Capitolul XVIIIPRÂNZUL LUI AMARRO

Zi arsă de soare, cu praf şi zăduf. Pomii aliniaţi în faţa gheretei staţiei lâncezeau. Peronul, purtând amprenta lăzilor târşite, din care se scurgeau zemuirile de peşte şi de tomate fierte de căldură, era bântuit de muşte mari, verzui şi lipicioase. Felinarele din gară dormitau apatice şi fumurii. Pe ochii urduroşi ai câinelui impiegatului bâzâiau gângăniile. Staţia se vădea pleoştită în mijlocul câmpului. Târguşorul vecin, spre care şerpuia un drum rău, tremura în arşiţă. Un pui de mexican mesteca fructe verzi, strepezindu-şi dinţii. În încăperea de lucru a slujbaşului, cutreiera zăpuşeala. Aceleaşi insecte hămesite târcoleau pachetul lui Amarro. Orătania picnită de boală, tăiată când încă s-a mai scurs sângele din ea, acum rumenită la foc, şi turta din făină de mălai răspândeau un miros ademenitor. Amarro venise cu bucate alese. Telegraful îi bătuse pe bandă o încâlcitură de linii şi puncte. Era vorba de o întârziere a trenului aşteptat. Mai sus de haltă, linia a fost smulsă de pe traverse de insurgenţi. Garnitura mai zăbovea. Impiegatul îşi sprijini ochelarii pe nas, mai citi banda. Urma să fie linişte un timp. Dar cât? Asta nu mai ştia nimeni. Nici din partea cealaltă nu puteau trece trenuri, că era o singură cale, şi gara vecină era cu multe şine, aveau unde staţiona.

— N-are pentru ce să mă doară capul! Leafa merge la gară, chiar când nu-s garnituri!

Ciego, câinele, l-a auzit, a lătrat. Parcă i-a dat dreptate.

— Avem odihnă, Ciego! S-a fărâmat calea, prietene! Ce zici d-asta?

Câinele căscă plictisit, ridicându-se în două picioare pe masă. Îşi scutură capul de muşte, dar insectele nu se clintiră. La un moment dat, deveni atent la altceva, ciuli urechile, dar totul fusese o părere.

Căldura îl cocea pe Amarro. Gărarul îşi aminti de un lucru şi zăbovi puţin la pompa cu apă, unde se clăti pe mâini. Piciul pitit în buruian o zbughi cu nădragii în vine, ştiindu-l aspru cu cei de o vârstă cu el. Dar omul în etate îl uită şi privi liniile staţiei. Ciuperca şinei abia se zărea dintre rugii sălbatici. Macazul îl unsese, semnalele de acces în staţie fuseseră uitate pe „intrare”, iar acarii dormeau în legea lor. Fluierul locomotivei îi trezea, cât şi lătratul câinelui când alerga după trenuri, să muşte din roţi.

— Ciego, hai să ne ospătăm! îl bătu prieteneşte pe spate.

Patrupedul devenit în timpul anilor un fel de camarad de serviciu se bucură şi lovi cu coada lui lăţoasă tocul uşii.

— Dar stai, să vedem întâi ce mai este în gară.

Îşi scoase capul prin crăpătura uşii, apoi ieşiră amândoi. Câinele scheună, prelungirile stăpânului de această dată le suporta greu.

