Capitolul XIVTOMAHAWKUL AZTEC

Soarele strălucea într-o limpezime a cerului, pentru a coborî după o creastă golaşă de munte, când sfatul lui Colorado căzu, în acel luminiş, ca o poruncă de neamânat:

— Lăsaţi armele, amigos! Trebuie să le câştigăm bunăvoinţa! Ne cer cu siguranţă tribut că străbatem întinderile de pământ ale satului lor. Nu le stârnim ostilitatea! Zic să ne supunem!

Descălecară, şi puştile le rămaseră în oblâncuri. S-au gândit să nu-i înfurie, pentru a nu-şi complica situaţia. Oricum, trebuiau să renunţe să-şi petreacă aici odihna. Willy şi Gunn rânjeau.

— Pedro, vezi ce le moşmăie prin capete! După priviri, ne cercetează ca pe nişte duşmani neîmpăcaţi. Zi-le, amigo, că suntem în trecere, o mică plimbare, şi p-aci ne este drumul!

Ajutorul de şerif începu un dialog lung cu cel care părea să fie şeful. În acest timp, texanii au rămas mai departe sub ameninţarea armelor. Pedro i se adresă cu câteva vorbe amintite din aztecă, făcu pauze lungi, mimă însufleţit, dar interlocutorul se păstra tăcut şi ostil. Spre uluirea lui Pedro, când sfârşi de repetat vorbele, arătând multă bunăvoinţă puterii de înţelegere a indianului, acesta răspunse greţos, într-o spaniolă fără multe păcate, neescamotându-şi dispreţul pentru metis şi pentru efortul de a se face înţeles în limba fărâmiţată a aztecilor.

— Străinii au încălcat pământul nostru rămas de la străbunii azteci, stăpânitori ai întinderilor de dincolo de Rio Bravo, din ţara ianchee şi până la tierra caliente[35][36]din Yucatan. Când roata de foc va fi sorbită de Sierra Madre, să fiţi la o distanţă de mers călare măsurată în ceasuri câte degete am la o mână. Dacă texanos încalcă înţelegerea, Şoim-înţelept îi trimite la strămoşii lor cu feţele palide să rătăcească în pustietate şi să se hrănească cu păianjeni de deşert! Am zis! încheie tânărul şef alocuţiunea.

— Parcă ar fi Moctezuma, Regele-Soare, amigos! Credeam că are pretenţii mai mari! Vatra satului lor nu se întinde la cinci ore de mers în pas domol de cal! Vom mai vedea, zic să ne tocmim cu el!

— Vorbeşte mult străinul cu plete ca pana de corb! Bărboşii din Iberia veniţi pe plaiurile aztecilor au adus numai nenorociri. Şi oamenii albi de faţă pângăresc pământul satului nostru. De nu ascultaţi, Şoim-înţelept vă trimite pe „locurile-celor-fără-trup”!

Li s-a lăsat timp de gândire. Nu era de glumit cu indienii înarmaţi cu puşti, cu arcuri, cu săgeţi şi cu tomahawkuri! Mulţimea armelor potrivnice i-ar fi dovedit lesne într-o luptă. Colorado recunoscu în ei pe indienii urmaşi ai aztecilor din Chihuahua. Mai toţi aveau culoarea obrajilor bătând în verzui, erau îmbrăcaţi cu pantaloni din pânză de sisal, iar partea de sus a corpurilor o purtau descoperită. Sub o fâşie îngustă de piele petrecută în jurul părului îşi înfipseseră pene de papagal cu vârfurile aplecate. Mulţi dintre ei aveau nasurile găurite, în care ţineau diverse podoabe. Călăreau cai cenuşii, scunzi, corciţi, nervoşi, fără şei.

— Oamenii albi roagă Şoimul-înţelept să-i păsuiască până mâine când răsare soarele din nou pe aceste locuri. Treburile îi mână apoi mai departe. Ei vin de dincolo de Fluviul Grandios, din nord, unde duc tâlharii de faţă, să fie judecaţi după legile Stăpânului-lor-iancheu din Washington! Pe aproape, se ascunde capul acestor nelegiuiţi, ce-şi zice în Mexic Manuel Moreira! Tânăra căpetenie să cumpănească!

Indianul tresări. Înaintă un pas şi îmboldi cu ţeava armei pieptul texanului. Părea că se va sluji de glonţ.

— Colorado n-a minţit niciodată un om cu pielea roşie!

— Cu ce dovedeşte faţa palidă cu numele apei ce-a fierăstruit Munţii Stâncoşi, că este duşmanul Cârtiţei-Şirete?

— Dacă ai umblat printre oameni albi, poate ai văzut la nord de Rio Bravo cine are steaua de poliţist.

— Ducem peste apă aceşti ticăloşi, ce sunt prietenii lui Moreira!

Gerry îşi trase însemnul din buzunarul cusut al vestei din piele, făcându-l să lucească într-un spic de raze, şi-i săltă lui Willy mâinile ferecate în cătuşe.

— Sunt scăparea voastră! rânji fostul judecător. Când va afla Moreira, o să moară de râs! Nu-i scăpaţi voi, copoilor!

Cuvintele lui Willy, rostite într-o spaniolă amestecată cu engleza, au fost pricepute de căpetenie, tensiunea crescu în luminiş.

— Faţa-palidă-fără-scalp a scos din gură numele lui Moreira! Şoim-înţelept îi porunceşte să spună de unde îl ştie pe Cârtiţa-Şireată?

— Nu-l cunosc, indianule! Am zis şi eu aşa! Mai bine dezleagă-mă, să putem vorbi despre poliţiştii ăştia!

— Albul-fără-scalp e de-o teapă cu Moreira! îl etichetă Colorado.

Pe figura indianului se adânci umbra unei furii. Dacă bandiţii n-ar fi fost în grija texanilor, le-ar fi venit de petrecanie. Toate armele se mutară spre Willy şi Gunn.

