Capitolul XVIIDUEL ÎN PRERIE

Distanţa ce-i despărţea de Rio Grande se micşora, înaintară mult pe un podiş asemănător celui texan, spinările muntoase se zăreau mărunte, amestecate cu învălmăşeala norilor. Mai întâlneau ţinuturi presărate de stânci bolovănoase din granit şi copaci piperniciţi. Cactuşii se căţărau peste tot, neînduplecaţi, înfigându-şi rădăcinile în crăpături de piatră. Uitaseră de vegetaţia văilor adânci şi scurte, umbrite de pomi. Avansau în stepa împânzită cu cactacee şi agave şi depăşiră o fâşie de pământ sterp, o margine dintr-un deşert întins.

După două zile de mers, poliţiştii plecară, aşa cum avuseseră ordinul din sat.

Sătenii din Santa Rosalia, la prima răscruce de drumuri urmau să se abată spre un defileu, să treacă în Sonora, unde se aduna o oaste însemnată sub flamura răzvrătitului Gaetano.

— O să-ţi ducem dorul, Luis! Fără tine şi oamenii tăi nu eram aici.

— Noi rămânem datori prietenului Colorado!

Se însera şi poposiră într-un luminiş, unde descoperiră o fâneaţă bogată şi hrană din belşug pentru cai.

— Până dimineaţă, rămâi cu noi, Luis! Pleci pe lumină, amigo!

Pregătiră tabăra, lângă o apă curgătoare învecinată cu stejerişuri, ce intra treptat în stăpânirea amurgului. Printre umbrele frunzişului, arbuşti spinoşi din păducel cu lăstari târâtori adăposteau cuiburi de păsări greoaie de prerie. Gerry şi Pedro au vânat un curcan, din care au făcut friptură.

Nici prizonierii n-au fost daţi uitării. Billy King şi Gunn i-au întâmpinat cu înjurături, iar fostul jude Willy se prefăcu încântat de corectitudinea texanilor.

Au tras la sorţi schimburile de gardă pentru noapte, şi rondul de început al lui Colorado a decurs în linişte. Vântul se înteţise, şi căra un praf argilos peste câmpie. Scâncetele unor pui de râşi părăsiţi de părinţi au tulburat liniştea nopţii, speriind caii.

Dimineaţă, sătenii din Santa Rosalia se urcară în şei şi plecară, urmăriţi de ochii tâlharilor şi de puii de lincşi ce le pândiseră somnul, lăsând în urma lor un legământ: tâlhăriile lui Alvala trebuie pedepsite. Ei vor spune totul lui Gaetano.

Părăsind tabăra, au trecut prin faţa unui arbore fără frunze, asediat de cactuşi în formă de dovlecei acoperiţi cu flori dumnezeieşti, în infinite culori.

La un moment dat, caii începură să fornăie neliniştiţi, şi nu prea târziu, pocnetele mai multor închizătoare de puşti îi atenţionară de o iminentă primejdie. În jur plutea moartea.

— Gerry, îndărăt în pădure! Ne paşte un pericol?!

— În aer dansează Necuratul! încuviinţă şeriful.

Au acţionat cu maximă iuţeală. Au tras vârtos caii de dârlogi, să facă drumul înapoi, dar din mărăcinişurile ce legau pădurea de restul podişului îi ocheau nenumărate arme.

— Fără bravuri! îşi sfătui Colorado tovarăşii, şi rămase în aşteptare, cu mâinile apropiate de plăselele pistoalelor.

— Gringos, fiţi potoliţi! ajunse la ei un glas răguşit, înecat de tuse.

Un trosnet de armă, însoţit de o flacără, şi bluza lui Colorado fu străpunsă de glonţ. Al doilea plumb aruncă pălăria lui Pedro.

Vocea le era cunoscută. Alvala se ridică din spatele unei tufe rămuroase, se arătă înalt şi adus de spate, cum era, – cu ochiul său mai mic, puţin pieziş şi tulbure – cu o cartuşieră nouă petrecută peste sarapele găurit de gloanţe, sub care păstra şi acum pistolul, cu cornul său de bivol, ce-i servea ca teacă de cuţit.

