Capitolul VIIIÎN FURIA VÂNTULUI DIN STRUNGĂ

Pentru că n-aveau nici o şansă să scape din închisoare numai prin puterile lor, au hotărât să-l mituiască pe unul dintre temniceri, pe Tamayo. Omul poliţiei locale avea un obraz şiret şi-i privea cu bunăvoinţă. Şi peste toate, părea a fi tentat să câştige nişte bani. Neavând de ales, urmau să rişte. Altă cale nu aveau…

Era ora prânzului, şi ochiul strâmt din uşa celulei, prin care li se aducea mâncarea, ce semăna de fapt cu o clăteală de vase, era pândit cu nerăbdare de texani. Scârţâitul mereu acelaşi al uşiţei, şi aceeaşi zeamă lungă în care înotau stele meschine de grăsime, calupul de pâine sfărâmicios şi în parte mucegăit se repetau zilnic. Pierdură din puteri, simţeau nevoia să zacă pe paie. Fără forţă fizică, lipsiţi de o minte limpede, evadarea putea fi ratată. Banii dosiţi în carâmbii cizmelor le erau singura mângâiere.

Li s-au adus porţiile, apoi trecu un timp lung până ce Tamayo reveni să strângă gamelele. Pedro vârâse lingura în crăpătura uşiţei, iar dincolo, în coridor, temnicerul dăduse la o parte piedica, pistolului. Ochii prizonierilor glăsuiau într-o limbă cunoscută de el ce-i putea distruge cariera. Simţise că e rost de bani. Şi, de, trebuia să hrănească nouă suflete, cu al soacrei…

— Vrem nişte merinde cu saţ, seńor! Meniul ăsta are gust de cazma! Mişcăm din urechi! îi zâmbi cu înţelesuri peonul.

— Nu prevede regulamentul! Dacă sunt denunţat, zbor imediat! îmi las familia pe drumuri! Mâncarea-i fiartă cum scrie buchea regulamentului. Nu vă place, ieşiţi şi reclamaţi!

— Cu nişte hârtii d-astea verzui, am mai completa cărţulia! foşni Pedro o bancnotă de cinci dolari. Ne dai numai fiertură scăzută! Vei fi un om făcut, seńor Tamayo.

— Tamayo îşi joacă slujba, puişor! Şi astăzi, un loc ca ăsta nu se găseşte pe toate drumurile! spuse trântindu-le uşa în nas.

Masa de seară au aşteptat-o înfriguraţi. Bănuiau că Parras va veni adus de temnicer. Îşi făcură pentru asta un plan cum să mintă, dar, spre surprinderea lor, li s-a dat mâncare scăzută, iar pâinea era mai bună. Tamayo avea obrazul împurpurat, riscul asumat îi îmbrobonea fruntea cu sudoare.

— Plata este numai pentru o zi, cocoşei! Voi mâncaţi bine, dar eu îmi joc situaţia! Parras are ochi în toate mucegaiurile!

— E-n regulă, Tamayo! Afacerea ne surâde!

— Dar tăcere multă, cocoşei! Voi vă adunaţi puteri, îşi dezveli el dinţii mari, eu cu banii voştri îmi gonesc sărăcia din casă. Dar să ştim toţi o vorbă: în serviciul meu să-mi staţi potoliţi! Puteţi crăpa şi graşi, aruncă ameninţarea, după care bocancii lui se auziră lovind coridorul.

— M-a pus pe gânduri omul nostru! reîncepu discuţia Colorado. Ar putea să ne vândă şi lui Parras, mexicanul ăsta!

— S-aude că prin puşcării se aplică ospitalitatea preriei!

— Vrei să zici, amigo, că întâi te omeneşte, şi apoi te curăţă?! N-ar fi de mirare! În podişul d-aci este destulă prerie!

— Ne poate trăda momentul evadării, dacă ne învoim cu el!

— Nu-mi pare ucigaş, Gerry! îi luă apărarea Colorado. Eu zic să-i dăm mai departe încredere, dar ochii în patru!

În următoarea zi au avut o surpriză. Pâinea, cu o coajă rumenită, fusese înfăşurată într-o fiţuică apărută în Chaparros. S-au mai uşurat de doi dolari. Au primit la prânz mazăre fiartă, cu zgârciuri sleioase, iar ziarul era felul doi. Terminară masa, şi sarcina citirii gazetei a căzut ajutorului de şerif.

Pedro începu: „La localul ţinut de seńor Sanchez, cârciumar onorabil şi patriot (asta scrie cu litere cât rădaşca), se strâmbă a silă, mulţumită eroismului hangiului şi al lui Laredas, fratele lui Sanchez, şi mai la urmă al comisarului Parras, trei tâlhari scăpaţi de gloanţele unei formaţii militare a guvernatorului ce a decimat banda lui Alvala au fost capturaţi şi sunt păstraţi pentru judecată. Premiul de 1.500 pesos le va reveni pe drept celor ce au contribuit la”…

Urmară câteva clipe de uimire, de dezgust, de furie şi ciudă pentru întreaga manevră pusă la cale împotriva lor de Parras. Lucrurile luau întorsături periculoase.

— O minciună mai gogonată ca asta nici nu se putea, amigos!

— Tăcere! îl opri Pedro. Mai este de citit ce-a vorbit un alcalde. Ascultaţi, seńores!

„Mare păcat că împotriva ordinii lăsate de cer, apoi împotriva celeia aduse de Cortes, conchistadorul, şi apoi a viceregilor, unii rătăciţi din turma disciplinată a poporului ce trăieşte cu frica în Dumnezeu, au pus mâna pe flinte, voind să răstoarne orânduirea, aprinzând mânia latifundiarului şi urcând-o sus, la guvern, şi mai sus, la bunul Dumnezeu, care trimite acum fulgere, trăsnete, seceta, pârjolul soarelui şi focul gloanţelor armatei, apărătoarea instituţiilor şi a legilor, contra celor ridicaţi împotriva guvernatorului provinciei noastre. Toţi rătăciţii de turma supusă vor fi judecaţi şi aliniaţi în ştreanguri în faţa alcaldiei, acolo unde prima oară Cortes a împlântat stâlpii infamiei. Cei care au greşit drumul să se reîntoarcă spăşiţi, în genunchi la mila tămăduitoare a moşierului, să intre în rândul oilor supuse, şi vor căpăta iertarea”.

— Bine a fost ticluită povestea, amigos! Astea-s vorbe meşteşugite să vâre frica în insurgenţi şi în neamurile lor. Miroase a pluton de execuţie. Pe noi, dacă vor, ne pot înfunda c-am tras cu pistolul în Mesia! Cine-i poate opri?

