Capitolul IVLAGUNA FANTOMELOR

Trecuse de amiază, şi vijelia mai slăbise. În dreapta lor, râul Perezoso îşi legăna unda sărăcită într-o albie sinuoasă. Călăreau cu prudenţă, atenţi la toate glasurile de vieţuitoare şi la orice zgomot suspect. Ajunseră la o confluenţă, unde un fir de apă reanima Râul Leneş, impulsionându-i răsuflarea pe cale să şi-o piardă. Peisajul se schimbase simţitor. Fâşiile de chaparral[11][12]vecine râului se îndesiseră, cactuşii giganţi se refugiaseră pe înălţimi, lanurile de sorg păreau părăsite definitiv de oameni. Trecură prin vecinătatea unei aşezări de indieni, fără să fie luaţi în seamă. Case mici şi sărăcăcioase durate din crăci împletite cu liane se întindeau în jurul unui wigwam, o colibă circulară, din care ieşea fum. Acoperişurile conice ale tepeelor[12][13]acoperite cu trestie se terminau cu frunze penate. Petice cultivate cu soia şi porumb delimitau marginea satului. Bărbaţii tribului i-au cercetat cu priviri curioase pregătindu-şi într-ascuns arcurile. Câteva siluete mlădii de indiene s-au retras sfioase în umbrele din care se desprinseseră. Tinerii aşteptaţi de ele nu se arătaseră. Erau duşi după vânat de două zile.

Un stol de sturzi cu firele pufoase, cenuşii, săgeta văzduhul. Şopârle alunecau, ascunzându-şi culorile sub pulbere. O fâşie de pădure îi întâmpină cu acoperământul ei verde-ruginiu. Pe o creangă pe care rodiile putrezeau, se ciondăneau corbii. Gerry îşi ridică pistolul spre un şarpe, dar glasul lui Pedro, ce se auzi violent, îl opri.

— La indieni, ţarpele este sfânt, seńor ţerif! Zic că în pielea lui şi-ar fi găsit locul un zeu!

— Ciudat om eşti, prietene! La dracu, aş fi vrut să-l jupoi!

— Şarpele boa ce cunoaşte omul nu-l atacă dacă nu-i face rău! Este mai bine să-i dăm pace!

Se depărtară de locul cu pricina. Începuse iar să sufle vântul, aburii se ridicau în volute pe deasupra unei întinderi de smârcuri într-o culoare plumburie ce se întindea pe o arie impresionantă. În faţă aveau o lagună înconjurată de vegetaţie, deasupra căreia cerul se limpezise. La mal norii de praf se sparseră în câteva locuri şi descoperi apa ascunsă până atunci. Pomii scunzi, cu crăci răsucite ca nişte braţe omeneşti îţi dădeau impresia că te-ai găsi într-o galerie cu morţi carbonizaţi.

Jur împrejurul lor se însenina şi văzură în culorile ei reale vegetaţia locului: rogoz, papură înflorită cu inflorescenţe ciudate. Printre trestia cu corolele în buchete galben-violet, suspina vântul, mişcând oasele albite ale unui schelet omenesc atârnat de o cracă joasă. Urme de copite i-au îndemnat la prudenţă. Animalele lăsate să pască se neliniştiră. Descălecară să poată cerceta urmele.

Un sunet depărtat de corn a fost urmat de un altul. Ţinându-şi caii de frâie, înaintară în acel ţinut necunoscut şi nu după mult, de pe malul lacului, văzură printr-o spărtură a frunzişului o aşezare omenească, unde deosebiră cu greu, din cauza vegetaţiei ce-l asediase, un şopron. Între ei şi această magazie se găsea un corral pustiu cu un diametru de o sută de yarzi.

Fără să stea mult pe gânduri, îşi legară catârii de stinghiile ţarcului. Nici un semn nu trăda existenţa vreunei fiinţe omeneşti prin apropiere. Stăpânii locului arătau că erau duşi departe.

Vântul de miazănoapte păru că se înteţeşte, şi căra cu el praful argilos pitulat la rădăcina ierburilor. Se furişară spre şopron, atenţi să nu le zboare de pe cap pălăriile şi simţiră puterea vijeliei în creştere, ce cătrănise cerul cu praf şi lovea îndârjită blănile construcţiei, acoperită cu licheni închirciţi, sub şfichiuitura iute a nisipului. Întinsa plajă argiloasă părea că se zbate sub muşcătura furtunii, apoi locul a fost luat în stăpânire de o negură înşelătoare, şi abia se mai întrezărea un soare vlăguit.

Mergeau unul lângă altul, vorbind, dar şuierul vântului îi împiedica să se înţeleagă cum trebuie. Pentru orice siguranţă, şi-au tras Colturile din coburi.

— Parcă ar fi sfârşitul pământului! spuse Gerry Mulligan.

