Capitolul VFURNICILE UCIGAŞE

Eram în drum spre gospodăria bătrânului Ştefan Şercanu, într-o seară, puţin după ce soarele apusese. Străbăteam uliţa fără grabă, urmând pârâul Sâmbăta ce curgea iute în stânga mea. Ultimele drigane veniseră de la păşune, la mulţi gospodari laptele cald se odihnea în ceaune, iar viţeii rămaşi în grajduri îşi primeau hrana îndestulătoare. Porţile erau împiedicate cu încuietori. Numai la două case era lumină destulă. Prin curţi – voci amestecate de muieri. A doua zi urmau să se unească, după datină, Elena a lui Muşat, vara Victoriei, cu Gheorghe al lui Streza din Voila. La Şuteu se pregăteau bucatele pentru praznic. În dimineaţa aceea m-a trimis şi pe mine Şercanu cu o găină, cu douăzeci de ouă şi cu un litru de palincă, la părinţii miresei, aşa cum făcuse la rândul său fiecare dintre gospodari. Mai promisese că nu va lipsi de la sărbătoare.

Am ajuns din nou în cealaltă parte a satului şi am trecut podina, iar lângă stejarul brumăriu ardea focul cu pală scăzută. Ne-am dat seară bună, iar Ştefan Şercanu mi-a întins o bucată de slană perpelită la foc şi căniţa plină ochi cu pălincă. Am început a mânca din pită şi din slană, tăindu-le cu custura odată, aşa cum se obişnuia, puse una peste alta, având grijă să nu se termine clisa mai înainte…

Îşi adună gândurile şi reîncepu povestea, de acolo de unde cu câteva zile în urmă o întrerupsese.…

I-am văzut din nou pe Colorado, Gerry, şi Escarpia trântiţi la pământ, aşa cum au sărit de pe cai cu obrazurile lipite de glod. Apoi, focurile încetară, şi în fâşia de tufişuri se instală liniştea. Orice împotrivire ar fi fost curată sinucidere.

— Gringos, v-am lăsat în ograda lui Cordura! Nechibzuit gând, să rătăciţi drumul în lipsa mea şi să vă luaţi caii!

— Eram în dreptul nostru! Colorado privi umbra lui Alvala ce se apropia. Prin pustietăţile astea, fără cal eşti jumate mort!

— Domol, domol, străine! După târg erau ai mei, iar hoţul de cai, ca şi la voi, termină la capătul funiei.

— N-am făcut nici o înţelegere să-ţi dăm bidiviii, Alvala!

— Înţelegerea este pofta mea! Dar vă las în viaţă, dacă treceţi în banda mea. Şterg cu buretele toată hoţia voastră!

— Nu merităm norocul ăsta, Alvala!

— Pe tine te fac ofiţer! Pe bălan îl iau ca hoţ. Spune-mi, mi-ai rărit oamenii?

— Au pielea fără găuri, Alvala!

— Bine de tine, văcare, că nu m-ai atins cu nimic în afaceri! Dacă-i aşa, îmi placi! Ascultă-mă şi intră în trupa mea! Te fac ajutorul meu. Mâna mea dreaptă!

— Mă măguleşti, Alvala! Am însă o răfuială, ştii, aşa, ca între pistolari! Apoi sunt al tău!

— Trişezi, străine! Eu vreau să te iau lângă mine, şi tu vorbeşti întortocheat?

— Lichidez un cont vechi! Atât timp cât omul meu răsuflă, povara asta mă striveşte!

— Mexicul are o groază de state! Dacă omul tău te plimbă prin toate, n-ai ani destui să trăieşti!

— La urmă găsesc laguna şi legat la ochi! Oferta îmi surâde!

— Mă duci cu preşul! Vrei s-o ştergi şi-mi împui capul cu nimicuri. Vorbeşte răspicat, văcare, ce-ai în cap?

— Nu suport să fiu făcut mincinos, Alvala!

— Uşurel, uşurel, străine! Este ceva necurat în parascovenia asta! Mi-a şoptit o păsărică ce a zburat din Santa Rosalia c-aţi duce nişte stele de poliţai cu voi! Dacă-mi eşti sticlete, te poţi socoti răposat.

