Capitolul XUMERII DE PIATRĂ AI SIERRELOR

Gerry se sculă de câteva ori, alergă să privească la geamul cu zăbrele, visase că-i bate în fereastră Colorado, venit să-l scoată din închisoare. De fiecare dată însă, umbra paznicului era aceeaşi şi la locul ei, scurtă şi nemişcată lângă ciolpanul şoltâi. Cu ochii aţintiţi la zăbrele, Jimenez răsucea tutun în foaie de jurnal, omorându-şi timpul. În spatele uşii, pe gangul ce ducea la temniţe, gardienii pândeau celula lor. Un gând îl obseda, nu-l lăsa să închidă ochii. „Ce scopuri are cu noi Parras? Vom mânca mai departe numai alimente aduse de Tamayo! Mexicanii au otrăvuri puternice, care să ne dea gata, dar şi altele, care să ne omoare lent!”

În liniştea nopţii, ajungeau slab la ei strigăte curmate de gârbace. Poliţia din Chaparros îi silea pe ţăranii capturaţi în munţi să vorbească. Gerry se sculă. N-avea chef să doarmă, i-ar fi revenit coşmarurile. Numai indiana visată la urmă nu-i displăcuse. Mai mult, căuta să-şi amintească trăsăturile ei…

— Vă frământă grijile, iar eu visez ca pruncii, seńor ţerif!

— Fă-ţi somnul, prietene! Să ştii că dormi grozav.

Gerry, îngrijorat, parcurse lungimea chiliei un timp destul de lung. Se gândea cum să-i dea de urmă lui Moreira când vor ieşi din captivitate şi ce scorneli mai putea folosi Parras până să-i elibereze. Şezu mult pe marginea patului, privindu-şi vârfurile cizmelor hărtănite de pietrele peste care au fost târâţi de gardieni.

La orizont, cerul şi pământul şopocăiau cu noaptea mahmură şi zburlită de răcoare. Se trânti pe pat şi simţi blănile din lemn pe sub pătura cazonă uzată. Iscodi atent nişa de deasupra patului, o criptă plină cu ţesătură de păianjeni adăpostea un Crist, un fel de statuetă cioplită într-un lemn negricios. Goarna absurdă a unui gramofon aducea o himerică făptură extraterestră, dintr-o eră îndepărtată, gonită în celulă de vântul dimineţii, ce creştea în timp, cu lumina. Aproape de uşă, un ciubăr grosolan, ca mărturie a captivităţii lor. În partea opusă se afla lavaboul, ştergarul, carafa. Acelaşi urlet, spart de gârbaci, neasemuit cu vreun alt sunet scos de om, trecu prin pereţi când ziua se îngâna cu noaptea. El denunţa cruzimea subalternilor lui Parras. Temnicerii schingiuiau, folosind mijloace barbare şi reprimau ţăranii ce luptau să-şi redobândească pământul luat de latifundiari.

Pedro nu dormea. Fără să lase impresia, urmărea zbuciumul lui Gerry. Încercă să ghicească ce-l frământă.

— Seńor, aţi făcut noapte albă! Aşteptaţi să pice prietenul vostru, seńor marshall Colorado.

— După aia ne pregătim de luptă cu Billy King, Pedro.

— Mă voi bate până la capăt! făcu aproape un jurământ peonul.

Toată dimineaţa au aşteptat înfriguraţi, patrulând prin încăpere. Aproape de amiază, uşa le-a fost dată la perete şi doi întemniţaţi intrară să le ducă hârdăul. Au recunoscut în pedepsiţii la corvoadă pe vecinii dornici de evadare. Aceştia îi priveau cu ochi răi, îi duşmăneau de moarte, i-ar fi înjunghiat. Circulase vestea prin celule că sunt sticleţi texani, reţinuţi de Parras.

Şi o surpriză: Gomez le-a expediat un colet voluminos în care au găsii ţigări, cămăşi, batiste şi o pâine lunguiaţă, unde ascunsese două pumnale. Hangiul lua în râs cruzimea lui Parras. Primise şi încuviinţarea să intre la ei cinci minute. Jimenez îi păzea la uşă. Hangiul vorbi cu sufletul la gură:

— Seńor Heavy, odăile vă aşteaptă curate ca un pahar!

— Aduci ştiri grozave!

— Caii s-au împlinit de trai bun!

— Curând sărim în şei, jupâne, şi drumul spre Texas!

— Lemnăria a scăpat de ploşniţe, seńor! Lucrurile ce le-aţi lepădat le-am dat la etuvă pe cheltuiala voastră! Vorba padrelui a ajuns la timpul cuvenit la guvernator!

— Eşti un mare grijuliu, jupâne!

— Am pus deoparte cinci galoane cu „vino santo” de la padrele Modesto! Un vin sfinţit de două ori!

Hangiul plecă, lăsându-i cu buna dispoziţie adusă de la han.

La amiază se auziră pe gang voci, răsunară porunci, strigăte cu glas tăiat de poliţist slugarnic, şi temnicerul răsuci cheia arhaică în broască. Îşi arătă mai întâi obrazul ras, pudrat, şi vestonul spălat de curând şi călcat cu urme de lustru.

— Iute, texanilor! Comisar Parras vă cheamă la o vorbă!