Râseră fără chef. Pedro se freca la ochi, i se părea că visează, nu înţelegea cum poate o gazetă să mintă!

— Pozele ni le-au luat din foile de drum!

— Parras este şiret. Cine ştie ce mai scorneşte?!

— Pământul este prea bun că-l rabdă, seńores!

— Timpul este foarte scurt şi, din câte se ştie, în Mexic, pe timpurile astea, nu supravieţuiesc prea mult prizonierii!

— Are dreptate seńor Colorado! Să ne înveselim mai bine.

Pedro începu să cânte melodia unui flăcău îndrăgostit ce se văita în şa sub fereastra drăguţei sale. Din cap arătă uşa şi, făcându-le semn că sunt pândiţi, îşi lipi urechea de lemn. Improviza şi Gerry un cântec, iar Colorado un veritabil descântec indian, apoi doini ca prin văgăunile Făgăraşilor.

Umbrele furişate ale dimineţii următoare i-au găsit treji. Texanii deveniră apatici, pierdură din entuziasm. Parras îi uitase. Acum se sculaseră şi şedeau în capul oaselor pe paiele aşternute pe ciment. Îi frământau gândurile, dar numai unul îi obseda: Evadarea! Evadarea cu orice risc din temniţa lui Parras.

— Trebuie convins Tamayo, chiar dacă îi dăm toţi banii ce-i avem la noi, amigos! Drumul va fi cel stabilit!

— Tamayo ne poate trăda după ce pune mâna pe bani, Colorado!

În noaptea aceea, Colorado se visă la ranch, cu o masă încărcată cu biftecuri şi cu pahare cu bere de Bruxelles. Annie pregătise atelajele şaretei, zorindu-l să facă plimbarea promisă prin desişul codrilor, la Cascada Şacalului, acolo unde panorama lui Rio Pecos aducea uluitor cu înverzită vale a Oltului. Gerry, în schimb, fusese răpus în lupta cu Allison şi Gunn prin văgăuni.

Într-una din zile, când stăteau tot ferecaţi în celulă, Pedro bătuse cu picioarele în uşă, făcuse zgomot, ceruse să fie duşi în faţa lui Parras şi eliberaţi. Temnicerul, pentru alţi doi dolari, comunică şefului doleanţele lor. Primiseră şi o scrisoare de la Gomez. Nădejdile puse în hangiu n-au fost înşelate. Bidiviii trăiau într-un eden al cailor. Camerele li se păstraseră rezervate, iar scrisoarea pentru consul fusese rătăcită. Colorado citi nerăbdător rândurile hangiului: „Seńores, am făcut toiul ca să iasă bine. O seamă de bani se strâng în contul vostru. Porumbelul n-a zburat spre «Femeia-adormită», l-am rătăcit printre hârtii. Pâinea caldă este frământată de seńora Matehuela. Are să vă facă bine…”

În azima coaptă în ţest au găsit bani. Şi totuşi nu făcuseră nici un pas hotărâtor spre organizarea evadării. Faptul că scrisoarea lor nu ajunsese în capitală îi descuraja, în orice clipită puteau fi transferaţi, şi, fără prea multe formalităţi, puşi la zid în baza gravei acuzaţii că ar fi tras în soldaţii provinciei Chihuahua. Mai cerură încă o dată să fie duşi la Parras.

Şedeau în faţa poliţaiului şi-i priveau obrazul proaspăt ras, pudrat abundent, cu perciunii fasonaţi şi daţi cu grăsime, să nu-i stea zburliţi, cu aerul său de vizibilă prosperitate.

— Vreţi să vă dezlegaţi limbile? Vedeţi, până nu vi s-au lipit burţile de şiră nu vă daţi drumul la gură! Mărturisiţi cârdăşia cu Alvala şi vom fi blânzi. Îndulciţi-vă soarta!

— Nu-i mare scofală să zgâriem hârtia cu pana, sir!

— Dacă spuneţi adevărul am să vă uşurez traiul aici!

— Ne-am săturat şi noi de atâta aşteptare fără rost!

Li s-au dat coli de hârtie şi trei condeie butucănoase, apoi au fost aşezaţi fiecare într-alt colţ al încăperii cu miros persistent de mahorcă. Au zăbovit un timp destul de lung, fără chef în faţa colilor gălbejite de hârtie. Parras, stând în spatele lui Colorado, buchisi scrisul acestuia. Vina de pe frunte i se umflă, părea să fie în pragul unei crize de nervi. Arizonianul râdea de el. Fierbând de mânie, citi şi celelalte scrisori. La fel. În toate, el, poliţaiul-şef al circumscripţiei, era învinuit că nu respectă legile Mexicului. Toţi cereau, ca vorbiţi, sub acuzarea că se încalcă drepturile lor de cetăţeni străini, să fie anunţat reprezentantul diplomatic iancheu. Îşi ieşi din minţi şi lovi cu pumnul în masă. Înjură plimbându-se prin încăpere, şi chemă paznicii înarmaţi cu vine de bou. Fruntea lui teşită era plină de pete vinele, ochii i se injectaseră.

— Râdeţi de Parras?! Pe mine, şef de poliţie, mă duceţi de nas? Am să vă fărâm oasele, texanilor!

— Îţi calci în picioare îndatoririle de comisar! izbucni Colorado.

— Gura, bouare! Vorbiţi cum nu se cade unui slujbaş de poliţie? Bandiţi de frontieră ce sunteţi! Vă arăt eu ameninţări!

— Ne-aţi sechestrat fără judecată, iar alcaldele nu ştie că zăcem aici. Mărturia lui Cribar nu valorează un peso! Cordura a trimis jalbă la Mexico City.

— Pliscul! Aici sunteţi în Mexic, nu la voi!

— Lasă-ne să ne vedem de drum şi nu avem pretenţii!

Parras se schimbă la faţă. După câteva clipe, părea pocnit de o subită gălbinare, iar buzele le avea livide.

— Mă înveţi să-mi fac meseria, tâlhar guraliv? Cui îi mai pasă de tine, Stevens? Cu cincizeci de vergi la tălpi, îţi vâr mintea la cap! Ţi-arăt eu să mă sperii cu lupul din pădure! Tamayo, ordonă el temnicerului, aplică-le porţiile regulamentare!

— Vei da seama de nelegiuirile tale, Parras, superiorilor tăi!

Tartorele poliţiei îl auzea vag pe Colorado. Rupse declaraţiile şi le călcă sub ţintele cizmelor sale, unse cu grăsime de bursuc.

