbe mari. Ea este supusă şi credincioasă stăpânului ei toată viaţa, oricât acesta rămâne în colibă cu ea!

Gerry o mângâiase, adunând-o la piept. Au stat aşa, în lumina lunii, până ce zorile i-au grăbit spre satul tolsuhnilor.

Au pornit la drum. Blaky şi mustangul alb, parcă înţeleşi, mergeau alături, dar pierdeau distanţă cu fiecare, pas de ceilalţi. Gerry şi Vânt-Furişat tăceau. În fruntea grupului, şeful tolsuhnilor călărea ros de gânduri. Gerry nu-şi dezlipise ochii de la fată, fusese cuprins ca de beţie. Vânt-Furişat părea învăluită într-o aură, obrajii ei catifelaţi se îmbujoraseră, iar râsu-i senin clincănea ca un şirag de perle. Caii lor se apropiaseră, şi Gerry simţea mai tot timpul atingerea coapselor arcuite ale fetei, ca dăltuite de un iscusit modelator, ce-şi îndemnau bidiviul în mersul ales, potolit.

Când au rămas singuri, indiana trecu pe Blaky, cu uşurinţă, să-şi lipească capul frumos de pieptul şerifului. Gerry purtă astfel dulcea povară sub lumina complice, despărţită atunci în fascicole trandafirii. Au descălecat, şi caii au rămas să pască iarba necălcată de picior omenesc, fornăind mulţumiţi de frăgezimea ei.

Dintr-un loc cu vegetaţie bogată, cei doi bursuci tulburaţi de copitele cailor, priveau la oameni: femeia indiană se odihnea pe covorul mătăsos al ierbii, aşteptând supusă îmbrăţişările omului alb. Şi în acele momente, fără să şi-o fi dorit, gândurile şerifului alergară la Archie, bunul său, căruia un vraci apaş îi prezisese că nepotul său, adică el, Gerry Mulligan, îşi va lua de soţie o indiană. Ce-i spusese Archie, acum nu-i displăcea, chiar ar fi vrut să se izbândească. Se sărutară prelung, mâinile lui mângâiară obrazul fetei, dându-i într-o parte o şuviţă de păr negru, cu degetele fără tremur. Se scutură de amintirea bunului Archie şi rămase în acel luminiş singur cu fata indiană neasemuit de frumoasă.

Printre arborii luminişului, o zburătoare de un verde strălucitor, frângându-şi subit lunecarea în aer, se odihni pe ramura unui copac cu frunzele ţepoase.

— Ştie Soarele-Dimineţii ce se zice despre pasărea asta?

— N-am văzut niciuna din neamul ei până acum!

— Este o quetzal, ce nu poate sta prinsă. Când cade în mâna omului, ori i se smulg penele de pe spate, ea se omoară!

Gerry a înţeles tâlcul vorbelor indienei, dar ceilalţi se depărtaseră prea mult, şi el trebuia să-i urmeze.

— Soarele-Dimineţii vrea să fie acolo unde-l cheamă datoria! Coliba unei indiene nu este pe măsura unui alb!

— Tâlharii trebuie duşi la judecată. Am jurat să servesc legea! Fata căpeteniei ştie de la Yacunda ce înseamnă să-ţi faci datoria.

— Vânt-Furişat nu-i pe măsura unui şerif texan, asta o ştiu!

— Gerry nu îndrăzneşte să ridice ochii la fata lui Yacunda!

— Dacă Gerry ar împărţi coliba cu fata lui Yacunda, ea i-ar face războinici viteji, cum nici o alta n-ar fi în stare!

Discuţiei intrate în impas i-a urmat tăcerea. În ochii ei albaştri, alungiţi, se adunaseră două lacrimi ce au fost culese de buzele lui. S-au sculat în picioare, puternic tulburaţi.

— După ce Moreira va fi judecat în Blue Town, Gerry se întoarce la tolsuhni, s-o ceară de nevastă pe Vânt-Furişat.

— Omul alb, Gerry, este cu gândul la plecare. Prietenul tolsuhnilor, Colorado, a ajuns la graniţa pământului nostru. Grăbeşte-te!

