Capitolul VIGOMEZ DIN CHAPARROS

Ştefan Şercanu îşi reluă şirul povestirii de unde-l părăsise în lagună. Un alt picior îl aruncă pe Colorado pe spate, odată cu ţiuitul unui plumb, urmat de o salvă întreagă. Mochiera şi Despecho se prăbuşiră ca doi malaci doborâţi cu toporişca. Sângele apăru pe cămăşile lor slinoase. Tuerto căzu din copac răpus de un glonţ. Gerry se rostogoli din braţele călăilor şi rămase întins la pământ. Câţiva dintre oamenii lui Alvala ripostară. În luminiş răpăiră carabine. Alvala urla comenzi, voia să domolească panica.

Pedro alerga aplecat de spate sub traiectoria plumbilor, şi ajungând la Gerry îi tăie legăturile, apoi îi liberă picioarele lui Colorado. Sfătuiţi de un gueriler s-au tras la adăpostul ţarcului. Plumbii roşiţi încinseseră o sambă de moarte! Alvala înţelese pericolul şi se mistui în tainiţele pădurii, urmat de ciracii scăpaţi cu viaţă hăituiţi de Sebastiano. Curând, se auzi acel muget, ca un semnal cobitor, ce semnifica poate înfrângerea şi fuga din faţa inamicului.

Zăpăceala se domoli treptat. Împuşcăturile se depărtară, liniştea reintră în drepturile ei. Dintre salvatori căzură vreo patru. Minunea în care mai sperase Colorado se împlinise.

Scăpaseră în ultimul moment. Insurgenţii lui Gaetano erau mulţumiţi. Descotorosiţi de legături, se îmbrăţişară cu Pedro şi cu fiecare luptător în parte. Almadia binecuvântă victoria asupra răului, triumful oastei lui Gaetano…

Sebastiano grăbi plecarea. Au fost scoase atâtea merinde şi lucruri de folosinţă câte puteau duce, în cele două hărăbăi găsite în lagună şi încărca pe samarele catârilor.

După ce au dat foc vizuinii tâlharilor, s-au îngrijit de cei căzuţi în luptă. Insurgenţii au fost înhumaţi într-o singură groapă, iar tâlharii au fost traşi pe un loc ridicat şi lăsaţi răpitoarelor. Pentru că s-a pocăit la sfârşit, Escarpia s-a bucurat de obiceiul creştin. Rămăşiţele lui au fost îngropate destul de adânc, iar Almadia i-a citit două versete pentru iertarea păcatelor…

În timp ce flăcările lacome mistuiau bârlogul, părăsiră laguna. Dădură pinteni cailor şi urmară grindul pe malul stâng al râului, călărind alături de răzvrătiţi. Insurecţionalii s-au ales cu o captură neaşteptată de arme, de muniţii şi de alimente.

— De s-or mai rătăci bandiţii să-i prade pe ai mei, le vor da la cap, ca şarpelui când iese în drum! spuse satisfăcut Pedro.

Au ajuns în vechea înfurcaţie a râurilor unde a sosit momentul despărţirii. Au strâns frăţeşte mâinile guerilerilor, rugându-i să transmită lui Gaetano mulţumirile şi recunoştinţa lor…

Se opriră în loc şi făcură semne cu pălăriile. În faţa ţăranilor răsculaţi călărea Sebastiano, pe un cal alb, pătat cu roşu, şi Almadia pe asinul său cenuşiu. Padrele păstra cu pioşenie, alături de sfânta evanghelie, pistolul şi puşca, înfipte în oblâncul şeii, iar sub anteriul încăpător cartuşiera luată de la Mochiera şi tigva cu tegrita, ce-l îmbărbăta în momentele grele dinaintea luptelor…

Pedro, aşa cum povestise prietenilor săi, fusese obligat să-şi părăsească postul de strajă ce-i fusese dat în grijă de texani când aceştia îşi căutau şeile în magazia bandiţilor. Văzuse în ultimul moment vreo opt tâlhari înarmaţi înconjurând încăperea. Le făcuse semne atât cât să nu se descopere, şi aşa riscase totul ca să-i prevină, dar vântul i-a acoperit vocea. Înţelegând că era unica şansă să le sară mai târziu într-ajutor, s-a retras într-un loc ascuns, de unde urmări deznodământul. Auzi că tâlharii ştiau că e şi el pe aproape şi, înţelegând că n-ar fi putut să-i dovedească, şi-a încălecat dereşul, aşa, deşeuat, şi alergă să aducă grabnic ajutoare. Avusese noroc…