— Suntem d-o teapă, Alvala. Nici eu nu-nghit poliţiştii!

— Zi-mi mai bine de unde ai zburat?!

— Arizona mi-e ţara, Alvala! Tucson! Un oraş fierbinte, cu miros de praf de puşcă şi două prăvălii cu pompe funebre! Asta este urbea de baştină!

— Un loc cu pungaşi, străine! Mi-au plăcut cârciumile d-acolo, am zăbovit şi eu prin ele! Dar ai ochi şireţi ca şarpele din deşertul Gila. Simt că mă minţi după cum ţii pistolul. Uite, Heavy, care face pe naivul, l-a vârât în cobur ca şerifii din Texas.

— Am tras la mal, prin locurile astea, să-mi aflu omul!

— Mă plimbi, Stevens. Deşi umbli p-aci după unul ca mine! Ţi-o zic eu, Felipe Sergio Antonio Alvala! Acum – armele, gringos!

Alvala îşi schimbase privirea.

— Ce fel de ajutor vrei să mă faci dacă-mi iei pistolul?

— Gura, străine! Aşa, aruncaţi-le jos! Dacă ţineţi cuţite în carâmbul cizmei, afară cu ele!

Şeful bandiţilor parcă fusese lovit de congestie. Ochiul lui beteag se holbă, deveni aproape cât celălalt.

— Te-am mirosit eu că-mi umbli cu fofârlica, iscariotule! Când era la greu, te-ai codit mereu! Şerb nerecunoscător! Te-am făcut argat la Laudetta. Te-am scos din gunoi, şi tu m-ai trădat! Vorbim noi în lagună!

— Spălaţi-vă rufele în familie! Noi plecăm!

— Ai haz, bălane! Parcă ai fi călărit cu spatele la Escarpia!

— Erai un bandit-gentleman, Alvala! Nu confirmi porecla, şi-ţi dai tot timpul în petic!

Intervenţia lui Colorado a prins. Alvala, plăcut impresionat, îşi drese glasul, folosind unul mai dulceag.

— Să-mi văd mai întâi oamenii în lagună. Hotărâm după aia… Iar tu, Stevens, pălăvrăgeşti şi mă iei mereu pe sus! Vrei să ieşi deasupra ca untdelemnul! Dar să ştii că coioţii din fruntea haitei nu rămân prea mult în viaţă!

— Pândim un prilej şi-o tulim, Gerry! îi aruncă în engleză Colorado. Cu cât este mai târziu, cu atât va fi mai râu.

— Va seca până atunci Rio Grande! răspunse Alvala în locul lui Gerry. Şi căutaţi să ciripiţi în spaniolă, să vă înţeleagă toţi!

La un semn al şefului, bandiţii legară picioarele celor trei de scările şeilor. O porniră astfel, imobilizaţi şi ţintuiţi de arme. Între timp, cerul se înnoura. Gerry şi Colorado erau munciţi de un gând: „De unde insinuarea banditului că ar fi sticleţi? Să fi aflat vreo veste din Santa Rosalia? Ori Pedro era în puterea sa?”

Se aflau în faţa temniţei. Prin grosimea pereţilor din scândură răzbăteau înjurături şi blesteme.

— Amânăm ideea plecării, şerif! îi şopti Colorado. Gerry n-a înţeles, fapt ce-l obligă să repete. Nu fugim acum, amigo! Pândim alt prilej!

— Totul în ordine! zâmbi Gerry.

— Boscorodiţi ciudat, văcarilor! Dacă nu înţelegeţi să gunguriţi ca p-aci, vă frig limbile! Daţi-i cu spaniola!

Colorado fu încercat de nostalgie. Schimbară vorbele în graiul său adus din Lumea Veche. Se gândi să-şi înveţe soţia şi copilul ce se va naşte, limba sa natală.

Alvala a dat drumul bandiţilor. Tâlharii ieşiră pe rând, cu coada-ntre picioare, parcă fuseseră loviţi cu joarda, apoi câştigară îndrăzneală, începură să profere insulte şi, cu pumnii ameninţători, se repeziră la străini. Câţiva s-au înarmat cu ciomege.

— Aţi început acum să faceţi pe grozavii?! îi opri mânios Alvala. Cum staţi la numărătoare?