Păreau hotărâţi să-i culce la pământ. Colorado înţelese pe loc primejdia.

— Şarpele-cu-Pene, zeul zeilor, a dat indienilor vitejie, dar şi răbdare. Iscusinţa folosirii armelor să şi-o dovedească pe câmpul de bătaie. Noi, albii, mai întâi judecăm tâlharii. Şi indienii fac la fel. Oare urmaşii aztecilor au schimbat obiceiurile moştenite de la zei? Peste Rio Bravo sunt aşteptaţi. Acolo au ucis, au furat, acolo au minţit, au înşelat semenii lor albi!

— Cârtiţa-Şireată, ce are şi numele de Moreira, ţine cu sila indieni tolsuhni să-i scoată argint din văgăunile pământului. Duşmanii Cârtiţei sunt fraţii noştri.

— Dacă tolsuhnii ne ajută să prindem Cârtiţa-Şireată, atunci ei stârpesc viermele care roade tuberculul sănătos de manioc.

— Prietenul alb a scos un mare adevăr din gură. Vorba o are limpede ca Rio Bravo la izvoare. Oamenii albi vor veni de hac lui Moreira!

— Şoim-înţelept a moştenit darul ghicirii de la zei. Numai că el n-a promis să vină alături de poliţiştii texani să culce la pământ Cârtiţa!

Se făcuse un prim pas. Tânăra căpetenie strigă războinicilor săi porunci în aztecă, iar aceştia îşi schimbară atitudinea.

Gerry era însă absent la tot ce se discuta. Nu-şi lua ochii de la indiană. Femeia i se părea mai frumoasă, aşa cum arăta pe mustangul ei alb. Aducea cu o amazoană ieşită din umbroase şi tainice păduri, dar fata nici nu catadicsea să-i arunce, vreo privire.

Între timp, indienii lăsară armele spre pământ. Colorado se apropie de Şoim-înţelept şi vorbiră îndelung. După un timp, fiecare se întoarse spre oamenii lui.

Colorado explică:

— Suntem invitaţi în sat. Am înţeles că numai căpetenia mare a tolsuhnilor hotărăşte dacă vin şi supuşii lui cu noi în urmărirea lui Moreira.

— De ce n-am merge în sat, prietene? Ideea nu-i rea!

— Ar trebui să rămână aici cineva. Dacă lucrurile se termină rău şi gazdele noastre se răzgândesc?

— Nu-s eu omul nimerit să nu fiu cu tine, Colorado! Apoi, indienii mexicani sunt diferiţi total de ce-am văzut eu în rezervaţii! Cei din Salt River şi Gila, din Arizona, cărora le-am dat tribut vite când am trecut cu cireada, nu aduceau cu aceştia, aşa că ne ducem cu toţii la tolsuhni, fu de părere Gerry, urmărind indiana cu privirea.

Şoim-înţelept observase comportarea albului, dar faptul era mărunt faţă de treburile importante în care intrase. Fata îşi ridicase fruntea întinsă, cu bentiţa îngustă din fâşii colorate din piele de lama sub care ascundea o pană delicată de păun.

Se auzi vocea Şoimului:

— Oamenii cu feţele palide pot veni fără grijă în sat la tolsuhni! Wigwamurile tolsuhnilor au unde-i adăposti. Nu cerem nici un tribut de la prietenii albi.

— Cred că ţi-a căzut cu tronc indiana, aruncă gluma şerifului între două vorbe schimbate cu Şoim-Inţelept.

— Încetează cu pisălogeala, Colorado!

— Dacă-i jumătatea Şoimului, o să-i risipeşti bunăvoinţa!

— Colorado, am să-ţi urmez sfatul. De-acum, o să stau cu ochii numai în copaci, prietene!

Plecară. Colorado călărea alături de şeful indian, urmau apoi fata, Gerry, Gunn, Willy şi la sfârşit Pedro şi ţăranii aduşi de Luis. Războinicii tolsuhni însoţeau convoiul cu armele în cumpănă, atenţi la prizonieri să nu încerce să evadeze.

În acest fel, trecură printr-o vegetaţie deasă, bogat colorată. Aici, pânzele trandafirii ale luminii cernute prin frunzişul împreunat căpătară transparenţe ireale.

— Şeful tolsuhnilor m-a trimis printre feţele palide. Am făcut patru clase în Pradilla, apoi am învăţat grădinăritul şi plugăritul la o hacienda, unde părintele Alende s-a legat cu jurământ să mă îngrijească. Restul de învăţătură mi-a fost dat de un alt slujitor al zeilor albilor adăpostit de tolsuhni. Am mai lucrat pământul la o fermă, să cunosc tainele lui Xipe, zeul semănăturilor, să pot scoate cât mai multe roade din sămânţă.

— Poate că unindu-ne puterile vom învinge mai uşor Cârtiţa-Şireată! încercă Colorado să-l câştige de aliat pe indian.

Indianul însă nu asculta. El îşi continua alte idei.

— Moreira păstrează cu sila războinici tolsuhni, să-i tragă din pământ argint. Xilonen, zeiţa porumbului crud, este mâniată pe tolsuhni că nu-i aduc îndărăt din robie, să-i putem da jertfă stoguri din ştiuleţi cu porumb. Dar am ajuns aproape de sat.

Arătă cu mâna colibele dispuse într-un cerc, înconjurate de copaci în culori închise. Toate aceste case se roteau în jurul unui wigwam mărişor. Aşezarea era ridicată pe marginea unui lac violet, rămas neclintit, hrănit de doi afluenţi ce se aruncau peste muchiile unei stânci roase de apă.

Se apropiau de o livadă de pruni americani, persimmon, şi de cuiburi de tomato, cum fuseseră botezate roşiile, într-o culoare portocalie. Coasta pe care se căţărau culturile era povârnită. Cioturile foştilor copaci, arşi pentru mulţumirea lui Xipe, ca cenuşa să îngraşe solul, glăsuiau că pădurea fusese distrusă, dar unghiul iute al pantei înlesnea puhoaielor să care ţărâna şi să măture recoltele tolsuhnilor.