Era o zi foarte caldă. Soarele încinsese ca de obicei pământul brăzdat ce semăna cu un obraz de aztecă bătrână. Peste tot praf silnic, argilos, copaci adaptaţi la uscăciune, cactuşi, şi din loc în loc – stepe arse de vânt. Poliţiştii priveau înălţimile depărtate cu vârfurile învăluite în eşarfe străvezii de nori. Foarte rar câte o pală de vânt le răcorea piepturile tinere prin deschiderea cămăşilor. Răzbătea prin arşiţă miros de buruian copt. Trecuseră vreo zece zile de când părăsiseră Santa Rosalia. Băştinaşii, prudenţi, au primit cu un entuziasm scăzut ştirea înfrângerii lui Alvala. Armele luate de la tâlhari au fost împărţite celor din sat, care doreau să se bată, să stăvilească pofta oricărui tâlhar de a le fura sudoarea frunţii. Mulţi însă au cerut arme numai la insistenţa starostelui Cordura. Alţii s-au învoit cu gândul de a scăpa de carcera lui Jiquerillo, strâmtă şi neaerisită, sau de a-şi plăti când le va veni bine datoriile făcute la băcanul latifundiarului, unde erau constrânşi să cumpere. Dar la fel de numeroşi erau şi cei care priveau chiondorâş armele de foc. Viaţa, aşa cum o trăiau ei, le era mai de preţ. Mulţi au fugit în munţi, la Gaetano ori la alţi capi de răsculaţi. Latifundiarul luase măsuri aspre, înarmase slugile credincioase, chema şerbii la slujba religioasă, ameninţa supuşii cu moartea la stâlp dacă nu se întorceau neamurile fugite ce pierduseră legătura cu Domnul şi cu el, don Jiquerillo, ce în numele cerului trebuia să-i aibă-n grijă pe cei sărmani.

Apucară drumul spre oraşul Chaparros, deoarece toate datele primite de la marshall, cât şi altele strânse în Mexic îi conduceau în această direcţie. Pentru prevenirea unui atac neprevăzut, aprindeau noaptea focuri de tabără şi rânduiau pază. Ziua, se prefăceau că nu-i văd pe cei care-i urmăreau de la distanţă şi semănau cu doi pelerini porniţi într-o lungă călătorie. Gândurile lui Pedro zburară la sătenii din Santa Rosalia.

— Emilliano şi Sergio nu vor mai pleca grumajii în faţa tâlharului Alvala, dacă va mai intra în sat!

— Cu o floare nu se face primăvară, Pedro!

— Vă înşelaţi, seńor! Nevoia ne-a făcut bănuitori şi uneori nehotărâţi. Dar odată suiţi pe spatele cailor, nu mai coborâm!

— Vă războiţi tot timpul şi nu vă potoliţi!

— Mexicanii au luptat pentru neatârnarea ţării, acum ne batem noi, cei de la sate, să ne păstrăm pământul, noi care-l lucrăm, să nu ni-l ia moşierii apăraţi de armată.

Colorado simţi tâlcul vorbelor lui Pedro. Discuţiile purtate cu Cordura şi cu alţii în Santa Rosalia îl înrâuriseră. Începuse şi el să cadă des pe gânduri, aducea vorba despre Gaetano şi Almadia, lua partea ţăranilor, se aprindea nefiresc…

Drumul făcut n-a fost o călătorie de plăcere. Au ales căi mai puţin umblate. Ca să nu bată la ochi, poposiră în câteva sate, unde au tras de limbă locuitorii despre Billy King. În coliba unui cioban au aflat că acesta trecuse pe acolo, în diligenţa cunoscută, cu multe luni în urmă, pentru a tocmi oameni să lucreze la o mină de argint. Au rămas peste noapte la acesta, pe un timp ploios, să-şi usuce hainele şi să-şi odihnească bidiviii. În tăcerea colibei s-a auzit dintr-odată glasul lui Gerry.

— Nu-i uşor să-l găsim pe Billy King!

— Urmăritorii nu ne slăbesc, şerif! După ce am trecut vadul, s-au arătat din nou. Parcă-i duc în cârcă din Santa Rosalia.

— Unul are catârul roşu, iar celălalt are un catâr cenuşiu.

Priviră pe rând, fără să dea impresia că i-au descoperit. Colorado, ascuns după o săpunariţă, le analiză figurile atent, prin binoclu. Unul avea capul mare, cu zulufi ca de cafru.

— Sunt dumnealor călători cum mi-s eu padre!

Se apropiau de oraşul Chaparros. Primele case zărite în depărtare arătau ca nişte cărămizi albe pe verdele văii adăpostite în defileu. Multe dintre ele se cocoţaseră prin văioagele vecine, altele se adunaseră pe fundul larg al defileului umbrit de pomi rari şi vajnici ori conifere mângâiate de soare. Gândul la urmăritori îi frământa pe texani. Billy King nu-i slăbea.

— Trebuie să fim cu ochii-n patru, Gerry! Ne apropiem de oraş, şi acolo pot trage în noi, ascunşi după case ori după copaci! Este greu să-i descoperi, mexicanii seamănă între ei ca pinguinii!