Au trecut câteva zile fără să se petreacă ceva deosebit. Mizaseră că Parras îi va elibera. Faptele însă au infirmat presupunerile lor. Speranţele puse în Gomez, să expedieze misiva, nu se împliniseră. Cât despre autorităţi, ele cunoşteau ceva vag despre ei. Parras ascunsese de fapt naţionalitatea lor. Se temea, este adevărat, de un conflict cu trimisul american. Îl trăsese puţin de limbă pe Gomez dacă sosise vreo depeşă din Mexico City. Hangiul îi răspunsese în doi peri. Spionase şi poşta expediată spre capitală. Nu putuse urmări toate trenurile, şi pentru asta, aşezase pentru orice prevedere un poliţai în faţa hanului.

Tamayo nu se lăsase încă cumpărat. Cocheta, ce-i drept, cu ei, dar numai atât. Discuţia cu el progresa anevoie, ce hotărau astăzi se năruia mâine…

Seara i-a găsit cocoţaţi la fereastra zăbrelită. Sufla un vânt călduţ. Licăreau stele leneşe ce cădeau în hornurile zimţate ale canioanelor, străfulgerând palide prin grelele şi umedele ceţuri ce învăluiau panta muntelui. Ajungea la ei, ca şi în alte nopţi, zumzetul cărăbuşilor plutitor şi paşnic. Erau prost dispuşi când intrară la ei în celulă doi paznici, înarmaţi până-n dinţi.

Sub ameninţarea armelor, se înhămară la ciubere. Temnicerii aveau figuri suspecte, uniformele închisorii nu prea şedeau bine pe ei, iar pistoalele le purtau trase în faţă, gata să fie folosite. Dar ca din senin, apăru în drumul lor Tamayo şi, într-un moment când nu era supravegheat, le şopti să stea liniştiţi. Ascultară povaţa. În timp ce-şi îndeplineau corvoada, indivizii se depărtară, se aşezară pe vine într-un loc neted şi jucară zaruri.

În acest timp, texanii inspectară curtea, fără să se simtă şi călcară cu pas apăsat, făcându-şi pintenii să zornăie. Văzură mai bine decât de la fereastra coridorului locurile pe unde ar fi putut sări gardul. Se apropiară apoi de paznici, arătându-se însetaţi să fumeze o ţigară, traseră fiecare câte două-trei fumuri liniştitoare şi, cu voci supuse, rugară poliţiştii să le spună în ce zi se găsesc, apoi, schimbându-şi greutatea corpului de pe un picior pe celălalt, urmăriră un timp cum le cad cuburile din os. Se plictisiră curând şi cerură să fie duşi în celulă, unde se simţeau în siguranţă. Tamayo le schimbase fânul cu altul curat ce mirosea a sulfină.

Terminară o nouă corvoadă şi se găseau la taifas, cu gamelele pline cu mâncare, când Tamayo îşi vârî capul pe ochiul celulei. Rostea cuvintele în şoaptă, părea emoţionat. Abia era înţeles.

— Peste două zile, seńores, Parras se vântură la un fermier. Dacă vă las să fugiţi, păcatul cade pe mine şi-mi rămân copiii pe drumuri.

— Numai să ai gânduri curate, Tamayo! Să ştii că te bate cerul dacă ne trădezi.

— Veţi scăpa teferi! Ştiu că aveţi punga plină! De aici n-a ieşit nimeni întreg, dar Tamayo nu şi-a pus pentru niciunul dintre ei pielea în saramură.

— Cât pretinzi pentru serviciul acesta, Tamayo?

— Împart cu un coleg ce va fi de faţă!

— Cât? Nu te codi!

— Pentru răspunderea pe care mi-o iau şi pentru că mai dau şi celuilalt, două sute de dolari nu sunt mulţi!

— Ai banii fără tocmeală, amigo! Dar zi-ne ce planuri ţi-ai făcut, să vedem dacă ne aranjează!

— Întâi hârtiile verzui, cocoşei! Voi din nord trageţi mulţi mexicani pe sfoară. Înainte de toate, pun banii la adăpost, apoi discutăm! O mână spală pe alta şi amândouă obrazul. N-am să vă trag pe sfoară, că sunt om cu frica în Cel-de-Sus.

Avură o noapte mai proastă ca celelalte. Vocea lui Tamayo, aşa cum o auziseră la sfârşit, răsuna în ghiocul ursitei lor. Se contura şi nu se contura o evadare reuşită. Dacă mexicanul trăda, erau pierduţi. Glasurile paznicilor şi tropotul cizmelor în lungul coridorului li s-au părut ţipete de pescăruşi rotindu-se deasupra unei plute ce naviga în derivă pe o mare furtunoasă. Putea veni limanul salvator ori prăbuşirea în hău. Dimineaţa a început să bată un vânt puternic. Coroanele pomilor erau aplecate de vârtejurile născute în strungă. Spre prânz, vijelia se domoli, apoi se opri neaşteptat, şi nepotolita căldură îşi întinse din nou tentaculele peste vetusta închisoare, încingându-i acoperişul solzos şi zidurile leproase. Nici o adiere nu tulbură liniştea curţii unde peticul de grădină cu oleandrii sângerii şi primulele jerpelite împietriseră resemnate.

Masa au servit-o în tăcere. Tamayo trebuia să-şi însuşească planul evadării. Temnicerul urma să fie doborât în celulă când Pedro, încovrigat de dureri imaginare, s-ar fi tăvălit pradă arsurilor din măruntaie. În rest, totul îi privea pe ei. Regulamentul nu era încălcat, dacă într-un asemenea caz intrau la un bolnav doi temniceri. Şi-au mai propus ca după ce săreau zidul închisorii să apuce fiecare alt drum, iar întâlnirea să fie în gara din Chaparros. Mai departe aveau să decidă la faţa locului…

Hangiul le-a trimis o scrisoare. Se arăta vădit nenorocit. Găsise epistola într-un loc umed şi nu mai desluşea adresa legaţiei. Nădejdile lor erau acum puse numai în temnicer. Mai citiseră în bilet că preţul bucatelor nu e piperat. Urma să suporte bacşişul copilului temnicerului, care adusese veştile. Hangiul era dur în afaceri. În pachet au mai găsit două cuţite bine ascuţite, din cele ce se găseau pe mesele ospătăriei.

Terminară de mâncat bibilica aţoasă, trecută ca vârstă, când veni Tamayo şi-i anunţă că Parras e dus la o fermă. Friptura le-a căzut în stomac ca o cărămidă. După-amiaza trecea afurisit de greu, aşteptau înfriguraţi. Ora sorocită evadării se pierduse parcă între cer şi pământ. Noii întemniţaţi aduşi de dimineaţă, protejaţii unui temnicer, blestemau furioşi închisoarea.