Şeriful Gerry Mulligan o apucă pe după mijlocul gol.

— Fata lui Yacunda îl va aştepta oricât pe omul-alb-din-miazănoapte! îi acordă întreaga încredere femeia indiană.

Au fost conduşi de mamiferele curioase, până ce omul alb sări în şaua mustangului negru, cu aceeaşi agilitate ca şi aborigenii roşii ai pădurii. Străinul apucă mâinile fetei, le sărută şi luă din ele un buchet de flori colorate, de pădure. Indiana se urcă în şaua mustangului alb. Apoi, albul privi un timp la ea. Îi văzu irişii viorii, ce-i escamotau în străfunduri gândurile.

Femeia struni frâul calului, se întoarse, după ce lăsase un ultim sărut pe buzele albului, arătându-i că nu-i mai e străin acest obicei învăţat de la Soarele-Dimineţii.

S-au despărţit la începutul luminişului. Fiica lui Yacunda alese drumul spre sat fără să întoarcă privirea. La răstimpuri, ridica mâna făcându-i semne lui Gerry. Se mistuiră pe rând printre şerpuirile cărărilor, fiind înghiţiţi de vegetaţie.

Şeriful îi ajunse din urmă pe ceilalţi. Trecuse un timp mărişor de la despărţirea de tolsuhni, dar gândurile îi alergau la ei. Călărise multă vreme alături de Yacunda. Cuvintele indianului i-au pătruns în suflet şi nu le putea uita.

— Omul-alb-din-Texas ar fi făcut cinste indienilor dacă şi-ar fi ridicat un wigwam în sat la tolsuhni. Şoim-Înţelept ar fi avut un frate de la care să înveţe obiceiurile bune ale albilor, am fi crescut şi noi herghelii de cai şi turme de bivoli!

Gerry a rămas neclintit în hotărârea sa, iar la urmă a strâns senin şi bărbăteşte mâna căpeteniei. Mai presus de dragoste, îşi pusese datoria. Poate şi privirile sfredelitoare ale lui Colorado îl hotărâseră.

Acum, după despărţire, când îşi amintea de ea, îi străbătea prin trup o căldură nemaiîntâlnită. Zâmbea închipuirilor, încerca să le alunge, dar ele reveneau, îl urmau ca nişte duhuri rele, ori bune, nici nu mai ştia cum sunt, şi nu izbutea să se descotorosească de ele. Colorado îl observă, zâmbi înţelegător, dar simţi nevoia să-i dea un sfat:

— Am trecut şi eu prin stări d-astea. Vino-ţi în fire, Gerry! Încheiem misiunea şi te întorci la indiană!

— Pare un destin. Parcă nu mai pot lupta, Colorado! Simt că mă trage aţa îndărăt. Într-o dimineaţă ai să te trezeşti fără mine.

— Fleacuri, amigo! Fă exerciţii temeinice pentru smulsul pistolului din cobur. Altfel, vei fi un ginere presărat cu flori în harabaua cioclului şi cărat în vreun ţintirim din Mexic. Clar?

— Hai la plimbare, băiatule! zâmbi flegmatic Gerry, îndemnându-l pe Blaky cu pintenii, mai mult decât ar fi fost nevoie. Mustangul ţâşni pe lângă ceilalţi cai, lunecă ca o săgeată, galopă o bucată de drum, în timp ce peste cal şi călăreţ răcoarea adia binefăcătoare. „Am s-o duc la ranch. Cantora lui Amarildo să fie sănătoasă! N-are nici un drept asupra mea! Ce va spune Paggie? Murphy mă sâcâie de la un timp să merg la ei la masă. N-am nici o obligaţie pentru el. Mamei i-ar surâde să ne unim ranchurile. Ce să-i fac, gânduri de mamă! Dar cei din oraş?! Vor jura că nu ne mai cunosc, pe noi, alde Mulligan?! Texanii acceptă greu unirea cu indiene. Sunt atâtea fete de măritat prin locurile noastre! Chiar Gallanger s-ar înciuda! Nu o dată în saloon, la o carte, a deschis vorba despre Minnie şi Martha, fetele lui, amândouă de măritat! „Dacă nu una, cealaltă, Gerry!” Parcă ar fi pânză de cumpărat. Vânt-Furişat întrece texanele, este altceva!

