Capitolul IXCOLŢII TĂIOŞI AI GHEPARDULUI

Sub ameninţarea pistoalelor, Gerry şi Pedro au fost scoşi din vechea încăpere şi mutaţi într-alta. Dar minune! Găsiră un pat cu scândura goală, pe care s-au trântit bucuroşi. Ceva se petrecuse cu Parras! În seara aceea, dacă texanii ar fi fost la intrare în comisariat, l-ar fi văzut pe Billy King descălecându-şi calul şi lăsându-l în grija unui rural. În biroul lui Parras, lumina a stat aprinsă până noaptea târziu, iar discuţia dintre cei doi deveni la un moment dat violentă. Fostul bancher îi suplimentă suma mare de bani promisă anterior, ceea ce-l făcu pe comisar să-i promită capul poliţiştilor. Banditul a plecat satisfăcut, deşi avea unele îndoieli.

Dar la interogatoriul la care au fost chemaţi a doua zi, mai era de faţă şi un alt om al legii, care părea să fie superior lui Parras. Gerry a cerut să răspundă amândoi numai în scris, ceea ce li s-a aprobat. Urmă o chestionare sucită, care a durat destul. Trecuse de amiază.

Parras fierbea, oamenii ce până ieri ar fi putut fi striviţi de el sub călcâi, acum părea că i se vor strecura printre degete.

Poliţiştii texani nu se prea grăbeau cu scrisul, iar superiorul venit de la chestura guvernatorului era greu de cumpărat aici. Vina trecuse pe chefliii de la Sanchez, iar Cribar, după ce dezinformase anchetatorii, fusese eliberat, pentru „cooperarea” cu Parras şi nu mai putea fi găsit. Au fost vârâţi într-altă celulă şi nu le-a venit a crede ochilor: încăperea lucea de curăţenie.

— Seńor ţerif, nu-mi miroase-a bine! a spus Pedro. Avem aici saltele cu paie, dulap cu o uşă şi oglindă, ca la Gomez!

— Uite şi un lavabou, săpun, şi prosop. Tot tacâmul civilizaţiei. Abia aştept să mă spăl, să scap de mirosul neplăcut al peşterii unde am stat până acum.

— Cuverturile sunt de pe timpul lui Cortes, seńor!

— Trai pe vătrai! Abia aştept să ne vedem în şei.

În ziua următoare, mâncarea adusă de temnicer era cu totul alta. Parras părea să fie încolţit, concesiile lui, grija arătată subit prizonierilor erau suspecte. Mai mult. La toate celulele se făcea curăţenie. Veniseră câţiva spoitori ce întindeau sineala pe pereţi. Mătura superiorilor curăţa bine.

Li s-a dat voie să fumeze, chiar în prezenţa lui Parras! Seara s-au plimbat prin curtea închisorii, dar cu însoţitor. Ca surpriza să fie completă, companionul-temnicer era Tamayo, ce fusese repus în drepturi. Era propus şi la o premiere. Retrogradarea şi pedepsele îndurate erau date uitării.

Primiră de la el un pachet de ţigări, fără bani. Dar în pachetul cu ţigări au găsit o scrisoare de la Gomez. Hangiul izbutise să trimită prin socrul său, padrele, câteva vorbe despre ei la guvernator, dar eliberarea lor depindea de poliţia din Mexico City…

Fugarul nu-şi amintea cât a aţipit, dar trecuse o vreme şi pe sub genele sale ostenite se strecurau zorile. Se visase printre indienii unei rezervaţii. Războinicii însoţiţi de neveste şi copii, plecau cu merinde şi înarmaţi, conduşi de călăuze spre păşunile bizonilor. Marele Spirit le vestise că momentul era prielnic pentru vânat. Iscoadele trimeteau la ei tot timpul veşti bune. Chipul lunii fie pe cer, poziţia ei, vântul, norii, toate glăsuiau că vânătoarea va fi norocoasă. Tăcerea era stelară, şi în acea linişte s-a dat semnalul ritualic. Pe un arc de cerc larg, arcaşii, postaţi în dosul tufelor închipuite de ei, săgetară bizonii lovindu-i năprasnic sub umăr. Vergelele străpungeau patrupedele, şi multe cădeau alături de altele, ce păşteau neştiutoare. Dar un bivol bătrân mirosi primejdia şi declanşă panica în cireadă. Turma a fost cuprinsă de streche şi galopă în direcţia arcaşilor…

S-a dat semnalul de oprire a săgetării animalelor. Comunitatea avea hrană de ajuns, blăni pentru haine, mocasini, pentru samare, pentru burdufuri de apă, arme, corzi, sfori, clei pentru etanşarea canoelor în care pescuiau, în apele repezi şi în lacurile limpezi…

Cupola violacee a nopţii se albea spre un capăt al ei. Munţii se întindeau leneviţi, asemeni unor uriaşi. Primele raze pâlpâiră pe ferăstraiele crestelor acoperite cu zăpadă. Începea o nouă zi. Un ţinut arid îşi resfira spre oazele de verdeaţă braţele lacome, mărăcinoase, însaţiate, ca pentru a primi viaţă.