Reintrară în biroul afumat de lampa cu ulei. Tovarăşul de singurătate se aşeză pe burtă, aşteptă cu botul pe labe. În lemnul duşumelei, animalul auzi tropot înfundat de copite ce răneau pământul. Scheună, se ridică, ceru parcă voie pentru o amânare a mesei, voia să iasă de acolo, dar Amarro îşi despături fără grabă merindele. Dădu din coada-i lăţoasă, ridicându-şi neliniştit ochii îmbătrâniţi spre găina ce juca în ceaţă, chelălăi auzind mai bine ropotul depărtat al cailor, în vreme ce Amarro ofta împăcat. Femeia îi legase cu rafie ceapa verde şi mai multe fire de usturoi, iar alături adăsta bucata de brânză proaspătă. Şistarul era umplut cu apă atunci scoasă din puţ, iar mirosul fripturii se răspândi în încăpere. Dulăul îşi muta des privirile de la ştergar la uşă. Nu mai răbdă, ridică pe masă labele, dar fu suduit. Era de fapt paznicul staţiei, ţinea de urât la toţi impiegaţii, lătra noaptea când se apropiau de linii fiarele sălbatice. Amarro rupse pasărea în două, animalul pofticios se linguşi, târându-se cerşetor pe burtă. Îşi şterse botul cu limba lui vânătă, încărcată, lătră dogit, cu ochii fascinaţi spre porţia lui mult aşteptată. I se aruncă târtiţa, o ajunse când atinse podeaua, o hălpăi, apoi hămăi nervos, auzind tropote înfundate de cai. Icniturile în pământ se desluşiră, drumul fiind izbit de potcoave învăţate pe potecile proaste, ropotul slăbi într-un mers de trap, înlocuit apoi cu pasul de voie, pietre de terasament scrâşniră sub fierul copitelor. Ciego prinse fornăiturile bidiviilor, le auzi şi stăpânul, care din prag numără călăreţii, cântărindu-i cu uitătura omului trăit lângă trenuri: adunătură de scursuri! Păli. Treburile arătau necurate şi se mai puteau smoli în cazanul Diavolului. Îi văzu suind peronul întărit de pavele din lemn rotund.

Amarro îşi căută cu gândul sineaţa, dar pofta îi fugi. Ajunse la povaţa că puşca lui cu cremene nu i-ar fi ajutat, era un fulg în faţa armelor tâlharilor. Nu arăta bine haita de bandiţi! Nu văzuse atât de numeroşi călăreţi în faţa biroului de pe timpul lui Maximilian, când francezii trecuseră prin gară ca o vijelie, urmăriţi de Juarez. Doi descălecară, ţinând mâinile pe pistoale, dispreţuindu-l cu privirile pe sub sombrerouri. Îi cântări: „Mutre nelegiuite şi fioroase, hoţi de drumul mare sadea!”

Câinele mârâi, înteţindu-şi lătratul, şi văzând o umbră ce se apropia de stăpân, se azvârli asupra agresorului. Piojo trase, animalul se frânse şi căzu într-un spasm de moarte. Alvala scuipă.

Impiegatul staţiei păli, se aplecă şi ridică capul câinelui, străpuns de glonţ. Era cald, moale, fără viaţă. Dacă-i era ursit să moară şi el, unul dintre cei şapte fii îl va răzbuna!

— Piojo, glontele costă pesos! Pistolul se ţine cu cheltuială. Nu strica un glonţ de 45 pentru o piele de câine! Gărare, hai să intrăm în casa ta! Eu sunt milos, nu-s hain, ca Piojo!

Trecură toţi trei prin perdeaua din fâşii rupte din ziare. Aici, privirile le luciră, mirosul păsării le-a înfipt un cui în stomacuri.

— Trăieşti pe picior mare, feroviare! Duci viaţă de hidalg! Ce bine este să stai lângă fustele muierilor! Eşti mare domn! Să mă ia prima sfântă din călindar, dacă n-ai muiere de ispravă! Ia să prânzim, Piojo! Ăsta ne-a chemat la masă! Nici brânza nu-i de lepădat! Iar găina ţi se topeşte în gură! Vâră în burdihan, Piojo! Am mâncat atâta porumb crud, că acum o să începem să nechezăm!

— Capo, ca pe timpurile cele bune!

— Ce nume porţi, amice? Eşti ţăran get-beget de la coada vacii?

— Miguel Amarro, seńor comandant!

— Măţăraia asta se-nvârteşte? arătă banditul teleimprimatorul.

— E-n stare de mers şi zi, şi noapte, şi iarna, şi vara, şi când afară trăsneşte, şi când te cloceşti de căldură, şi când…

— Taci, că te-mpuşc, gărare! Tu să-mi răspunzi la vorbă! Ce tren ai acum? Şi fii atent la vorbă. La prima minciună eşti mort!

— Nu mai vine de sămânţă! Linia-i zobită în vale, şi trenurile vor sta până o pune la loc.