Cu inimile bătându-le mai iute ca de obicei, au ieşit în urma temnicerului. Îşi pipăiau pumnalele, decişi să-şi vândă scump pielea. Tamayo le povestise că Manuel Moreira mai făcuse o vizită lui Parras, cu o zi în urmă. Aşteptau înfriguraţi, pentru asta nu se grăbeau, vorbeau tare, să fie ascultaţi.

Intrară la Parras. Înalt, în costum de orăşean, cu obrazul ars de vânt, cu figura puţin încruntată şi cu ochii săi viorii, îi privea cu dragoste Colorado. Venise însoţit de un funcţionar al reprezentanţei ţării lor şi de un superior de-al lui Parras, un individ scund şi gras. Toţi conversau fără grabă, cu voci forţat protocolare. Cel de la consulat le strânse mâinile şi-i bătu jovial pe spate. Colorado se lăsă o clipă pradă bucuriei şi-i îmbrăţişă, aşa cum n-avea obiceiul.

— Toate-s bune, amigos! le-a zis simplu.

— În Mexic se încâlcesc treburile din nimic şi iese tămbălău, le zâmbi trimisul american, şi le vorbi într-un moment când Parras răspundea unei întrebări superiorului său. V-aţi comportat de minune, băieţi. Sunteţi poliţişti de nădejde.

— Temnicerii din Chaparros sunt, în adevăr, prea zeloşi, seńor! Carambolul ăsta afurisit ne-a dat mare bătaie de cap, încheie funcţionarul de poliţie superior, după ce mai schimbară amabilităţi.

— Şi-ţi trebuie oase tari să poţi îndura gârbaciul, arătă Gerry urme proaspete pe piept şi pe spate. Colegii noştri mexicani s-au jucat cu noi. Au vrut să vadă la câte bătăi rezistăm!

Cu abilitate, superiorul începu să-l mustre pe temnicer pentru şicanele făcute celor din nord. Sergentul îşi juca bine rolul, avea înfăţişarea unui câine jordăit. Reprezentantul iancheu abia izbuti să-l convingă pe superiorul lui Parras să-l ierte. Acesta asculta mirat. Formalităţile de rigoare se încheiară iute. Parras rupse ostentativ pârile aduse de Sanchez. Fu aprobat de cei doi funcţionari superiori. Temnicerul aduse Colturile şi cartuşierele texanilor. Atmosfera se înviora. Lipseau numai aperitivele şi sticla cu brandy.

— Am ţinut colegii ca-ntr-un eden, seńores! arătă Parras celula. Nu le-a lipsit nimic, absolut nimic!

Gerry, fără să se poată stăpâni, holbă ochii odată cu Pedro. Pe jos aşternuseră un fost covor, ciubărul dispăruse, lângă Crist ardea şuie o feştilă, gramofonul scârţâia un cântec californian înţepenit pe o spiră. În interior mirosea a răşină arsă. Păturile erau făcute şi primenite cu schimburi curate, peste zăbrele, o perdea.

— Am făcut multe peste regulament! De, ca între colegi!

Trimişii capitalei închiseră ochii, deşi amândoi aveau îndoieli. Graba cu care dereticaseră şi aduseseră lucrurile noi era vădită.

— E-n ordine, sir! Noi stingem neînţelegerea, zâmbi iancheul, făcându-le şi lor semn să lase lucrurile aşa.

— O vorbă înţeleaptă cântăreşte cât o sută de tratate, în bucătăria noastră vom pune ordine! Trăim vremuri încâlcite, închisorile nu-s piscine! Unde s-a sărit peste cal, reparăm! Când plita se roşeşte, muiem focul de sub ea, spuse mai-marele trimis al poliţiei din Mexico-City.

— Alte cercetări ar lungi rezolvarea! Noi urmărim să avem relaţii bune de graniţă cu Mexicul, cu care am încheiat destule tratate avantajoase! Să ne oprim aici, sir!

— Sunt de aceeaşi părere, seńor! Un fleac ca ăsta să-l uităm iute! Vom pedepsi aspru temnicerii care n-au respectat regulamentul. Noi nu suntem pentru anarhie în comisariatele noastre…

Trecură în sediul poliţiei, unde pe masă erau aşezate câteva păhărele umplute cu whisky, ciocniră pentru întărirea relaţiilor dintre cele două state vecine, pentru poliţia mexicană, pentru cea a statului Chihuahua, pentru poliţia americană, apoi s-au despărţit.

Drumul l-au făcut pe jos, şi atunci, în euforia primelor clipe de libertate, li s-a părut că formele caselor, ale străzilor, ale pomilor, căpătaseră năucitoare geometrii, iar culorile lor, desfăcute în componentele spectrului, străluceau într-o beţie cromatică, sub cupola cerului. Acolo, sub ea, umerii semeţi de piatră ai Sierrelor Madre păreau pigmei neajutoraţi. În oamenii străzii, identificară viitorii clienţi de-ai lui Parras, în cazul că vreun jandarm îi declara suspecţi.