— Tenocatecuhtli, zeul aztec al hranei din toate timpurile, explică Şoim-Înţelept, a fost zgârcit cu adoratorii lui, sfidând ofrandele aduse lui şi neînvăţând aztecii cum să-şi îngraşe şi să-şi irige pământurile. Dar terenurile cu pante iuţi pe care sunt împinşi de latifundiari, mai greu este să asigure hrana triburilor indienilor, din cauza sărăciei recoltelor.

Trecură printre colibe, durate din nuiele împletite, bulgărite cu pământ, acoperite cu trestie, văzură wigwamuri răsărite, toate eliptice şi ascuţite la vârf, ce se terminau cu frunze de palmier. Nenumăraţi membri ai aşezării îi suspectau. Indienii întăriseră paza intrărilor în sat. Pe înălţimi, iscoadele semnalizau cu fumul focurilor aprinse. Localnicii erau îmbrăcaţi sumar. Mai toţi purtau taparrabouri, un fel de şorţuri din pânză, triunghiulare, petrecute pe după talie. Numai câţiva aveau traşi pe ei pantaloni dintr-un material lucrat în război, un fel de ţesătură deasă îngrăşată în uleiuri, pentru trăinicie, şi vopsită cu poke, o buruiană ce colora. Femeile îşi acopereau sânii cu pânze ori cu şaluri. Bărbaţii, arămii la culoare, mulţi dintre ei cu obrajii vopsiţi cu ocru aveau pomeţii proeminenţi, ochii negri şi pielea feţei atinsă de vărsat. Erau de statură mijlocie, părul îl purtau lung, pe ceafă, ori strâns sub pălării cu boruri înguste şi cu calote largi.

Când câinii au simţit străinii apropiindu-se, au început să latre cu spinările zburlite şi alarmară aşezarea.

În mijlocul satului, luminişul era umbrit de pohikery, un soi de nuc american gros, şi cu lemnul tare. De crăcile joase ale unor arbori erau legate căuşuri cu ţânci de lapte, unde gângureau, feriţi de porcii şi câinii spurcaţi la carne de prunc. Printre copacii mari crescuse castanul pitic, chinquapin, prezent peste tot în aşezarea indienilor.

Copii răsăriţi împrumutaseră gravitatea de pe obrazurile celor mari, ameninţând în joacă cu arcuri şi săgeţi inofensive. Ochii lor, uşor alungiţi, cătau la Şoim-Înţelept şi la fata căpeteniei, văzându-i întorşi cu feţe-palide, ştiuţi de ei ca vrăşmaşi, pentru că de la albi li se trăgea întotdeauna ceva rău. Multe indiene, de toate vârstele, iscodeau suspicioase. Una însărcinată, scoasă de gălăgie din wigwam, vădi ostilitate străinilor, dar se ascunse, înciudată că i se văzuse pântecul îngreunat.

Era un moment ce nu putea fi dat uitării. Şoim-Înţelept, urmaşul şefului indian, se întorcea cu albi înferecaţi şi cu alţii călărind, flegmatici, cu armele la ei.

Texanii văzură fete mlădii, întrecând în frumuseţe pe cele din rezervaţii. Taliile fine ale localnicelor, mersul lor trufaş, negrăbit şi fără tangarea şoldurilor, respingeau orice intenţie de a-şi reliefa formele, cu care le înzestrase darnica natură. Tinere nemăritate, rămase într-o dispreţuitoare aşteptare, se fereau să placă străinilor, aşteptând supuse omul trimis de destin.

Vânt-Furişat mustră aspru o indiancă nubilă surprinsă că-şi împletea în păr panglici colorate, şi, cu un gest poruncitor, o trimise în tepee.

Gerry nu ghicea vârsta fetei. Bănuia că nu poate trece de 16 ani. Şuviţele părului său mătăsos, într-o culoare negru-violet, îi curgeau pe umerii goi, mângâindu-i şoldurile. Şeriful se gândi să intre în vorbă cu azteca spre care simţea o misterioasă atracţie. Încropi o frază după tipicul celor auzite la Colorado, şi o rosti cu glas uşor.

— Gerry, prietenul lui Colorado, voieşte să cunoască cine a ras cu atâta meşteşug pomii de frunze şi de scoarţă?

— Vânt-Furişat a înţeles ce caută să afle prietenul alb. Lucrul acesta l-a făcut moosu. În limba indienilor înseamnă: „El taie, el netezeşte!” Voi îi ziceţi cerb, vorbi indiana după o pauză. Dar cerbii mari mexicani au rămas puţini şi numai pe aici trăiesc.

Şeriful parcă plutea pe vârfurile wigwamurilor. Fata i se adresase în spaniolă. Auzise o voce unduioasă, cu un timbru cald, vorbise curgător, stăpână pe ea, poate fusese puţin ironică, dar el n-a simţit, iar dacă a observat, a trecut-o cu vederea.

— Nu ne mâniem pe moosu. El ne dă carnea, ne dă blana, coarnele, din oasele lui facem arcuri şi săgeţi cu care vânăm, din vinele lui împletim sfori, reîncepu ea să vorbească.

Dar se apropiau de coliba căpeteniei, o construcţie impunătoare, ridicată în mijlocul luminişului. Jur împrejurul wigwamului – meri, adaptaţi locului şi nuci scunzi şi rămuroşi.

Îi întimpină un indian aplecat de spate şi-i salută cu răceală. Părea un fost „Sagamore”. Era părintele actualului şef de trib. Au ridicat şi ei braţul în sus. În mâna stângă păstra un toiag din lemn de cedru, de care se ajuta, de fapt un baston de fost cârmuitor aztec, iar peste umeri purta o piele de jaguar. Le-a urat şedere lungă la tolsuhni.