— Numai lui Mochiera i-a rupt laba un plumb! rânji Cribar. Asta c-ai lăsat poruncă să-i păstrăm întregi dacă vin după cai!

Figura şefului de bandă se învineţi. Când se porni să-i mustre, vocea lui aproape tuna.

— Bine vă stă, şerpi fără venin! V-aţi lăsat închişi ca nişte curci plouate. Îmi este ruşine cu voi!

Bandiţii se repeziră la cai şi-i traseră din şei. Fură legaţi cu sălbăticie, simţiră că le intră os prin os. Escarpia fu lăsat liber. Alvala, cuprins de tusea lui rea şi măruntă se ţinea de ţarc.

— Ne-a băgat în cap tot timpul să te părăsim! îl pârî Madera pe Escarpia. Acum ne-a vândut ca pe Hristos din Nazaret! De când e la noi a cârtit! Este o uscătură între noi, Alvala! Să-i dăm foc!

— Am să vă tai raţiile de tutun şi de tărie! Asta fac!

— Mai bine douăzeci de gârbace de la Piojo! Lasă-ne licoarea, Alvala! vorbi pentru toţi Cribar.

— Ar fi chinul lui Iov! i se alătură Madera.

— Iadul curat! îi susţinu Piojo.

— Ar ieşi Turnu Babel! îşi spuse părerea din nou Madera.

— Legaţi-i de corral! Vedeţi că au gheare de jaguar! V-am scos în lume, prostuţilor! Mai bine vă lăsam să prădaţi cotineţele de găini! N-aveţi stofă de bandiţi sadea!

Alvala supraveghea cum i se ducea la îndeplinire ordinul. Sfătuit, Piojo le uşura sforile de la gât!

L-au pus pe Escarpia să dea câte cinci pumni celor doi texani, aşa legaţi de stinghii cum se găseau. Fostul tâlhar s-a codit, a fost luat peste picior şi ameninţat că va fi împuşcat. Până la urmă, a fost nevoit să se supună ordinului, şi pumnii săi nu s-ar fi putut spune că i-au dezmierdat…

Apoi, bandiţii l-au lovit pe Escarpia fără milă. Cu ambele arcade deschise, cu buzele aproape terciuite, pocăitul a scăpat cu viaţă printr-o minune. A leşinat, au turnat apă peste el, l-au luat din nou la bătaie, apoi a căzut, fără să ştie nimic de el!

Urmară texanii! Căpetenia bandiţilor nu luase parte la spectacol. Încovrigat de o durere ca un piron de foc în furca pieptului, se chircise, cu obrazul acoperit de o transpiraţie rece. Blestemă tot ce era în jurul său. Colicii îl trecuseră cu fierbinţeli.

— Stăpâne, zic că-i destul! îi vorbi Piojo la ureche, încercând să-l facă să uite de durere.

— Dacă-şi vine în fire Escarpia, să-l daţi termitelor! Furnicile sunt flămânde, şi mi-e milă de ele! vorbi moale Alvala, sleit de efort. Cu acest prilej, priviţi-le, secilor! Aveţi ce învăţa de la ele! Fără mine aţi muri de foame.

Când mai prinse puteri, le vorbi cu o voce pe care şi-o voia mieroasă:

— Aici a fost un fleac, o gaură la Mochiera, iar pe iscariotul ăsta, care ne-a vândut, să-l trecem la pierderi! Hai să luăm o gură de tărie! Fac eu cinste!

— Pădure fără uscături nu se poate! rânji Piojo.

Au fost lăsaţi legaţi de parii ţarcului şi luminaţi de focurile aprinse de paznicii Perro şi Tuerto. Spre miezul nopţii, cheful tâlharilor se încinsese. Prin dreptunghiul luminos al uşii se răspândeau în jur râsete de petrecere. Benchetuiala a mai ţinut o vreme, apoi cântările, ce nu mai aveau melodie, s-au domolit. Ameţiţi de tegrita, Madera şi Cribar căzură ca două muşte. La urmă, Alvala însoţit de Piojo, mergând împleticiţi, făcură inspecţia prizonierilor. Tusea lui rea, măruntă şi înecul îl urmau ca umbra dracului. Făcuse până la ţarc două pauze şi înjurase cinci sfinţi.