— Nu-s prea învăţat, dar pare scris aici ceva, arătă Alvala panglica de hârtie cu liniile şi punctele alfabetului Morse.

— Manipulatorul transmite orice spusă, orice cifră, în orice limbă. Poţi scrie cu el cântece, chiar poezii. Staţi să vă arăt!

— Atunci, smângăleşte nişte vorbe de la mine, auzi? Să ajungă în capitală. Dar să scrii ce-ţi zic eu, altfel… îl prinse subit de piepţii cămăşii şi-l ridică de la podele. Dacă trăncăneşti de la tine măcar o palavră, îţi împuşc fiecare deşt în parte, de te fac ciung. Şi te dă ăştia afară de la gară! Bagă la cap ce-ţi zic!

Amarro fu lăsat pe duşumea şi-şi vârî la spate cămaşa sub betelie. Privirile îi arseră o clipă, dar se stinseră ca o scânteie.

— Am o casă de copii, seńor! Am să vă servesc cu credinţă.

— Sergio Felipe Antonio Alvala este numele meu.

— Porunciţi, seńor căpitan! Nu vă ies din vorbă! Vă sunt slugă!

Alvala rânji. Isprăvile din Santa Rosalia făcuseră înconjurul ţării. Îşi aduse aminte de un lucru şi i-l şopti lui Piojo.

— Gara noastră n-a primit un oaspete de seamă ca seńor Alvala! De ţtiam că zăboviţi în staţie, tăiam curcanul! Unu am, şi-i gras.

— Mă înalţi pe Popocatepetl în loc să scrii, gărare!

— Ziceţi-mi iute, căpitan Alvala, că vă prind înţelesul!

— Repetă după mine, rar şi limpede! Zi-i: seńor consul…

— Seńor consul, îl îngână Amarro, urmă apoi textul copoii voştri mi-au căzut în mână! Dacă vrei să nu ţi-i vezi atârnaţi în frânghii, trimite-mi iute 50.000 dolari bani peşin. Copoii se cheamă: Miguel Laredo, Bill Stevens, Joe Heavy, pe numele din hârtii. Mai vreau să pui o vorbă la Quemartlan pentru Zagal şi Carlos! Dolarii îi trimiţi pe numele lui Sergio Felipo Antonio Alvala! Vine un om de încredere să-i ridice pentru mine. De-mi joci vreo festă, îţi fac şi eu oamenii turetci de cizme! Al vostru, ALVALA.

— Bine ticluit, capo! Ai judecată de şef mare, căpitane! Nu-i şef de bandă ca tine în tot Mexicul!

— Amarro, ai bătut spusele mele corect, fără să mănânci din vorbe?

— Ca pe Crez, seńor comandant!

— Fă o probă cu ălălalt de la capătul firului, să mă dumiresc dacă a priceput zicerea! Şi tu să-mi spui ce auzi!

Amarro ceru celuilalt să repete. Alvala asculta cu urechea atentă. Părea mulţumit.

— Nu eşti prost, gărare! Piojo, omul este al tău, dar iute!

Ieşiră. Bandiţii înţeleseră ce se punea la cale. Pe figura slujbaşului gării nu se citea nimic trist, nu se arăta înfricoşat, mergea încet, împins de ţeava armei, resemnat de ce i se pregătea.

— Între linii, Piojo! Este la fel ca-n ţintirim!

— Pot sta pe şină să-nghit un fum de ţigară, seńor Piojo?

— Trage din asta, că arde! i-o întinse pe a sa, şi Amarro înghiţi fumul ca pe un dulce venin, apoi întoarse grumazul.

— Îs gata!

Se auzi detunătura, urmată de altele. Fură smulse piesele telegrafului şi aruncate între linii. Masa fu răsturnată. Geamurile făcute pulbere de scaunul trecut prin ele. Amarro era viu.

— Labele găinii tu le-ai mâncat, gărare! Să-ţi ţii gura!

— Pot să mă scol d-aci, că frige şina, seńor Piojo?

— Acum, îngroapă-ţi javra!

Amarro îşi puse şapca pe cap fără grabă, răcorindu-şi plămânii cu ţigara. Bandiţii din scări împuşcară, hohotind, fanarele.