Puse Coltul în cobur şi îşi perie cu măturica praful imaginar de pe sarape.

— Gringos, pentru ce dracu târâţi cu de-a sila pe seńores?

Gerry se mânie că sunt făcuţi din nou venetici, vru să-i răspundă cum s-ar fi cuvenit, dar surpriza îi înecă glasul. Din spatele a două tufişuri se arătară Parras şi Tamayo, temnicerul din Chaparros.

— Ei, Cribar, Piojo, Madera, uşuraţi de arme pe gringos! Apoi scoateţi brăţările de la seńores! Parras, ţi-a venit inima la loc?

Comisarul se furişă ca o cobră printre oamenii lui Alvala, scoase cheile cătuşelor de la texani, şi le luă Colturile şi carabinele. Cribar l-a ajutat să adune armele, dar nu pierdu prilejul să-l lovească peste umăr pe Colorado cu patul unei puşti, dezechilibrându-l pe cal.

— Ţine-ţi mâna acasă, Cribar, altfel, schimbăm foaia! Va fi al tău într-o bună zi numai dacă meriţi acest dar al lui Alvala!

Povaţa lui Alvala sosise târziu. Billy King, primul eliberat, smulse pistolul lui Parras din toc şi trase în Colorado. Ura ce-i fierbea în sânge, cătuşele atunci scoase i-au făcut mâna nesigură. Poliţistul se aruncă de pe cal. Când atinse pământul, Billy mai apăsă pe trăgaci. Pedro, plutind pe linia focului, îl acoperi cu corpul său pe marshall, dar glonţul îl lovi pe el în piept, roşindu-i cămaşa.

Trosni o altă armă de foc. Coltul din mâna lui Billy King zbură azvârlit de plumbul lui Alvala. Glasul tâlharului preveni:

— Gringos sunt ai mei! Aveţi leşie în ţeste? Vegheaţi la ăştia!

În acest timp, Colorado şi Gerry, sfidând pistoalele bandiţilor, încercară fără izbândă să stăvilească hemoragia lui Pedro.

— Necazul tău a străbătut Chihuahua, dar sticleţii sunt ai mei şi ai vărului Moreira! vorbi Parras cu glas dulceag, încercând să-i linguşească. Aşa ne-a fost înţelegerea, Alvala!

— Şi acum, pesos! Parras! Bani bătuţi în metal preţios, ca învoială! – se grăbi tâlharul să-şi primească răsplata cuvenită.

Comisarul trase afară din coburul şeii o pungă doldora cu monezi din aur şi argint, deschizându-i agale baierele şi i-o aruncă în mână după ce schimbase nişte priviri cu Moreira.

— Vărul meu îşi plăteşte cuvântul ca un rege, Alvala! Capul bandei deşertă săculeţul din piele în sombreroul său negru, trecându-şi degetele prin metal, şi-i ascultă sunetul subţire, apoi răsturnă monezile la loc. Un rânjet de avar îi urâţise faţa.

— N-a fost tocmeala pe atât! Îţi râzi de mine, Parras!

— Nici un peso în plus, Alvala! Pe deasupra, îmi porţi recunoştinţă. Nu o dată mi-am astupat urechile să fac poteră, să-ţi iau urma!

— Baţi câmpii, comisare! Cu ce-ai dat, nu îngrop un caiman! Darmite trei copoi texani ce-i puneau, vărului Moreira frânghia de gât! Şi pielea ta, Parras, cântăreşte greu în aur! Dar aici nu face nici cât una de coiot! Hai, mai scoate, nu te calici la câţiva gologani! Tu eşti poliţai cum sunt eu părinte!

— S-o sfârşim, Alvala! Mă aşteaptă un comisar în Sonora! Ştie că te urmăresc, şi dacă nu apar te va căuta şi-n gaură de şarpe!

— Ai fierbinţeli, Parras! Vreau plata pentru mexican, că-l pierd pentru recompensă, başca pentru munca mea!