Bandiţii puşi de pază ascunseseră o sticlă de tegrita, o captură recentă dintr-o bodegă neinventariată de Alvala. Sorbeau cu înghiţituri rare, să le ajungă până în zori. Alvala se afla lângă ei, în cămaşa lui cu mâneci largi, din care îi ieşeau mâinile păroase. Chiar atunci, în depărtarea lagunei se auzi un sunet înspăimântător, ca un urlet de fiară necunoscută, ce colindă pădurea şi lacul întins, pierzându-se în cotloanele văioagelor vecine. Îi răspunse altul, dintr-altă parte, şi încă unul. Puteai jura că stafiile legau vorbe între ele. Piojo ridică un corn de bou, astupă capătul larg cu mâna într-un anume fel şi scoase la început un muget, ce se transformă într-un urlet lung, când ascuţit, când gros şi sugrumat, repetând parcă un semnal.

Oricine ar fi ascultat ţipetele acestea ar fi jurat că în regiune domnesc fantome de care trebuie să te fereşti. Alvala simţi că-l cuprinde durerea şi trase o gură de mescal.

— Capo, nu-i atinge nimeni pe captivi nici c-o floare de rodiu. Madera şi Cribar le-ar fi dat la cap.

Şeful bandei plecă. Gerry şi Colorado se treziră, dar s-au înţeles să stea ca şi cum ar fi fost, mai departe, leşinaţi. Focul pâlpâia, mielele depărtate se auzeau la aceleaşi intervale. Aşa a trecut un timp lung. Colorado se hotărî să vorbească.

— Am băgat-o pe mânecă, Gerry! Ne-au cotonogit bine lichelele.

— Se-se-ńo-ńo-res! M-a că-să-pit, se-se-ńo-res! Ca pe câine, n-am os ne-vă-tă-mat. M-a po-cit ca pe Ne-ne-cu-ra-tul! Pân-aci îmi fu vi-vi-via-ţa! molfăi Escarpia vorbele.

— Te pui pe picioare, Escarpia! Să scăpăm mai întâi d-aci! Nu-ţi mai irosi vlaga vorbind. Stai să-ţi revii!

— Mi-au luat via-ţa! Am totu’ spart în-în mi-ne! ’mnea-mnea-ta, se-ńo-res, ai să pleci. Da ai drum la ha-ci-en-da lui La-u-de-ta, să-i spui arga-tu-lui Herrage: C-am murit!

— Îţi umblă mintea la prăpăstii, Escarpia! Ţine-ţi puterile, să putem ieşi de aici!

— În gă-u-ri-le o-chi-lor i-aş în-fi-ge glon-ţul lui Alvala. Omorî băr-ba-tul fe-meii cu sa-târul şi fugi să je-fu-ias-că! făcu eforturi supraomeneşti să termine ce avea de zis.

Ura de moarte împotriva lui Alvala îi dădea puteri nebănuite. Începuse să lege vorbele mai bine. Bandiţii înţelegeau ce se petrecea la ei, dar jucau mai departe titirez.

— Mâine vom vedea ce este de făcut, Escarpia!

— Sună din corn să se creadă că-s stafii p-aci! în lagună sunt caimani. Zobesc şi oase de om. Unu a descoperit ascunzătoarea noastră, şi Alvala i-a luat viaţa.

— Încearcă să dormi, Escarpia! Mâine ai nevoie de puteri!

— Mă ‘uc la ai mei! Nu-i creştineşte să mori ros de caimani, n-are cine-mi citi. Să mă apuc să-mi zic Padre Nuestro.

— Vei sări hopul, Escarpia!

— Buenos Dios! Am să mierlesc cu inima împăcată că v-am făcut un bine! El, Cel-de-Sus, leagă şi dezleagă, aruncă trăsnetu’ şi fulgeru’ în hăţişuri, în Alvala, că el Vede şi purecu dă sare, şi viermele cât este el de mic şi lunecă prin pământ…

Colorado căzuse pe gânduri. Spusele lui Escarpia îi frânseră o parte din elan. Ştia că puterea îi sta în forţa braţului şi în iuţeala armei, iar jur-împrejur domnea liniştea. Timpul parcă încremenise. Locul unde se găseau, cutreierat altădată de triburi nomade de indieni veniţi mai toţi din nord, fusese acaparat de tâlhari. Mireasma ierbii persista, iar în spatele lor, umbrele prelungi ale arborilor jucau pe cerul lagunei ca nişte păsări mitice. O familie de tamandua – de furnicari – trecu prin preajma lor, târându-şi prin iarbă cozile lungi, spre muşuroaiele vecine ale termitelor…

Se scutură de toropeala visului. Escarpia bolborosea Tatăl Nostru.