Acarii de la cabine se treziră, dar priveau uimiţi. Cu greu se dumeriră: trecuse pe la ei haita lui Alvala.

Amarro, palid, blestemă tâlharii, îşi făcu cruce, apoi îşi şterse transpiraţia cu poalele cămăşii. „Mai întâi cazmaua pentru Ciego, apoi să îndrept ce s-o mai putea după prăpădul ăstora, şi să anunţ şefu’… „

Trecu o zi podidită de caniculă de la data expedierii telegramei, şi bandiţii se găseau în şei. Acum, Alvala se gândea să strângă iute gologani. De când se ştia a visat să-i curgă printre degete aur şi argint, metal valabil să meargă pe orice timpuri. Dolarii texanilor vor fi un balsam pentru el, nu erau ca troacele, mâncarea ori grânele luate ţăranilor: toate aveau preţuri mici, şi duse la piaţă, riscau să fie prinşi. Banii, în schimb, deschideau şi raiul, şi iadul, în aur sălăşluia Necuratul! Văzuse în viaţa lui, atâta câtă trăise, cum ochii de pescar, de văcar, de târgoveţ, de boier ori de hidalg luceau cu aceleaşi văpăi în faţa „ochiului-dracului”. Îşi aminti: când don Laudetta scotea galbeni la joc, ceilalţi făceau febră. El, Alvala, nu agonisise prea mult. În coburii şeii căra bani de aur şi de argint, aramă n-a oprit. Bancnotele pentru copoi îl vor aşeza pe linia de plutire. Apoi, în Bolivia, trecutul se va îngropa, Carlos şi Zagal, fraţii lui de cruce, vor rămâne lângă el.

Depăşiră un şir de copaci, care mai potoliră fierbinţeala cailor. Un scorţar cu gâtul alb şi pântecele gălbui toca o omidă pe zbârcitura unei crăci. Viitorul începuse să-l preocupe pe Alvala. Se săturase de încăierări. Uitase numărul omorurilor, îl stăpânea obişnuita lene peste oboseala bolii ce-l reţinea în momentul când ar fi avut nevoie de mâna lui iute ori de gândul său tăios ca lama de brici. Numai aurul cărat pe furtuni, trecut prin râpele adânci, peste munţii înzăpeziţi ori junglele tropicale îi îndulcea plictisul, îl fericea, îi liniştea sângele. După ce Carlos şi Zagal vor fi liberi, Piojo îl va urma la conducere. Cribar se prăpădise, iar Madera n-avea chemare. Văzuse şi privirile aprinse ale lui Pedro, ştia că-şi juraseră unul altuia moarte. Cu ăsta va mai distra o dată oamenii, iar mexicanul nu era refăcut. Alte amintiri i se perindau în minte: îl slujise pe Laudetta mulţi ani, îi cunoştea matrapazlâcurile, cum jupuise la sânge pe şerbi. Peonii crăpaseră bătuţi de el, Alvala, din porunca stăpânului. Dar nu l-a plătit pe măsura credinţei lui. Pentru asta i-a copt-o seniorului, l-a lovit, dar n-a murit. În seara fugii golise şi cutia de bani a mănăstirii. Daniile pentru bula morţilor au ajuns la el, viitorul dumnezeu de hoţi. La plecare a luat cu el câţiva argaţi şi şerbi. Printre aceştia se numărase şi Escarpia, ticălosul ce l-a trădat în lagună. Şi-a înjghebat banda. La trecerea prin sate, ţăranii îi întâmpinau cu mâncare. Nici el n-a făcut pe atunci mult rău. S-a unit cu Gaetano Silvas ce-şi alcătuise o adevărată oaste. În drumurile străbătute împreună n-a putut jefui mare lucru. La luptă deschisă şi în hărţuielile cu armata, nici el, Alvala, nu s-a prea ales cu câştig. Dar a făcut rost de o groază de arme, de haine militare, de muniţie. Bani găseau rar la ostaşi. Numai caii lor puteau fi făcuţi gologani, dar aveau de furcă să ardă cu dangaua semnele regimentelor.