Când doi poliţişti calări îşi ridicară degetele la sombrerouri, ei le-au răspuns. Erau cei care i-au adus târâţi în lasouri. Pe stradă mulţi copii. Chico, puştiul ce-i condusese la Gomez, le făcu semne de admiraţie. Unii dintre cei care-i cunoşteau le zâmbi prietenos şi se ţinură o distanţă bună după ei, deşi prezenţa funcţionarului posac impunea respect. Pe lângă ei, ţânci agăţaţi de fustele mamelor le îndemnau spre tarabele cu dulciuri. Intrară la „Barbero Palancio”. Recenta cunoştinţă şi-a stăpânit greu emoţia revederii. Înfăţişarea lor, mai ales a lui Gerry şi Pedro, le asigura un câştig bun! Cu atâta dibăcie le fasona figurile, scoţându-le fizionomiile de sub pătura bărbii, încât şi ei abia s-au recunoscut. Funcţionarul nu i-a însoţit, le-a promis în schimb că vine la han. Înainte de despărţire, trimisul diplomat le-a lăsat împuternicirile reînnoite la poliţia din Mexico City.

— Lucraţi la suprafaţă! i-a sfătuit superiorul. Aveţi destui clopoţei să-i mai puteţi pitula. Numai Billy King ăsta ne mai lipsea! Dar, în fine, dacă-s ordine superioare, cu plăcere! râse el. Ştirile culese în capitală despre oamenii voştri au să v-ajute!

Trecuse mult peste ora prânzului. Se găseau la masa pregătită de Gomez. Amploiatul se ţinuse de cuvânt şi-i vizitase. Discutaseră, pe picior de ducă, despre misiunea lor. Afaceri politice urgente nu-l lăsau să întârzie în Chaparros. Gomez nu l-a iertat. L-a îndopat ca pe-un gânsac. Protectorul lor se retrase fericit, evadând din mâinile hangiului, recunoscător că-i adusese muşteriii, pe care îi considerase până atunci pierduţi.

— Vă doresc mult noroc, băieţi, şi pe curând în Texas! Am să-mi fac timp câteva zile să trec prin Blue Town. Se aude că aveţi un ţinut pitoresc.

După plecarea simpaticului arizonian, Gomez se destinse, îi venea chiar să cânte, zorind după treburi; era ziua lui de afaceri, zi aşteptată ca nici o alta până atunci. Pe masa încărcată cu liliac sălbatic, le aduse mâncăruri preparate pentru revedere. Pedro îşi linsese degetele după saramura de glăvoacă şi grindel, după carnea de vită pudrată în piper roşu. Delicioase li s-au părut rădăcinoasele potrivit tocate, cu maioneză şi castraveciori muraţi în oţet, amestecate cu carne fiartă de batal şi servite într-un tipar de budincă. Vinul ales de Gomez a pus capac la toate, colorând în rubiniu faţa de masă brodată cu bâtlani. Dar cel mai mult le-a plăcut carnea de mistreţ, friptă în cuptor cu vin şi împănată cu căţei de usturoi şi slănină.

Venise un flaşnetar cu ghebă, adus de hangiu, să anime pianina.

— Era să daţi ortul popii, seńores! Un ageamiu ca mine murea în temniţă. Nu mai speram să recuperez banii!

— Nu se făcea gaură-n cer, şi puteai închiria altora!

— Gomez nu putea prevedea când zburaţi de la carceră! Temnicerul nu dă nesilit în mână huhurezi ca voi. Unde aţi fi tras acu, dacă capu’ ăsta al meu nu s-ar fi gândit? Dumnezeu este texan, altfel n-aţi mai fi văzut lumina zilei!

— Înmoi vorbele în mult sirop, jupâne!

— De călătoreaţi pe tărâmul celălalt, mă ruinaţi.

— Din contră, te-ai fi pricopsit de pe urma noastră! Pe trei cai ai fi încasat o sumedenie de dolari. Bidiviii noştri valorează o avere, amigo! Nu riscai nimic.

Gomez era trist. Cantora, îmbrăcată într-o fustă juponată, cu ciorapi negri, o metisă, ce-i drept apetisantă, suplă, cu un piept opulent, ochi ca jarul şi un păr lung, negru, împletit într-o singură coadă, în care-şi înfipsese un trandafir galben, îi distra cu un cântec de dragoste. Flaşnetarul chinuia pianina, ghicind greu notele cu degetele sale neînvăţate.

— Să lăsăm palavrele, jupâne! glumi Colorado. Ne apucă noaptea, şi mai bine să ne zici ce pretinzi pentru odăi şi masă.

— Seńores ar mai fi prânzul de împăcăciune cu Parras şi strădania mea să vă alin prizonieratul. Pachetele, cuţitele, plicul, marca pentru scrisoarea cerută de voi, vorba bună a padrelui…

Colorado deschise ochii nedumerit. Gerry lămuri fără lux de amănunte lucrurile, iar acesta se amuză. Zâmbi rece unui Gomez dezlănţuit.

— Caramba! Nu eram profet să prezic cât zăboviţi la gherlă. Odăile le-am păstrat închiriate în contul vostru. La plecare n-aţi lăsat o vorbă. Am adăpostit şi bagajele, înţelegerea a fost ca preţul chiriei să-l cuprindă şi pe cel al mâncării iar pentru vin oricât aţi bea, de fiecare masă să plătiţi câte doi pesos.

— Asta n-am mai vorbit, jupâne!

— Atunci, îmi pare rău pentru voi! Obiceiul casei îmi convine şi nu-l calc.