Garară la Jimenez pe o linie asediată de bălării. La peron, în acelaşi timp, mai opri ostenit un tren de persoane. Citi pe tăbliţa acestuia: „Vera Cruz – El Paso del Norte”. „Aşa ceva mi-ar trebui!” gândi Colorado, iscodind la ce se petrecea pe lângă tren.

Un frânar cu numele de Luis coborî, îşi făcu de lucru la o roată, privi în jur să nu fie văzut, şi urmări atent un poliţist călare ce trecea printre linii şi intrase în vorbă cu şeful trenului. Ajunse şi la Luis, şi-l descusu:

— N-am văzut în viaţa mea, seńor, un evadat din Chaparros!

— Am veste că l-aţi pitit în mărfar!

— Mă jur pe copiii mei, pe prima muiere, pe nevasta de-a doua, seńor, că nu ştiu vreun străin în tren.

Garnitura se urni din loc. Luis rămase pe scara gheretei ce-l adăpostea pe Colorado, şi aşa defilară, prin faţa acarului cabinei de la ieşirea din staţie, cu mâna la chipiu.

Aveau în faţă linia nesfârşită, iar mexicanul zăbovea pe scară, cu un pistol în mână. În spatele lui, se roteau pământurile aride, tufărişuri sărace şi cactuşi piperniciţi.

— Poliţistul te căuta, seńor! auzi de afară vocea limpede a feroviarului. Aţi evadat de la Parras, şi aveţi premiu mare pe cap! Se zice că aţi ridicat mâna contra guvernatorului!

— Aşa este, amigo Luis! Eu sunt acel om!

— De unde-mi ştii numele?! spuse frânarul mirat.

— Dă-mi mai întâi o ţigară, Luis! Mi-e gâtul ca iasca!

— Eţti cumva seńor Colorado, ori seńor Stevens?!

— Amigo Luis, sunt şi unul, şi celălalt. Cel scăpat de la Parras, de care văd că ai aflat, şi mă mir de unde cunoşti acest lucru.

— Aţi luptat, seńor, la Rio Perezoso, lângă Gaetano?

— Aşa ne-a fost soarta. Ne-a prins vârtejul acolo!

— Nu vă spun poliţiei, seńor! Sunt văr primar cu Pedro Cordura. Pentru un timp aţi adus liniştea în Santa Rosalia. Luaţi o ţigară şi faceţi-mi loc să intru la frână.

Colorado pricepuse că poate avea încredere în feroviar, îşi strânseră frăţeşte mâinile şi se priviră. Luis aducea mult cu Pedro. Îngerul său bun îi spunea că acest frânar e un om de nădejde, că vor mai împărţi multe bucurii şi necazuri împreună.

— Eţti frate cu mine, seńor. Pe locotenenţii lui Alvala i-ai făcut de râsul satului înainte să vă ia caii. După ce-a fost încolţit în lagună, se vântură vorba prin taverne că-şi reface banda. Dar îţi chiorăie burta, seńor, de parcă ai avea adăpostită în ea o hienă! Te-am văzut de când te-ai suit, iar de la poliţist ştiam că a evadat un străin din gherla lui Parras. Bănuiam că eşti acel hombre de când ai lepădat din mărfar păduchele ăla. Ştiind cât este de afurisit, m-am mirat că ai avut milă de ticălos!

De pe acoperişurile vecine se auziră strigăte. Îl chemau pe Luis, şi Colorado a înţeles că vizita frânarului la el fusese anunţată celorlalţi feroviari. De sus printre scândurile rare, îl ocheau câteva arme.

— Sunt cu un bun prieten de-al lui Pedro Cordura! Este totul bine!

Trenul îşi urma drumul, trecând pe lângă păşuni sărace, cactuşi şi o herghelie de cai broncos. Fluviul viu de cabaline galopa în direcţia în care mergea trenul, sub şefia unui bidiviu negru, spicat cu alb.

— O grămadă de cai! De i-ai prinde cu lasoul pe toţi, vorbi Luis vrăjit de mulţimea animalelor tinere ce alergau prin mărăcinişurile vecine, îţi umpli chimirul cu monezi de aur! Caii sunt aur, aur curat, seńor!

— N-ar fi rău să strângi într-un corral o herghelie! îl aprobă visător texanul, gândindu-se la ranchurile de cai din Texas şi la cele din California unde fusese şi el un timp cowboy.

— Ia asta şi mănâncă! Până în capitală ori Puebla, mai este destul drum.

Pe un ştergar scos din desaga petrecută peste cartuşieră, Luis a întins o turtă de mălai şi o bucată de caş. Mai trase de acolo o sticlă cu tegrita şi i-o întinse, îndemnându-l:

— Repară-te, seńor, deţi este prea slabă pentru pistolari ca voi! Rachiul vostru este mai vârtos, dar ăsta pentru mine este o apă tămăduitoare, mă scoală şi după moarte.

Colorado se ospătă din merindele frânarului cu o foame de lup. După prânz, tăifăsuiră, pomenind şi numele bătrânului Cordura. Tatăl lui Pedro era venerat de nepot. Luis povesti ce aveau pe suflet ţăranii de la Jiquerillo. Mai toate pământurile bune fuseseră sechestrate de latifundiar. Apoi Luis plecă să-şi vadă de frână şi-l lăsă într-un vagon închis, unde-i aşternu pe jos să doarmă.