— Învoiala a fost ca sticleţii texani să rămână ca ostateci vărului meu Moreira. Aşa că noi suportăm pierderea mexicanului.

— Prostii! Gringos sunt ai mei! Am o răfuială veche cu ei! Plăteşte-mi paguba, altfel vă iau caii şi mergeţi pe jos.

Comisarul, înţelegându-se dintr-o privire cu Moreira, i-a mai dat o nouă taşcă cu monezi, pe care o scoase de sub veston.

— Catârul este al meu, comisare! – înfipse Coltul în pieptul lui Billy King, care apucase frâul. Joacă prin pânza sacului flăcările Diavolului. Avutul copoilor îmi aparţine, rânji, neluând în seamă furia lui Moreira. Armele mi le lăsaţi! Şi nu uitaţi vorba asta! Să nu vă ţineţi după noi, comisare! Dacă-mi mai răposează un ostatic, vă atârn cu capul în jos, de frânghii, să vă roadă coioţii obrajii!

Au rămas cu armele în mâini până ce Parras dispăru cu acoliţii săi. Billy King spumega de furie. Alvala îşi călcase vorba!

În tabăra bandei se făceau socoteli privitor la viaţa lui Pedro. Mai toţi erau de părere să fie împuşcat, texanii să-i sape groapa, alegându-se un loc ce ocolea drumeagul.

— Arunci o haraba de argint pe râpă, Alvala, îi întinse momeala Colorado. Prietenul meu valorează însutit greutatea lui în argint. Păcat pentru asemenea pierdere. Nu-l lăsaţi să moară!

Tâlharii ciuliră urechile. Alvala împinse pistolul lui Cribar.

— Spui gogoşi. Şeful eşti tu, Colorado!

— N-ai decât să-l cureţi! El singur cunoaşte locul argintului.

— Te joci cu focul! Omul este un poliţist mărunt.

— Pedro este în mâna ta, dar fii atent! Lăsându-l în viaţă, îţi bagă o haraba de metal alb în buzunar. Bănetul zace pe patul apei din Canionul Negru. Numai el ştie locul comorii!

— Propui o afacere! Mexicanul în locul argintului?!

— Chiar aşa, Alvala!

— Ce zălog pui în schimb?

— Capetele noastre!

Între timp, Alvala descărcase catârul. Uimirea şi-o ascunse iscusit. Aşteptase acest vicleşug al texanilor. Găsi fân, muniţie, un lingou de argint curat şi un săculeţ cu monedă în aur. Peste toate – un pachet cu bancnote mexicane fabricate în Texas.

— Scot glontele, Alvala?

— Mi-aţi tras şi mie cacealmaua, gringo! Mi-o plăteşti tu dacă nu-mi spui unde păstraţi banii luaţi de la Moreira! Vă jupoi de vii!

— Au luat drumul Texasului în cutii de fier păzite de soldaţi.

— Şi cu banii mexicani, făcuţi de Moreira la voi? Aveţi aici o probă, un pachet! Cu ăia ce-aţi făcut, Stevens?

— I-am trimis la Mexico City, Alvala, să aprindă focul cu ei!

— Sunteţi iuţi la faptă şi şireţi! Dar mai schimbăm noi câteva vorbe de treaba asta, după Quemartlan!

— Îl doctoricesc, Alvala?

— Ai cinci minute, gringo, cu nisiparniţa în mână!

— Vreau un cuţit ca briciul! Şi tescovină tare!

Colorado spălă locul cu rachiu, îndepărtă sângele, în timp ce şeriful ardea fierul. Pe gâtul lui Pedro turnă aproape un litru, să îndure mai uşor operaţia. Ajutorul de şerif privea încrezător la Colorado ce-şi rupsese cămaşa în feşe, pentru bandajat.

— Ţin-te bine, amigo!

Vârî cuţitul în rană pe urmele glonţului, dar nu-l ajunse. Pedro nu clipi. Cribar zgâria pe un cartuş numele Pedro. Ajunsese la litera „d”. Figura rănitului devenise pământie.

— Iartă-mă, Pedro! Mă rog pentru tine să am noroc şi lărgi puţin rana.