— Bandiţii sunt duşi după prădăciuni şi ne-au înlesnit fără să vrea drumul făcut aici să ne redobândim caii.

Tăcură. De pereţii şopronului se izbea îndărătnic nisipul cărat de vânt. Pe alocuri, furtuna stârnea vârtejuri, ondulând smârcurile lagunei, în care caimanii tăiau unda mocirloasă. Timpul vrăjmaş îi indispunea, se hazardaseră într-o aventură cu un sfârşit greu de prevăzut, dar nu mai puteau da îndărăt. Mai făcură câţiva yarzi buni şi-şi văzură caii legaţi de inele bătute în lăturoaie. Animalele credincioase i-au simţit, fornăiră nervoase şi frământară pământul cu copitele. Când au ajuns lângă ei, constatară că niciunul nu era înşeuat. Gerry fluieră într-un anumit fel: un fornăit cunoscut, scos de Blaky, adeverea că bidiviul şi-a recunoscut stăpânul. Picior-Uşor, pagul lui Colorado, îşi făcu şi el cunoscută prezenţa, urmat de cel al lui Pedro, ce lovea neastâmpărat pământul cu copita. Furtuna le era însă complice, le acoperea în parte zgomotele.

Ferindu-se de ceilalţi cai, pe jumătate sălbatici, fiecare şi-l dezlegă pe al său. Blaky împinse cu fruntea cum îi era obişnuinţa, umărul lui Gerry. Pedro mângâie smocul de păr din creştetul dereşului său.

— I-au preparat pentru obor, seńor ţerif! observă Pedro.

— Caii de rasă p-aici sunt pipăraţi ca preţ! Să ne găsim şeile, şi la drum! Până acum, norocul ne-a surâs!

— Am presimţiri că sunt dosite pe aproape, Colorado.

— Eu zic să ne cărăbănim, seńores! propuse Pedro.

Îşi purtară animalele de dârlogi în afara padocului şi le legară într-o margine a corralului, la conovăţ. Mirosul acru al unei vizuini de sconcs a neliniştit caii şi au trebuit să piardă un timp ca să le schimbe locul, încercând să nu facă nici un zgomot, dădură apoi ocol cabanei şi descoperiră două uşi zăvorite cu lacăte.

— Eu şi Gerry spunem să tăiem peretele! Ai altă părere, Pedro?

— Cum hotărăşte seńor Colorado este bine totdeauna.

— Tăcerea asta nu-mi miroase a bine, cugetă şeriful.

— Şeriful Gerry a scos o nestemată din gură! După calm mare vine totdeauna uraganul! Să ne cărăbănim, seńor. Găsim şei în târg!

Nu l-au ascultat şi se uitară prin golurile pereţilor în prima încăpere, unde nu văzură mare lucru. În a doua, desluşiră în semiîntuneric o îngrămădire de obiecte. S-au decis şi tăiară, cu ajutorul cuţitelor, împletitura din crengi groase, prin care puteau să se strecoare înăuntru.

— Intrăm, Pedro! Tu ne acoperi retragerea. Bandiţii nici n-au visat că ne încumetăm să venim până aici dar puţină prevedere nu are ce să ne strice!

Pătrunse mai întâi Gerry, îl urmă Colorado. Se părea că nu aveau pentru ce regreta hotărârea de a mai zăbovi în lagună. Şeile furate de tâlhari erau acolo. Le-au luat şi-şi rotiră ochii în jur. Peste tot obiecte şterpelite de Alvala.

— Suntem norocoşi astăzi, aprecie şeriful.

— Nu zice gata până nu ne vedem în şei.

— Şi-au încropit un „shop for all things[13]„ din prădăciuni, spuse Gerry Mulligan. Parcă ne-am găsi într-un magazin cu de toate.

— Câţi păgubaşi nu plâng! spuse Colorado văzând claie peste grămadă saci cu cacao, saci cu făină de porumb, cu năut, cu sorg, saci de hickory[14][15]fibre de sisal, snopi de trestie-de-zahăr, pături, perine, icoane, câteva butoaie cu petrol…

Afară, vântul nu se domolise şi un liliac se roti prin magazie, schimbându-şi locul. Şeriful privea cu atenţie totul de parcă ar fi căutat să evalueze bogăţia ce se găsea în mâinile tâlharilor.

— Să mergem, Gerry! hotărî Colorado.

— Ce pârjol ar fi ieşit dacă le-am fi dat foc! Bumbacul acesta n-ar putea fi stins de nici o saca!

— Să ne grăbim, şerife!

— Am văzut un foc de bumbac la Abilene! A fost ceva măreţ!

— Să nu ne batem joc de şansa de până acum!

— Aprind într-un loc, şi o tulim! făcu o propunere Gerry.

— Venim altă dată, şerife! Renunţă şi tu la ispita asta!

Au ajuns cu şeile la locul de ieşire. Primul a trecut despărţitura şeriful, apoi, trăgând harnaşamentele după el şi alegându-şi o poziţie convenabilă, l-a urmat Colorado.