Noaptea a rămas singur, încercă să aţipească, dar tot felul de gânduri i se perindau prin cap. Nu înţelegea pentru ce-i stăruiau imagini trăite cu mulţi ani în urmă când trecuse America de la Est la Vest. Poate unde şi acest drum i se părea că nu se mai termină. Febra nerăbdării îl făcea să creadă că localitatea, ţelul lui se tot depărta, îşi aminti de un oraş lângă care caravana a zăbovit un timp. El, Ştefan, fusese trimis să cumpere un bidon de gaz. În strada mare, lângă gara ridicată într-un fel de piaţă, era mare fierbere. Era aşteptat trenul. Un afiş cât toate zilele anunţa nenorocirea abătută asupra urbei. Imaginea unui docar răsturnat de pintenul locomotivei şi a unei fete tăiate de roţi stăruia pe o faţadă falsă. Îşi roti ochii în jur şi observă că cioclul oraşului scosese la vânzare un sicriu din lemn de stejar. Din saloon migra în stradă muzica stridentă a pianului. Un şuierat îl înfioră. Gara trenul cu cinci vagoane. Mamele îşi adunară copiii pe lângă fuste, se înferecară porţile, câinii urlau. Monstrul pufăia mulţumit având în faţă, legat de locomotivă, pintenul „prinde-vacă”. Au coborât: un reverend, noua cantoră, şi au fost descărcate lăzile cu băutură şi cele cu praful de puşcă. De aici n-a urcat nimeni. Impiegatul ordonă plecarea. Trenul se urni, iar când ultimul lui vagon dispăru, copiii ieşiră în strada mare, porţile s-au dezlăcătuit şi întregul oraş respiră uşurat. Aveau de acum răgaz alte două zile până la alt tren, să se bucure fiecare…

Colorado se sculă şi privi afară. Trenul luneca pe şinele din oţel, iar la o barieră câţiva vaqueros aşteptau trecerea vagoanelor. Mulţi dintre ei erau indieni. Le-a admirat – atât cât l-a lăsat noaptea – pantalonii din piele cu franjuri la manşete, chaparajos, lasourile din cânepă de sisal. A trecut de ei, dar o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă l-a făcut să zâmbească. Se găsea în rezervaţia indienilor Yuma. Războinicii aleşi pentru înfruntarea calului-de-foc ţinură postul ordonat de vraciul Urs-Viclean, făcură baia de aburi să-şi poată purifica trupurile şi sufletele, apoi în jurul focului oficiară incantaţii fâlfâind piei de şarpe, colţi de leopard, aripi de bufniţă, dansând cu scalpurile învinşilor atârnate în vârful suliţelor, să depărteze duhurile rele şi să le atragă pe cele bune.

Înarmaţi cu arcuri şi săgeţi, cu tomahawkuri şi lasouri, pândiră locomotiva, ce ostenită şuiera ca atinsă de năduf, urcând greu panta. Mai multe frânghii s-au înfăşurat pe după grumazul cazanului, încercând s-o gâtuie. Lasourile gemură întinse de caii putere ai maşinăriei. Alţi călăreţi s-au repezit cu securile să spintece burdihanul monstrului în care sălăşuia duhul-cel-rău. Şeile uşoare ale cailor fură smulse cu poverile roşii cu tot. Frânghiile plezniră ca nişte coarde-de viţă. Maşinăria locomotivei, şuierând fierbinţeală pe nări, îşi spori iuţeala de mers sub privirile uluite ale războinicilor Yuma. Urs-Viclean a înţeles că animalul putea fi răpus numai dacă îi erau date jos de pe linia de fier picioarele rotunde pe care alerga…

Era ziuă. Într-o margine a podişului, cerul, norii şi munţii îşi oglindeau chipurile în apa unei lagune. Vegetaţia era încinsă de soare, aerul tresaltă, cald, aromat de ierburi. Uriaşul cal-de-foc îşi frecă copitele de şine, tampoanele se împreunară într-o îmbrăţişare sălbatică, trupul enorm se zgârci, adunându-se, icnind şi buşind. Cât cuprindeai cu ochii – un câmp convulsionat de frământări, din care răsăreau stânci colţuroase, ajunse acolo din frunţile albite ale Sierrei. Fluierul locomotivei se auzi ca un muget de fiară şi fu însoţit de o salvă de plumbi ce se înfipse în obloanele vagoanelor. Nu-şi puteau vedea bine atacatorii ce călăreau dinspre soarele aplecat mult la orizont…

Sub pavăza armelor, frânarii rămaşi în viaţă reparară linia, pentru a face loc trenului să-şi care povara. Pierduseră cinci oameni. La căpătâiul gropilor au însemnat numele celor căzuţi. Bandiţii au fost şi ei acoperiţi cu pietre şi pământ.

— Seńor Colorado, ziua asta n-o vom uita curând! îl privi Luis cu recunoştinţă. Arma ta ne-a fost de mare folos astăzi!

Au venit şi ceilalţi să-i mulţumească, dar Colorado nu se simţea în largul său. Stânjenit de recunoştinţa lor s-a suit în gheretă.