N-a putut merge prea mult timp pe acelaşi drum cu Gaetano, şeful guerilerilor avea alte scopuri. La despărţire, Gaetano l-a blestemat. Trecuse mult de ora prânzului, şi alte gânduri îl frământau.

Gaetano Silvas avusese o noapte grea. Acum privea cu ochii jumătate deschişi la muchiile ce mărgineau depresiunea. Se găsea într-o stare de semitrezie şi, fără să fi dorit, plutind pe un abur desprins din pâcla densă a locului, îşi văzu strămoşul venit odată cu Cortes din Caraibe, alături de alţi conchistadori, tăind cu săbiile băştinaşii îngenuncheaţi, cu grumazurile aplecate. Închinându-se lor ca unor dumnezei, îşi închipuiau că zeul Quetzalcoatl, Şarpele-cu-Pene, aşteptat să le aducă fericirea, venise în sfârşit, dar supărat pe ei, şi pentru asta le trimitea focul din soare prin ţevile puştilor. Dar episoadele istoriei zburau, abia le putea urmări, anii deveniseră secunde.

Îi văzu înaintând spre capitala lui Moctezuma, ucigând, înmulţiţi cu triburile răsculate, nemulţumite de stăpânirea aztecilor, şi care înlesniră înaintarea celor 500 de conchistadori. Femei târâte cu sila, în corturile învingătorilor, erau înfierate. Indienii, stăpânitori ai pământului, îi întâmpinau pe venetici cu tutun, cu vanilie, cu flori, cu copal arzând în vase de argint, cu fructe aromate, îşi plecau spinările, le dăruiau rogojini împletite cu pene de păsări, wampumuri, podoabe din aur. Îl văzu pe Cortes, iar strămoşul său, ibericul, se ţinea aproape de conchistador. Apoi se înfiripă palatul regelui, o lectică din aur, şi recunoscu în ea pe Regele Regilor, apoi războiul spaniolilor, cele patruzeci de mii de canoe umplând lacul Texcoco, unde fusese zidită capitala Tenochititlan. Se cutremură. Recunoscu pe strălucitorul rege omorât cu pietre de supuşi. El, regele peste regi, căzuse din vârful piramidei clădite pe forţă, pe supunerea brutală a vasalilor, fusese renegat, apoi ucis ca orice profanator. Toţi cei care îl înconjuraseră, chiar el, regele, primiseră pedeapsa ca venită de la zei, în genunchi, resemnaţi. Calul şi călăreţul au crezut că sunt o singură făptură: zeul, Şarpele-cu-Pene. Armele de foc – lava din fier topit a astrului solar. Văzu apoi şi sfârşitul lui Cuauhtemoc, nepotul şi ginerele lui Moctezuma.

Gaetano se scutură de vedenii. Îşi aminti că merindele se terminau. În drumul lor întâlniseră numai sate pustiite, sărăcie, jale. Apa vecină a râului glăsuia peltică în implacabila ei lunecare spre vărsare. Pâcla se ridica spre culmi, ajunse rară, mică, la foişorul improvizat într-un copac desfrunzit. Geana zilei stârni păsările amorţite, glasuri pestriţe de papagali, de mătăsari, de colibri, de tucani şi cardinali, toate amuţiră auzind fâlfâitul unui pelican căzut în bulboana unei ape. Apoi, viaţa obişnuită a văioagei fu tulburată de trâmbiţa lui Bisonte ce sclipi în vârful foişorului. Începea o nouă zi. Din marginile înalte coborâră santinele, iar schimburile lor urcară cu armele pe spate, mahmuri.

— Buenos manana, Andode! Se arată vreun semn de la duşman?

— Linişte, Juan! Nici ţipenie de suflet p-aci!

— Mâine-i şerpuiala dracului! Federalii vin la căsăpeală!

— O încălzi soarele şi bordeie de şerbi, Juan!

Vorbele se pierdură în panta văioagei. Începură a se trezi ţăranii. Femeile soldaţi se apucară să pregătească masa bărbaţilor lăsaţi încă puţin în odihnă. Alături de cortul lui Gaetano flutura steagul de luptă al insurgenţilor.