Ajunse sub proiectil cu vârful tăios, şi-l dislocă. Totul nu durase mai mult de două minute, dar părea că s-au scurs ore. Fruntea ajutorului de şerif se brobonase, respira întretăiat, o grimasă de durere i se săpase pe obraz. Texanul turnă în rană tescovină şi un suc de buruieni atunci frământate, primite de la Payata. Tâlharii jucau un şeptic. Numai Alvala urmărise interesat îndeletnicirea lui Colorado.

— Nu eşti prost, Stevens! Dacă şi argintul există, mă faci om!

— Pedro te-a şi făcut, Alvala! O haraba de metal alb!

— Copoiule, să ştii că ţi-l iei pe cap! Tu-l cari la Quemartlan! îi faci o năsălie din nuiele, aşa ai să-l duci mai bine. Pe cal nu se poate ţine atâtea zile. Dacă mâine este negru la obraz, îl împuşc…

— Nu-ţi va părea rău, Alvala! Pedro va trăi şi te face bogat! Şi-ar mai fi şi ai noştri din Mexico City care ar da câţiva dolari pentru noi.

— Asta ar fi bine pentru toţi, dar mai mult pentru voi!

— În Quemartlan, Pedro va intra în şa, Alvala!

— La treabă, străine! Faceţi-i târlia. Până-mi mestec tutunul, să fim în şei. Să fie trainică, să nu-l înşiraţi pe drum, rânji Alvala.

După o jumătate de oră, targa era gata, Colorado şi Gerry o meşteşugiseră, după procedeul indienilor Yuma. Alvala zâmbea.

— V-aţi dovedit şi aici pricepuţi. O sanie ca asta, nici cel mai destoinic împletitor indian nu izbutea s-o facă. Păcat că nu eşti dintre oamenii mei, te numeam mâna mea dreaptă, Stevens!

— Eşti mărinimos, Alvala, dar meseriile noastre se bat cap în cap.

— Nu-ţi cunoşti interesele, străine! Eşti în puterea mea. Un semn dacă fac, eşti mort!

Colorado îi ocoli privirea. Acoliţii erau în picioare, armele le aveau pregătite, dar dezlegarea n-a venit, Cribar ridicase piedica.

— Stevens, ne oprim cu trăncăneala aici! Am pierdut mult în viaţă, aşa că pot da cu piciorul la argintul tău. Am înfricoşat Opunta, Guadavas, Opodepe. Norod de nu puteai arunca un ac a ieşit la porţi să-l vadă pe Felipe Sergio Antonio Alvala! Ziceam că-s de-ai lui Juarez! Cordura ăsta a fost ca o apă liniştită ce-a săpat adânc. El şi cei din satul ăla nenorocit! Să-ţi intre bine în cap. Puiul lui Cordura trăieşte cât are să-mi fie de folos! La drum, veneticilor! Până la Quemartlan îmi sunteţi ostatici, apoi mă duceţi la argint! Aţi înţeles? Mi-ai rărit oamenii, băiete! În Santa Rosalia mi-ai trântit la pământ trei! Aţi coborât şi ţăranii din funii! După ce iau argintul te căsăpesc!

— Până atunci, hai la Quemartlan, Alvala! Pe drum, poate ne înţelegem! Eşti om de afaceri şi văd că te pricepi să le conduci ca nimeni altul pe podişul mexican!

A doua zi, şeful tâlharilor se apropie călare de Colorado. Un gând nu-i dădea pace. Îşi făcea de lucru cu pistoalele, le verifica încărcătura, apoi, dintr-o dată, îi vorbi:

— Este că te-ar storci Cribar dacă l-aş lăsa s-o facă?

— În Mexic s-aude c-ar trage fără egal Cribar!

— Este plămădit din iad şi praf de puşcă străine! Tu eşti dintre pistolarii valoroşi? De tine n-ai zis nimic! Spune ceva!

— Îmi ieşise vorba că eram cel mai iute la tras cu pistolul!

— Numai să te fi păstrat, gringo. Podişul ăsta îţi înmoaie mâna!