— Dar din doi pesos ne facem turtă, jupâne!

— Când aţi stat cu mine la masă aţi trecut cu mult peste tainul obişnuit. Iar în zilele petrecute la Parras, butoiul era deschis şi v-a aţteptat, seńores! Ce înseamnă doi pesos la voi, când sunteţi plini de bani?! Trei poliţişti ianchei se uită la doi pesos?

— Omule, îi vorbi Colorado, de unde să visăm că ne încarcerează cineva?! Nu te-a costat nimic, n-ai luat de pe piaţă nimic pe credit pentru noi!

— Daţi-mi voie, seńor! Odăile v-au aşteptat? V-au aşteptat! De gătit, am gătit! Am aprins focul în zilele vântoase. Vă cer nimica toată. Apa v-am schimbat-o din carafe. Am aerisit zilnic, muştele le-am dat mereu afară. Am şters praful, albiturile le-am scos la lumină! Aici aerul este umed, şi soarele le vede rar, numai ziua două ore. Sunteţi scârţari cum nu s-a mai văzut în ţara iancheilor! În afaceri nu trebuie să fii cărpănos!

— Spune preţul, jupâne! zâmbi indispus Colorado. Eşti pus pe jumulit! Privi crunt obrazul mexicanului, aprins de stacanele cu vin băute pe nerăsuflate, alături de ei. N-ai să primeşti prea mult!

— Îmi tăiaţi respiraţia, seńores! Bine, vă las din preţ, dar mă aruncaţi în genune! oftă Gomez dând ochii peste cap. Nu fac nici o afacere cu voi. Sunteţi gâlcevitori, v-a şi sărit ţandăra! V-a snopit Parras în gârbace, şi acum tăbărâţi pe un neputincios ca mine!

— Să discutăm serios, amigo! De la jumătate de preţ în jos, abia stăm de vorbă. Ne jumuleşti ca pe becaţe!

— Pe moaştele Sfintei Elmira, trag obloanele la han! Sunteţi zgârciţi, dar nu vă încărcaţi conştiinţa cu un hangiu slab de inimă. De supărare, fac icter! Şuguiţi şi vă târguiţi cu nefericitul de Gomez, un biet hangiu, o şotroagă ca mine, care este acum ca Isus Nazarineanul, în care aruncaţi cu pietre. Am fost mântuitorul vostru, să ştiţi că nu sunt hapsân! N-aveţi pic de recunoştinţă, mă ruinaţi! Şi cine? Voi, prietenii mei! Îşi dădu stacana peste cap dintr-o înghiţitură. Ziceţi cât daţi, că mă înec, hai repede, prietenii mei de suflet!

— Eşti un bărbat norocos, prietene! Ai baftă chioară că ne-au picat parale de lângă „Muntele-care-fumegă”, din Mexico City, altfel nu eram aşa de generoşi! Îţi dăm jumătate din jumătatea cerută, hai, bate palma, jupâne! Te-am făcut fericit!

— Domnii mei, sunt falitul din statul Chihuahua!

— De o ţii aşa, jupâne, scădem jumătate din sfertul promis.

— Daţi-mi ce vreţi, să sfârşim târgul! Mă aruncaţi în iad cu datornicii neachitaţi. Dacă mai durează târguiala, alerg prin vecini să adun bani să vă plătesc eu vouă. Asta vreţi, să mă scoateţi dator! O să mă aveţi pe conştiinţă! După dezastrul ăsta, mă duc la Metehuela să-mi lege cu fundă palmele pe piept. Dar până una-alta, să bem aldămaşul învoielii. Să nu începem altă vorbă până nu golim, ce-i în căni. Ufff! Cinstea o face nenorocitul de Gomez, ce judecă în afaceri cu inima. Îmi plăceţi aşa, cărpănoşi cum sunteţi! Când vă mai abateţi prin Chihuahua şi treceţi prin Chaparros, nu cumva să mă ocoliţi! Gomez rămâne omul vostru!

Hangiul îşi şterse mulţumit obrazul. Cantora îşi continua repertoriul dansând o rumbă lentă şi acompaniindu-se de castaniete.

În sală era destulă lume. Pedro trăgea cu urechea la vecini, sperând să prindă ceva important, dar mai toţi schimbau vorbe de clacă.

— Bateţi laba colea, încă o dată, pentru afacere! le scutură Gomez mâinile, după ce numără banii primiţi pe care-i îndesă în buzunarul şorţului.

— Intri în gheenă, jupâne! Când vezi pesos, parcă ai sorbi ambrozie.

— Îi fac din piatră seacă! În epoca asta, sărăcia este o plagă, şi neamul nostru lipsit de avere se-nmulţeşte ca iarba. Toţi se luptă pentru pâine. D-aia îi înmulţesc, apoi îi duc la bancă, îi vâr în afaceri, şi tot aşa, seńores, fiecare dintre noi, ne străduim să lăsăm la ai noştri să apuce ceva cheag, să aibă cu ce pleca în viaţă. Noi, mexicanii, rămânem aici, să înmulţim ce am primit de la strămoşi. Avem familii cu zece-unsprezece copii! Pe toţi îi înălţăm! Le facem loc sub soare. Eu am doar nouă! Dar vina este a femeii mele.