Tăcură şi priviră în spate. „Misionarii” nu se mai zăreau, parcă se topiseră în cutele reliefului. Intrau în strungă, în timp ce parcurgeau un drum prăfos, umbrit de plopi.

Dăduseră uitării stepele şi ţinuturile aride străbătute. Le-a rămas viu în memorie miraculosul avatar al unui ţinut ce, în urma unei ploi torenţiale, înveşmântase pământul cu o mirifică mare de flori în toate culorile spectrului solar. Şi în acea mulţime de petale, un cactus înzorzonat cu ţepi se încununase cu o corolă albă, ca un neprihănit mirt. Gândurile lui Colorado mai zăboviră la drumul făcut până atunci. Îşi aminti că numai cu puţin înainte insectele aduse din stepa podişului i-au părăsit. Au făcut nopţi albe, vânând ţânţari, care îi înţepau, deşi îşi frecau epiderma cu toate frunzele usturoiate. Într-una dintre nopţi au fost vizitaţi de o familie de urşi paşnici. Zeci de mile de drum n-au întâlnit animale de vânat. Totuşi, Colorado a prins în câteva laţuri un oposum şi mai mulţi iepuri, iar Pedro un curcan. Într-altă zi, tot peonul cu răbdarea lui de neasemuit a prins, în ochiul unei ape, câţiva scobari. La popasuri binemeritate, şi-au reamintit de unele episoade ale vieţii lor, necunoscute încă de ceilalţi. Colorado i-a desfătat povestindu-le peripeţiile petrecute în Westul Îndepărtat şi traversarea oceanului în corabie. Ducând lipsă de apă, au întins foi de cort, şi în câteva dimineţi au strâns roua, darul minunat al cerului…

Intrară în Chaparros. Trebui să descalece şi, ţinând caii de frâie, se feriră de o companie de militari ce şerpuia pe drum…

Trecură pe mai multe uliţe, lăsând în urmă case pipernicite, modeste, străbătură şi străzi mai acătării, cu trotuare pietruite cu prundiş. Defilară tăcuţi pe lângă ziduri înalte, pestriţ colorate. Mulţi localnici, deşi păreau că nu-i bagă în seamă, îi priveau curioşi pe sub streaşină sombrerourilor. Întâlniră şi locuinţe de familii înstărite, cu grădini luxuriante, cu palmieri rari şi rodii, cu avocado[15][16]şi lanuri de begonii. Le-a fost greu să se orienteze prin labirintul de străzi. Struniră caii spre un han convenabil, şi trecură la pas pe lângă o catedrală, ale cărei clopote vesteau o vecernie. Zăriră din şei turlele unui fost palat, sclipind în ultimele raze de soare. Priviră îndărăt şi constatară că umbrele lor nu-i slăbeau…

— Aş schimba o vorbuliţă în stradă cu pelerinii ăştia! îşi înfipse degetele în plăseaua unui Colt, Gerry Mulligan.

— Nu facem hărmălaie, Gerry!

În acest timp, îi înconjurară mai mulţi copii mexicani. Unul dintre ei intră în vorbă cu Pedro şi se oferi să-i conducă la o ospătărie ieftină.

— Dacă preferaţi hanul „Bâtlanul Albastru”, vă arăt eu calea, seńor!

— Dacă ne recomanzi ceva de soi, chico, câştigi azi câţiva centavos.

— Vă conduc şi fără peso! îmi plac caii voştri şi pistoalele. Când am să fiu mare, îmi iau un cal bronco[16]! Vreau să fie cât mai sălbatic, să-l fac să mănânce tărâţe din palmă. După îmbrăcăminte, parcă aţi fi vaqueros, dar unde vă este turma?!

— Pui întrebări sucite, copile! Vezi să nu ne rătăceşti!

— Pablo ştie Chaparros ca rugăciunea de seară! Vă duc oriunde!

— Alege drumul cel mai scurt, chico! Suntem flămânzi!

Au mers în urma micilor ghizi în pasul negrăbit al cailor. Mai toţi erau desculţi, îmbrăcaţi cu pantaloni largi ca nişte pijamale, din care le ieşeau picioarele prăfuite.

— Când eram mic, m-am jucat de-a haiducii cu pistoale şi cuţite din lemn, se destăinui Colorado.

— Noi ne încăieram ca pionierii Westului cu indienii, spuse şeriful Gerry Mulligan.

— Asta se întâmplă mai rar pe aici, seńor ţerif. În oraţe, copiii caută să câştige câţiva centavos! Picii care ne conduc sunt „oameni de afaceri”, explică Pedro. Ei se joacă când n-au ce munci.