Plecară. Trecură de Rio Nazos cu viteză redusă. Podul era betegit şi înaintau prevăzători peste el. În valea râului se coceau păioasele. Lăsară Torreon în spate. Văzu păşuni imense şi ferme împrejmuite cu garduri vii din cactuşi, veritabile trunchiuri cilindrice acoperite cu ţepi. Într-o staţie s-a ataşat mărfarului un vagon cu soldaţi trimişi să înăbuşe o răscoală în Puebla.

Soarele înclina spre asfinţit. Depăşiră Rio Santiago şi câteva coline acoperite cu pini negri. Noaptea se lăsase un frig puţin obişnuit. Cu toată pătura adusă de Luis nu putea adormi.

Îşi reaminti de un popas făcut în vecinătatea unui lac îngheţat de un ger timpuriu, când străbătuse America cu făgărăşenii de la Est la Vest. Trecuseră de Marele Lac Sărat. În ziua aceea cumpăraseră o vacă de la un ranch şi o frigeau la câteva focuri. Făgărăşenii îşi puseseră pe umeri şubele groase din blană, iar în picioare cizmele în care cătăniseră. Cioarecii din dimie îi vârâseră în carâmbi. S-au încălzit bând palinca ultimului butoiaş. Lui Ştefan îi stăruia în urechi lătratul unui câine ce se încheia cu un plânset ca de om. N-a putut răbda şi părăsi tabăra având deasupra un cer sticlos şi tovarăşă luna, ce dintr-un cotlon îşi iţea chipul, sulemenindu-se în oglinda gheţii şi născând în ea simetria unei lumi atunci descoperite de el. Intră pe gheaţă să scurteze drumul tăind un colţ al lacului. Păşea fără să se gândească că gheaţa se putea rupe sub el. Acel lătrat l-a chemat până la capăt, la rădăcina unui copac unde înlătură cursa şi eliberă piciorul unui animal ce semăna a lup. A fost condus la stăpânul lui, un vânător de capcane, mort în somn, îngheţat de frig sub o pătură subţire. L-a îngropat pe nefericit. N-a fost lesne să înduplece animalul să-l urmeze pe luciul îngheţat al lacului. Dar când a ajuns în tabără, acesta s-a pierdut în desimea pădurii.

A doua zi mergând să-i arate lui Vianu mormântul, a găsit câinele cu capul prins în capcană.

Era ziuă. Prin faţă îi defilau aşezări omeneşti. Căsuţe de lut acoperite cu coceni. Mai departe panglicile verzi de pini se succedau amestecându-se în goana continuă a trenului. În coasta unui deal, aproape de o apă, hârâia o fabrică de zahăr. Aproape de linie, un ciurdar gonea cu pleasna biciului vitele. În apus, soarele poleise cu aur vârfurile munţilor, deasupra cărora se roteau majestuos condorii învăţându-şi odraslele să zboare.

Dimineaţa următoare i-a întâmpinat cu un cer promiţător. Câinii sălbatici urlau în depărtare. Pe un drum lateral, un poştalion se luase la întrecere cu mărfarul. Colorado îşi reaminti de eşecul suferit în spelunca lui Sanchez. Veniseră să-i atragă pe Enriquez şi Jeorge într-o cursă, să le smulgă numele celui care-i plăteau, ce nu putea fi decât Moreira, dar căzuseră ei în capcana întinsă de mexicani.

Ţinutul arid rămăsese în urmă. Un lan de agave coapte se culca sub hachetele tăioase ale secerătorilor. Peonii se opriră din lucru şi-şi fluturară sombrerourile spre mecanicul locomotivei.

Depăşiră Guanajuato. Alte nenumărate ore de goană spre ţintă. Se apropiau de Mexico. Mirosul pătrunzător al pădurii de conifere înmiresma aerul. Luis vorbea de-ale lui.

— Trec la Gaetano, seńor! Stăpânul fermei ne ia şapte piei. N-am altă cale de ales. Jiquerillo ne suge sângele ca lipitoarea! Suntem slugile boierului! Copiii noştri se nasc slugi! Ne jecmănesc şi portăreii! Cuţitul ne-a crestat osul, seńor!

— Cu timpul, se vor schimba multe! Răbdare numai!

— Nu mai putem suporta! Latifundiarul este Satan din infern! Voi lupta lângă ai mei să biruim…

În faţă se profilau înălţimi trufaşe. Lăsară cu puţin în urmă râul Lerma. Într-o coastă a pământului, coşul înălţat al Muntelui-care-fumegă, „Popocatepetl”, ardea ca un calumet în soarele după-amiezii. O localitate agăţată pe un umăr de munte se învăluise în pânze diafane de nori, la fel ca cerul, şi ca soarele pregătit să coboare. Toate se prinseră într-o nemaivăzută alergătură în jurul mărfarului ce se poticnea în urcuş.

Colorado avea un sentiment ciudat. Puţin ameţit, îşi sprijini fruntea încinsă de oblonul vagonului. Se gândea că misiunea ce le fusese încredinţată de marshall era la început. Până în Mexico City mai avea de străbătut mai mult de cinci mile.

Se auzeau sunetele depărtate ale clopotului mare de la Biserica Fecioarei de Guadalupe ce vesteau o vecernie. Mărfarul intră ostenit pe o linie apropiată de peron.

— Santa Maria Grande să te aibă în grijă, seńor! Să izbândeşti!

— Să ajungi, teafăr la ai tăi, în Santa Rosalia, Luis!