În căpetenia aşezării şi în vrăjitorul satului – ce apărură lângă bunicul lui Şoim-Înţelept – Colorado recunoscu, surprins, pe Yacunda şi Payata, cunoştinţele recent făcute la spelunca lui Sanchez din Chaparros.

— A fost dorinţa Şarpelui-cu-Pene să revedem oameni albi cunoscuţi în Pulqueria lui Sanchez! îi primi cu figura misterioasă Payata, vraciul comunităţii.

— Yacunda n-are destule vorbe să dea glas bucuriei că-l vede din nou pe prietenul alb şi-l primeşte cu plăcere în wigwamul lui! le făcu invitaţia la ospeţie şeful tolsuhnilor.

Intrară înăuntru. Coliba era de formă ovală, fără mobilier. Se întrezărea o vatră din piatră acoperită cu oale de fiert. Pe o legătură de ferigi şi frunze de palmier acoperite cu blăni de jaguar era aşternut patul căpeteniei. Un perete al încăperii din paiantă, acoperit cu piei de vidre, avea pe el atârnate arme: o puşcă, felurite arcuri, tolbe cu săgeţi, tomahawkuri, dintre care unul din argint, o sumedenie de cuţite cu incrustaţii, unul din silex, o hacha uriaşă şi suliţe pe măsura şefului de trib.

Li s-a adus în căniţe de lut rachiu făcut din agavă. Yacunda îşi aprinse calumetul şi eliberă fumul într-un anume ritual. O rotocoală o trimise Vulturului, a doua Şarpelui, şi a treia Jaguarului, de fapt, simbolul Trinităţii, al Şarpelui-cu-Pene, Quetzalcoatl. Colorado repetă şi el, veni apoi rândul lui Gerry şi al lui Payata. Indienii ţineau solemni în mâini bastonaşele unse cu răşini, acoperite cu lustru şi încălţară în picioare mocasini, tăifăsuind şi stând jos ca orientalii, unde aşternuseră piei de bursuc.

Pe soba joasă, dintr-o plită de piatră, femeia lui Yacunda, ajutată de Vânt-Furişat, pregătea cina. Coliba nu avea coş, fumul şi aburii se amestecau într-o ceaţă înecăcioasă, aerul deveni curând aproape de nerespirat. Li s-a deşertat în străchini de pământ succotash, o fiertură din porumb crud şi fasole, cu bucăţi de carne de porc şi pemmican, un fel de carne bătută şi uscată la vânt, într-un amestec de fructe şi untură. În loc de pâine mâncară hominy, preparat ca mămăliga. Prânzul a decurs în tăcere. Nu s-au folosit de linguri, că nu erau, ci de un fel de coji subţiri de pâine, din care făceau căuşuri. Ca băutură, li s-a turnat în ceşti de pământ bere din agave, cunoscută de ei din Texas.

— Mayanel, zeul pulquei, a oprit pe tolsuhni să bea apă-de-foc! Noi scoatem fire-water din persimmon, pomii văzuţi de oamenii albi roşi de moosu, explică Payata. Dar o vindem la târg.

Tânăra fată aprinse o căţuie de copal, iar miresmele se răspândiră în wigwam. Călcând cu un pas furişat, ca un şopot tainic, le aduse într-o strachină întinsă din pământ ars, peste ferigă, fructe proaspete de cactuşi. O nevăzută nisiparniţă măsura cu sărăcie timpul. În colibă se instalase răcoarea. Fiica lui Yacunda i se arătă lui Gerry ca o surată a naiadelor. Acum era lângă el şi-i turna cacao îndulcită cu miere de maguey. Yacunda îşi dresese glasul, vorbea rar, cu o căutată răceală, auziră o voce ce părea că vine din străfundurile Coatlicuei, stăpâna milenară a pământului, mama zeilor, după indienii mexicani.

— Mânia zeilor se va abate asupra Cârtiţei, că ţine cu sila tolsuhnii în scorburile pământului să-i scoată argintul din adâncuri.

— Să ştie Yacunda, şeful vitejilor tolsuhni, că pielea Cârtiţei-Şirete ne aparţine şi nu suntem dispuşi s-o înstrăinăm.

— Prietenii albi se îmbată cu apă de izvor. Cârtiţa nu se va lăsa prinsă de trei poliţişti, oricât ar fi ei de îndrăzneţi. Oasele lor vor albi deşertul podişului, vorbi Payata zâmbind cu neîncredere.

— Vraciul tolsuhnilor, Payata, şi sfetnicul de preţ al lui Yacunda scoate nestemate din gură, îl lăudă Colorado. Şarpele-cu-Pene ne va ajuta să zăvorim uneltirile Cârtiţei.

— Prietenii albi, cu secerătoarele-de-bizoni ce le duc cu ei, pot culca toţi oamenii Cârtiţei, chiar dacă aceştia se caţără pe zăpezile trufaşe ale Sierrei. Şi mai au şi ţărani din corcirea bărboşilor din Iberia cu femeile indienilor, ce mai bine ar fi murit decât să intre în wigwamurile albilor!

— Ţăranii n-au luat numai însuşirile strămoşului alb, fratele meu Yacunda, ei poartă în sânge şi virtuţile omului roşu.

— Seńor Colorado dă jos de pe cer condorul, chiar dacă zboară la peste o mie de yarzi, schimbă vorba Pedro.

— Iuff! se minună Gând-Şiret, tatăl lui Yacunda, Ce nevoie mai au străinii de tolsuhni? Şoim-înţelept să înveţe de la el cum să coboare vulturul din văzduh. O piele de jaguar nu-i cade rău în cobur. Tolsuhnii vor povesti copiilor minunea asta.

— Nu-i mare scofală, spuse cu modestie Colorado.

— Nici Şoim-înţelept până acum n-a fost înfruntat de nici o faţă palidă. Aztecii au rămas războinici neîntrecuţi, îşi susţinu nepotul fosta căpetenie.