Colorado tăcu. Vorbele au fost schimbate cu voce scăzută. Alvala arăta nehotărât. Cercetă cum era aşezat Pedro pe târlie şi nu-l văzu pe Cribar apropiindu-se de ei. Un gând îl neliniştea pe Alvala.

— N-ai fost limpede deloc! Poţi să-l culci în ţărână?

— Hotărăşte ziua când să mă măsor cu el! Deşi n-am chef să-mi joc capul ca să-ţi distrezi tu oamenii! Plumbii încheie iute răbojurile vieţii. Şi eu, şi Cribar putem fi neîntrecuţi, dar judecata o face numai pistolul, Alvala!

Grupul, având în frunte pe Alvala, urca podişul spre Quemartlan. Înaintară mult în nordul platoului. Trecură câteva zile, iar texanii vegheau târlia să înlăture pe cât posibil poticnelile. Tocmai intrară pe un tăpşan, şi poliţiştii se sfătuiau:

— Viaţa lui Pedro pare să fie în afară de pericol, Gerry!

— Până la Quemartlan mai sunt o groază de zile, Colorado! Ai făcut bine că le-ai dat ideea că ar plăti răscumpărarea consulul.

— Numai să nu dea Billy King mai mult între timp, şerifule!

— Alvala nu vrea să-i piardă pe Carlos şi Zagal! E limpede!

— Dacă se reface Pedro, încercăm să evadăm, amigo!

— De-ar veni clipa asta mai iute! Alvala ţine să duelezi!

— Adevărat, Gerry? Vrei să mă bat cu Cribar?

— Nu-i uşor să-ţi răspund pe loc. Trebuie să chibzuiesc. Treaba nu-i atât de simplă!

— Un şerif gândeşte iute, Mulligan! Vreau să-ţi cunosc părerea.

— Eu aş lăsa lucrurile astea baltă! Povestea îmi displace.

Ajutorul de şerif ceru apă, obrajii nu-i mai ardeau. Starea sănătăţii se îmbunătăţea. Drumul era hârtopat, presărat cu bolovani greu de ocolit. Rănitul mai suferea, scăpa fără voie câte-un geamăt, rana i se închidea greu, cu toate leacurile lui Payata. Deseori, se aplecau în mersul potrivit al cailor şi-i dădeau să bea un suc de buruieni.

Era prima zi când nu-l mai scuturau frigurile rele ce-l zgâlţâiseră din ziua rănirii lui. Opriră pentru prânzit. Colorado izbuti să-l înduplece să mestece carne uscată de bivol, să bea apă şi să ronţăie măduvă de trestie-de-zahăr. Refacerea lui grabnică hotăra soarta tuturor. Evadarea depindea în primul rând de Pedro.

Era miez de noapte, iar de pază făcea Cribar. Bandiţii dormeau iepureşte, fiecare unde şi-a aşternut. Chervanul împovărat cu argint îi obseda pe toţi. Şi în vis călăreau în jurul târliei, suspectându-l pe ajutor să nu-şi ia zborul. Străbătuseră pământuri încinse de soare, cu crăpături căscate în el; făcând parte din Deşertul Altarului, în care picioarele cailor se afundau des. Rar puteau înainta la trap. A doua zi, Alvala hotărâse ca Pedro să încalece. Şeful bandei citise pe faţa convalescentului că se întremase. Acum, dormea legat în funii, de teamă să nu evadeze, Cribar era de strajă, arăta stăpânit de demoni. Tocmai venise la rănit, şi în drum călcă înadins peste mâna lui Colorado, zdrelindu-i pielea sub potcoavă.

— Să te ia dracu, pui de căţea! îmi încurci mersul!

— Latri la lună! N-am chef de tine acum!

— Vorbeşti urât şi te costă! Am să-ţi rup os cu os!

— Mescalul ţi-a dat vocea asta, Cribar! Lasă-mă să dorm!