Ajunşi în spaţiul larg al pieţei, şi-au legat caii de stănoaga hanului „Bâtlanul Albastru”. Ghizilor guralivi le-au împărţit centavos. În acest timp, Pedro privea cu multă atenţie figurile localnicilor, sperând să-şi descopere „pelerinii”.

Au fost luaţi în primire de Gomez, stăpânul hanului. Înainte de a le vorbi, i-a cântărit pe furiş să vadă dacă sunt pe măsura localului său. Străinii îi erau pe plac. Păreau că nu se vor tocmi şi s-a declarat mulţumit. În acest timp, Gerry îşi dăduse jos de pe cap pălăria, Pedro strângea chinga şeii, Colorado cerceta copita lui Picior-Uşor, dând neliniştit din cap. Se găseau tot lângă stănoagă.

— Calul are nevoie de îngrijiri, seńor! Am potcovar bun!

Nu i-a răspuns nimeni. Gomez nu se dădu bătut şi vorbi curtenitor.

— La „Bâtlanul Albastru” aflaţi tot ce vă doreşte inima. Am un fierar neîntrecut. Jovero şi asin potcoveşte. Este unic în întreg Mexicul.

— Şchioapătă din naştere, jupâne! Ştie să-i bată talonetă?

— Bâtlanul” are faimă şi peste Rio Grande! îl măguli Gerry.

Gomez zâmbi bucuros. Lauda îi merse la inimă.

— Am bănuit c-aţi trecut Rio Bravo. Vă trădaţi cale de-o poştă! Am o rudă bine înstărită în New Mexico.

— N-o ştim jupâne. Ţara noastră este fără margini.

Colorado şi Gerry nu-l mai ascultară şi ieşiră în drum să vadă dacă „umbrele” lor sunt pe aproape. Gomez, mâhnit de răceala străinilor, mânuia o stropitoare cu ciupercă, udând prin faţa hanului.

Texanii erau însă hotărâţi să rămână la hanul „Bâtlanul Albastru” şi urcară treptele ce duceau în saloon. Pedro dispăru cu Jovero să se îngrijească de cai, iar Gomez aruncă stropitoarea. Încă nu ştia dacă străinii vor rămâne la el.

— Veniţi de la drum lung, seńores, se apropie de ei curtenitor Gomez.

— Am mas aici auzind c-ar fi o oază de linişte! spuse Gerry.

— Îmi încălziţi inima! „Bâtlanul Albastru” este un adevărat rai.

— Nu suntem uşă de biserică. Asta s-o cunoşti de la început.

— Vreun jaf cu fărâmare de mădulare?

— Prea ne pureci sufletele, jupâne!

— Sunteţi apăsaţi fără păcat de vreun alcalde[17]?

— Am scăpat degetul pe trăgaci, dar omul n-a răposat! aprobă Gerry. Înadins i-am tras în picior!

— Toţi împuşcă acu în Mexic, seńor! Nu mai ţtii cine omoară şi cine e omorât. Toţi sunt mari, toţi sunt tari!

— Zic, amigos, să-i dăm crezare hangiului! conchise Colorado.

— Aveţi bani destui la voi?

Colorado, aşa cum era obişnuit, trase cu ţeava Coltului, din buzunarul bluzei, bancnote verzui, în dolari. Lui Gomez i se dilatară pupilele ca la cotoi. Se aplecă şi scoase dintr-un raft o sticlă pântecoasă, acoperită de praf. O şterse cu un şervet despăturit şi-o destupă meticulos, fără grabă, ritualic.

— Coniac Martell 1812, când a căzut francul, seńores!

Făcu un semn să anime pianul. Muşteriii de la mese ridicară capetele când artistul mutila în felul său o mazurcă. Se cinstiră.

— Seńores, lăsaţi-mi plăcerea să vă scriu eu în catastif! Acum, de când vremurile sunt tulburi, comisar Parras iscodeşte cine înnoptează la hanuri. Ziceţi-vă numele purtate în hârtii.

— Joe Heavy, New Mexico, jupâne, începu Gerry.

— Prea bine, doctor[18][19]Heavy! Ţările noastre au acelaşi nume.

— Numele meu este Bill Stevens. Vin din Arizona.

— Nu mi-a trecut pragul de mult un arizonian, doctor Bill! Aveţi nume de fală în West? După înfăţişare, mirosiţi a pistolar!

— Nu nimeresc un dovleac de la doi yarzi, amigo!

— Râzi de mine, seńor! Stingi lumânările din sfeşnic de la cincizeci de metri cu pistolul!

— Mă peţeşti pentru vreo muchacha[19], hangiule?

— Eţti iute la mânie, seńor! Vă sare ţâfna iute ca la pistolari. Oraşul este liniştit, dar de staţi voi mult în el, o să-l faceţi să frigă ca peste Rio Bravo.