— Dacă prietenul alb va învinge pe fiul căpeteniei tolsuhnilor, atunci Yacunda să ne dea zece războinici să prindem Cârtiţa, aruncă provocarea, fără să clipească, Pedro!

Treptat se instală o tăcere pe care numai sfârâitul copalului o tulbura.

— Yacunda, şeful tolsuhnilor, se învoieşte! Armele le va alege Gând-Şiret. Dacă prietenii albi au alte păreri, să le zică!

— Cădem la învoială, Yacunda! Întrecerea să fie mâine. Apoi, pornim spre vizuina Cârtiţei.

— Prietenul alb să ştie că Şoim-Înţelept nu va fi învins!

Căpetenia pecetlui înţelegerea cu o înghiţitură zdravănă de rachiu, păstră câteva momente liniştea, apoi începu din nou să vorbească:

— Oamenii albi stăpânesc arme iuţi şi trimit la strămoşii lor pe indieni. Albii sunt uniţi între ei ca picăturile de apă din mare. Numai în Mexic, ţara marelui preot Mexi, indienii vor face cu timpul un pământ al lor, al indienilor. Sufletul lui Yacunda sângerează când ştie că în Texas comanşii au fost izgoniţi prin lege în New Mexico. Seminţiile noastre sunt alungate pe locuri sterpe ori vârâte în ocoluri din sârmă ghimpată. Pentru asta, Şoim-Înţelept va învinge!

— Yacunda nu este departe de adevăr, dar Colorado va câştiga!

— Cârtiţa-Şireată este greu de prins prin găurile unde se ascunde, se amestecă Payata. Numai preoteasa zeilor aztecilor va da înţelepciune lui Colorado şi prietenilor lui s-o prindă în laţ.

— Generalul alb din oraşul lui Mexi, acolo unde s-a ridicat primul altar Şarpelui-cu-Pene, trimite soldaţi călări să ne ia pământurile. Dar veninosul Moreira nu este pedepsit!

N-a răspuns nimeni. Yacunda vorbise cu tristeţe în glas, Colorado voi să întrebe ceva pe Gerry, însă şeriful se înţelegea din priviri cu fata căpeteniei ce păzea căţuia de copal. În încăpere, miresmele răşinii îmbălsămară aerul.

— Am vrea, spuse Pedro, să aflăm de ce cu atâţia războinici n-aţi putut veni de hac Cârtiţei-Şirete?

— Puştile puilor de cârtiţă sunt iuţi şi-i pot răpune pe ai mei, asta o ştie mai bine ca noi fratele alb Colorado!

— Tolsuhnii sunt mai viteji şi mai numeroşi ca tâlharii! îl susţinu pe Pedro, cumnatul lui Gerry Mulligan.

— Prietenul alb, Colorado, nu ştie că Acamapichtli, sufletul străbunilor indieni mâniaţi de Moctezuma când bărboşii din Iberia au supus Imperiul Aztec, nici acum n-a iertat pe urmaşii aztecilor?!

Payata privea mucul de jar al calumetului, sorbind visător din sucul de agave pus în faţă. În clipa următoare, Vânt-Furişat era la Gerry, ce parcă plutea în visele acelei lumi atunci descoperite. Glasurile severe ale indienilor, miresmele copalului, berea de agave cu acea aromă bizară, mersul abia simţit al fetei, degetele ei reci ca gheaţa întârziate pe toarta ceştii, aveau tâlcul lor, fiori necunoscuţi îl scuturau.

Indiana cu siguranţă că simţea arsura din privirea albului şi se retrase în colţul umbros, în aşteptare. Străinul era altfel decât războinicii tineri ai tribului. Părul lui galben ca aurul strălucitor căzut în câteva inele peste fruntea arsă de zăduful preriei, statura lui înaltă, mersul său domol de jaguar înaintea săriturii fatale, ochii lui cu irişii albaştri, în care se adunau ultimele raze de soare ale zilei, asemeni înmănuncherii lor în adâncurile iezerului în care deseori înota, toate o atrăgeau, o ademeneau spre el ca un destin.

Fata căpeteniei se scutură ca de vedenii. Se auzi chemată de femeia lui Yacunda, făcu fără grabă câţiva paşi, când în sidefiul scoicilor din gherdanul prins la gât i se arătă un semn. Cochiile vorbiseră ceva ce nu trebuia zis.

Fumul des al tutunului i-a mutat lângă culcuşul căpeteniei, unde ardea un opaiţ. Le revenea mereu gândul confruntării cu cârtiţa.

— Prietenii albi nu renunţă să-l aducă viu pentru judecată şi să-l treacă peste Fluviul-Mare pe Cârtiţa-Şireată?!

— I-am fi lăsat hoitul aici pentru corbi, răspunse inspirat Gerry, dar, cu toate că ştim ce greu va fi, trebuie să-l luăm cu noi!

— Prietenul meu Yacunda s-a răzgândit, vrea să meargă cu noi fără să-mi mai încerc priceperea în lupta cu Şoim-Înţelept?

— Bărbatul ce-şi zice Colorado are mintea ageră pe cât pare să aibă de iute braţul. Peştele mort hrăneşte puiul viu, iar carnea Cârtiţei am vrea să hrănească lupii de prerie ori s-o dăm la vulturi. Asta este soarta urmaşilor Bărboşilor-din-Iberia ce fac rău indienilor. Poporul lui Mexi va fi stăpânul podişului, întrucât sângele bărboşilor este o picătură din lacul Texcoco! Urmaşii aztecilor nu-şi vor părăsi colibele şi nici vetrele satelor. Noi de faţă, tolsuhnii, niciodată n-am fost îngenuncheaţi.

Ascultară cu interes spusele lui Yacunda. Erau lucruri pe care le auzeau pentru întâia oară şi se minunau de unde şeful indian dezlegase faptele poporului său. Istoria întortocheată a acelui colţ de continent o moştenise din tată-n fiu, ca pe un bun de preţ al urmaşilor celor cuceriţi de spanioli.