— Vrem ştiri despre don Laudetta, jupâne Gomez. Ce se mai-aude cu acest „fermier”? schimbă vorba Colorado. Se zice că are o mină. Că prosperă şi are nevoie de mână de lucru.…

— Este rareori văzut, seńor! Îl ştiam de om aşezat, priceput la cultivarea pământului, dar nepotul lui, unul Moreira, a pus cu japca mâna pe tot. Hacienda este pe drojdie, pământul e nelucrat, cirezile le-a vândut. Dar mina de argint se zice că-i vacă bună de muls!

— Dar pe unde este mina? Şi care-i drumul cel mai scurt la ea? Pentru ştirea asta putem azvârli câţiva pesos, jupâne!

Gomez se codea, nu ştia nici el prea multe, dar se ferea de complicaţii. Ţinea la traiul său de negustor liniştit.

— Chiar nu cunoşti nimic de Moreira? Ai încredere în noi, jupâne! – îi umplu ochi paharul pe care hangiul îl sorbi fericit.

— Se ştie că mina era în paragină, dar mai sigur este că a redeschis-o. Treaba asta a făcut-o nepotul, Moreira ăsta! Ce-am aflat este că vine des un „şef de echipă” de tocmeşte braţe de muncă!

— Am putea afla când pică la „Calandria”? Zi-ne!

— Mâine, este ziua când dă pe la tavernă. Câteodată vine şi cu un avocat, unul Willy, ce are mai iute mutră de gropar, şi nu de om ce mânuieşte legile. Să mă ierte Sfântul, se plimbă vorba în ţinut că el ar măslui dosarele la socoteli cu profitul minei, să-l îmbrobodească pe don Laudetta.

— Multe mai ştii, jupâne!

— De-l căutaţi pe nepotul fostului fermier, să nu vă-mpingă păcatul să vă măsuraţi cu el, că nici franjurile de la pantaloni nu mai rămân din voi, domnii mei!

— S-o vedem şi p-asta, jupâne Gomez!

— A băgat bani în nişte motoare pentru împins apa pe uluc.

— Dar despre nişte indieni tolsuhni ai aflat ceva?

— Vin rar la han, în zilele de târg, şi-s tăcuţi ca toţi indienii. Nu i-am întrebat nimic, că nu le place să te amesteci în treburile lor. Vorbesc un dialect aztec, aşa bănuiesc, aşa zice şi padrele, că nici San Antonio, care le ştie pe toate, nu-l dezleagă, darmite eu?!

— Ne-ai uluit cu câte cunoşti! De-ţi dezlegai limba la început, îl ocoleam pe Parras!

— Lui Amarildo să-i mulţumiţi! Mi-a vândut câteva veşti despre voi. Oameni de legat la rană-mi sunteţi! Am carte proaspătă de la el.

— Peste ce-am dat nu mai vezi un centavo, chiar dacă ne măguleşti! Zi-ne mai bine ce ştii de Billy King, Moreira ăsta al vostru!

— E al Diavolului, nu-i al nostru, seńor Colorado. Nepotul lui don Laudetta este o mutră acră! Aşteptaţi o clipă! N-am ştiut ce bună se face pulpa de berbec după ce stă o noapte în oţet cu cimbru. Parcă ar fi pui de găinuşă, îmi mai arde să fiu vesel! Ştiţi vorba aia: Fac haz de necaz! Gomez n-are egal în tot Mexicul. Tare bine-mi pare că băieţii mei v-au adus la han! Tot la mine nimereaţi, că v-a dat adresa Amarildo. Ăsta-i cusurul meu, sunt sentimental în afaceri! Cine v-ar fi îngrijit caii mai bine ca mine? I-am ţesălat, i-am buşumat, le-am curăţat chişiţele de scaieţi. Sunt fără astâmpăr în grajd. Când cătăneam, am trecut odată în haine de călăraş prin faţa seńoritei Matehuela, p-atunci nu eram luaţi, eram holtei, ce să vă zic, şi iapa mea, după ce că era proastă, avea şi năravul datului din picioare şi nici nu prea suferea povară pe şale. Să mă arunce jos, nu alta! În loc să vadă Matehuela ce draci dădeau din mine, era să mă fac de râsul străzii.

— Spune drept, ţi-a fost frică să nu-ţi dea foc coşmeliei?

— Schimbaţi, vorba, seńor! Dar să ştiţi că lângă pistolari ca voi, străbat Chihuahua fără teamă. Umbra pistoalelor voastre este întinsă!

— Cât locuim aici, n-o să ardă „Bâtlanul Albastru”! Dar pe Moreira nu-l duşmăneşte nimeni în Chaparros?

— Tot ce-am ştiut cunoaşteţi şi voi!

— Nu ne-ai spus dacă cei de la mină sunt mulţumiţi de el Jefe?

— S-aude că n-are cu ce plăti oamenii, deşi se ştie că ar fi trecut Rio Bravo cu o grămadă de bani, cu avere făcută la voi. Se mai spune că ar ţine şi indieni neplătiţi în mină!

— O vorbă, şi te-am iertat, jupâne Gomez! Pe unde este mina, ai putea să ne spui ceva? Ne-ar interesa numai aşa, de curiozitate!