S-a făcut linişte când Tamayo a apărut să împartă raţiile de mâncare, înjurând şi trântind cu polonicul în uşă. Cu asemenea gălăgie, vaietele lui Pedro abia se auzeau. Era totul hotărât pentru seara aceea, banii trecuseră în proprietatea lui Tamayo. Colorado, aşa cum fusese stabilit, scoase capul prin uşiţă şi ceru un felcer priceput în dureri de maţe.

— La dracu, Tamayo trebuia să deschidă până acum! Trece de noi, înadins! De mă mai ţine aşa mă îmbolnăvesc cu adevărat!

— Nu te pripi, amigo! Are el vreun plan. Aveţi răbdare puţin!

— Izbiţi cu inimă în uşă, seńores!

Colorado se conformă, Gerry strigă şi el că întemniţatul Laredo nu se simte bine, ceru să vină un sanitar. Afară, marmita zăngănea pe ciment. Pedro rămase mai departe încovrigat, părea că suferă în mod serios, faţa i se aprinsese şi-l năpădise sudoarea.

— Grăbiţi, amigo! ţipă prin uşiţă Colorado. E grav!

— Să vă ia dracu cu mofturile voastre! Vă rup spinările în vergi! înjură Tamayo, iţindu-şi capul fioros în deschiderea uşii. Pedro uită să se mai vaiete, contrariat de expresia feţei temnicerului.

— Ai mâncat măselariţă, tâlhare?! Ţi-ai întors maţele în tine şi acum strici liniştea orfelinatului?

Intră apoi la ei, uşor emoţionat în aşteptarea clipelor ce urmau.

Al doilea temnicer privea suspicios, cu mâna pe plăselele Coltului, atent la ce urma să hotărască Tamayo.

— S-o ştergeţi iute, cocoşei! Timpu-i scurt, îndată se lasă seara şi o să vă faceţi nevăzuţi! Sunt gata! folosi el tonul deciziilor mari, dar simple, care anunţă un sfârşit ce nu poate fi ocolit.

— Iartă-mă, amigo! Vei dormi fără dureri! îl altoi violent Colorado, încât celălalt temnicer era să dea bir cu fugiţii.

Pedro însă pândea. Îl prinse în braţe, acoperindu-i gura cu palma. Uimit, Tamayo căzu în iuţeala leşinului, în acel moment, Gerry îl pocni pe celălalt în falcă, şi-i deschise o arcadă. Lupta era bine simulată. Răvăşiră apoi paiele, strâmbară coada polonicului, vărsară resturile mâncării pe jos, le rupseră cămăşile, le sfâşiară şi pe ale lor, vârându-le bucăţi de cârpă în degetele temnicerilor, apoi au deschis uşa, şi au înzăvorât-o pe dinafară.

Nenorocirea le-a venit tocmai de unde nu se aşteptau. Vecinii, prinzând zgomotele, au simţit că este rost de fugă. S-au auzit strigaţi de glasuri cuprinse de febră. Au stat în cumpănă, nu ştiau dacă mai pot spera în reuşita evadării. O voce lăsată în urmă ajungea la ei când rugătoare, când ameninţătoare. Blestemele se împleteau cu implorările sfinţilor:

— Trageţi lacătul din ţâţână, muchachos! Răcim noi sticleţii!

Nu le-au răspuns, tot ce auzeau nu-i privea.

— Meşterim fereastra, amigo! Apoi sunteţi şi voi liberi!

— Ne duci cu zăhărelul, blestematule! Sparge-ne colivia!

Texanii se aflau la capătul coridorului, forţau cerceveaua. În spate, înjurăturile se înteţiră. Gerry reveni la ei, să-i mintă.

— Mă întorc cu o rangă, amigos! Trebuie fărâmat lacătul!

— Ne înfunzi cu baliverne! Rupe ţâţâna uşii, ce dracu?

— Răbdare, scumpişori! În câteva clipe sunteţi afară şi voi!

Trebuia acţionat repede, cuiele ferestrei nu ieşeau, timpul trecea iute. Gerry îşi luă avânt şi aşa, plutind prin aer, trecu prin geamuri şi cercevele, aterizând dincolo, în curtea fortului. Şeriful s-a ales numai cu câteva tăieturi, îl urmară Colorado şi după aceea Pedro. Prin forţarea ferestrei făcuseră zgomot, dar peste puţin timp goneau spre zidul salvator. Pedro s-a aşezat capra, Gerry s-a urcat deasupra lui, iar Colorado s-a căţărat pe amândoi, ca pe un trunchi de copac. Ajuns sus, l-a tras mai întâi pe ajutorul de şerif, apoi, împreună, pe Gerry.

În acel moment, clopotul închisorii a dat alarma. Au sărit de pe muchia înaltă în stradă, nedumerind şi înfricoşând localnicii. Mulţi s-au dat îndărăt din calea acestor deţinuţi cu înfăţişări sălbatice. Unul începu să strige.

Nu era timp de pierdut. De clipele ce urmau depindea viaţa lor. Alergară din răsputeri în lungul străzii ce ducea la gară, după care cotiră pe o alta mai strâmtă, în direcţie opusă, să înşele urmăritorii. În spatele lor se iscase vacarm. Tropote de cai se auziră mai desluşit, poliţiştii călări ţineau acelaşi drum. Au ajuns la o bifurcaţie. Aici s-au despărţit. Pedro şi Gerry au ales o stradă mai puţin umblată, iar Colorado pe cealaltă. Acesta din urmă, învăţat de mic cu alergătura pe potecile ce se roteau cenuşii spre piscurile semeţe ale Făgăraşului, străbătuse o parte din drum de la despărţirea de Gerry şi Pedro.

Din curţi au ieşit mulţi curioşi. Temnicerii călări galopând au prăvălit câţiva gură-cască. Un localnic arătă urmăritorilor drumul apucat de evadaţi şi ameninţă cu pumnul spre ei. Păstrând iuţeala alergăturii, au ajuns la o răspântie în momentul când soarele aprindea orizontul într-un capăt al oraşului.

Intrară pe o uliţă largă înţesată de mexicani ce se apropiau de o biserică albă, acoperită cu aramă coclită, furişată pe o ridicătură. Neputându-i feri, se izbiră de credincioşi şi săriră peste pietrele de veci dintr-un cimitir vecin bisericii. Izbutiră să treacă în altă stradă, urmaţi de poliţiştii ce se ţineau scai de ei.