Ieşiră din colibă şi dădură ocol satului. Suiră mai întâi o coastă lină, din vârful căreia se vedea mai bine Canionul Negru. Undeva, într-o margine a lui, un şarpe alburiu de fum, scos de vetrele unde galena argentiferă se prăjea, se înşuruba într-un nor. Acolo era mina San Felipe. Şeriful nu era de faţă, dispăruse fără să lase vreo vorbă unde poate fi găsit.

În drumul lor văzură copiii indienilor mânând iezi, spre locurile de înnoptare. La hotarele satului ardeau focuri de semnalizare aprinse pe înălţimi. Coborâră valea, şi la o margine a aşezării, lângă o colibă recent construită, se făptuia ritualul unei căsătorii. Yacunda l-a condus pe texan acolo, iar momentul solemn al actului i-a obligat la tăcere. Priviră la doi adolescenţi îngenuncheaţi, aşteptând să scadă ultimele pâlpâiri ale unui foc aprins între ei. Indiana, ce nu împlinise paisprezece ani, subţire la talie şi sumar îmbrăcată, avea taparrabo-ul dintr-o pânză albă, înflorată, care îi acoperea goliciunea, şi păstra cordonul fetiei legat pe după talie. Sânii tari, armonios arcuiţi, erau ascunşi în parte de pânza brodată cu flori mici. În părul negru, lung şi bogat, ce-i atingea şoldurile, îşi înfipsese un pieptene colorat, din lemn. Perechea fetei, un viitor războinic tolsuhn, ales dintre tinerii satului, cu pieptul şi spatele tatuat, ţinea alături de el armele dăruite de căpetenie şi câteva piei de tapir… Flăcările sucombară, şi cei doi nou căsătoriţi se ridicară, alăturându-se umăr la umăr de o parte a jarului. Apoi, tânăra indiană, cu capul plecat într-o atitudine de subordonare, îşi urmă bărbatul, stăpânul ei, căruia îi era datoare supunere şi credinţă, spre coliba devenită wigwamul familiei.

Părăsiră locul, şi Yacunda a înţeles că albul din Texas mai văzuse asemenea ceremonii de unire simplă, fără fast, ale indienilor.

— Zeii au dat apa cu zgârcenie tolsuhnilor! intră el în alt subiect. O cărăm de la iezer, dar oamenii tribului vor schimba firea locului, pământul pe care-l avem acum nu-l mai lăsăm spaniolilor, o să-l apărăm cu viaţa. Latifundiarul o să înţeleagă că nu ne mai pot împinge în „Tierra-Frio”, cum spun ei Pământului Rece, unde este numai atâta hrană cât să nu murim. N-o să mai ardem pădurile, deoarece cerul se mânie şi nu ne mai dă ploaie! Cenuşa nu se păstrează în pământ decât un an sau doi, apoi solul sărăceşte. Dar steaua-luminoasă-a-înserării a urcat pe copaia cerului, să plecăm!

În acel moment apăru Şoim-Înţelept. Indienii s-au tras deoparte, la două lungimi de cal, şi sporovăiră în limba tribului. Când căpetenia s-a reîntors, i se putea citi pe obraz o nestrămutată hotărâre. Colorado află că tânărul indian şi cu încă zece războinici se învoiseră să lupte contra lui Billy King.

— Prietenul alb îşi va măsura mai departe puterea şi agerimea cu fiul meu, pentru ca tolsuhnii să-şi aducă aminte că un aztec pe nume Şoim-Înţelept s-a întrecut cu albul ce poartă numele apei ce s-a încumetat să-şi taie vad prin Munţii Stâncoşi.

Începuse o nouă zi, şi satul se trezise devreme. Gerry abia spre dimineaţă s-a întors, călare pe Blaky, însoţit de fiica căpeteniei. Colorado văzuse că, deşi abia se crăpase de ziuă, multe femei indiene se apucaseră să împletească rogojini şi coşuri din nuiele, iar altele pregăteau fierturile. Străpungând fumul gros ce domina o colibă, desluşi localnici meşterind oale de pământ sau modelând figurine, nişte zei păgâni din lut, vopsindu-le în culori aprinse. Într-un colţ, doi papoose[36][37]răsăriţi depăşunau ştiuleţi pentru uscat, alţii alegeau ignami. La câteva războaie primitive, neveste indiene ţeseau pânze din bumbac şi din fire de agavă, iar într-o oloiniţă rudimentară, alte femei voinice striveau seminţe, colectând sucul lor în vase de pământ. În alte colibe, aztecele pregăteau cu pricepere pasta din boabe de porumb pe nişte planşete butucănoase cioplite în piatră. Copii mărişori, desculţi, acoperiţi cu sombrerouri jerpelite, rămase de la cei mari, mânau capre şi lame spre poalele verzi ale unei măguri. Bărbaţii în putere zoreau să taie pini pentru colibe. Un băiat, cam de doisprezece ani, venea de la iezer încovrigat sub cobiliţă, ducând apă în găleţi. Alţii, scăpaţi de corvoadă, fugeau, cu undiţe improvizate, la peşte. Într-o margine, un lan de trestie-de-zahăr cădea sub machetele localnicilor.

Într-un adăpost de crengi, indiene împleteau pălării stând pe jos. Firele de palmier se împerecheau, se răsuceau, încrucişându-se unele cu altele, născând desene sofisticate şi armonii de culori. Spre o margine a satului, un indian ajutat de altul încărca pe un samar cuşti cu papagali, cu destinaţia unui oraş apropiat. Yacunda aduse discuţia despre lupta hotărâtă cu o zi înainte:

— Astăzi, tolsuhnii vor vedea întrecerea dintre albul poreclit în ţările din îndepărtatul Apus, Colorado, şi Şoim-Înţelept, fiul meu, ce până acum n-a fost niciodată învins de nici un om roşu ori alb. De acel nuc – arătă copacul puţin înalt, dar voinic, rămuros şi fără vârstă – se vor prinde ţintele!