Se distanţă o bucată de drum. Se trânti în iarbă şi rămase cu ochii închişi, s-o vadă pe indiană aşa cum era la despărţire, s-o vadă plimbându-se cu rochii probate la croitor şi încercându-şi pălării la store! L-a cuprins o curioasă beţie. Desluşi pasul lui Picior-Uşor, şi în adevăr, Colorado dădu colţul. Vocea prietenului suna zeflemitoare.

— Amigo, te-ai depărtat cam mult. Prin locurile astea, oricând te poate înţepeni un glonţ! Te-ai aprins ca iarba pârlită de soare! Las-o, Gerry, încolo, avem treabă, băiete!

Gerry n-a catadicsit să-i răspundă. L-a privit fără să-l vadă şi s-a aruncat în şa, urmând drumul până la popas într-o desăvârşită muţenie. Colorado se gândea dacă nu cumva Payata i-a dat vreo băutură de dor pentru indiană. Cecilly i-l încredinţase la plecare, trebuia să-l ducă viu îndărăt!

Şi-au instalat tabăra lângă o apă destul de adâncă având vecini mai multe familii de castori.

Dimineaţa răcoroasă l-a găsit pe Gerry în şa, cu ochii umflaţi de nesomn. Ultima parte a nopţii se perpelise sub pătură, iar acum moţăia sub Stetson. Mica trupă străbătuse peste nouăzeci de mile.

— Hai în recunoaştere, amigo! Mai ne dezmorţim puţin, schimbând ritmul trapului, propuse Colorado nu mult după ce făcuseră un popas.

— Nu-i rea ideea, simt că am prins mucegai în târâtul ăsta lent, pe legea mea! se întinse Gerry ca după somn, şi unindu-şi vorba cu fapta, s-a depărtat de restul călăreţilor o distanţă mărişoară.

Mergeau pe un drum invadat de vegetaţie, o veche pistă de izvor, de jur împrejur, rarişti şi pâlcuri verzi de săpunăriţe. De ramura înaltă a unui copac atârna amorţit un leneş. Colorado sărise din şa, zărind un cuib de pasăre căzut într-un mărăciniş. Se reîntoarse cu un pui golaş de hoco, în tuleie, urmărit de privirile contrariate ale şerifului Gerry Mulligan.

— Este numai maţe şi ţepi, prietene! Nu-ţi ajunge nici pe o măsea! Găina când se întoarce n-o să-l mai găsească.

— Te miorlăi ca babele indienilor.

— Lasă din mână vieţuitoarea!

— Prinzi fluturi, Gerry Mulligan!

— Înseamnă că te baţi cu mine, Colorado! mârâi livid şeriful.

— Trezeşte-te, Gerry!

Strânse mai departe vietatea ce cârâia sugrumată, fără şansă.

Colorado încleştă mai tare pumnul. Şeriful se aruncă asupra lui să-l împiedice, dar un pumn îi explodă în bărbie. Căzu năucit. Şi în timp ce încerca să-şi revină după teribila lovitură, îşi aminti de Happy Saloon, de Pearson, ce-i împuşcase tatăl, de dona Hilda plecată din orăşel, de Billy King şi ciracii lui ce-i atacaseră în Defileul Morţii, de maşinaţiile acestuia, omorârea lui Warner şi Travie, spânzurarea nevinovatului Paulo. Se văzu apărând banca oraşului de tâlharii lui Billy King, apăru Gaterul lui Harris, de unde tot Colorado l-a salvat, goana după bandit până aproape de Rio Grande. Răzbunarea lui King, atacul asupra lui Blue Town. Acum, faimosul bandit se găsea în puterea lor şi a lui, a şerifului Gerry dar el aproape uitase de datorie. În sufletul său se găsea numai indiana! Ameţeala după lovitură trecuse, creierul începu să i se limpezească, se sculă greu în picioare, frecându-şi falca.