— Greu de aşezat degetul pe hartă, seńor Colorado. Moreira ăsta s-a acoperit de negură. Îl păzesc doi bouari zdraveni!

— Grozav mister în jurul lui! Parcă ar fi Diavolul.

— Unii zic c-ar fi un „vagabond-în-frac”. Da’ pot fi vorbe! S-a făcut destulă vâlvă la-nceput, acum este lăsat în plata cerului.

Mai destupară gâtul la câteva sticle cu brumă pe ele, aduse de Gomez din străfundurile beciului. Seńora Matehuela a încercat să-l scoale de la masă, dar n-a izbutit. Gomez trăia o zi mare, făcuse un bine prietenilor lui Amarildo. Bănuise că superiorii lui Parras n-aveau interes să se aşeze rău cu statele din nord de Rio Grande, unde locuiau rudele sale. Mai tăifăsuiră despre o seamă de lucruri, cantora plecase la alt local, cu închidere târzie. Flaşnetarul ghebos căzuse pe capacul pianinei, alături de friptura şi stacana de vin. Sconcsul dormea cu botul pe labe.

Afară, cerul atârna noros, texanii îşi simţeau capetele cât nişte buture. Gomez se arătase un neîntrecut povestitor. Au ieşit în stradă, urmaţi de hangiu. Dădură o raită pe la cai şi-i găsiră pregătiţi de drum.

— Arătaţi ca arhanghelii, seńores! Veţi izbândi în afaceri, aşa îmi zice mie inima! Amarildo va fi împăcat când va afla de la voi că Gomez, s-a purtat ca un frate cu protejaţii lui.

A doua zi voiau să se dezmorţească, şi au pornit pe o stradă fără o ţintă precisă. Un pui de mexican striga cu glas piţigăiat numele fiţuicii şi o veste. Pedro cumpără o foaie, se uită pe un titlu şi făcu ochii mari. Vorbi iute, parcurgând cu interes textul.

— Seńor Gomez îţi dublează afacerile, creşte faima hanului cu noi, seńores! O lipeţte pe geam când v-a afla ce s-a scris aici!

S-au strâns la un loc, lângă trunchiul cioturos al unui copac, şi citiră ştirea în care se arăta greşeala poliţiei ce încarcerase, pe nedrept, nişte poliţişti ianchei. Ziarul informa cititorii, prin câteva vorbe, şi despre misiunea lor în Mexic. Acum urmau să plece, întrucât banditul trecuse în California, şi mai departe în Nord. Se vedea de la o poştă mâna funcţionarului. Li se legaseră clopoţei la gât. Numai la asta nu se aşteptau.

Erau în han. Gomez citise rândurile, părea cufundat în lectura ziarului şi surâdea. Colorado ceru, frământat de un gând mai vechi, toate foile apărute cât timp ei zăcuseră la arest, păstrate de hangiu. Căutară cu înfrigurare, dar nu găsiră ziarul în care erau defăimaţi. Abia acum au înţeles că totul era o manevră a lui Parras, iar acel jurnal, cu articolul pe care nu-l mai aveau, fusese tras în câteva exemplare. În rest, din câte îşi aminteau, celelalte ştiri corespundeau cu ce văzuseră ei, inclusiv elogiul adus acelui comandant ce învinsese tâlharii în Laguna Fantomelor.

Au înţeles că numai reuşita evadării lui Colorado îl oprise pe comisar să-i lichideze. Autorităţile aflaseră de ei numai de la Parras, şi mai târziu de la padre. Billy King scăpase o ocazie mare!

— Şi Moreira va citi astăzi ziarul, ori poate mâine, amigo!

— E necesar mai întâi să dispărem. Funcţionarul ne-a promis veşti şi ne-a dat!

Se însera. Prin oraş n-au zărit nimic suspect. Enriquez şi Jorge, văzuţi în diferite locuri de când ieşiseră de la Parras, nu s-au mai arătat, parcă se mutaseră din statul Chihuahua.

S-au întors în odăile lor, simţeau nevoia să rămână singuri, trebuia să se înţeleagă, să-şi facă un plan. Gerry îl rugă să le povestească amănunţit drumul la consul şi peripeţiile prin care a trecut. Întâmplările, relatate de-a fir-a-păr, le-au ascultat cu sufletul la gură.

Simţeau cum puterile le renasc. Gerry şi Pedro fumau alene ţigările lăsate de trimisul reprezentanţei ţărilor de la nord de Rio Bravo. Cu Gomez de faţă, Gerry înnodă şi el aventurile trăite după despărţirea de Colorado, povesti cu haz, deşi vieţile le atârnaseră de un capăt de aţă. Dar plimbarea făcută câteva ore în şir i-a toropit şi, păziţi de Pedro, căruia i-a căzut primul schimb, au adormit.