— După vorba asta, jupâne, să scrii că am venit să luăm aer în strungă, atât! Altceva să nu zmângăleşti în hârţoagă.

— Miguel Laredo, se descoperi Pedro. Din Texas. Mi-am văzut o rudă în Santa Rosalia, apoi am făcut o plimbare în văgăuna asta!

— Nu-i vreme de vizite, maestro Laredo! Poveştile voastre nu le vindeţi uşor tocmai unuia ca mine!

— Auzisem că Santa Rosalia a ars, şi nu-i aşa!

— Mare bucurie pe mine! Trei muşterii de unde se află cumnatul meu, îşi îndulci subit hangiul glasul.

— Să ne dai odăi cu ferestrele spre piaţă! comandă Gerry.

— Cât zăboviţi în oraş, seńor?

— Caut un neam pentru o moştenire, jupâne!

— Gomez, află şi pe cei nenăscuţi, dar fără grabă! Ţara asta, Chihuahua, este locul meu de baştină!

Hangiul dădea amănunte, dar Colorado nu-l asculta. Simţea nevoia să reflecteze. Se găseau de un timp scurt pe locurile unde se spunea că preotul Mexi ar fi strâns indienii nahuat într-o singură ţară. În acest scurt răstimp îşi făcuseră duşmani, dobândiseră şi prieteni, chiar aliaţi…

Hangiul tăcuse un timp. Înţelegându-se din ochi cu tovarăşii de drum, Colorado îi spuse din senin acestuia:

— Aş vrea să cunoaştem cât ne costă odăile? Hanul este al dumitale, dar şaua, capcana şi cerul sunt ale noastre!

— Gomes nu ia pielea prietenilor. Daţi-mi cât să nu mă aruncaţi ruinei! Preţurile nu-s pipărate! O spun cu mâna pe inimă!

Hangiul ceru o sumă mare. După o jumătate de oră de tocmeală, lăsă la o treime. Pedro le spuse că e convenabil. Ca să nu uite momentul, hangiul aduse sticla cu un coniac din Lumea Veche.

— Dacă rămâneţi în Chaparros trei zile, nu-l anunţ pe Parras. De zăboviţi peste, n-am să-i trimit vorbă nici atât, râse el.

După aldămaş, au urcat scara, ce scârţâia înfiorător, spre odăi. Li se dădură trei camere şi găsiră în fiecare câte un ciubăr în formă de scoică plin cu apă încropită şi câte un săpun cu miros greu, fabricat în casă. Rufele le-au dat la fiert, cu înţelegerea hangiului. A doua zi erau gata călcate.

Bătăile insistente în uşă ale frizerului Palancio le-au înfipt mâinile în plăselele Colturilor. Individul avea o faţă şireată, şi cu învoiala lor, le-a luat fiecăruia câte un şpan gros de barbă, ba le-a potrivit şi perciunii.

După plecarea frizerului, Pedro găsi într-un loc dosnic o perie năpârlită şi-şi curăţă pantalonii; tot cu ea ajutorul de şerif îşi văcsui cizmele. Urmă o clipă de tensiune produsă de Gerry, care bău apa din carafă cu câţiva mormoloci. În rest, totul era bun: odăile erau încăpătoare, cu pereţii din scândură geluită, încheiată în nut şi feder, acoperiţi de tapete pătate de muşte şi ploşniţe. Pe masa în papainoage se afla un sfeşnic din alpaca cu trei braţe, în care ardeau lumânări începute, aduse de la bazilică. La fereastră atârnau perdele din aţă pescărească, brodate cu bâtlani, ca nişte închipuiri de vis rău. Pe duşumeaua roasă, dată odinioară cu vopsea, se citeau urmele aruncării babaroaselor. Dulapul cu o singură uşă, vopsit în alb, ca cele din spitalele din oraşe, părea de pe timpul lui Cortes. Patul avea o somieră metalică, salteaua ciuruită, umplută cu paie, pătura cu faţa roasă şi un aer greu, cu iz de naftalină. Destul confort pentru cei obişnuiţi să doarmă în prerie.

A doua zi, Pedro se întoarse cu ştiri. Ca şi la Trace, Jovero, băiatul de grajd, scăpase o groază de palavre. Diligenţa lui Billy King era cunoscută în oraş. Banditul însă se învăluise în straie tainice, de nepătruns…

Colorado era acum la fereastră, privea lumea pestriţă, gălăgioasă din piaţeta ce se deschidea în faţa hanului. Nu era aşa mare dever la tarabe. Femei cu talii subţiri, cu ţânci în rebozuri veniseră să târguiască mărfuri, cu preţuri reduse. Negustorii îşi făţuiau neobosiţi zarzavaturile. Grămezi cu legume alterate, strânse pentru cotigă, erau scormonite de bătrâne nevolnice ori de femei sărace.