— În regulă, amigo! Sus în şa, Gerry! Vor crede sătenii c-am înnebunit, ori soarele ne-a pălit capul!

O porniră amândoi, la început mai iute, apoi se lăsară ajunşi de ceilalţi.

Pedro şi sătenii făcură ochii mari. Nu înţelegeau cum se umflase şi se roşise obrazul şerifului Gerry Mulligan, ce uitase să mai fredoneze melodia de dragoste a cowboy-ului cântată la Trace în saloon.

Intrară în Santa Rosalia, pe o cărare ce suia spre uliţa mare. Pământul arăta ca o cărămidă arsă, locurile cultivate cu porumb şi arbuşti de bumbac erau acoperite de linţoliul de praf. Ţăranii trimişi în recunoaştere au adus veşti proaste. Ai lui Cordura odihneau mai departe, atârnaţi în copaci.

— Coiotele de Munos a murdărit legământul făcut de om cu ţărâna.

— Ai tăi vor fi răzbunaţi, amigo! reînnoi făgăduiala Colorado.

— Seńores, pistolari de-ai lui Alvala ne pândesc, aduse vestea Luis. Ochesc din locuri bune de tras!

Descălecară şi-şi adăpostiră caii. S-au furişat apoi prin gospodării, făcând ocoluri, să le cadă în spate bandiţilor. În acest timp, Luis şi ţăranii aşezară de-a curmezişul drumului un car, şi-l blocară. Lucrurile însă se precipitară. Gerry zări primul un bandit aciuat într-un coşar, după zborul speriat al unei păsări cu pene cenuşii, cu coada lungă şi cu pete albe. Ocoli prin livadă, se furişă pe lângă ţarc şi se apropie, nevăzut de inamic. Se pregăti de luptă şi aruncă o piatră în direcţia opusă. Banditul scoase capul la zgomot, nu-şi zări inamicul, înjură. Îl mai momi, se arătă, dar de data asta l-a văzut şi tâlharul pe el. Au tras amândoi odată, dar plumbul şerifului a fost mai iute! Făcând o tumbă spectaculoasă, individul se prăbuşi peste parapetul coşarului.

De peste drum se auziră alte două focuri de arme. Un tâlhar fu obligat să-şi oprească calul în faţa baricadei formate de ţărani. Ghinionul său! Gloanţele sătenilor nu l-au cruţat. Apăru şi Pedro după puţin timp, târând de picioare un bandit în care aruncase cuţitul. Apoi, pacea cuprinse strada. Obrazul peonului păstra gravitatea momentului.

Sătenii ce până atunci iscodiseră înfricoşaţi de după garduri prinseră curaj şi ieşiră unul câte unul, îmbărbătaţi de cutezanţa celor aduşi de Luis. Sosi şi Munos, însoţit de trei poliţişti călări. Nu arătau deloc încântaţi. Îi recunoscură pe străini.

— Aruncaţi armele, texanilor!

— Eşti grăbit, Munos! Nu-ţi mai da ifose! Zi-le oamenilor să-şi vâre puşcoacele în oblâncuri. Şefii tăi îţi comandă să ne ajuţi!

— Armele la ochi! porunci el în timp ce descifra hârtia.

Figura comandantului de jandarmi din Santa Rosalia deveni pe rând violetă, măslinie, galbenă, apoi se înverzi. El, ca fost argat, cădea în genunchi când un ştab de seamă îi poruncea. Şi actul pica din Mexico City, de la tartorele poliţiei, a cărui semnătură o cunoştea. Deveni mieros.

— Vina o purtaţi voi, mios amigos! Cu acte ca ăsta, fărâmaţi orice poartă de poliţie. Aş fi jurat că sunteţi niscaiva pistolari plătiţi să-i coborâţi din frânghii. Tâlharii îi duceţi peste Rio Bravo?

— Chiar aşa, Munos!

— Dacă o cereţi, punem şi noi, cei d-aci, umărul la loitre!

— Aşa te vreau, Munos! Îţi mulţumim, dar suntem convinşi că o scoatem singuri la capăt! vorbi agale şeriful Gerry Mulligan.