— Dacă s-ar lăsa întunericul am fi salvaţi, spuse gâfâind Gerry. Presimt că ne întoarcem la Parras!

— Poliţiştii au cai, seńor, şi ne vor prinde curând, spuse Pedro, în timp ce două gloanţe răpăiră deasupra lor, ca un avertisment al celorlalte ce urmau.

— Aleargă în zigzag, Pedro! Treci pe sub pomi, că-i mai întuneric.

Împuşcăturile alungară oamenii din stradă la umbrele caselor. Trecură, tot aşa, în aceeaşi goană, de o bazilică, săriră într-o grădină luxuriantă, cu pomi exotici, călcară, fără să aleagă, peste azalee, iasomie, peste trifoi. Pedro, în plină viteză, se împletici şi căzu dincolo de un gard înalt. Şchiopătând, în uliţa vecină se izbi de o caretă trasă de un măgăruş. Un glonţ îi zgârie tâmpla şi se prăbuşi. Văzu atunci în iarbă o şopârlă cu pântecul lăţit de ouă, cu doi ochi ca două gămălii şi cu inima bătându-i în gât. Capul îi vâjâia ciudat. Gerry, şi el, fusese rănit la umăr de un plumb. Un altul i-a găurit vesta pe poale, gura i se uscase, sângele îi lovea puternic fruntea, picioarele îi tremurau.

— Fugi mai departe, Pedro! Vom scăpa! îl încuraja Gerry cu vocea tăiată, aşteptând în fiecare clipă să cadă lovit de glonţ.

— Seńor ţerif, m-a lăsat piciorul şi nu mai văd de sânge. Fugiţi voi, seńor! Aţa o să mă scoateţi din mâna lui Parras! abia îi mai auzi glasul.

Poliţiştii se apropiaseră ameninţători…

Un glonţ ţiui pe deasupra lui Colorado. Nu era timp să se mai încumete să privească îndărăt. Auzea galopul nesigur pe caldarâmul străzii. „Mexicanii nu trag prost, înseamnă că au ordin să mă prindă viu!” îşi zise în timp ce ocoli o cotigă cu lemne. Nu ştia nimic despre soarta lui Gerry şi Pedro. Auzea împuşcăturile din direcţia lor. Continua să fie urmărit de călăreţul său, în timp ce un alt plumb se turti, piuind, de faţada unei case. Situaţia devenise critică, de poliţist îl mai despărţea cel mult 50 de yarzi.

Îi veni un gând salvator. Se aruncă fulgerător peste un zid de chirpici ce-i ajungea la înălţimea umărului. Ateriză dincolo nevătămat, unde se lungi peste un lan de usturoi verde. Un câine, tolănit la răcoare, sări şi, hămăindu-l iritat, năvăli furios spre el. Colorado goni prin curtea gospodăriei, ocoli pomii ce-i aţineau calea, escaladă ostreţele unui gard, străbătu ca o vijelie ograda înţesată de orătănii, luând în picioare păsăretul, care dezlănţui o larmă asurzitoare: cotcodăcit de găini, cloncăneală de curci, măcăituri de raţe, apoi izbuti să se strecoare într-o uliţă ce părea părăsită.

Alergă mai departe pe o cale străjuită de ziduri înalte, urmărit de încăpăţânatul dulău. Un moment fu cuprins de panică. Drumul se înfunda şi se auzea mereu tropotul greu al calului. Trecu cu furia desperării pe poarta deschisă a unei gospodării, în spatele unui car tras de bivoli. A fost ajuns de dulău. Deşi îl lovi puternic, animalul şi-a înfipt colţii în cizma lui. Continuă să alerge, zări fugitiv obrazul uimit al mexicanului. Un copil măsliniu ţâşni dintr-o trocuţă în care se juca, alergând gol puşcă, ţipând speriat. În ogradă se înălţa singuratic un stog de paie. Doi ochi speriaţi şi umezi de bufalo[26][27]îl priviră uimiţi. Abia acum simţi muşcătura câinelui. Străbătu curtea umbrită, pe sub crăci încărcate cu fructe. La doi paşi îi aţinu calea un gard de nuiele, dincolo – drumul liber. Intră pe o altă uliţă, avu senzaţia că s-a rătăcit, dar era pe drumul bun. Călăreţul ce-l urmărise se pierdu. Calea ducea spre o arteră largă, iar de acolo, gara era la doi paşi… Nu se înşela. Mergea fără grabă, domolindu-şi inima şi oprindu-se îşi trecu blând degetele, fără urmă de tremur, prin părul ridicat a gâlceavă al unui pui de mexican ce juca poarca cu alţi copii. În acel moment simţi miros de porumb fiert năduşind sub cârpe. Continuă să treacă pe lângă locuinţe joase, acoperite cu trestie. Mame oacheşe alăptau copii în tindele caselor…

Ajunse într-un loc mărişor, unde i se dezvălui o piaţă cu multe tarabe şi negustori înşiraţi la intrarea în gară. Calea spre libertate era la doi paşi. Un val de căldură i-a trecut prin corp. Taraba unui negustor ce vindea sandia îl ademeni. În Texas se coceau mai târziu. Cumpără cam un sfert dintr-o lubeniţă cu sămânţa arămie, şi mâncă cu poftă, la câţiva paşi de vânzător. În faţa unei bodegi, un pâlc de ţărani beau bere din agavă, din căni de pământ, distraţi de un armonist. Colorado, zâmbi. Şi prin Sâmbăta treceau deseori cântăreţi ambulanţi.

Fluierul locomotivei anunţă plecarea trenului. Voia mai întâi să vadă în ce direcţie apucă. Iuţi pasul, gândind că misiunea lui trebuie dusă la capăt. Casele străzii se curmau subit. Urma un maidan înţesat cu troace, lăzi, butoaie, cutii şi bidoane. Înaintă hotărât spre staţie şi ajunse la o platformă de peron pietruit. Privirile i-au căzut drept pe câteva uniforme de poliţişti ce inspectau cupeurile de pe linii.

Se găsea în gara mare din Chaparros. Îşi îndoi spinarea înadins, şi aşa, aplecat, trecu pe lângă un depou mic pentru locomotive, în faţa căruia se aflau un morman de lignit şi o pompă de apă. Doi feroviari îndopau cărbunii în tender. O maşină încinsă fumega pe nări, mutând vagoanele de pe linii. Colorado se depărtă de peronul de călători şi escaladă treptele înalte ale unei cabine de frână. Se găsea din întâmplare lângă o garnitură pregătită de cursă. Mâini dibace ciocăneau saboţii, căutând hibe. Era frământat de gândul că Parras va trimite ruralii să răscolească ungherele staţiei. Aici este primul loc unde se ascunde un fugar.

