Capitolul IIIVULTURI ACIUAŢI PE CIOTURI DE PINI

Li s-au cerut hârtiile. Guerilerul, le purică. Apoi padrele le puse întrebări, scrutându-le figurile, dar texanii îi erau pe plac. Vorbeau toţi limpede, cu priviri neprefăcute, deşi nu păreau să fie paznici de cireadă de peste Rio Grande.

— Răzmeriţa voastră nu ne priveşte! vorbi sincer Colorado.

— Judecaţi cu uşurinţă lupta noastră! Voi, cei de peste fluviul cel mare din nord, faceţi afaceri cu ţara mea, dar nu pricepeţi de ce ne batem pentru pământul promis de Juarez!

— Nu-i lesne să desluşim rostul luptelor voastre!

— Voi aţi împins frontiera în continuu în West, iar acum aţi băgat indienii în rezervaţii, cu toate că ei sunt stăpânii de baştină. Ruşinea asta o să vă roşească mult timp obrazul. Ca venetici ai locurilor, aţi vânat băştinaşii deseori ca pe fiare, luându-le pământul cu japca. Să nu-mi spui mie că n-a fost aşa!

— Este drept! Ura împotriva lui Alvala nu împiedică să vă pătrundem, pe îndelete, izvoarele nemulţumirilor. Rânduielile de aici le pricepem mai greu, iar despre trecut sunt multe de zis.

— Aşa-i, s-o lăsăm baltă! Dacă aveţi acelaşi drum, puteţi călări alături de noi să ne ţineţi tovărăşie.

Trecură două ore de când se alipiseră trupei. Colorado călărea alături de comandantul Gaetano, iar Gerry şi Pedro îl încadraseră pe Almadia. Un mare număr dintre insurgenţi erau sărăcăcios îmbrăcaţi, majoritatea purtau cămăşi din bumbac pe deasupra pantalonilor din pânză. Aveau cartuşierele petrecute peste piepturile slabe ori şi le înfăşuraseră peste brâie. Umerii li se aplecau sub poverile traistelor încărcate cu gloanţe ori cu ştiuleţi de porumb. Păstrau în cornuri de vită cuţite făcute din fier de coasă. Paloarea foamei şi a neodihnei li se întipărise pe obraz. Pământul roşu şi uscat al ţinutului îi ardea pe mulţi la tălpi.

Călăreau fără grabă, în aşteptarea bifurcaţiei unde urmau să se despartă. Prin valea pe unde treceau se auzea cântul de luptă al insurgenţilor. Căldura vlăguia puterile, în timp ce râul se târa leneş, înecând sub pânzele-i străvezii pietrele prundişului. O soldadera ducea în braţe un prunc şi cânta alături de bărbatul ei, ce păşea obosit, dus de inerţia marşului, de neodihnă. Unii răzbiţi de sete, rămâneau în urmă să bea apa limpede a râului…

Când oastea zorea pasul să iasă dintr-un defileu, sunetul unei goarne militare comandă salvă de focuri de armă. Căzură destui guerileri din şei. Plumbii culcau laolaltă tălpaşi şi cai, fără alegere. Se iscă nedumerire, panică, vaiete, fioruri de moarte, dar toate fură acoperite de poruncile limpezi ale lui Gaetano. Căzuseră într-o ambuscadă…

Peonul din fruntea oastei, ocolit de coasa morţii, împărţi porunci de luptă şi slobozi plumbi din goana calului. Urmat de călăreţii rămaşi în viaţă, străbătu o distanţă de peste opt sute de yarzi într-un galop furibund, în care s-au prins şi texanii urmăriţi de gloanţe. Calul lui Pedro se poticni izbit de un foc. Un altul, rămas fără stăpân, fu încălecat în mare grabă de peon. Urmă o alergătură sufocantă pentru a da ocol curmăturii…

În defileu, insurgenţii încolţiţi începură să-şi caute locuri de ochit în spatele obstacolelor naturale ori după animalele doborâte de inamic. Sub conducerea lui Sebastiano, unul dintre locotenenţii lui Gaetano, insurgenţii începuseră să tragă cu folos. Pe măsură ce timpul avansa, lupta se înteţea şi aerul se tărca de fum cu miros de pulbere. Sângele soldaţilor şi al insurgenţilor uda din belşug locul…