S-au despărţit. Colorado părăsi staţia pe o cale ocolită, având o singură dorinţă: să ajungă cât mai curând la consul.

După ce străbătu câteva străzi, intră într-o prăvălie ţinută de un japonez. Nici nu s-a stins sunetul clopoţelului, că a şi apărut patronul, un ins micuţ, aplecat de spate, cu vocea mieroasă.

— Am de vânzare tot ce este pe lume! De la ace de cusut şi plăci de gramofon, până la umbreluţe şi săruri contra leşinului. Am tot felul de arme: Colt, Dreyse, Bange, Peabody, Grusson, Armstrong, Kmka, Krupp, am hărţi cu toată lumea, cu jungla, cu Polul Nord, cu pustiurile Sahara, Nevada, Sonora, din Australia şi Arabia. Am hărţi ale cerului, să ieşi noaptea din cea mai întortocheată şi încâlcită pădure, am, seńor, harnaşamente de cai, pinteni din bronz, muniţie, binocluri, tăbliţe pentru şcolari, boia, tacâmuri, ace de prins peşte, scorţişoară, hachete…

— Mi-ai făcut capul cât Sierra, jupâne! Vreau o hartă a locului! Atât şi nimic mai mult!

— Planul ăsta vă conduce paşii unde doriţi! îl îmbie asiaticul, măsurându-l de după lentilele lui duble, înrămate în aur. Un peso şi cincizeci de centavos! Este mai mult pe gratis! Dar mai am şi whisky scoţian la sticle de un quart ori brandy la măsuri de o pintă. Şampanie în sticle plumbuite, cafea de India, de Brazilia, de Arabia, ceai birmanez din Ceylon. Tot ce vă pofteşte inima găsiţi la mine, în orice oră din zi şi noapte!

Colorado a plecat mulţumit. Cumpărase harta numai cu un peso. O desfăcu şi o apucă la pas întins pe străzi, cu ochii la denumirile scrise. Încercând să traverseze o stradă, pătrunse într-o procesiune fără voia lui. Cortegiul urma mai mulţi lăutari care cântau o melodie destul de veselă pentru o înmormântare. Femei cu lumânări aprinse presărau drumul cu petale galbene. Sicriul cu mortul, aşezat pe ciomege zdravene, ţinute de bărbaţi pe umeri se apropia de mormânt. Încercă să iasă, dar n-a fost chip şi se amestecă în şuvoiul îndoliat, ocoli o capelă pictată în culori vii, umbrită de un copac. Cortegiul a ajuns la groapă, muzica a tăcut. Se auzeau suspinele şi bocetele rudelor dispărutului. Coşciugul fu aşezat în ţărână proaspătă. Bastoanele pe care purtaseră lada fură rupte deasupra gropii, să-l dezlege pe răposat de cele lumeşti. Un gropar a coborât în mormânt cu o lumânare aprinsă, îngenunche şi se rugă pământului să-l primească pe defunct. Deasupra, un padre, căruia îi lucea tonsura, turui o rugăciune din vârful buzelor. Colorado ieşi din Campo Santo cu inima strânsă, gândindu-se o clipă că s-ar fi putut ca Gerry şi Pedro să nu fi avut parte de aşa un sfârşit. La poartă, fu acostat de un mexican, adus de spate, în nişte haine ca de căpătat, ponosite, cu o voce slugarnică, miorlăită, evitându-i privirea:

— Un trabuc mi-ar fi de folos, seńor!

— Fumez numai ţigări, prietene! Îmi pare rău pentru dumneata! Şi acum te rog să-ţi vezi de drum! Bună seara!

— Mă dau în vânt după trabuce, poate fi şi început!

— Ai în faţă tutungeria, prietene! Buenas Tardes!

— Ştiu ce căutaţi, seńor! Fără mine nu vă puteţi descurca. Endriago, pentru un peso, vă poate conduce în Mexico City! Vin de la store[29]. Nu vă uitaţi la un prăpădit de un peso. seńor!

Colorado îl fulgeră cu o privire mânioasă. Individul nu părea să aibă gânduri ticăloase. Dar nu-i inspira încredere. Trebuia să-i facă vânt.

— Din ce trăieşti, prietenul meu?

— Din ce pică, seńor! Nu mergeţi la consul aşa. Vă duc la un barbero. Şi hainele vă arată rău!

— Ai haz, amigo. Doar n-am venit aici în peţit!

— După aia, cunosc o muchacha[30][31]renumită peste graniţă, seńor! O să aveţi ce povesti.

— Baţi câmpii, amigo! Spui numai prostii!

— Dar o mâncare n-ar strica, seńor! Şi în timpul mesei nu v-aţi plictisi. V-aş povesti tot ce ştiu despre oraş. De când s-au aşezat aici, în Tenochtitlan, aztecii! De ce au ales capitală insula din lacul Texcoco. Cum aztecii au supus pe olmeci, pe totonaci, pe tarasci, pe Zapoteci, pe mixteci, choluleni, tepanaci. Cum Cortes a cucerit după aia Mexicul cu cinci sute de conchistadori, despre Marina, fiica de rege, ţiitoarea lui Cortes, cum şi-a trădat neamul, cum au făcut spaniolii o flotă din bărci să poată trece lacul şi-au intrat cu ajutorul indienilor răzvrătiţi în palatul regelui aztec.