Un civil dădu ocol liniilor prin dreptul macazelor. Pentru o clipă i se păru că este Enriquez, cu capul zburlit ca un cafru. Dar nu putea jura că este el. Ca să fie sigur că nu va fi recunoscut, se aplecă mai mult de spate, târşind piciorul asemeni oamenilor schilodiţi de boală. Răsucit de umeri, parcurse liniile trecând printre vagoane. Sub haină îşi îndesă un ghemotoc de hârtie. Cine îl vedea îl asemuia cu un pedepsit de soartă; o victimă a cerului ori a iadului, un paralitic nenorocit, cu ghebă. Fără să pregete, se furişă spre vagoanele garate pe o linie apropiată şi le citi destinaţia. Majoritatea ajungeau ori treceau prin Mexico City. Biruinţa se întrevedea.

Merse în lungul trenului şi ochi o platformă de frână, unde să se poată adăposti de curent. Drumul lung de câteva sute de mile nu era uşor de parcurs. Se auzi fluierul locomotivei, iar pe lângă garnitură, frânarii înţepeniră la posturi, ţinând în mâini felinare aprinse, fanioane, iar pe spinări aveau atârnate puşti sistem Kmka ce băteau la 800 metri. Pe una dintre tăbliţe citi: „Chaparros-Puebla”. Se dezlipi din acel loc şi iscodi marfarul. Trenul îi convenea.

Când garnitura prinse viteză, sări pe scara unei cabine şi privi îndărăt. I se păru că şi pelerinul luase trenul. Locomotiva trecea peste macazele liniilor de ieşire, prin faţa semaforului, cu braţul ridicat oblic. Aveau calea liberă. Acarul adresă mecanicului, şefului de tren şi întregii garnituri salutul convenţional, strigă ceva unui frânar din ghereta alăturată. A înţeles că vecinul său se cheamă Luis. Apoi, gara s-a pierdut, învăluită în umbrele ce pogorau din văzduh, aducând neprihănita înserare, întunecând vârfurile canionului Bachimba, destul de depărtat.

Trenul rula pe o vale peticită de arbuşti şi pini semeţi. Saboţii de frână se zvârcoleau apăsaţi pe roţi, fluierul locomotivei huia în strungă, vestind locurile unde lanţurile timonierilor, asemeni unor şerpi sofisticaţi, se încolăceau pe tambur. Goană monotonă în ritmul joantelor drumului de fier. Şi în acel moment, o siluetă mătăhăloasă se contura spre coada trenului şi-l observă cum fără grabă îşi completă lăcaşurile pistolului cu plumbi.

Şeriful Mulligan nici în ruptul capului nu se gândea să abandoneze. Drumul arăta ca pustiu, mai alergară câţiva yarzi şi se împiedicară de un furgon al intendenţei. Gerry luase puţin avans, privi îndărăt şi-şi văzu tovarăşul prins cu un lasou. Alt poliţist îl urmărea pe el. Se opri blestemând clipa potrivnică în care întârziase să spargă fereastra. Simţi strânsoarea frânghiei peste braţe, apoi fu trântit la pământ. Se ridică ca împins de un resort, dar o nouă smucitură îl azvârli în glod.

Încercă fără izbândă să se dezlege în trapul impus de poliţişti. Amândoi gâfâiau, sudoarea şi sângele le acopereau obrajii, se găseau la capătul puterilor, ajunseseră nişte cârpe în acele frânghii, dar căzând ar fi însemnat să fie trântiţi, târâţi, să le fie zdrenţuită carnea de pe ei, pe muchiile rupte ale pietrelor.

Trecători curioşi, învingându-şi frica, îi iscodeau pe rurali, voiau să afle ce tâlhării făcuseră. Au fost conduşi de murmurul vocilor şi foşnetul copacilor înfrunziţi ce-şi trăgeau peste coroane, fără grabă, mantia nopţii. Mulţi dintre curioşi au aflat că, de fapt, ei erau străinii ce se bătuseră cu tartorii tavernei. Acum erau simpatizaţi.

Atmosfera se încingea în strada slab luminată. Pedro apucase să le spună că sunt nevinovaţi. Primiră ţigări gata aprinse de la un cetăţean mai cu suflet, cu care se răcoriră.

Noaptea cobora în defileu. Se auziră huiduieli. Subalternii lui Parras şi Sanchez nu erau agreaţi în Chaparros.

Protestele se atenuară, înjurăturile rămâneau treptat în urmă, din ce în ce mai în urmă, apoi se topiră pe stradă…

Au fost trântiţi în curtea închisorii şi lăsaţi un timp destul de mare să asculte orăcăielile broaştelor, dintr-o apă vecină, ce umpluseră noaptea. Cât timp au stat legaţi în curtea închisorii, Colorado n-a fost adus. Veni Parras. Călătoria făcută nu se terminase pe placul său, parcă i se înecaseră corăbiile. N-a lipsit mult să-i împuşte. I-a biciuit până au leşinat. Au fost treziţi cu apă şi bătuţi din nou.

A doua zi se găseau pe ciment, cu spinările tumefiate, îi dureau toate părţile corpului, nu-şi găseau un loc pe care să poată sta. Încercară să vorbească, dar patul greu al unui pistol bubui în uşă.

— Tăceţi din gură, c-o încasaţi din nou, spionilor!

Riscând să fie ciomăgiţi şi-au aprins cu amnarul şi iasca o ţigară. Fumul colinda pe sub uşă şi ajungea la temnicer. I se auzi vocea muiată, omenoasă, dar care voia să respecte regulamentul.

— Un cigarrillo puteţi trage în piept. Mare belea aţi aşternut pe capul lui Tamayo! Este la carceră…

— Ne-ai uns inimile, sir! Ţigara ne-a mai stins jarul ce-l simţim peste tot. Santa Maria Madre să te răsplătească! îi ură Gerry.

N-au putut dormi. Durerile nu-i lăsau să aţipească. După mai multe ore, uşa celulei a fost trântită de perete. Un miros de alcool, de tutun fermentat, de sudoare şi de parfum ieftin îl semnalau pe Parras. Când poliţaiul intră în lumină, ochii parcă-i erau două flăcări. Vocea i se auzi, gâlgâită, batjocoritoare:

— Bouarul Stevens a mierlit la zece kilometri d-aci! N-a vrut să stea când ai mei l-au somat! Curând îi luaţi şi voi urma!