Comandantul răzvrătiţilor a rămas un timp cu gândul la ce avea de făcut în ziua aceea. Cunoştea că insurgenţii sunt flămânzi, muniţia o avea insuficientă, entuziasmul trupei nu scăzuse, ştiind că luptă pentru zile mai bune, zile cu soare, dar aveau şi destui răniţi ce nu se vindecaseră complet. Urma să dea o nouă luptă şi nu putea întrezări sfârşitul ei; poate îl aştepta victoria, dar putea să fie şi el învins…

Fără să şi-o fi dorit, îi reveniră vechile imagini, pe care nu le putea izgoni, din istoria neamului său aşa cum o ascultase la padrele Almadia. Şi-l închipui pe strămoşul său, alături de alţi conchistadori, cum tăia braţe şi capete de indigeni slab înarmaţi şi croindu-şi drum spre palatul lui Moctezuma. Văzu cum o sumedenie de idoli erau sfărâmaţi, idoli la care se închinase străbuna sa, indiana. O văzu ca pe un fum şi în acel moment când el, conchistadorul, străbunul său, o înfierase şi o vânduse ca sclavă altuia, aşa cum se găsea, însărcinată, schimbând-o pe o amforă de rachiu. Dar ziua se cocoţase trainic pe întinsul cerului, şi vedeniile se destrămară. Până la această tabără au mers cinci zile. Se săturase de luptă, ar fi vrut să revină la vechea lui îndeletnicire, să-şi lucreze pământul, dar crezul comun, nevoia de dreptate pentru toţi, îl păstra în şa.

Oamenii ce-l urmau juraseră să se bată pentru o viaţă mai bună promisă de Juarez. Almadia le explicase pe larg guerilerilor rosturile luptei. Nu mai puteau da îndărăt. Ostatecii erau târâţi în lungi convoaie spre forturi şi executaţi în faţa ţăranilor aduşi cu de-a sila. Asuprirea lui Moctezuma, împotriva căruia se răsculaseră vasalii săi, aliindu-se cu spaniolii, se transformase în altă asuprire mai dezgustătoare. Gaetano chemă pe Sebastiano şi Alvarez. Se sfătuiră mai bine de un ceas. Şeful răsculaţilor zgârie pe faţa sfărâmicioasă a pământului urme greu de desluşit pentru ochii celor ce nu ştiau aşezarea locului. Toţi cei de faţă prinseră tâlcul semnelor. Drumul larg ce urma un defileu căpăta un sens; de ambele margini ale înălţimilor, Gaetano prefigura două rânduri de guri de foc.

Insurgenţii se spălau – mulţi dintre ei – în apa rece a râului. Nenumăraţi erau metişi din Chihuahua, din Coahuila şi Durango. Cu mâinile ce odinioară ţinuseră machetele şi coarnele plugului, îşi treceau apa limpede peste obrajii supţi de foame. Unii şedeau la masă cu femeile, având în faţă pregătită mâncare caldă.

Gota, Colgado şi Bolsero, veniţi cu Alvarez, intraţi în apă, îşi spălau piepturile prăfuite. La doi paşi de ei, Jacinto, un ţăran pirpiriu, dar isteţ la minte, însoţit de Baldado beau din unda limpede.

Primiră de la capul răzvrătiţilor sfaturile de luptă. Mai aveau de străbătut cam vreo douăzeci de kilometri prin arşiţă până la locul hotărât. Chascar văzuse cu o zi înainte o caleaşca cu doi boieraşi înmănuşaţi şi cu ghetre peste încălţări, iar de sub reverurile redingotelor le ieşeau plastroanele albe ca petalele de nufăr. Le scăpăraseră călcâiele când dăduseră cu ochii de ei. Acum, pe lespezi încinse de foc, scoase din patul râului, luptătorii coceau tuberculi de manioc şi porumb curăţat de pe cocean, în timp ce felurite zgomote colindau tabăra. Fiarele de coase erau ascuţite pe pietre tari de râu.