I-a întâmpinat o dimineaţă ursuză, cu un cer noros. În faţa hanului zăboviră câţiva cântăreţi ce încercară să atragă atenţia unei asistenţe fără chef. Auziră hurducăind harabăi, toate se îndreptau spre piaţă. Negustorii, alături de căruţe, trăgeau caii de căpestre. Începuse forfota zilei. Gălăgia a crescut, tot felul de chilipirgii scormoneau tarabele, în faţa „Bâtlanului”, un individ cu o faţă şireată îşi instalase o masă pe care manipula trei găoci, ascunzând sub ele nişte boabe. Vocea i se auzea încontinuu: „Uite bobul, nu e bobul, unde-i bobul, seńores

?”. Cine nimerea carapacea sub care se găsea spiriduşul din sămânţă primea o găină mecanică, ce culegea neobosită grăunţe vopsite pe scândura de suport! Toţi care au încercat, au pierdut, în afara unuia, jurat să nu se înşele. Neinspiraţii lăsau în strachină centavos.

O cotigă trasă de catâri strângea gunoiul. Opri la Gomez, goli lăzile, stropi strada pe care seara se plimbau tinerii, trecu pragul hanului şi se întoarse cu o oală cu tot felul de mâncări rămase hangiului. Au aflat că era Herage, amicul lui Escarpia, căruia îi vorbiră de moartea acestuia.

Au ajuns la Sanchez. Taverna era plină de fum gros, aerul mirosea a mahorcă şi a vinuri fermentate. Omul lor, pentru care veniseră, îşi legase calul de stănoagă. Era misitul lui Billy King, sosit să tocmească oameni. Au pândit peste două ore, iar la sfârşit, acesta ieşi clătinându-se. Odată cu vechilul se mai arătară şi câţiva indivizi deocheaţi. Vreo doi au dat fuga în oraş să-şi lichideze ultimele socoteli. Din locul ales pentru supraveghere, îl zăriră pe misit. Era o figură necunoscută. O nouă achiziţie a lui Moreira. La faţă semăna cu o pasăre de pradă, cu ochii bulbucaţi, părul negru creţ şi înfoiat, cu nasul coroiat, destul de înalt, la vreo patruzeci de ani, adus de spate. Părea un om rău, gata de, scandal. Îşi strânse chinga la cal, intră într-o băcănie şi făcu ceva cumpărături. Între timp s-au întors proaspeţii angajaţi. Se săltară cu toţii în şei şi apucară drumul ce îi scotea din oraş. Li se alăturară Jorge şi Enriquez, dar, ca un făcut, au dispărut imediat, ca înghiţiţi de pământ…

— Vechilul lui Billy King nu seamănă deloc a miner! spuse şeriful Gerry după ce copilul de grajd a lui Gomez, ce încălecase un măgăruş, s-a reîntors de pe urmele călăreţilor.

S-au hotărât să hoinărească prin oraş până la cină. Era cald, trecuse de amiază, când au ajuns pe o stradă pustie. Casele drepte, nealiniate la trotuar, păreau abandonate. Câţiva copii se jucau prin curţi, iar la umbră, câinii şi orătăniile aşteptau trecerea zăpuşelii. Părea că se găsesc pe o fundătură. La o margine a drumului, printr-un şanţ, curgea o apă abătută din cracul unui râu, în care gospodinele băteau rufele. Lângă ele, în coşuri de răchită, dormeau copii mici. Trecură de casele din scândură învelite cu petice din cutii de conserve şi intrară într-o uliţă mai largă, când, venite ca din senin, le ţiuiră pe la urechi mai multe gloanţe.

Dintr-o casă nelocuită de mult, două arme trosniră pe rând. Din fericire, n-a fost nici de data asta nimeni lovit. Gerry, sub protecţia plumbilor lui Pedro şi Colorado, se târî mai departe prin gropile străzii. Ceilalţi doi, ce se aruncaseră la prima împuşcătură la pământ, îl acopereau. Din tencuiala sfărâmicioasă a zidului în spatele căruia s-au adăpostit agresorii, şi de pe lângă tocuri, cădeau bucăţi de mortar.

— Să nu-i pierdem, seńor! avertiză Pedro, şi păstrară focul îndreptat spre fereastră. Peonul se apropie de glaf şi, vârând pistolul în încăpere, trase la nimereală, rotindu-l. În timp ce Colorado pândea atacatorii, Gerry îşi calculă săritura. Zgomotul de şipcă făcută zob dovedea că şeriful era dincolo, în acea casă. Avu timp să vadă o siluetă ieşind prin dreptunghiul luminos al uşii. Individul era rănit de moarte şi căzu în curtea lăsată în pârloagă. Colorado ajunse la el şi văzu cum celălalt scăpase, sărind la vecini, peste un gard pipernicit, şi de acolo se pierdu la un ocol, după o şură, apoi parcă reapăru, dar când atinse şi el împrejmuirea, era departe.

La auzul împuşcăturilor, sosiră câţiva localnici, mai toţi păreau că îşi feresc privirile. Multe femei s-au tras de la porţi, cu ţâncii ascunşi sub fuste.

Pedro încercă să afle ceva de la muribund, urmărit de privirile de nepătruns ale celor prezenţi.

— Cine te plăteşte, câine? Unde dăm de stăpânul tău? Eşti în slujba lui Moreira? Hai, vorbeşte!

Enriquez deschise ochii tulburi, pe lângă gură i se prelingea o şuviţă de sânge. Nu mai avea mult de trăit.

— Amigo, sfârşitul omului este un lucru serios, chiar dacă a fost un ticălos în viaţă! Lasă-l să moară, Pedro! Îndură-se de el cerul! Să nu ne facem păcate.