Lângă el, Tuerto şi Perro îl desfăcuseră de legături. Alvala rânjea, în mâini ţinea tărtăcuţa cu mescal. Un pui de coiot lătra aproape. Un ciuf cu zborul lui într-o elice săgeta aerul deasupra şi-şi înecă umbra piezişă în lagună. Tuerto reveni, scuturându-şi mâinile de insecte. Şi nu după mult timp, dintr-un loc nu prea depărtat, noaptea a fost străpunsă de un strigăt de durere, urmat de urlete de groază, de ţipete, de blesteme. Un gâlgâit şi vorbe slabe dintr-o rugăciune ce n-a fost terminată. Escarpia leşinase, s-a mai trezit o dată şi-şi pierdu cunoştinţa din nou…

Furnicile lucrătoare pătrundeau în corpul victimei după anumite reguli ale speciei, săpau, tăiau, desprindeau, rupeau, cărau bucăţele din el şi le duceau într-o cadenţă perfectă în depozitele muşuroiului, ca matca să poată înmulţi colonia. Gerry se trezise, el n-a participat la tragedia lui Escarpia. Ultimele zbierete ale acestuia l-au smuls din toropeala slăbiciunii. Colorado începuse să-şi piardă încrederea în steaua lui norocoasă, căuta să scormonească o idee salvatoare, o posibilitate de fugă. Încercă tăria legăturilor, înţelese că nu are şanse. Speranţa pusă în Pedro, cu fiecare clipă devenea mai şubredă. Chiar dacă ar fi venit călare pe un melc, tot ar fi ajuns, timp fusese berechet…

— De ce nu ne-au trecut ieri frontiera, amigo?

— Aşa au vrut ei, Colorado!

— Poate aşteaptă mai întâi niscaiva bani pentru noi?!

— Crezi că poliţia din Arizona ar plăti vreo recompensă?

— Atunci, de ce nu ne-a făcut Alvala de petrecanie în sat?

— S-a ferit de sătenii din Santa Rosalia! Curgeau reclamaţii la guvernator. Munos ar fi cunoscut întâmplarea. Puşcaşii marini abia aşteaptă să debarce la Vera Cruz! Aşa cred, cel puţin!

Pădurea foşnea, străbătută de vântul rece al nopţii. Se lăsase frig, iar răcoarea le obrintise membrele anchilozate în frânghii. Căutară să-şi slăbească legăturile, dar mai adânc le pătrundeau în carne. Mai departe, la lumina lunii, paznicii jucau titirez.

— Când se luminează de ziuă, ne fac de petrecanie.

— Pedro nu este o piele de oaie, s-o terfelească Alvala ori Munos. Preferă să moară decât să trădeze! Am încredere în el, Gerry!

— Nici Alvala nu se lasă uşor păcălit! Un ucigaş care după ce ucide îşi curăţă ponchoul cu măturică de praf!

Răgetul pumei tăie noaptea aproape de ei. Gerry duse mâna la locul unde purta de obicei pistolul. Frânghiile îl stopară. Leul de munte se mişcă odată cu umbra lui, sări ostreţele ca pe un gărduleţ. Umbra prelungă a fiarei arăta că animalul era un exemplar uriaş. Perro râse şi-i aruncă o ciozvârtă. Bucata ateriză la picioarele lui Gerry. Sălbăticiunea adulmecă carnea, mârâi, chemându-şi perechea. Tensiunea crescu. Pufăi întărâtată, se uită nehotărâtă la prizonieri, ridică privirea şi întâlni irişii dilataţi ai lui Colorado, deveniţi două mănunchiuri de raze ce reflectau pălălăile focului. Mamiferul se scutură, ca atins de un fior, rămase câteva secunde cu capul aţintit la prizonier, nehotărât. Se retrase suflând greu, sări ocolul şi părăsi un poliţai scăldat în sudori şi cu o inimă ce-i bătea nebuneşte în coşul pieptului.