Părintele Almadia păstra în inimă o singură dorinţă: Să se verse cât mai puţin sânge. Ochii lui cenuşii, înnouraţi, plângeau. Armele străfulgerau în aşchii de soare, prin ţevile ghintuite se arătau ochilor străfundurile văzduhului. La chemarea lui Almadia, s-au strâns în jurul lui comandante. Vocea acestuia poposi la fiecare dintre insurgenţi, femeile se cocoţau pe locuri mai înalte să asculte.

„Pământurile voastre de sute de ani sunt supte de latifundiari, urmaşii conchistadorilor. A curs în acest răstimp sânge nevinovat. A sosit vremea de luptă. Să ne luăm îndărăt ce-a fost al nostru, ca stăpâni după strămoşul nostru indian! Am fost făcuţi şerbi şi legaţi de moşiile domnului. Trupurile le-am pierdut, dar ne-au rămas sufletele. Am udat cu destulă sudoare şi sânge pământul podişului. Vrem drumuri, vrem şcoli, să ni se aducă apa pe locurile cultivate. Luptători, avem nevoie de carabine. Ne trebuiesc tunuri de câmp. Le vom lua de la armată. Pe văile Sonorei ne aşteaptă şi alţi guerileri. Să nu avem milă de duşman! Să nu-i lăsăm timp să ajungă în Sonora cu arme! Să le luăm noi! Nu ne vor întoarce din drum! Am jurat să luptăm şi să învingem!”

Gaetano se înflăcărase. Pâlcul de insurgenţi strâns în jurul său îl înaripase. Printre ei îl văzuse pe Andas. Latifundiarul i-a ars casa, ultimul copil scăpat de foc a fost strivit de calul unui ofiţer. Bolsero îşi ţinuse, cât vorbise el, maxilarele încleştate. Îşi lăsase nevasta cu cinci copii în grija soacrei. Pământul i-l luase seńorul Pescador. Cepillo fugise din sat de ura împotriva lui Munos şi a lui Alvala. Cu un cap mai înalt decât toţi, se vedea Bisonte, un iconar dintr-un sat vecin cu Santa Rosalia, adus de focul răzbunării. Jandarmii îi împuşcaseră fratele în faţa alcaldiei.

După ce vorbise Gaetano, Almadia rostise rugăciunea, implorând cerul şi iadul deopotrivă pentru a-i pedepsi pe cei care se încumetase să-i înfrunte.

Porniră la drum peste zece duzini de ţărani, unii călări, iar ceilalţi pedeştri. Îi urmau carele cu soldaderas. Pe samare de catâri era încărcată muniţia, şi în văzduh, în urma lor, se roteau nelipsiţii caracara, vâslind lenevit, în cercuri largi.

Padrele Almadia le ceruse luptătorilor îngăduinţă pentru răniţi, pentru învinşi. Acum se răsplătea trăgând din tigva cu rachiu.

Cu urale „Viva Gaetano!” coborâră muchiile împădurite ale văioagei şi depăşiră o topliţă. În multe priviri înotaseră în lacrimi fulgerele jurămintelor de a-şi da viaţa pentru crezul luptei lor. Parohul se înfioră. Zgura amărăciunilor ce-i acoperise sufletul o simţi cum se cojeşte, lăsând în locul ei răni greu de vindecat. Văzuse umbrele suferinţelor săpate pe chipurile trase ale luptătorilor. Ar fi vrut ca el, padrele, să se poată judeca, să se învinovăţească de părăsirea credincioşilor din parohia sa şi a şcolii unde dăruia copiilor buchea cărţii. El povăţuise ţăranii să-şi dea viaţa pentru împlinirea idealului comun, fără însă a sădi în jurul lor mai multe suferinţe. O întâmplare zguduitoare îl determinase să pornească cu oastea. În satul lor, soldaţi, conduşi de un ofiţeraş turbulent, căutaseră fugari de la o fermă. Înfuriat că nu i-a găsit, militarul poruncise să fie împuşcaţi, la nimereală, zece săteni. Printre ei se nimeriseră Grosero, Sucio, Ciudadano! Almadia, rugat de ţărani, a ieşit înaintea militarului. Ofiţerul i-a adus cuvinte de ocară. Atunci, el l-a afurisit şi, sub un cer învăpăiat, a fost croit cu cravaşa. A căzut într-un genunchi şi s-a rugat pentru el. A şuierat un fier de coasă, dar tânărul militar a scăpat. S-a tras în ţărani la întâmplare. Alcaldele, aflat în sat, n-a putut să-i îmblânzească. Au căzut şi mulţi dintre ostaşi, tot ţărani, ca şi ei. Un ofiţer mai mare în grad, venit cu o companie de soldaţi, a oprit vărsarea de sânge. „Padre, iartă-l dacă poţi!” i-au revenit în minte vorbele acestuia. „De când se ştie lumea, ordinea la început s-a făcut cu strâmbătate. Îngrijeşte-te de sufletele morţilor!”