Gerry s-ar fi repezit la el, dar abia a putut să-şi mişte greutatea corpului. Ţeava unui pistol lucea în mâna temnicerului. Lumina gălbejită îl ajută să vadă rănile lui Pedro şi faţa-i suptă de istovire. Nici el nu putea arăta mai bine.

— Legaţia cunoaşte totul despre noi! spuse Gerry. Cineva va fi curând trimis în Chaparros. Suntem ianchei! Şefii tăi te vor azvârli din scaun, Parras!

— Până la protectorul tău, te jupoi eu de viu! – şi îndreptă negura ţevii spre pieptul lui Gerry – tună demenţial, aşa cum nu-l mai auziseră până atunci: Mâine în zori vă leg pe piept câte un cerc desenat pe carton, pentru plutonul de execuţie! Să vedem cine opreşte glonţul să intre în voi!

— Râd curcile de rânduielile închisorii, Parras! îl înfruntă Gerry. Curăţă-ne, dar nu ne mai scuipa! Adevărul va ieşi la suprafaţă. Iar atunci te paşte şi pe tine plutonul de execuţie!

— Gura, colţ veninos de coiot! urlă fără stăpânire Parras.

— Mă faci să râd, Parras!

— Îţi baţi joc de mine?

Pedro crezu că le-a sunat sfârşitul. Se putea jura că îngerul cu trâmbiţa cântase pentru sufletul lui Gerry Mulligan. Comisarul ridicase piedica, depărtase percutorul, fără grabă, şi-l lăsase să izbească capsa glonţului, dar lăcaşul fusese gol.

— Ai noroc, flecare! scrâşni comisarul, dar şi de această dată arma n-a luat foc.

Se auzi un sunet sec, temnicerul păli, iar Gerry fu trecut de răcori. Nici acolo n-a fost cartuş.

— Mâine ai să mori cu spatele la zid, bouare!

— Diplomatul din Mexico City este pe drum, Parras!

— Nu mai poate americanul tău de doi bouari ca voi! îi ripostă cu o voce liniştită, făcându-i pe texani să nu mai ştie ce să creadă despre schimbările acestui poliţist.

Parras plecă, trântind cu violenţă uşa de perete, iar în urma lui, fulgi de var căzură moi, dănţuind la întâmplare. Pe cimentul soios li s-a lăsat o gamelă cu apă şi o bucată noduroasă de pâine de manioc. Au izbutit să aţipească extrem de greu. Somnul binefăcător le-a biruit durerile, iar odihna le risipi gândurile sumbre. S-au trezit loviţi de un temnicer, ce-i părăsi curând. Nu izbutiră să-şi explice dacă totul a fost vis, ori realitate.

În dimineaţa aceea, lumina era mai bogată ca oricând şi scălda stâncile râpoase ale barranca-ului[27], dând transparenţă ireală apelor repezi ce spălau prundişurile negricioase şi cataractele mărunte ce se succedau pe albia râului vecin. Paznicii noi le-au adus la prânz un fel de ciorbă de agrişe. Zeama lungă le-au împins-o cu vârful bocancului. Îşi fărâmară pâinea din tărâţe în acel terci şi sorbiră amestecul ca pe un fel ales, servit la Amarildo.

După acelaşi tipar s-au mai scurs câteva zile…

— Pedro, astăzi meniul a fost mai bun!

— Nu-i semn rău, seńor! Ceva se petrece aici!

Cei doi captivi n-aveau de unde cunoaşte că Parras era pe punctul să cadă la învoială cu Billy King să le facă de petrecanie. Suma dublată de vărul său primar, Manuel Moreira, începuse să-i spulbere teama ce-o nutrea faţă de superiorii săi din capitală, ştiind cât de severi devin când vreun străin din nordul Mexicului murea în condiţii misterioase, şi unde mai era amestecată şi poliţia locală.

Trecuse o zi de la plecare. Vegetaţia muntelui primenea aerul, care devenise pătrunzător. Apele susurau şi alergau pe văi înclinate şi adânci. Sub roţile neodihnite ale trenului huruiau poduri de lemn, din zidărie şi din metal. Distingea plopi rari, pini şi stejărişuri înclinate pe versanţi, coborând până în vecinătatea liniei.

Gerul se îmbrăca leneş cu o manta sidefie, iar luna apăruse ciuntită, în tâmpla cerului. Părăsind prudenţa, Colorado se săltă pe acoperiş şi se aşeză pe o tablă murdară de funingine, măturată de pala curentului. Pe vagoane călătorea familia unui feroviar care se muta într-o altă localitate – cu căţel, cu purcel. Se aplecă în aşa fel să nu fie uşor identificat. Hainele şi obrazul îl puteau trăda. Oricine l-ar fi putut asemui cu un vagabond.

Adormi în ghereta de frână şi visă drumul făcut din Missouri până în California. Caravana din şaisprezece care cu coviltir ce aduceau cu nişte corăbii ale preriei având călăuză un pistolar trăit pe frontieră, pe un anume Harry Stone, se roti în cerc pentru popasul de noapte. Paraschiva, mătuşa lui, mulse drigana şi le fierse laptele la foc. Se culcă sub car pe salteaua lui primită de la agenţii federali la plecare din Hardin. Drumul până acolo suise mult, urmând pista bizonilor şi drumul de fier pe care rareori îl părăseau. La câteva zeci de mile urmau să întâlnească Fortul Laramie. Jinduia pe atunci să intre în oraş să-şi cumpere un pistol. În ultimul oraş ardelenii au poposit să-şi cumpere provizii. Aşezarea era aproape de graniţă, cu negustori, cu aventurieri, cu un saloon ce avea şi tripou, cu un judecător beţiv şi un doctor scandalagiu. Acolo s-au fotografiat prima oară pentru o sticlă de palincă. În strada mare era lume adunată. Privi cum era spânzurat un om, un bărbat chiar frumos, cu mustăţile lungi, cu părul însurit petrecut peste gulerul jiletcii cu două rânduri de nasturi. Se trezi din aţipit, dar imaginea îi reveni. Insul purta ghetre peste pantofi, un sombrero negru, ca Alvala, iar de sub jiletcă i se vedeau cele două Colturi. Judecătorul hotărâse ca pistolarul să moară cu armele la el, ca o cinstire pentru împuşcarea altora mai răi decât el.