Au ieşit să-şi dezmorţească mădularele. Pocnete de potcoave răsunară pe piatra drumului. Văzură nişte călăreţi cu puştile înfipte în oblâncuri şi cu baticuri legate la gât. Erau poliţiştii călări, ruralii.

Trecură drumul, cu gândul să-şi omoare timpul. Rânduite cu grijă pe rogojini ori stivuite pe sol mormane de ignami cu taluze şubrede, saci deschişi la gură, cu marginile răsfrânte, cu soia, cu cacao. În coşuri de nuiele – lămâi, portocale, tuna, fructele nopalului. Pe rogojini, papaya[20], în alte locuri, cânepă de sisal, damigene cu pulque, grămezi cu avocado, lubeniţe, pepeni muraţi şi alţii copţi. Din amfore pântecoase deşertau untdelemn şi miere. La tarabe – vorbărie multă şi pestriţă. Aşezate pe foi de cort ori pânze din sisal, aşteptau rândul la vânzare: carne grasă de bivol castrat, batali, curcani îndopaţi, un cap de vită tăiată recent, cu o floare de cactus în gură, raţe, piersici coapte. Pe hârtii boţite adăstau în grămezi: boia de ardei, piper negru, iepuri de câmp, peşte de râuri repezi, viermi de agave, carne de cerb, carne de lama, afine coapte, carne de crotal şi de iguane, lângă coacăze mari vineţii…

— De atâtea bunătăţi îţi lasă gura apă, amigo! spuse Colorado. Să vedem ce ne va da Gomez din toate astea!

— Pe oamenii noştri parcă i-a înghiţit pământul, prietene! urmări şeriful cu privirile o jumătate de urs adus la vânzare, vânat prin văgăunile Sonorei.

— Mai vedem noi ce o să fie, răspunse Gerry, şi se îndreptară într-un colţ al pieţei, unde femei mexicane îşi strângeau războaiele în care ţesuseră pânzeturi.

Pe tarabe improvizate, erau expuse felurite metraje din bumbac, din lână, din fibră de agavă ori din gogoşi de mătase…

Plecară. Oricât au încercat să descopere dacă sunt urmăriţi, n-au izbutit. S-au despărţit pentru a cerceta cu ochii mai multă lume, apoi se reîntâlniră. N-au dat de nici un suspect. Au mai hoinărit pe străzi două ceasuri bune. Au ajuns şi la gara principală din Chaparros. Una dintre linii lega Vera-Cruz cu Paso del Norte. O priviră cu jind. Îndatoririle îi ţineau pe pământ mexican, în staţie debarcaseră câteva companii de soldaţi. Trupa poposea între două lupte. Pe feţele lor palide se citeau amărăciunea şi oboseala. Odată cu ei, părăseau gara angajaţii drumului-de-fier şi o sumedenie de ţărani atraşi de piaţa oraşului. Observară inşi apăsaţi de greutatea palancilor, cumpănind coşuri cu felurite mărfuri, de la peşte prins în apele leneşe ale lagunelor la oale de ceramică. Femei în straie uşoare, în bluze fără mâneci şi gulere din două bucăţi, meşteşugit îmbinate, purtând pe umeri broboade, cărau greutăţi în mâini. Cu piepteni din lemn şi panglici colorate împletite în cozile lor lungi, ce la unele le atingeau şoldurile, abia ghicite sub fustele largi, fete tinere ajutau mamelor. Mai toate păstrau în mersul lor o imensă demnitate. Bărbaţii le erau plecaţi la oaste ori fugiţi în munţi, la răzvrătiţi.

Se întoarseră la han într-un docar hârbuit. Înserarea se lăsase brusc în defileu, soarele aţipise dosit după coamele munţilor vecini. Piaţa îşi domolise freamătul. Pe lângă pâlpâituri de opaiţe se arvuneau mărfuri, un fanar se aprinse pe trotuarul hanului, luminând sărac. Două grupuri de fete şi de băieţi erau într-un du-te-vino perpetuu. Ca din întâmplare, îşi potriveau paşii să ajungă în acelaşi timp sub lumina felinarului. Fetele, deşi voiau să pară preocupate de cu totul altceva decât plimbarea, râdeau în ascuns, de vorbele scornite de băieţi.