A plecat din sat cu mulţi ţărani, într-o noapte de cărbune. Pe Andas, Gaetano l-a oprit lângă el, la comandă. De atunci, el, Almadia, a stat multe nopţi de vorbă cu Gaetano, învăţându-l din istoria ţării lor. Pe tâlharii nesupuşi, răzeşul îi spânzura. Între latifundiari şi el şedeau însă militarii trimişi de domnii cu mănuşi albe din Mexico City. Soldaţi îmbrăcaţi cu haine albastre, cu ceacăie înalte îi vânau prin văgăunile unde poposeau.

Colilia plopilor scămoşi era purtată pe aripa moale a vântului. Câmpul nelucrat, năpădit de buruieni cu firul veşted, îi pârjoli ochii cu jale acum, când se găsea lângă şeful răzvrătiţilor. Gaetano îşi întoarse capul puternic, cu obrajii măslinii, încadraţi cu perciuni stufoşi şi mustăţi răsucite la marginea gurii. Ridică braţul. Călăraşii descălecară, iar pe cai se urcară tălpaşii.

Aşa cum fusese învoiala, luară prânzul din mers. După un timp, Almadia, făcut atent de un ţăran, se răsuci în şa şi văzu un pâlc de călăreţi apropiindu-se în galop. Bisonte sună goarna, dar străinii domoliră fuga cailor. Nu arătau să aibă intenţii duşmănoase. Ajunşi aproape, se auzi desluşit o voce plină de spaimă şi ură. Era Luis.

— Banda lui Alvala a pus mâna pe străinii ce-i cunoaşteţi. Nu-i timp de zăbovit. Parras, Moreira şi Alvala le-au jurat moarte!

— Acum avem alt ţel, Luis! Să ne, sfârşim întâi misiunea!

— Fără sprijinul vostru nu-i putem smulge din mâinile tâlharilor!

Gaetano şi Almadia au înţeles că necazul lui e mare, dar momentan nu-l puteau scoate din impas. Le promise ajutor, dacă vor rămâne în viaţă, după lupta ce urma să aibă loc. Îşi încredinţară şi ei vieţile lui Silvas, iar Almadia le dădu binecuvântarea.

Ştefan Şercanu tăcu. Vocea lui rece ca oţelul o mai aud încă şi acum, când scriu. Trupa insurgenţilor, ridicată la luptă de nedreptăţile latifundiarilor, de cler, de oamenii guvernatorilor, se topea, îşi pierdea materialitatea, şi în locul mirificului ecran se înfiripă Valea Oltului, ce atunci o priveam vrăjit, cu ochii cu care urmărisem peripeţiile fără seamăn ale lui Colorado şi ale prietenilor săi. Povestirea a fost curmată într-un moment când nu puteam întrezări care va fi soarta eroilor. Poliţiştii texani erau în ghearele fiorosului Alvala.

Dar prin văgăunile Făgăraşilor primele raze de soare poleiau cu sidef frunzişurile somnoroase ale desişurilor. Obosit după lunga noapte petrecută lângă focul din găteje, am apucat fără grabă drumul spre casă pentru a-l lăsa pe bătrân să se odihnească. Cum fusese înţelegerea, urma ca în seara următoare să ne întâlnim oricum.

Dacă noaptea era liniştită şi cerul senin, rămâneam, ca în alte daţi, sub stejarul brumăriu. Dar mai înainte, trebuia să vin să adun vreascuri.