Au mai trecut două ceasuri. După provocarea lui Cribar, Colorado nu îndrăznea să se culce. Pedro nu dormea nici el, dar spre sfârşitul veghii, Cribar, trecând prin imediata lor apropiere, îşi repezi cizma în obrazul poliţistului. Lovitura nu şi-a atins ţinta, Colorado veghea, în avânt, Cribar se dezechilibră, se recumpăni greu, faptul îl întărâtă, şi se aruncă asupra lui, ţinând în mâini un capăt de frânghie, cu care încercă să-l sugrume! Făcu un efort, îndepărtă sfoara, şi-l lovi cu genunchii strânşi în abdomen. Cribar era beat, mirosul alcoolului îi duhni în faţă, părea că se găseşte într-un prag al nebuniei. Scoase pistolul, însă Piojo se aruncă asupra lui. În cădere, glontele plecă din ţeavă. Alvala, trezit de larma focului, ieşise în prag, cu armele în mână.

— Străinul a aruncat paie pe foc, şefule. Am auzit cum l-a blagoslovit pe Cribar. Să se măsoare pe lumină cu pistoalele.

Şeful bandei făcu un semn lui Piojo şi Cribar să intre în cortul său, unde ţinură un sfat, ce a durat destul.

— Seńor Colorado se joacă cu viaţa! îi impută ajutorul de şerif.

— N-ar fi pentru prima şi ultima oară, amigo!

— De învingeţi, vă atârnă în funie!

— Am să trăiesc s-o văd şi p-asta!

— Cumpăniţi cu multă judecată fiecare fleac! Dar pentru duelul cu Cribar luaţi lucrurile prea uşor! Inima-mi zice că va fi rău!

— Înţelege, amigo! Alvala vrea duelul! Nu-l pot opri!

— Şi dacă-l dovediţi, şi dacă nu-l dovediţi, n-o să fie bine!

Colorado n-a mai avut vreme să-i răspundă.

— Să mergem la stăpân! îl smuci de braţ, pe texan, Perro.

Oamenii lui Alvala auziseră de iancheu, îl văzuseră ce poate, îl ştiau şi pe Cribar. Un duel le pria. Cu al lor aveau multe răfuieli; le ciupea din soldă, le oprea din împărţeală, greşea înadins, dar era de-al casei, pe când texanul…

— Fie, frăţioare! Mâine zburaţi-vă creierii! Ţie, Stevens, îi vorbi mieros texanului, ca un jude, îţi dau un glonte, iar lui Cribar, că este de-al meu, îi vâr la nimereală trei plumbi în butoi. La noapte fac de pază Piojo şi Perro. Îl păziţi voi!

— De Cribar ăsta s-au auzit multe lucruri în Arizona! Nu trage deloc rău! îl nelinişti Colorado pe Gerry, înainte ca el să cadă într-un somn adânc.

Era o dimineaţă răcoroasă. Bandiţii fierbeau cafeaua în ibrice soioase la focul de bivuac. Au scos cutii de conserve, fâşii de slănină afumată şi pesmeţi. În ţepuşe sfârâiră bucăţi de carne de cal purtate sub şei. Mâncară pe săturate. Ora fixată se apropia.

Pedro se întremase.

— Arăţi a-ntâia, amigo! Vorba lui Gerry: te vindeci curând!

— M-aţi tras afară din groapă, mă simt ca un nou-născut!

— Mai ai nevoie de câteva zile! După care încercăm să fugim! Încă un bob zăbavă, prietene!

— Te baţi în duel cu Cribar, şi n-ar trebui! El are trei gloanţe.

— Aşa se pare! Am tras o carte proastă, dar acum nu mai am încotro! Trebuie să-i fac pofta acestui Alvala!

— V-aţi gândit cum să-l doborâţi c-un singur glonţ?

— Mi-am jurat să nu-mi las pielea în podişul Mexican, dar nu depinde numai de mine, amigo! Cât despre cum să-l dobor, asta n-o ştiu!

— Alvala vrea să ne lichideze fără să supere autorităţile!

— În cotlonul ăsta nevăzut de lege, el este stăpân!

— Dacă Billy King a plătit pentru noi şi alt aur, seńor?!