S-a trezit. Ziua se îngâna cu noaptea. Privi spre ultimele vagoane ale garniturii şi zări silueta individului ce-şi pitea obrazul sub borul sombreroului. Veni o dimineaţă cu un glob solar roşu, scufundat pe jumătate într-un nor ce se urca odată cu el. Apoi, scăpat din ferecarea acestuia, îi aprinse pe cei ce se descopereau în terase, desenându-i pe rând, pentru ca, tot la fel, să-i părăsească, să-i lase să moară anonimi în văzduhul misterios. În jur – văioage sălbăticite, umbrite de plopi, pe fundul cărora licăreau fire nostalgice de apă. În depărtare, abia conturat – peretele golaş de stâncă al lui Sierra Tarahumar. Joantele suspinau ca un mecanism scâlciat, într-o aritmie nedorită, cu care nu se putea obişnui.

Trenul se opri într-o haltă. Văzu cum „pelerinul” sări pe furiş, cu sombreroul tras pe ochi. Aplecat de spate se duse la biroul de mişcare, unde veni şi şeful de tren. Explica gesticulând caraghios, dar părea că nu este ascultat.

Plecară. Urmăritorul său se instalase într-o gheretă de frână nu prea depărtată de a sa. La un popas a aşteptat să treacă un tren înţesat cu soldaţi, cu tunuri, cu mortiere, toate cu gurile la cer.

Dintr-un vagon de animale ajunse la el mirosul greu al bizonului. Îşi aminti de o anumită zi – când traversase America de la Est la Vest în caravană. La un popas a asistat şi el, urmărind un lung timp, cum erau jupuiţi coloşii bruni. Vânătorii albi urmăriseră cireada şi masacrul se întindea pe zeci de mile. Omul alb fusese necruţător, în urma parlagiilor, zeci de mii de tone de carne rămânea vulturilor şi coioţilor, pentru a-l lipsi pe indian de hrana lui de căpetenie, eliminându-l prin înfometare şi obligându-l să rămână în rezervaţii, ca el, omul alb să-i ia în stăpânire pământul cu bogăţiile lui, apele, aerul, cerul…

Petrecu o altă noapte într-o gară neînsemnată. Îl răzbi foamea tocmai când nişte poliţişti călări au început să percheziţioneze trenul. S-a depărtat spre o margine a staţiei unde începea o lizieră de copaci. Culese fructe de cactus, opuntia, rănindu-se la mâini, trecu şi pe la pompa ce hrănea tenderul şi bău apă. Văzu de acolo cum poliţiştii se depărtau mofluzi suduindu-l pe „pelerin”.

Alergau pe văile întinse de la poalele Sierrei. Se vedeau cerealele podişului pătând pământul. Fâşii întinse cu cactuşi pereni, plantaţii de manioc defilară tăcute.

Se lăsa un nou amurg. Lumina se topea după pleoapele canioanelor înalte. Batopiles, Osteros, Simforosa defilau, rotindu-se depărtate şi tăcute. Urmaşii vechilor raramuri[28][29]nu se odihneau. Focurile aprinse arătau că minele de cupru nu sfârşiseră munca. Un şuierat gâtuit ca de astm semnaliză apropierea unui pod. Roţile se rostogoliră peste golul râului. Un afluent mărunt se pierdu în urmă.

Îşi zări urmăritorul. Trenul gonea învăluit de răcoarea podişului. Poliţistul se zgribuli în gheretă. A aţipit, dar a fost trezit de sunetele tampoanelor lovite brutal între ele. Trenul frânase pe neaşteptate.

Privi afară. În toate părţile – noapte şi pace. Ascultă ţârâitul greierilor şi fâşâitul bufniţelor. Un semafor le interzicea intrarea în staţie. Se săltă pe acoperiş şi nu-şi mai zări umbra. Ţipătul unei păsări răpitoare sparse noaptea în cioburi. Trenul porni din nou, iar în faţa lui, la prima gheretă, feroviarul cu numele de Luis fredona o melodie a guerilerilor.

Gândul unei răfuieli cu urmăritorul său, pe care îl zărise în spatele său, la trei vagoane distanţă, îl obseda. Se ridică pe marchiza frânei şi privi spre capul trenului. Negură şi scântei zburau în acea noapte – ca dintr-un cuptor al infernului – peste primele vagoane ale garniturii. Familia ce călătorise cu acelaşi tren rămăsese în ultima staţie. Urmăritorul, acoperit cu sombreroul său uriaş, aplecat sub un unghi al curentului, era la o mică distanţă. Colorado sări jos numără vagoanele ce-i treceau prin faţă, se urcă în cuşeta apropiată acestuia. Avu noroc. Frâna era liberă. Cu tot corpul încordat, se căţără pe acoperiş, dar „pelerinul” se deplasase la capătul vagonului şi privea în noapte, spre locul unde ar fi trebuit să fie el. Colorado se târî pe acoperiş şi după puţin timp se găsi la câţiva paşi de el. Înţelese că se pregătea să sară pe celălalt cupeu. Nu mai zăbovi. Ajunse lângă el în momentul când îşi lua avânt. Fără să pregete, îl acostă, împungându-l cu vârful cuţitului în spate.

— Uşurel, mios amigo! Nu-i mare scofală sub roţi, şi fără şiretlicuri de prisos, altfel, închei aici cursa! În timp ce-i vorbea, îi trase pistoalele din coburi. Acum, desfă-ţi centura şi las-o să cadă, uşurel, în spate.

Rivalul său începu să se dezmeticească. În timp ce-şi lepăda cartuşiera, mârâi înveninat de furie:

— N-ai să scapi de mână şefului, vânător de mufete!

— Tacă-ţi gura! Ei, băieţaş, ai prins nas?!

Lovit puternic în tâmplă cu ţeava pistolului, individul se clătină, alunecă, dar, încleştându-se de el, îl trase între vagoane şi numai prezenţa de spirit a lui Colorado îl făcu să se răsucească în aer şi să rămână cu jumătăţile trupurilor pe acoperiş. Celălalt atârna moale după izbitura primită, şi, cu un efort supraomenesc, poliţistul îl ridică pe vagon. Îl întoarse cu faţa în sus şi-l privi. O surpriză. Fără îndoială, era Mac din Blue Town, scăpat de carabina lui Murphy în defileu şi venit în Mexic cu Billy King. Aşa cum i se întâmpla deseori, îşi recapătă rapid luciditatea. Încinse iute centura acestuia în jurul brâului său, apoi, luptându-se cu trupul masiv, îl coborî pe cabina de frână, de aici pe scară, şi la o curbă cu rază mică, când trenul îşi redusese simţitor iuţeala, îl lăsă să buşească în buruian, cântărind ca şocul să nu-i fie fatal. Între a-l interoga acum, ori a se descotorosi de el, alesese ultima soluţie, fiindu-i mai la îndemână.