Cerul începuse să se descopere într-o coastă a lui, risipi umbrele nopţii ce încă mai dormitau pe vârfurile golaşe. Texanilor nu le mai era somn. Gândul că mişună sălbăticiuni prin apropiere îi neliniştea.

Puzderia de licurici sucomba, pe rând, în smârcurile lagunei. Un cufundar îşi făcu apariţia deasupra apei, iar paznicii înteţiră focul să-şi prepare cicoarea. Scânteile goneau înaintea flăcărilor ce înfierbântau ceaunul, spânzurat de o pirostrie. Dimineaţa îşi iţea chipul palid printre copaci. Promoroaca sidefie învălui locul cu fine cristale de gheaţă, o adevărată năframă ce dură câteva clipe, înfrigurând prizonierii. Hainele li se îmbibaseră de brumă.

Ziua se anunţă cu ţipetele păsăretului aciuat în coclaurile lagunei. Păsări negre, de mărimea mierlelor, foşniră în frunzişuri, trecură apoi, într-un zbor săgetat, pe deasupra corralului.

Mai întâi se arătă Cribar. În urmă Piojo, secondat la puţin de Madera. Cu ochii cârpiţi de somn, veni Mochiera, cu braţul legat în batic. Alvala şi Despecho încheiau galeria. Trecură pe rând pe la un uluc cu apă şi-şi lincăiră obrazurile mototolite.

Faptele se precipitau. Bandiţii s-au strâns în faţa ţarcului, sub un copac rămuros. Prizonierii au fost dezlegaţi şi aduşi în faţa unui fel de complet de judecată. Apăru o frânghie, laţul a fost iute meşterit. Judecătorii: Alvala, Madera şi Cribar. Piojo citi pâra. Cele trecute acolo erau scorneli fără înţeles. Colorado gândi că procesul nu se deosebea prea mult de cel al lui Paulo, argatul de la ranchul lui Mulligan, osândit de Willy Simson, omul lui Billy King.

Gerry a fost scos vinovat pentru crima de a fi trecut hotarul proprietăţii lui Alvala, să fure caii. Această învinuire cădea şi pe capul lui Colorado. Pedeapsa – una singură: atârnarea celor doi în ştreanguri…

— Vei da seama pentru moartea noastră, Alvala! îl ameninţă Colorado, încercând să-l înduplece să schimbe sentinţa.

— Nu mă înfricoşează spusa asta, văcare!

— Te pripeşti! Mai bine cere pentru noi o sumă mare de bani recompensă de la Mexico City.

— Nu-ţi face griji! Omul vostru, pistolarul pe care-l urmăreai, mi-a dat aur multişor pentru capul vostru!

— Consulul american ţi-ar oferi de cinci ori pe atât!

— Aşa mult crezi că valoraţi, gringo?!

— Şefule, ne-au terfelit în faţa ţăranilor! Au venit să fure cai, să moară ca hoţii de cai!

— Tuerto, fă-ţi meseria de gâde! Ia-l primul pe bălan! Alvala tuşi des şi înecat. Stevens, care v-a făcut de râsul ţăranilor din Santa Rosalia, să se distreze cu noi!

Gerry a fost ridicat de Cribar şi Madera la înălţimea frânghiei. Erau clipe grele pentru şerif. Colorado asista fără să poată interveni. Bandiţii rânjeau satisfăcuţi. Dar nu arătau că se grăbesc. Colorado parcă îl văzu pe Paulo în mâna gâdelui. Nici atunci n-a putut interveni. Acum, era la fel de rău. Viaţa lui Gerry atârna de un fir de păr. Apoi, el, Colorado…

— Viva, Alvala! Viva, căpitan Sergio Felipe Antonio Alvala!

Gerry încercă să scape din ghearele lui Cribar şi Madera. Tuerto apropiase funia de gâtul şerifului. Ultimul semn întârzia. Ochii bandiţilor străfulgerau de plăcere. Porunca a fost dată. Laţul se lăsa de sus în jos, în clipa următoare, frânghia se închidea în cerc, urmând să cuprindă grumazul şerifului Gerry Mulligan.