— Mi-ai făcut capul cât o baniţă, amigo! Am treburi aici, n-am timp de pierdut cu tine! îţi răceşti gura de pomană, omule!

— Cunosc o panaderia[31][32]şi o pulqueria pe cinste, putem să luăm la iuţeală o bucată de friptură de batal şi o cană de cafea! Uite, am vorbit din nou prea mult şi m-a apucat foamea!

— Nu pricepi? N-am timp de palavre, omule!

— Cu banii ce faceţi, seńor? Nu-mi tocesc gura de pomană: când vorbesc, flămânzesc. S-ar părea că aveţi bani, dacă aţi încuviinţat să vă conduc pentru doi pesos! De mai îmi daţi 50 centavos, vă plimb toată noaptea în oraş!

Au ajuns la piaţă. Pe tarabe ori pe pământ, felurite mărfuri. Grămezi cu nuci de cocos, cu pepeni, cu portocale, legături de banane, fructe avocado şi mango, aduse din Yucatan, mormane de ananas, rodii, saci cu alune, toate îşi aşteptau cumpărătorii. Jumătăţi de vită, de porci, de capre, de oi atârnau în cârlige, unele atunci jupuite erau trântite pe foi de cort. Pe rogojini dichisite, meşteri zlătari, prelucrători în aur şi argint, îşi strângeau bijuteriile de valoare, grijulii, în săculeţi din piele de lama. Olarii, cu vase smălţuite cu desene naive lucrate de indieni, înşirate în ţepuşe, se pregăteau pentru înnoptat. Într-o fundătură a pieţei, într-o dugheană, o calfă de cusător lua măsura unui curelar, să-i lucreze un sarape. Endriago se ţinea ca o umbră de Colorado, împuindu-i capul cu tot felul de poveşti. Ce-i adevărat, avea har la povestit, şi ce-i spunea avea darul deseori să-i atragă interesul.

— Îndrugi verzi şi uscate, amigo! Ai mâncărici pe limbă!

— Aţa cere meseria, seńor!

— De ce nu te angajezi ciurdar la vreo crescătorie? N-ai împuşca numai câţiva centavos când şi când, ai avea viaţa asigurată!

— Nu-mi vând libertatea, seńor! Văcăritul e greu. De te paşte năpasta şi-ţi umflă puma ori jaguarul vreo oaie ori un viţel, te scaldă în palme vechilul. Eu n-aş putea suporta să fiu bătut, seńor! Mai bine liber ca frunza ori ca pasărea. Când am, mănânc, când n-am, rabd. De felul meu sunt bard, seńor. Pot să vă recit din toţi poeţii locului, din cei ai Castiliei, ai Aragonului, dar asta vă costă în plus, seńor…

Colorado asculta. Căuta să-şi amintească drumul din descrierea negustorului, făcută la urmă. Harta îi arăta că se învârte în loc. Localnicul îi turuia fără contenire:

— Chiar nu vreţi să luaţi nimic în gură, seńor? Mă mulţumesc chiar, numai cu un cârnat făcut cu măcriş! Cunosc un birt unde se arde copal, miroase ca la regii azteci!

— Eşti catâr, omule! Mi-ai împuiat capul, d-asta flămânzeşti!

— Zăboviţi mult în Mexico? V-aş duce la Puebla şi la „Muntele-care-fumegă”, din care Cortes aduna sulf pentru praf de puşcă.

— Dacă n-ajungem iute unde am interes, nu vezi un centavo, amigo!

— Vă servesc cinstit, seńor! Cred că am ajuns, mă plătiţi?

— Negreşit. M-ai colindat destul! Uite trei pesos.

— În faţă, aveţi casa căutată. Sunt mare norocos! Am putut să plimb un texan, deşi nu vorbiţi deloc rău limba de aici, seńor! Înseamnă că sunteţi dintr-un oraş cu mexicani!

Colorado se îndreptă cu inima strânsă spre poarta înaltă din grilaj făcut din fier forjat, deasupra căreia trona pajura.

Un ghepard îmblânzit se ridică în ambele picioare pe înaltul zăbrelelor, dezvelindu-şi caninii tăioşi.

Gerry şi Pedro primiră într-una dintre zile vizita neprevăzută a lui Jimenez. Temnicerul era derutat de transformările survenite în ultimul timp, nu mai ştia cum să cumpănească lucrurile. Intrase în celula lor duhnind a băutură ieftină şi dându-şi ifose de superior.

— Căpitan Parras ordonă să vă ferchezuiţi! După ce vă lăsaţi bărbile în ciubăr, vă cheamă să luaţi masa de prânz cu el.

— Şi dacă nu ne este foame şi nu mâncăm? îl întrebă Gerry.

— Eu n-am văzut un arestat să-i dea cu uşa-n nas comisarului!

— O fi râs de tine, temnicer! îl sâcâi Gerry zâmbind sergentului cu înfăţişarea unui copil mare şi ticălos.

— Lui seńor comisar, cu focul ce-l are pe cap, nu-i arde de şagă! Vin mai târziu să vă iau.

— Ce părere ai, ajutorule de şerif?!

— Vom vedea cum stau treburile, seńor! Când te momesc mexicanii s-o iei din loc, trebuie să te stăpâneşti! Mulţi dintre ei trag pe la spate!