Răzvrătiţii călări, conduşi de Gaetano, în rândul cărora erau şi texanii, făcuseră ocolul pentru a cădea în spatele soldaţilor. Caii se căţărară anevoie, urcuşul era pieptiş, şi se poticniră în solul pietros. Animalele se încordau zorite de pinteni, rănindu-se deseori de pietrele ascuţite. Au ajuns pe platoul ocupat de militari şi au şarjat într-o sălbatică goană. Culcară mulţi dintre inamicii de pe înălţime. Când soldaţii guvernatorului au înţeles pericolul, era prea târziu. Din ambele părţi porneau împuşcături, iar gloanţele zburau cu bâzâit de bondari. Gaetano lupta curajos. Era ziua lui de izbândă. Fără voia lor, texanii au intrat în bătaia focului. Nu o dată au crezut că le sosise sfârşitul. Au percutat fără grabă, amânând pornirea glonţului ce-şi străpungea victima, dar ţevile armelor li s-au roşit. Mureau din ambele părţi oameni. Între timp, ţăranii din vale porniră la atac, încurajaţi de izbânda celor de sus, ce începuse să se întrevadă. Începură să urce versantul anevoie, ajutaţi de fumul împuşcăturilor…

O trompetă militară sună retragerea. Gaetano tuna întruna porunci, pereţii stâncoşi întorceau ecourile în valea râului iar reuşita bătăliei înclina fără îndoială de partea insurgenţilor. Din piepturile ţăranilor răsunară urale. Mâinile celor înfrânţi s-au înălţat cerând milă învingătorului. Gaetano s-a aruncat în vâltoarea ultimei lupte.

Încleştarea, peste care plutea suflul morţii, se topi curând, ca focul fără aer. Se înstăpâni liniştea. Alături de învingători coborâră în grind şi texanii.

Într-un răgaz, comandantul îşi găsi câteva clipe pentru străini. Fusese rănit la o mână, şi prin pansamentul subţire mustea sângele. Privea trist, nu era în apele lui, dar vocea i se auzea blajină, părintească:

— Prieteni, aţi tras vitejeşte, ca adevăraţii răzvrătiţi! Alăturaţi-vă peonilor, şi am să cer grade pentru voi de la mai-marii mei! În câteva zile vă vin hârtiile c-aţi intrat în oastea mea.

— Ne faci mare cinste, comandante! răspunse după puţină gândire Colorado, dar am venit cu alte treburi în ţara voastră!

— Părintele Almadia are să vă zică pentru ce luptăm prin văgăunile munţilor. El mi-a deschis şi mie capul, continuă Gaetano.

Spre asfinţit îşi terminară datoria faţă de rămăşiţele pământeşti ale morţilor, pe care i-au îngropat pe malul mai înalt al râului. Tabăra se pregăti apoi pentru înnoptare. Lângă un palmier pipernicit, cu frunze hirsute în creştet, un insurgent mânca turtă de manioc, alături de un soldat zgâlţâit de friguri. Un altul îşi spăla capul la râu. Almadia, aşezat pe o piatră, îşi răcorea picioarele într-o undă roşită de sânge, scriind despre lupta ce-a avut loc. O ştafetă de ţărani se pregătea să alerge cu ştirea la ziar. Carele au fost trase într-o parte a văii şi aşezate într-un arc de cerc, iar femeile-soldaţi rămase în viaţă pregătiră bărbaţilor mâncarea în nişte oale mari din aramă cositorită.

În timp ce câţiva cai se tăvăleau pe solul pietros, frecându-şi spinările supte de muşte, astrul nopţii îşi aruncă privirea spre o femeie ce-şi dezmierda bărbatul ostoit de fierbinţeala luptei.

Peste defileu şi peste tabăra presărată cu focuri de bivuac coborî treptat noaptea, ştergând fără grabă tonurile arămii ale crestelor Sierrei Madre şi vegetaţia cuibărită prin văioage. La capetele înguste ale văii, pe muchiile versantului, santinelele vegheau odihna învingătorilor păziţi de câini încolăciţi sub care.

Focurile muriră pe rând, în timp ce râul Perezoso sălta limpede prin meandre şi fierbând pe pietrele prundişului, licăreau în el frunzele lanceolate ale răchitelor ameţite de somn…

Spre zori, vremea s-a stricat. Timpul rece le făcea odihna un calvar. În pragul dimineţii, se auzi goarna lui Bisonte, cu scrâşnetul ei dureros. Cu puţin înainte, muriseră doi insurgenţi. Gaetano, credincios unui obicei de-al său, nu se clintise de la căpătâiul lor. Le veghease ultimele clipe. S-au dat onorurile cuvenite luptătorilor îngropaţi în grind: Şase gloanţe străbătură văzduhul într-o deşartă întrecere…

În defileu era ceaţă, părea că un abur înşelător ca somnul dinaintea morţii se ridică spre înălţimile vecine. Vulturi negri, aciuaţi pe cioturi de pini înnegriţi la soare, aşteptau răbdători plecarea oastei din strungă…

Au părăsit în adăpostul văii o mică tabără de răniţi pe un timp nestatornic şi lăsară câţiva ostaşi să-i ferească pe cei căzuţi în luptă de fiarele podişului.

Pe cei fără scăpare dintre răniţi i-au târât în vârful coastei, lăsându-i pradă corbilor…

Gaetano a mai încercat să-i înduplece pe texani să rămână cu el, dar n-a izbutit. Până la sfârşit, a înţeles că străinii luptau împotriva unor nelegiuiţi ce trebuiau duşi în faţa judecăţii, să-şi ispăşească fărădelegile. Să insiste, ar fi fost de prisos.