S-a dat semnalul de început. Gând-Şiret a tras o săgeată în cerul zilei, în timp ce se auzea un cântec păgân, o melodie când iute, când înceată, compusă din note stranii, acompaniată cu şuiere ca de mierle scoase din nişte fluiere şi din tobe făcute din scoarţe de copaci.

Apărură zece războinici aleşi de bătrâni, ce din goana calului azvârliră săgeţile în ţinte. „Înţelepţii” comuniunii judecară iscusinţa arcaşilor şi păreau mulţumiţi. I-au urmat un şir însemnat de suliţaşi. Apoi luptătorii, din alergătura iuţită a cailor, îşi încordară muşchii tărcaţi în culoare galbenă, muşchi ce semănau cu odgoane răsucite, şi din culmea elanului aruncară tomahawkurile. Lemnul vibra de lovituri, dar numai două se înfipseră aproape de ţintă. Galopând apoi într-un şir indian fără cusur, şi fiecare din acelaşi loc, sloboziră din nou săgeţile. Şoim-Înţelept a câştigat încă o dată. Pe obrazul lui Yacunda se instalase trainic mulţumirea pentru că fiul său nu-i înşela încrederea.

Se apropia clipa intrării în întrecere a albului din Texas. Mijloacele luptei le hotărî Gând-Şiret. Pe împletitura din fibre colorate de palmier s-au aşezat câte două rânduri de arme. Spre mulţumirea perfect ascunsă a bătrânului tribului, omul alb nu s-a codit să se lupte cu arma pe care a pus primul mâna fiul căpeteniei. Dar înainte de începere, indianul, aplecat de ani, a pretins texanului să îmblânzească un cal sălbăticit şi să demonstreze tolsuhnilor ce cunosc crescătorii de cai de la nord de Rio Bravo. Sub privirile uşor ironice ale celor de faţă, Colorado se aruncă în cârca bidiviului de pe o stinghie înaltă a rodeou-ului. Urmă apoi o luptă care pe care, dintre om şi animalul furios, ce se prelungi cu un delir. Un wigwam se nărui ca un umbrar şubred din lujeri de trestie putrezi. Albul se păstra, pe animalul ca turbat, greu, din ce în ce mai greu. De câteva ori, după cabrări disperate, calul încercă să se răstoarne pe spate, dar călăreţul înfipt în coama lui, strângându-l între coapsele sale transformate în două chingi ca cea mai trainică şa, îl obliga să nu se culce. Convulsiile repetate, ridicările în două picioare deveniră treptat spasme deznădăjduite, neputincioase. Nărăvita povară a rămas lipită de el, părea cusută de greabănul calului bronco. Sosi mult aşteptatul sfârşit.

Albit de sforţări, înfiorat pe picioarele lui lungi, pe care se desenau elegant vinele, bidiviul înfrânt se lăsa stăpânit, fornăind greu, docil, epuizat. Biruitorul îi petrecu căpeţeaua pe cap şi frâul, desfăcându-şi lasoul, din care înaintea întrecerii şi spre uimirea tuturor, chiar cu riscul să fie atins de copitele animalului nărăvaş, îşi improvizase o chingă peste mijlocul acestuia. Se auziră iuff-uri de admiraţie. Viclenia Gândului-Şiret nu folosise decât în parte, ea fusese înţeleasă de Colorado din capul locului. Acum văzu că avea o mai mare însemnătate decât îi atribuise, simţindu-şi tremurul tuturor mădularelor, inferioritatea fizică, ce-i adevărat, momentană.

Sosi momentul întrecerii, cu Şoim-Înţelept. Lovitura de început i-a căzut indianului. Texanul ascunse la spate un bob de porumb. Gunn şi Willy nu s-ar fi lăsat atât de lesne păcăliţi, dar lui i-a prins bine. Îşi putea trage răsuflarea după încercarea la care fusese supus.

Fiul căpeteniei se arătă un ochitor greu de întrecut. Săgeţile lui s-au înfipt toate, grupate în centru. Poliţaiul din nord nu-şi dezise nici el îndemânarea. Vergelele lui pătrunseră printre celelalte şi toate, trei alcătuiau un „buchet” mai concentrat decât al Şoimului. Urmă aruncarea cu tomahawkul. Securea lui Colorado era din argint, cântărea peste treizeci de funzi. Într-un galop drăcesc, bine condus, scoţând strigătul de luptă al aztecilor, Şoim-Înţelept zbură spre locul de azvârlire al securii. Arma lui descrise un arc de parabolă, şi se împlântă în lemnul nefericitului pohickery, aproape de inima ţintei. Răsunară strigăte de admiraţie pentru Şoim.

— Hai, băiatule, să le arătăm ce putem! vorbi blând albul pagului său, apoi, în alergătura furişată a lui Picior-Uşor, străinul se depărtă mult, extrem de mult, să-şi ia avânt, unii nici nu l-au mai văzut, crezură că a abandonat lupta. Urmă apoi o nălucitoare alergătură, unde cal şi călăreţ deveniră un tot, o vedenie ce tăia luminişul, un fulger însoţit de strigătul de luptă al indienilor Ute. Se auzi un trăsnet înfundat în miezul răbdătorului nuc. În acea clipă, bidiviul cu părul lucios pătat cu alb, ridicat de la pământ, plutise cu războinicul alb asemeni unui zeu păgân; parcă zburaseră peste tolsuhnii surprinşi fără măşti, cu obrazurile crispate, poate asemeni acelora ale străbunilor ce s-au găsit prima oară în faţa ibericilor, asemuiţi atunci cu trimişii zeilor ostili veniţi să-i pedepsească pe azteci pentru împilarea triburilor supuse.