— Este precis vreo cursă la mijloc!

— Ştii cu ce seamănă asta, seńor ţerif? Noi acum suntem într-un lac şi nu ştim să înotăm, iar Parras e pe mal şi are în mână o frânghie, dar nu ne aruncă un singur capăt, ne azvârle în apă toată funia, cu amândouă capetele, să ne înecăm!

— Să nu ne speriem mai mult decât trebuie, băiete. Tu ai imaginaţia ta, cu care vezi opaiţul cât un vulcan!

— Vine ea ziua, seńor ţerif, să scăpăm din vizuina asta!

Bănuielile şerifului Gerry Mulligan s-au adeverit. Li s-au dat cămăşi curate şi pantaloni în stare bună. Remarcară că era îmbrăcămintea lor, trimisă de hangiu. Mai descoperiră şi peria de ghete şi vacsul început la han.

— Parcă mergem la fiesta, Pedro!

— Noi stăm cu tălpile goale pe jar, şi voi râdeţi!

— Parras face paşi îndărăt, şi nu de voie!

Jimenez intră mieros în celulă, deşi misiunea încredinţată nu-i plăcea.

— S-a schimbat calimera! V-a bumbăcit în draci! Aţi bolit o groază, acum vă dă demâncare! Presimt c-o să vă luaţi calabalâcul. Nu-s chior. Tamayo a fost prooroc. Mare gardian Tamayo!

Îşi împinse ceacăul spre ceafă, holbându-se la lustrul cizmelor iancheilor cu ochii săi ceacâri.

Intrară în camera lui Parras, bombăniţi de temnicer. Nimic nefiresc la prima vedere. Masă ticsită cu mâncăruri ce ademeneau.

— Simţiţi-vă ca la voi acasă! îi îmboldi cu ţeava pistolului, îndopaţi-vă cât vă ţine cureaua. Aveţi de toate. Şi califari v-a fript. Viaţă, nu alta! O să arătaţi ca butiile! Nu vorbesc fără rost, da’ el jefe Parras risipeşte banii, nu-i calic! Cuvântul sfânt i-ar zice la asta caritate, io îi spun prostie! Şi muşchi cârcăliţi, şi claponi v-a făcut. Mâncaţi ca nobilii!

Gerry privi prin fereastra deschisă şi nezăbrelită. Zări în podul de peste drum de comisariat, ieşind prin lucarnă, ţevile a două arme. La intrarea în încăpere – nici un gardian. Totul te îmbia s-o iei la sănătoasa, dar în frizeria de peste drum, scaunele erau toate ocupate şi doi poliţişti cu armele lor scurte pe genunchi îşi aşteptau rândul.

Veni Parras. Îi salută pe texani cu un rânjet, apoi le porunci să se aşeze şi lovi din senin în tabla mesei, de zornăiră paharele. Să nu fie înţeles greşit, scoase Coltul său greu şi-l trânti lângă tacâm.

— Caramba, colegas! Te coci de zăduf!

— Cu tunuleţul ăsta în faţă o să înghiţim cu noduri, seńor Parras! Sunt destule guri de foc pe afară care ne ţintesc!

Comisarul se învineţi, înjură, în gând, toţi sfinţii din Chaparros. I-ar fi venit să răstoarne masa, dar avea ordin să ducă cu bine totul la capăt. Îşi scoase centura şi celălalt pistol, le dădu lui Jimenez. Vrând să pară o gazdă grijulie, spuse rânjind:

— Să n-aveţi teamă dacă mă dispun un pic mai mult.

Temnicerul, cu îndemânarea unui pachiderm, împărţi în farfurii felurile aşezate la mijlocul mesei. Transpirase şi trăsnea a sudoare şi a lavandă trecută. Îşi dăduse drumul la centiron şi la cămaşa cazonă. În faţă îşi petrecuse un şorţ deocheat.

— Te socoteam mare tejghetar! Ai muri de foame la un han!

— Mai iute trag pistolul din cobur decât să umplu o măsură cu brandy, seńor comisar! Am ales cheia celulei, că pe aici, ea aduce leafă sigură şi vara, şi iarna! La tejghea te paşte pofta să aghesmuieşti rachiul, şi te alegi într-o bună zi cu un glonţ sub piele. Aici n-are cine să-şi descarce, arma în mine, că le iau pistoalele la intrare! Ţi cu un ţef aţa de bun ca seńor comisar Parras…

Apoi, temnicerul a rămas în spatele lor, de veghe. Vorbiră şi-şi arătară nemulţumirea pentru felul cum erau trataţi. Ceva scârţâia.

— Nu ne priveşte ospăţul, seńor Parras. Omul dumitale parcă ne numără bucăţelele. Şi pe urmă pofteşte şi el, e suflet…

— Jimenez, cară-te dincolo! Să fii atent la semne! Când bat o dată, aduci mâncare: la două bătăi, te înfăţişezi cu udătură; când sparg un pahar, tragi cu pistolul în texanos. Vezi să nu le încurci, maimuţoiule, că n-ar fi întâia oară. Hai, executarea!