Călăreau împreună de o bucată de vreme, stânjeniţi de vântul de miazănoapte, ce sufla neîndurător. El întotdeauna aducea seceta, usca apa râurilor şi a lagunelor, pudra ierburile rare şi pipernicite, frunzele agavelor, mirosind greu a buruiană arsă. Cu foalele lui ucigaşe crăpa pământul argilos, căra spre mare şi spre lagunele de coastă dune de praf, şi le izbea de pomi, de lujerii pământului, de oameni şi de vite, de tufe sărăcăcioase, de case, de tot…

În urma şi în faţa micii oştiri, iscoadele lui Gaetano, înfruntând acel praf nemernic, vegheau la apropierea inamicului.

Se aflau în vecinătatea bifurcaţiei numite Locul-de-adăpare-al-cerbilor. Apoi, ziua a răpus vijelia, iar pentru puţin soarele străluci şi descoperi cupola cerului, dar furia furtunii puse curând din nou stăpânire pe locurile prin care treceau…

— Veţi birui, Gaetano! Noi vă dorim să ajungeţi grabnic la izbândă! spuse Colorado.

— Ne cunoaştem ţelul! Să ni se dea pământul promis de Juarez să-l muncim! Ne trebuie apă să-l udăm, cerem drumuri pietruite să grăbim spre târg cu roadele, şi şcoli, să ne luminăm fiii. Nu râvnim foteluri şi nici nu cerem să ni se dea avuţii. Să le ţină domnii, dar să se uite în ochii noştri, că noi lucrăm pământul, noi îl facem să rodească…

Pe stâncile ce se adunau în depărtare, discul de foc al astrului zilei se arătă anemic, prin norii de praf. Animalele străpungeau vijelia, fire de nisip şi argilă le izbeau ochii. Pe obrazul unui răzvrătit, sudoarea se înfrăţise cu pulberea de pământ. O iscusită mască îi acoperise, nefiresc, sprâncenele, nasul turtit, cu nările mari, mustăţile căzute la colţuri şi gura cărnoasă, părul lung, ce părea albit, făcându-l să semene cu o statuie ecvestră ce călătorise în timp şi sosise acolo, într-o lume nedreaptă ce trebuia schimbată. Părea că simbolizează fiinţele răsculate şi înflăcărate de idealul mult râvnit de a munci pentru ei pământul dăruit autohtonilor de zeii Mexicului, lor, acelora care aşteptaseră Zeul Fericirii între umerii ferăstruiţi ai Sierrelor Madre, ai Munţilor Maicii Domnului: dar în locul lui, al Zeului, veniseră conchistadorii.

Sosi clipa despărţirii. Pe feţele acoperite de linţoliul de lut apărură zâmbete. În firele de nisip din genele multora străfulgerau luminile ochilor croiţi pieziş de străbuni.

— O să vă uităm greu, prieteni!

Apoi rămaseră să privească până ce carele cu coviltire mânate de femeile-soldaţi se topiră pe rând la o cotitură, unde drumul părea invadat de lujerii ţepoşi ai cactaceelor.

Tropotiră cu bidiviii mai departe, biciuiţi de acelaşi vânt. Gândurile le zăboveau la crezul lui Gaetano. Legământul lui Juarez fusese împlinit cât trăise, însă după el s-au schimbat rânduielile ce-au nemulţumit sărăcimea satelor. Voind să îndrepte răul, insurgenţii, ca unul singur, îl urmau pe Gaetano. Ţăranii se răsculaseră pentru pământ, pentru împlinirea promisiunilor făcute de cei care-i trimiseseră la luptă împotriva invadatorilor spanioli, englezi şi francezi, să alunge din Mexic cizma străină, ca ei, autohtonii, să poată stăpâni podişul dintre înălţimile Sierrei. Colorado găsea asemănări între faptele petrecute în Mexic cu ce se întâmplase în ţară la el. Aici, în patria preotului Mexi, latifundiarii se apărau cu legi strâmbe şi cu arme, să-şi sporească moşiile, în dauna ţăranilor. Mulţi mexicani se aruncaseră în grabă pe şeile cailor să-şi caute dreptatea. Existau – ce-i drept – confuzii, unii îşi cumpăneau, singuri adevărul, destui se dedaseră la jaf ori îşi împlineau patimile. Gaetano, însă, dovedise că ştie drumul spre izbândă, o cale nobilă, de luptă, de sacrificiu. Şi dincolo, în România, devenită independentă, ţăranii lipsiţi de pământ luptau în cete prost înarmate, risipite de jandarmii stăpânirii, ori erau întemniţaţi de grofi în numele legilor scrise de mărimi, să li se răcorească frunţile înfierbântate…