Ajutorul de şerif încuviinţă din cap, dar îl cotrobăi în buzunare, de unde scoase o hârtie cu câteva însemnări ce dovedeau că lucra la Moreira. Îl lăsară acolo unde căzuse, lângă un oleandru.

— Cine poate spune ceva despre cel care a fugit? se răsti la bărbaţii de faţă Pedro, având ţeava pistolului îndreptată spre ei şi încruntându-se de parcă în momentul următor ar fi tras.

— A sărit peste ostreţ, seńor! răspunse pripit un mexican cu un abdomen răsfrânt peste brăcinar şi cu o voce de scapet. Mai bine aprindeţi o lumânare Mariei Madre, că aţi rămas în viaţă, şi nu-i mai căutaţi pricină!

Au părăsit locul, încercând să-l ajungă pe fugar. Înainte de plecare, Colorado lăsă, în văzul tuturor, individului cu care vorbise, câteva hârtii în pesos, pentru a se îngriji de rămăşiţele tâlharului.

După o jumătate de ceas erau în faţa „Calandriei”. Jorge intrase la Sanchez. Riscând să se transforme în ţinte vii, au trecut pragul, Pedro rămase în uşă, să-i acopere. În speluncă, aceeaşi atmosferă apăsătoare. Fumul otrăvitor cuprinsese taverna. Multe dintre figurile de faţă nu prevesteau nimic bun. Laredas şi Sanchez păstrau încă vii urmele bătăii, iar cele scrise în gazetă le tăiase pofta să se măsoare cu ei. Mergând cu spatele la uşă şi cu mâinile lipite de plăselele Colturilor, au ieşit la aer curat.

— Multă înghesuială, amigos! vorbi în stradă Colorado. Hai să ne vânturăm prin oraş. Să ne primenim plămânii, aerul din strungă nu costă nimic. A sosit momentul să trecem la acţiune, amigos!

Toate drumurile duceau la Billy King, dar deocamdată, banditul nu se arăta, nu le făcea această favoare. Trimitea numai slugi plătite să-i lichideze, cărora le frângea gâtul.

— Billy King nu-i prost, şerifule! Îşi sacrifică lacheii!

— Acelaşi stil ca şi în Blue Town, Colorado! Nu-mi place că nu-şi arată nasul, evită o întâlnire pe faţă cu noi.

— Nici mie!

— Simt că pluteşte în aer primejdia, seńores! Ochii multora din tavernă prevesteau rău de tot pentru noi!

— Nici noi nu i-am culca în puf, mărturisi Colorado.

— Locul unora va fi în arţar, cu gâtul în ştreang! le prezise Pedro sfârşitul, fără să se înşele deloc.

Intrară în catedrală şi rămaseră în pridvor. În jurul lor, o lume amestecată. Feştilele sfârâiau, iar în cutii din tablă, obolul din pesos zornăia rar. Mirosul fumului, al smirnei şi al tămâiei stăruia pretutindeni. Se găseau în naos. Băncile erau înţesate până la refuz. Din capela Fecioarei, glasuri cuvioase ajungeau până la statuia Mariei Madre cu pruncul, prelingându-se afară şi înălţându-se pe cerul înalt al strungii. Vocea preotului Modesto domina pe celelalte, cuvântul lui se auzea mai des şi singur, ceilalţi răspundeau, cu voci melodioase şi grave.

Texanii au rămas pe loc, să se încredinţeze dacă sunt urmăriţi. Se părea că nu. Aveau spinările ferite de peretele cu mucenici afumaţi. Ceremonia i-a furat, vocile adunate, unduioase, impunătoare îi atraseră. Pedro, lipit de trupul sculptat al lui San Antonio, croi cuvios câteva cruci.

S-au mişcat din acel loc şi ajunseră la o raclă cu rămăşiţele unei mucenice. Osemintele odihneau sub un geam, iar alături se afla cutia cu îndemnul scris citeţ pentru danie. Au lăsat şi ei câte un dolar din argint peste pesos şi, centavos. În jur, femei cu obrajii palizi, ofiliţi, bărbaţi cu oase betege, copii târându-şi câte-un picior ascultau smeriţi.

Procesiunea, înşiruită într-o anumită ordine, ca o apă curgătoare, lină, şi sub oblăduitoarea lumină a feştilelor, pătrunse în piaţă. Înaintea tuturor, un individ nu prea înalt de stat, cu o figură de alcoolic, târa o cruce sub care se ghemuise. Cei din procesiune îl urmau ca pe vechiul Crist, aruncând după el ignami putrezi, pătlăgele şi fructe viermuite. Fără să-i pese, el înainta spre o măgură pietroasă, unde urma să fie, simbolic, crucificat…

Era într-o vineri, mulţimea se prelingea supusă, ascultătoare, în acel segment de fluviu hipnotic, părea acum o lavă curgând – împotriva firii, în sus, pe pantă, urmând individul deocheat căruia i se aşezase pe cap o coroană cu flori de ciulini şi care semăna leit cu Jorge, angajat probabil să câştige câţiva pesos.

Au intrat la „Bâtlanul Albastru”. Gomez cunoştea întâmplările şi băură împreună ascultând melodia pianistului ce nu era alta decât Măcelul, cântecul de răzbunare mexican, care acum îi îndemna pe ei la revanşă…