— S-ar putea să ai dreptate, dar nu mi-ar plăcea deloc.

— Presimt că acest duel va aduce un sfârşit negru.

— Sper să nu ghiceşti ca Marele Vraci Comanş!

— Dacă Alvala vrea să scape de Cribar?

— Şi aşa ceva se poate, dar numai pistolul şi cerul decid cine rămâne după duel!

— Bănuiţi unde vă pune glonţul?

— După înfruntare, am să-ţi povestesc!

Vocea lui Alvala i-a întrerupt. Colorado terminase să-i bandajeze pieptul, îi mai turnase din leac peste rană şi plecă, somat de Piojo, ce-l păzea, stându-i postat în spate.

În cortul banditului erau mulţi ciraci. Cribar îl privea duşmănos. În timp ce Alvala aruncase pe pământ armele, Madera începu să-i povestească lui Colorado cum va fi împuşcat, drept între ochi.

— Să nu cârtiţi că bătaia n-a fost cinstită, gringo! Ai un cartuş şi o să vă bateţi cu pistoalele voastre! Vă mai întreb, poate noaptea v-a răcorit ţestele! V-aţi răzgândit?

— Dacă şi Cribar vrea, eu las baltă duelul ăsta!

Privirea saşie a celuilalt înjunghia. Socotea cu siguranţă că texanul nu-i poate scăpa. În văgăuna unde înnoptaseră, credea că-i va îngropa faima celui de la nord de Rio Grande. Scăpă vorbele flegmatic:

— Am să-l găuresc precis şi te iert de pariu, capo!

— Însă pierd schimbul şi recompensa, băiete! Dar te iubesc prea mult. Texanul este al tău! Curăţă-l în felul în care l-ai lichidat pe Joe din Nebraska! Acelaşi soare este şi astăzi pe cer! îi făcu un semn.

Cribar şi Colorado s-au aşezat spate-n spate şi străbătură preria în direcţii opuse. Gerry îi văzu pe cei doi la douăzeci de paşi. În acel moment, se rostogoli un nor deasupra păşunii.

Colorado terminase numărarea paşilor şi se întoarse. Gerry îl văzu aşteptând semnalul cu picioarele puţin depărtate şi coatele arcuite spre spate. Ştia că prietenul său avea acum toţi muşchii încordaţi ca un arc, atenţia fiindu-i concentrată la plăseaua pistolului, ce trebuia scos fulgerător. Tâlharul îi jurase moarte mai de mult, încă din sat, iar el, Colorado, se apăra într-o luptă absurdă, aproape fără sorţi de izbândă. Nici bandiţii nu-şi aminteau să mai fi aranjat Alvala o asemenea bătaie. Povaţa şefului dată lui Cribar, se părea că va reduce orice şansă poliţistului, şi asta le surâdea până la urmă…

Fibrele întregului corp al texanului vibrau sub aparenta nemişcare. O concentrare pe care numai apropierea morţii i-o dădea, îl ajuta să pătrundă gândurile adversarului. Pupilele i se micşorară, iar privirea-i pătrunzătoare pândea printre liniile încremenite ale pleoapelor respiraţia tâlharului. Întreaga-i voinţă i se aduna, în aşteptarea clipei fatale ce hotăra viaţa lui şi a tovarăşilor săi.

Cribar îşi alesese un loc neted sub umbra alambicată a unui cactus candelabru, ce-l făcea mai puţin vizibil. Acolo îşi înfipsese tocurile în pământ, mărindu-şi stabilitatea, îşi umflă pieptul, inspiră îndelung pentru domolirea inimii. Pistolul şi-l pregătise pentru mâna stângă. Momentul se apropia. Îl tortura însă un gând: Cum îl terminase pe Joe din Nebraska?! Cu coada ochiului aştepta semnul lui Alvala.

Niciunul dintre adversari nu se gândea că va trage al doilea. Fiecare pândea clipa când cartuşul său trebuia să iasă primul. Nu s-a găsit nimeni, niciodată, să-l sfătuiască pe Colorado cum să învingă. Fiecare confruntare, nedorită, de acest fel, se deosebea de cea dinainte. Lăsă şi acum totul pe inegalabila lui iuţeală la tras, în care credea şi căreia i se încredinţa.