Teama mutei admiraţii stăpânea sufletele. Vocea lui de necomparat se lovise de wigwamuri, cutremurându-le, de steiurile de piatră din coastele Sierrei, zburlise coamele golaşe ascunse în nori.

Mirarea bătrânilor fu încătuşată iute sub aceleaşi glaciale măşti, agăţate cu iscusinţa dobândită în secole. Şoim-Înţelept a fost a doua oară învins.

Dar avu loc azvârlirea cuţitului cu ochii legaţi. Fiul lui Yacunda trebuia să nu se mai lase dovedit. Fiarele zvârlite de el vibrau în jurul centrului. Într-o tăcere mormântală, albul cântări locul unde pomul trebuia străpuns de cuţite, apoi se lăsă legat la ochi; acum, întors cu spatele la copac, se răsuci la comanda Gândului-Şiret şi-şi proiectă fulgerele pe care nu le vedea, printre celelalte, toate trei înmănuncheate în miezul ţintei.

Se întrecură cu armele de foc. Şoim-Înţelept doborî o calandrie pitită într-un rămuriş des, de unde nici cel mai ager ochi n-ar fi putut-o deosebi. Glonţul texanului trebuia să probeze faima deosebită căpătată în West, faima lui de neîntrecut gunman.

— Nu te da bătut, Colorado! auzi vocea lui Gerry.

— Am mai tras cu pistolul, amigo! îşi linişti prietenul, şi în acel moment se gândi să-i distreze pe tolsuhni, aşa cum meritau.

Trase repetat într-o tinichea goală aruncată în aer, îndepărtând-o cu fiecare împuşcătură, până când obiectul se zări de mărimea unei vrăbii, apoi mai mică, din ce în ce mai mică, pentru a cădea anonimă, redusă la dimensiunile unui muscar, în frunzişul rar al unui stejar ţepos. În luminiş s-a instalat tăcerea mutei admiraţii pentru străin.

Se găseau în coliba căpeteniei. Fierturile se preparaseră din carne uscată la vânt, iar în nişte străchini din lut aveau în faţă fructe de cactus. Fumul se risipise şi o anumită răcoare stăpânea binefăcătoare. Yacunda nu-şi putuse vindeca mândria rănită de texan, se mai găsea sub impresia eşecului fiului său.

— Şoim-Înţelept s-a lăsat prea uşor învins astăzi, dar el este cu sufletul uşurat. Omul alb nu are pereche în orice ţară din Lumea-Nouă. Îl las cu inima liniştită să meargă cu el în bârlogul Cârtiţei.

— Orice faţă palidă ar fi fost învinsă de Şoim! A fost o întâmplare că am câştigat, poate numai zeii locului m-au ajutat, ştiind că sunt frate cu tolsuhnii şi cu indienii paşnici.

— Prietenul meu vrea să tămăduiască ambiţia şi mândria Şoimului. Albul-din-nord este mai destoinic decât a vrut să arate.

Mâncară în coliba căpeteniei. Tânăra indiană avea grijă de ei.

— Prietenul bălan a fost mai mult plecat de când Yacunda v-a deschis uşa colibei lui! El mai repede se aseamănă cu un somon decât cu un războinic!

— Era pe-aproape! S-o fi dus la cai! îi căută o scuză, tocmai când Gerry se înfăţişă, bărbierit proaspăt şi îmbăiat în iezer.

— Oamenii lui Yacunda au grijă de tovarăşii de drum ai albilor. Femeia indiană se arată slabă faţă de omul alb şi dârză faţă de tolsuhni, îşi mustră într-un fel fiica Yacunda. Ea îşi alege singură bărbatul şi-l duce în wigwam. Vânt-Furişat este tăcută ca piatra şi se află peste tot ca vântul, vorbi fără ranchiună, în timp ce fata şi Gerry părăsiră coliba, ieşind grăbiţi, la lumina zilei. Poliţaiul bălan are vorbe meşteşugite, dar puterea din braţ nu şi-a arătat-o până acum.

— Gerry Mulligan este un războinic alb viteaz, Yacunda! Are pumnul ca de piatră şi dă muscarul jos din cârca bizonului. Vânt-Furişat va uita de el iute când vom pleca.

— Când s-a gândit Colorado să tragă afară Cârtiţa din bârlog?

— Îndată ce soarele va răsări din nou, fratele meu!

— Soarele răsare de fiecare dată după ce noaptea se ascunde în spatele Sierrei Madre. De ce atâta grabă? N-am întrebat zeii să ne spună dacă începem lupta şi nici duşmanului n-am trimis vorbă că ne batem cu el până ce unul dintre noi nu va mai fi.

— Înţelepciunea lui Yacunda o întrece pe a tuturor şefilor indieni din Lumea Nouă. Se vede că aztecii au venit de la soare-răsare şi numai şiretenia ibericilor şi trădarea neamurilor de indieni, supuse de azteci, i-au învins. Dar fraţii noştri atârnaţi în funii ne cheamă.

Când ziua cocheta sfioasă cu noaptea, apăru şi Gerry călare pe Blaky. Avea ochii lunateci, obrazul palid, părul căzut pe frunte şi fredona un cântec de cowboy. Şeriful arăta ca un adolescent cu faţa tulbure.

— Amigo, cred că ai luat-o razna. Mâine ne măsurăm cu Billy King!

— Am văzut un crotal năucitor, prietene! Este îmblânzit de indiană. Pare că e totemul lor, din câte am înţeles. Şarpele a fost gelos pe mine, şi la prima ocazie îl fac mănuşi, râse Gerry şi intră în coliba sa, cu pas domol, şi cu Stetsonul pe ceafă…

Colorado trăi o nouă noapte de coşmar. Se sculă de câteva ori şi merse la prizonieri, le verifică legăturile. Pedro şi Luis întăreau garda indienilor şi a ţăranilor din Santa Rosalia. Gerry a fost surprins moţăind în pragul colibei lui, pândind sosirea zorilor.