Texanii ocupară o masă retrasă, feriţi din dreptul ferestrei, de unde puteau observa întreaga încăpere şi mai ales uşa astupată cu şuviţe de hârtie colorată. Gomez manevra casa mecanică îndopată cu monezi, neînvăţată să mintă la socoteli. Li se făcu foame, iar hangiul şi-a atribuit lui cinstea să-i ospăteze. Carnea de mistreţ, adusă numai el ştia de unde, într-un sos picant, hartanele de bibilică cu pastă de linte ŕ la Gomez, oposumul înăbuşit la cuptor în vin de Yucatan şi împănat cu slănină şi căţei de usturoi, tortillas umplute cu flori de dovleac, prăjite în grăsime de gâscă, pudrate cu zahăr, toate un deliciu… Aveau stomacurile ghiftuite şi nu mai încăpea în ele un pai, dar stăpânul hanului se întrecea pe sine. Spre mirarea lui Gerry, Pedro înfulecă o completare, un pilaf cu tăiţei străvezii, după care şi-a lins degetele. Împins de curiozitate, nu se lăsă până nu află ce servise. Făinoasele fuseseră viermii unei plante ce putrezea în grădina lui Gomez. La urmă comandară o sticlă cu vin negru şi-l invitară şi pe hangiu.

— Nu pică îngerii din cer dacă stai cu noi la o palavră!

— Seńor Stevens, vă purtaţi curtenitor c-un hangiu uitat în această văgăună. Muşteriii mei nu mă cinstesc!

— Te-ndoieşti de noi, jupâne Gomez? Să ştii că ne-ai căzut cu tronc. Tocmai ţi-am preamărit hanul. Ţi se vede mâna dibace de hangiu.

— Vremuri tulburi! oftă hangiul. Vorba trebuie cumpănită înainte de a ieşi. N-ai cum s-o înghiţi îndărăt. De la ea la ştreang este un pas! Pereţii vorbesc ca placa gramofonului!

— Ciuruim cu pistolul fantomele, amigo! îl linişti Colorado.

— Să nu îmbătrâniţi niciodată, şi Santa Elmira să vă dăruiască câte zece copii, pentru risipa făcută cu bietul Gomez!

— Vinul este acru, îl gustă pe îndelete Colorado.

— Vi se pare, doctor Bill! După tortillas, zici că-i oţet!

— De ce n-aş spune adevărul? Zeama asta este trezită.

Hangiul îl degustă şi, ca din întâmplare, privi figurile companionilor, toate indescifrabile, ca nişte măşti.

— Seńor Stevens, aveţi gustul fin, cum are jaguarul adulmecatul. O fi răsuflat sticla. Vă aduc altul, de cuminecătură.

— Nu risipi orzul pe gâşte! M-oi fi păcălit eu. Sorbi din nou, plescăind. Nu mai are aroma de adineauri!

— E născut în Yucatan, seńor! Când îl guşti, zici că-i strepeziu. După ce-ţi cântă pe gât, rămâi în gură cu buchetul lui de baştină. Dar aveţi voi dreptate…

— Jupâne te cam răsuceşti după cum bate vântul!

— Vă mai aduc unul ce se face pe o coastă a Sierrei scăldată de soare. Are parfum de mură şi-i gros ca untdelemnul, seńor!

— Adă-ne, amigo. Murim de nerăbdare să-i cântărim stelele!

N-au putut spune dacă era mai de soi, ori mai puţin bogat în arome ca celălalt.

— Te năpădesc muşteriii, amigo Gomez! Răsar ca ciupercile, îi şopti hangiului, privind mesele ce se umpleau de lume.

— Cu ospeţia asta îmi ţin afacerile! Muşteriii sunt negustori!

— Ceva suspect, Heavy? îl iscodi Colorado pe Gerry.

— Numai mutre şterse, prietene.

Era a treia zi de când au poposit în Chaparros. Se înnopta. Gomez a fost chemat de câteva ori de copilul de grajd. Tot felul de drumeţi voiau să se învoiască cu stăpânul hanului. Matehuela, jumătatea lui, luase în primire casa metalică. Tăvi cu fripturi de batal şi pahare pântecoase circulau spre mese. Mulţi localnici beau tegrita. Un lăutar orb, pipăind cu un băţ, intră şi scârţâi un cântec cu o armonică hârbuită. Apoi trecu pe la mesele chefliilor să-şi adune răsplata. Ajunse şi la ei şi, spre mirarea lor, le vorbi iute şi limpede:

— Sunteţi urmăriţi, seńores! Ţtirea vă costă de zece ori douăzeci de centavos. Dacă vreţi să ştiţi unde vă găsiţi oamenii, mai daţi un peso.

— Zi-i, amigo, cine-i interesat să se ocupe de noi? Plătim!

— Întâi vă cânt ceva muzică de la voi! Să nu fiu bănuit. Asta face cât voiţi să daţi pentru talentul meu mare!

Individul stâlci apoi o baladă de prerie ştiută de ei din Blue Town. Capete oacheşe s-au întors, pofta străinilor nu avea nimic supărător în ea.

— Pe unul îl cheamă Jorge, al doilea îşi zise Enriquez!

— Încă o vorbă, amigo! Zi-ne cum arată binevoitorii noştri!

— Îi ştiu de la alţii, seńor! Primul se zice că-i mărunt, are o crestătură în obraz. Al doilea-i cât prăjina. E rău din fire şi-i pârăşte pe toţi comisarului Parras. Îi găsiţi la Sanchez!