Din locul său, Colorado se opintea cu puterea deznădejdii să-şi rupă legăturile. Una dintre ele cedă, apoi alta pârâi. Mâinile le avea libere.

Primi un picior formidabil în abdomen şi căzu încovrigat…

Ştefan Şercanu se opri din istorisit. Ochii lui străfulgerau în pala scăzută a focului. Alte gânduri din trecut îl încercau, îi dădeau ghes. Uită că eram lângă el, parcă vorbea singur:

— La început, mexicanii l-au urmat pe Juarez de şi-au scuturat jugul pus de urmaşii conchistadorilor, şi-au înfruntat soldaţii Engliterei şi mai târziu pe franţuzi. Fiii podişului mexican, toţi ca o suflare, au susţinut gândul preşedintelui, ducându-l la limanul dorit. Independenţa Mexicului a fost cucerită cu sângele celor ce au trudit pe pământul dintre Sierrele Madre. Gaetano şi ai săi s-au ridicat ca mulţi alţii, cerând să se păstreze promisiunile făcute celor nevoiaşi, pe care Porfirio Diaz, ce l-a urmat în ‘876, le-a uitat din capul locului să le îndeplinească… Şi noi, băiete, am luptat pentru pământ. Dar mai înainte, cucerirea independenţei a înălţat inimile mari ale ţăranilor, care – cu mic, cu mare – au venit la oaste, să scape ţara de turc, ca mai apoi, într-o ţară liberă, să devenim liberi…

— Pe atunci, Transilvania era sub Austro-Ungaria. De unde ştiai ce se petrece în Principate? Din ce mi-am însemnat eu, erai în Blue Town!

— Aşa-i, băiete! Ai memorie faină, nu zic ba! Ai uitat însă că Annie Mulligan, soţia mea, îmi ceruse la urmă s-o aduc pe pământul meu de baştină? I-am făcut hatârul, că şi pe mine mă mâna dorul de ţară. Când începu războiul Ţării cu Poarta, eram venit în Sâmbăta! Dar să afli, flăcăule, că veştile despre luptele fraţilor mei de la miazăzi de Carpaţi au trecut lesne oceanul. Noi, transilvănenii din ţară şi din Lumea Nouă, am ştiut tot timpul de lupta românilor, că era şi a noastră! Ehei, mânzule, oftă adânc Şercanu. Nimic nu-i mai de preţ pe lume ca neatârnarea neamului şi libertatea lui! Încăierarea cu Aliotmanul n-a fost o joacă. Mult sânge de român a şiroit pe malurile redutei Griviţa, la Plevna şi la Smârdan, ca să-l putem dovedi pe turc. Câte trupuri de românaşi n-au fost străpunse de iatagane şi fărâmiţate de bombe pe vârfurile înalte ale parapetelor! Nu i-a fost bine musulmanului să închine steagul pe locuri supuse de Semilună de sute de ani…

Bătrânul parcă uită de oboseală. Cu vocea lui legănată, începu să-şi depene amintirile. Trecuseră de la Războiul de Independenţă destui ani, dar îmi vorbea de parcă luptele s-ar fi petrecut în ajunul acelei zile. Vocea octogenarului începu să deşire faptele. Pentru a doua oară în ziua aceea, pe majestuoasa Vale a Oltului, unde tocmai rândunelele de noapte începură să ciripească, răsări Moldova, purtând cununa Carpaţilor Răsăriteni. Râul ce ne despărţea de vecinul din răsărit venise mare, curgea iuţit, învolburat de ploi. Oastea ţarului căpătase învoiala cârmuitorilor tinerei Românii să străbată întinderea ţării spre unda albastră a Dunării. Era ziua de 11 aprilie. Nori burzuluiţi învăluiseră cerul Ţării Româneşti, în pânzele fluviului cătrănit se oglindeau fesuri, şalvari, arme de spahii, de ieniceri şi de başbuzuci. Prin tunurile turceşti, ghiulele represive muşcară pământul nostru la Calafat, la Brăila, la Giurgiu şi Călăraşi. Jerbe înalte de flăcări mistuiră avuţii modeste, năruindu-le. Prin ceaţa anilor, Şercanu scrută amintirile şi le rostui aşa cum s-au petrecut ele. Începusem să văd şi eu redanele românilor înălţate pentru apărarea malului stâng. Tentativa de debarcare a turcilor la Bechet se termină cu înecarea multora şi răpirea câtorva vase româneşti cu grâne. Bateriile artileriei române legară o canonadă de foc neiertătoare. Otomanii fură aruncaţi îndărăt. Dunărea se tulbură de înapoierea grăbită a musulmanilor.