Semnalul se auzi, şi în aceeaşi clipită şi-au smuls pistoalele din coburi. Spre uimirea celor ce asistau, poliţistul se aruncase fulgerător în iarbă, timp în care-şi căutase cartuşul, percutând de cinci ori la rând cu iuţeala fulgerului, scurtând cursa percutorului cu mâna liberă. Pistolul lui Cribar în acest timp bubui de două ori. În cădere, poliţistul se rotise, iar când atinse pământul, în fine, glonţul lui alergă înaintea celui de-al treilea, tras de Cribar.

Colorado era cu obrazul în ţărână, scuturat de un fior. Alvala nu jucase cinstit. Adversarului său îi aşezase la rând trei cartuşe.

Cribar căzuse încovrigat, dar rămase sprijinit într-un genunchi, cu arma în mână. Spre uluirea asistenţei, texanul se ridică în picioare, înalt cât era, cu obrazul senin, pe care nu tresărea nici un muşchi şi privea la fumul albăstrui rămas pe ţeava ce nu-l trădase.

În acel moment, Cribar făcu un efort supraomenesc, ridică pistolul, fixă fără greş cătarea, trase de două ori, dar mâna îi căzu, şi plumbul, ultimul, fluieră pe lângă tâmpla lui Colorado. Se prăbuşi în iarbă, fără viaţă.

Cu acelaşi pas negrăbit, neîntrerupt nici când plumbii celuilalt bubuiseră, poliţistul ajunse la Cribar, vârî botul cizmei sub el îl răsturnă cu faţa spre cerul înseninat, şi putu vedea cum mâinile lui Cribar se chirciseră, iar unghiile i se învineţeau. Pe piepţii cămăşii i se întindea o pată de sânge.

Colorado îşi continuă drumul, pândit de pistoalele celorlalţi. Ajuns la Alvala, îi înmână arma. Tartorele era cuprins de cleştii durerii, frânt de mijloc. Madera şi Piojo îi înfipseră învingătorului Colturile în coaste şi aşteptau răspunsul ce întârzia.

Banditul îşi reveni, le făcu semn să aibă răbdare şi, ajuns la Cribar, îi smulse arma, deşertându-şi în palmă ultimele cartuşe. Îl buzunări şi trase afară un teanc de hârtii de bancă mexicane şi unele de dincolo de Rio Grande. Ochii de bandiţi domoliţi de flăcările răzbunării, acum se rostogoleau lacomi. Cribar era un mort bogat.

— Cu cel din Nebraska, inventat de mine, te-am zăpăcit bine, tăunule! îşi râse în barbă Alvala. D-asta nu puteţi să fiţi voi şefi!

Soarele, martor la izbânda texanului, se cocoţase, într-o coastă a văzduhului, scăldând cu neprihănită lumină cactusul candelabru la rădăcina căruia se sfârşise tâlharul. Tensiunea crescuse printre ciraci.

Fu adâncită o groapă de către ianchei, cu lamele cuţitelor, nu prea adâncă, iar la sfârşit au mai fost îmboldiţi să sape alte trei. Alvala, reîntors la cortul său arăta ca scos din minţi. Spumega:

— Cribar a trădat de două ori! A mierlit ca un pui de găinuşă! Avea şase gloanţe la el, iar copoiul numai unul! Banii îi împărţim între noi. Îl vârâm numai la un cot adâncime, c-a fost un Iscariot! Mi-a călcat porunca. A luat bani de la Moreira, care ne paşte urmele şi cu care s-a întâlnit noaptea fugind din tabără, iar cel de pază l-a lăsat. Mai avem vânzători printre noi!

— Pentru asta se cuvine să moară şi văcarii! rânji Madera.

— Alvala are ultimul cuvânt, sugeră Piojo. El este capul nostru. Să-l lăsăm mai întâi să-i treacă durerea, şi la urmă sfârşim cu ei…