— Dacă ziceaţi de atunci, de când aţi rămas fără cai, că sunteţi poliţişti, se schimba totul. Dar pentru asta, Alvala a scărmănat satul şi-a omorât săteni! Vă pasc o droaie de necazuri!

— Este în firea noastră să înfruntăm primejdii, Munos!

— Nu-i căutaţi sfadă, colegas! Treceţi iute Rio Bravo!

Era greu să priveşti victimele ticălosului Alvala coborâte din frânghii! Ţăranii aduseră lăzi croite din timp, şi în secret, pe măsurile morţilor. Întreg satul a ieşit în uliţă. Jalea se citea pe obrajii cerniţi ai tuturor, când au sărutat mâna scheletică a lui Cordura. Prin faţa lui trecură tineri şi bărbaţi de o seamă cu el. Peste o duzină de familii din sat fuseseră cununate de el şi botezase peste treizeci de copii. Alcătuiră un cor ce preceda procesiunea, şi care în întregul ei semnifica revolta, înfrângerea, neputinţa. Ruga adresată cerului şi luată mereu de la capăt, vaietele înăbuşite, toate se legară într-o jale de nedescris. Sub dagherotipul lui Cordura, ce-l înfăţişa ostaş, ardeau lumânări de seu. Pedro, sfătuit de texani, plecase cu ai săi rămaşi în viaţă, într-un chervan, să-i încartiruiască la rude.

Trecuse de miezul nopţii, se culcară sub cerul liber, dar odihna le-a fost înjunghiată de trosnete de arme. O parte din cer se aprinse de flăcări uriaşe, şerpuind prin acoperişurile din trestii, prin hangare, gemând de baloţi cu bumbac, în odăile cu lambriuri ale lui Jiquerillo.

Santa Rosalia s-a trezit buimacă. Unii săteni se căţărară prin pomi, să vadă mai bine ce s-a întâmplat.

Curând, vestea s-a răspândit în tot satul, s-a întins ca o magmă, a intrat în sufletele nevoiaşilor, ale obidiţilor de până atunci, răscolindu-le suferinţele, inimile. Se revoltaseră şerbii de pe moşia boierului.

Trosnete de puşti cu cremene şi de carabine se îndesiră, hărmălaia crescu, glasuri în revoltă se ridicau pe uliţa mare, alergau cai fără harnaşamente, încălecaţi de şerbi înarmaţi cu hachete, cu furci, cu flinte scoase din locuri dosite, conduşi de un argat pe nume Alvarez.

Numărul răzvrătiţilor se mări cu cei din sat aprinşi de umilinţe, de ura mocnită: ochii tuturor luceau himerici, într-o noapte ce ardea. O singură chemare răzbătea prin tumultul strigătelor: „În munţi, la guerilerii lui Gaetano!” Îndemnul avea putere de hipnoză, îi scăpa de şerbie, vindeca spinările şfichiuite de bice, exalta sufletele…

Oamenii lui Munos, copleşiţi, se retraseră din faţa curentului de nestăvilit, din faţa gloanţelor ce albeau trunchiurile pomilor, rupeau din zidurile afumate ale caselor, ştirbeau crenelurile unde erau dosiţi poliţiştii!

Zorile i-au găsit pe toţi treji. Pedro, cu obrazul palid şi tras, cu ochii duşi în fundul capului, s-a întors însoţit de Luis.

În depărtare, hacienda lui Jiquerillo ardea, vechilii şi şerbii trudeau s-o scape de pârjol. Şeful poliţiei era chemat de latifundiar să dreseze acte, să noteze numele celor fugiţi pentru a cere sprijin armatei guvernatorului.

Au părăsit aşezarea înaintea cântatului cocoşilor. Munos la plecare, căutase să şi-i apropie, vorbindu-le blând, blajin. Se ştia vinovat că nu-l împiedicase pe Alvala să ucidă sătenii. Raportul adresat şefilor săi fusese confuz, iar acum izbucnise răzmeriţă în Santa Rosalia. Pârjolul de la Jiquerillo încurca peste măsură treburile. Orice greşeală îl putea scoate din pâine şi trimite îndărăt la îndeletnicirea lui de argat de unde fusese avansat.