Anul 1877. Străzile marilor oraşe ale ţării erau pline de cetăţeni. Se aştepta hotărârea sfatului ţării, ţinut pe Dealul Mitropoliei. Prierul număra douăzeci şi nouă de zile de la începutul său. Războiul a fost aprobat de parlament şi de senat.

Pe malurile fluviului neodihnit, soldaţii aflară vestea la cumpăna nopţii. Focurile de bivuac se clătinară de vuietul brâielor şi ale bătutelor jucate. Pământul cuprins între Dunăre şi Carpaţi se proclamă independent.

Legăturile vechi cu Poarta au fost sfărâmate.

Şercanu povestea, aducându-mă şi pe mine în acele timpuri. Auzeam sunete de trompete, ropote de cai, ore în şir, fără răgaz, călăraşi şi roşiori trecură la sud de bătrânul fluviu. Dorobanţi pedeştri, cu ceacăie înalte, purtând însemnele regimentelor, mărşăluiră neobosiţi, însufleţiţi de cântecele date lor zălog de barzii neamului. Furgoane cu muniţii, manutanţa, care cu alimente, cu tărgi şi insignele crucii roşii, chesoane cărând obuze, artileria trasă de cai, curcanii lui Peneş veniţi de pe dealurile Vasluiului, adunând laolaltă pe Cobuz, pe Ţinteş, tunarul, pe Brad şi Vlad, pe olteanul Burcol, adus la oastea din Vaslui, pe fraţii Călini, în fruntea cărora sergentul Mătrăgună le toca poveţe. Telegrama ducelui Nicolae al Rusiei le grăbise trecerea Dunării la Siliştioara. Turcii îi încolţiseră…

Vocea legănată a lui Şercanu mă transferase în lumea acelor ani. Pe înălţimile apropiate, tunarii diviziei 3 române se avântaseră pentru năruirea întăriturilor otomane. După patru asalturi sângeroase, dorobanţii supun reduta. Slujitorii lui Allah se închină biruitorului. Moartea celor mai buni fii ai neamului, de atunci, a născut aura ţării. Visul de o mie de ani de a aduna din nou în matca vechii Dacii a fiilor gintei latine începuse să se împlinească.

Am privit prin ceaţa anilor la neuitatele lupte desfăşurate în faţa Smârdanului, unde pieriră laolaltă suflare de oştire română şi turcă. Dorobanţii s-au acoperit de glorie. Întăriturile otomane s-au păstrat dârze până în ianuarie 1878, când adepţii lui Allah, slujitori ai Coranului, predară cheile cetăţii valahilor.

— Aşa s-au petrecut faptele, băiete! mă readuseră lângă foc vorbele lui Şercanu. Şi noi, ardelenii, am luptat în oastea răgăţenilor. Multă suflare de români din ţinuturile acaparate de habsburgi au trecut Carpaţii, înrolându-se în armata tinerei Românii. Numai eu ştiu din câte comune şi judeţe au plecat flăcăi şi bărbaţi cu părul cărunt şi au mers pe poteci numai de ei ştiute, să nu-i dovedească grănicerii împărăţiei, să-i întoarne şi să-i judece aşa cum scria la lege atunci. Independenţa am socotit-o o cauză sfântă d-a noastră.

Gazeta Transilvaniei a îndemnat pe faţă românii la înfrăţire şi a mâniat autorităţile. Mulţi învăţători, profesori şi slujbaşi au trecut Dunărea să se bată cu turcul. Dorinţa de unire dusă în sânge de zece secole n-au dat pace românului. Că noi toţi suntem lăstarii aceleiaşi tulpini.

Aşa au fost faptele, băiete! Dar ţi-oi mai povesti şi altă dată, că n-au intrat zilele-n sac. Mâine să vii, tot pe vremea asta…