Masa a decurs în muţenie. Au aşteptat să mănânce întâi Parras, fiindu-le frică să nu fie otrăviţi. Texanii nu s-au atins de băutură, pentru orice prevedere. Se aşteptau ca la fiecare gest comisarul să arunce un vas de sticlă de perete, ca Jimenez să-i lichideze. Parras îşi urmărea un gând de-al său:

— Sunteţi poliţişti mai ai dracului ca ai noştri!

— N-aţi întrebat ce meserie avem! Nu era o taină!

— V-am crezut de-ai lui Alvala! Aţi jucat nemaipomenit cărţile!

— Ne-a distrat parascovenia! Am râs de abilitatea cu care v-a tras pe sfoară Cribar. Ce-o mai fi chicotind acum cu stăpânul lui!

— Am şi eu nişte ani în poliţie, am zis că vă sperii, dar ştiţi să păstraţi secretul profesional.

— Ca duritate, poliţia texană este mult rămasă în urmă! spuse bine informat şeriful Gerry Mulligan.

— Grănicerii de la Ysleta au dat sfoară-n ţară c-aţi trecut fluviul… De atunci s-a ştiut că sunteţi poliţişti! Dar de ce aţi bătut drumurile până în văgăuna asta, şerifule?

— Ne miră, comisare! N-am trecut pe la grăniceri!

— Parras n-are clei în urechi! Pe la Ysleta aţi venit!

— Trebuie să fie vreo încurcătură! nu se lăsă Gerry.

— Ce ziceţi de bucate?

— Le-a făcut o mână pricepută de bucătar!

— Pe Gomez nu-l întrece nimeni! Are să vă coste ceva masa asta. El nu ia bani de la poliţie, aşa că îl plătiţi voi!

Pedro începuse să mănânce cu noduri. Mâncărurile din faţa lui costau o avere, iar el ştia că banii îi are număraţi. Lăsase o sumă mare acasă, la bătrâni.

— Abia aştept să-l laud pe Gomez, comisare! făcu Gerry haz de necaz.

Avea presimţirea că vor pleca curând de la poliţie.

— Foarte iute voi fi invitatul vostru la „Bâtlan”!

— Nu veniţi mâine? Va fi şi prietenul nostru Stevens acolo?

— Gomez este protejatul meu! evită el răspunsul. Dacă vă anunţa la poliţie când aţi tras în Chaparros nu-l costa zece sticle cu vin de Yucatan! rânji el.

Bătu o dată din palme. Jimenez intră în încăpere, şi Parras îi aruncă generos o porţie de califar şi alta de curcan, îi turnă şi vin în pahar, umplându-l ochi şi dând peste margini.

— Pentru morţii neamului meu, veniţi din Iberia, texanilor! toastă Parras.

A fost adusă de câteva ori vorba despre răzmeriţa ţăranilor. Parras căuta să-i iscodească. Gerry şi Pedro nu se pricepeau la politică.

— Se zice că vânaţi nişte tâlhari veniţi aici de peste fluviu. Poate lucrăm împreună şi împărţim recompensa! Am o poteră ce prinde şi morţii. Mai deunăzi a fugărit un indian bănuit de furtul unui cal şi l-a încolţit în munţi, unde l-a spânzurat.

— Ne întoarcem, comisare, că nu ne prieşte clima de pe la voi!

— N-o să zăboviţi pe aici, colegas! Aştept dezlegare de la ştabi, şi apoi – direcţia Rio Grande del Norte, acasă! Sunt mic, colegas, că v-aş da eu drumul. Arătă, parcă dezolat, tavanul afumat. Dar nu vă mai căutaţi oamenii?

— Am pus laţuri pentru iepuri, dar fugărim un jaguar. Facem calea-ntoarsă, comisare! Bill Stevens va fi de aceeaşi părere. Mă las de stele şi redevin cowboy. Fata mea nu mă mai aşteaptă! Puteam să-mi pierd pielea pe aici pentru, câţiva dolari câţi încasez de la consiliul oraşului.

Masa se încheie. Întemniţaţii lăsară un Parras cherchelit bine.

— Ce părere ai prietene? îşi iscodi Gerry ajutorul de cum intrară la ei în celulă. Mi se limpezesc acum multe lucruri. Dar nu vezi, Parras nu vrea să ne zică nimic de Colorado!

— Comisarul e mare ticălos, seńor ţerif! privi Pedro apele tulburi ale oglinzii, ţi minte de îngheaţă apele!

După amiază încercară să doarmă. Tamayo îi trezi când se înnopta. Era în jenă financiară şi le ceru împrumut doi dolari. Gerry fără să pregete i-a scos din carâmbul cizmei. Se plimbară prin odaie un timp îndelungat, să obosească, făcând câteva mile bune. Nerăbdarea să se vadă cu Colorado nu-i lăsa să aţipească, mai mult se perpeliră în pat. Gerry avu coşmaruri. Înotă în ape mâloase, trecu prin torente, străbătu cascade, se împotmoli în nisipuri mişcătoare, a fost atacat de şerpii deşertului, s-a rătăcit într-un hăţiş cu fiare, iar o indiană ce descălecase un cal alb l-a condus în afara locurilor primejdioase, dându-i la urmă, un măr auriu aromat şi un colier din totemuri pe care şi-l desprinsese de la gât, de sub bluza din piele de căprioară. Pe fiecare totem era scrijelită steaua de şerif.