— Cum facem să dăm de ei în speluncă?

— Când sunt în tavernă, fac cu săpun o pasăre pe geamul cârciumii. Când plec, îl şterg la loc. Asta am s-o repet de trei ori.

— Mă-nvoiesc, amigo!

Cântăreţul se mistui în liniştea străzii, după ce mai înainte atinsese cu degetele monedele şi le încercase şi în dinţi.

— Muzicantul ambulant părea sincer! îl apără Colorado cu voce scăzută.

Gomez se apropia, cu întrebări nerostite în ochi.

— Vă distraţi de minune la „Bâtlan”, mariachi[21][22]v-a zis de la inimă de peste Rio Grande. Dar voi l-aţi descusut de multe! Ştirile mele au fost floare la ureche faţă de ce aţi aflat de la el.

— Mai bine spune-ne, jupâne; ai găzduit nişte indivizi în trecere prin oraş, un ins, aşa, cam la treizeci de ani, aproape de statura mea, oacheş, cu gura cărnoasă, get-beget mexican, cu mustaţa scurtă şi cu ochi albaştri? Are părul negru, cârlionţat şi poartă jiletcă peste brâul cu pistoale şi pinteni din argint!

Gomez tăcea, parcă nu mai era de faţă.

— Omul de care îţi vorbesc are coadă după el pe unul chel, mic de stat, cu ţeasta ca o gulie pârguită, umblă în haine de cioclu şi cu favoriţi. Poartă pincenez, ghetre cu nasturi şi plastron! Willy era botezat în Texas, Willy Simson.

— Spune, spune, seńor Stevens! Sunt numai ochi ţi urechi!

— Mai erau pe lângă ăştia, poate-ţi aminteşti, alţi doi găligani cu mutre dure, două păsări rare, pe cinstea mea! Unul se cheamă Mac şi altul Gunn. Aşa îşi ziceau în oraşul de unde au fărâmat porţile s-o şteargă.

— Doctor Stevens, îi căutaţi pentru o discuţie cu vorbuliţe din plumbi? Le-aţi descris chipurile de parcă-i văd!

— Cunoşti ceva, jupâne?

— Şarada-i prea încâlcită ca s-o poată dezlega un biet hangiu! Mariachi v-a povestit multe. Încercaţi să le daţi de urmă ajutându-vă de el. Dar ochii mari seńores! Orbul v-a găsit cum rândunica îşi află streaşină primăvara când se-ntoarce la cuib.

— Arunci presupuneri ce ne vexează, domnule hangiu!

— Am casă grea, şi spun adevărul numai prietenilor mei. Femei uşoare nu primesc în han şi râvnesc numai la banul trimis de Sfântul Antoniu, protectorul meu. Îmi aranjez culcuş în rai. Poate mă feriţi de supărările voastre, seńor!

— Unde dăm de păcat, hangiule?

— Amigo Colorado a scos o porumbiţă de aur din gură! Să vă spun, taverna nu este departe de gară! în drum spre „Bâtlan”, aţi ocolit-o. Stă ca o piază-rea în calea drumeţilor cu sufletul slab! Să vă ducă Francesco, fiul meu cel mare, el este ca mormântul.

Se înnoptase. Colorado nu izbutea să adoarmă. Şedea la fereastră şi privea luminile fanarelor gălbejite adunate pe trotuarul somnolent. O procesiune se târa prin faţa hanului şi suia spre bazilică. Credincioşii ţineau capetele aplecate şi duceau în mâini feştile aprinse, iar luminile, de la depărtarea la care se aflau, prefigurau o cruce cu o aură arzând. Trecură femei cu ţânci furaţi de primul somn, în broboade, iar alţii se săltau pe picioarele moi, şi se uitau miraţi spre oamenii mari. Şirul de credincioşi se îndrepta spre uşile deschise ale lăcaşului de închinăciune, unde slujea padrele Modesto, socrul lui Gomez.

În piaţă ajungea glasul părintelui, adresat cerului, cerând milă pentru cei umili şi supunere faţă de regulile pământului.

„Grea treabă avem de făcut în Mexic! Nu era timpul potrivit de trecut Rio Grande!” îşi spuse Colorado, răpus de oboseala zilei, înainte de a adormi.

Gerry avu o noapte grea. Billy King, Willy şi Gunn îl pândeau cu pistoalele gata de tras. Îl împinseseră într-o odaie neaerisită, unde-l trăsnea un miros de mucegai. Apoi, locul duhni a bârlog de animal carnivor. Pedro îl visă pe padrele Almadia ce cânta cu glas înalt psalmi, şi-şi îndemna asinul la mers întins, reparându-se la răspântii cu tegrita dosită în tigva atârnată în oblâncul şeii…