A încasat două izbituri, pe care le-a asemuit cu prăbuşirea unui bolovan greu în moalele capului, apoi căzu, cât era de lung, în iarba prăfuită de argilă. N-a mai ştiut când a fost târât de pinteni ca un sac plin cu ignami.

N-ar fi putut spune cu precizie cât timp a rămas fără cunoştinţă. O durere acută, ca un cui de foc, i se zbătea în grumaz. Colorado încercă să-şi atingă partea dureroasă, dar se lăsă păgubaş. Mâinile şi picioarele îi fuseseră legate fedeleş. O undă de mânie îi trecu prin piept şi smuci puternic de frânghii, dar sforile i-au pătruns adânc în carne. Blestemaţii de tâlhari îşi luaseră măsuri de prevedere. „În rai nu mă găsesc, asta-i sigur!” făcu haz de necaz. Sub el – solul tare. Jur împrejur – un întuneric de nepătruns. Se zbătu în legături, vru să strige, să cheme, să fie auzit de Gerry şi Pedro, să afle dacă şi aceştia se mai găsesc în viaţă. Renunţă. În gură avea un căluş vârtos îndesat…

Încercă să judece lucrurile la rece. „Mă aflu probabil într-una din magazii! La dracu! Am căzut în capcană, ca un începător! Să dorm, să-mi refac puterile!”

Ţipătul unei cucuvele îl readuse în prezent, se trezi, dar din nou îl cuprindea somnul. Simţea cum membrele îi amorţesc pe rând, o stranie toropeală îl învăluia, îl învingea nevoia de odihnă. Pasărea cârâi din nou. Îşi judecă la rece situaţia şi înţelese că lucrurile stau prost. Scrâşni din dinţi la gândul neputinţei. Deocamdată n-avea ieşire din cursa în care căzuse.

Gândurile îl întoarseră cu doi-trei ani în urmă, când primise de la marshallul Stone Mighty, misiunea să descopere locul şi făptaşii falsificării bancnotelor mexicane. Toate, fireşte, l-au condus în Blue Town, orăşelul texan aşezat pe Rio Pecos. Ajunse cu gândul la Happy Saloon, proprietatea lui Pearson. Travestit în vânător de capcane şi făcând investigaţii, îi bănui pe Allison, un rancher avut, pe Harris, proprietarul gaterului, şi pe stăpânul saloonului, toţi urmăriţi în oraşele din îndepărtatul Apus, pentru fărădelegi. Intervenind pentru a-l salva pe Gerry Mulligan, băiatul lui Tom, un rancher din ţinut, este împuşcat în piept. Dus în cotigă de Timber, cioclul orăşelului, la ranchul lui Mulligan, o cunoaşte pe Annie Mulligan, ce-l îngrijeşte. Îşi reaminti de plecarea lui pripită de la ranch. Veneau Leffty şi Jakie cu poruncă de la Billy King să-l lichideze. Gerry lipsea, era dus cu rancherii cu o turmă de vite spre California. Urmărindu-şi iscusit duşmanii, Colorado intervine la timp în Valea Raconului şi-i salvează pe cowboy de la moarte. Leffty şi Jakie însă scapă. Ajunşi de el în Bridge Town, la hanul lui Amarildo, îi provoacă la duel cu pistoalele şi-i termină în strada mare. Îşi revăzu drumul făcut prin New Mexico, şi cel prin Texas pentru a ajunge la timp. Vine însă târziu şi nu mai poate împiedica asasinarea şerifului Warner şi a ajutorului său, Travie, printre steiurile Şacalului de către oamenii lui Billy King. Şeriful Warner înainte de a muri îi dă o ştire importantă. Mai află tot acum că poliţa prezentată de Pearson pentru 5.000 dolari ca primită de la Tom Mulligan este falsă. Mai află că ranchul lui Cecilly Mulligan, mama lui Gerry, fusese asediat de Pearson, iar la urmă îl ia cu el pe Paulo şi-l duce în Blue Town.

Revăzu ca aievea casa lui Pedro unde a tras în Blue Town şi unde îl vizita Timber. Este de faţă, fără să poată interveni, la judecarea argatului Paulo de la ranchul lui Mulligan, învinuit pe nedrept de asasinarea oamenilor legii. Asistă neputincios la spânzurarea acestuia şi la întoarcerea cowboy-lor din California.

În adunarea ţinută în saloon pentru alegerea noului şerif Allison, omul lui Billy King este refuzat de cetăţeni şi câştigă Gerry Mulligan steaua de poliţai, spre ciuda judecătorului Willy Simson, a lui Harris şi Pearson.

Atacul băncii orăşelului este respins de Gerry Mulligan, prevenit de dona Hilda, drăguţa lui Pearson, şi ajutat de el, Colorado. Revede goana după doi dintre bandiţii scăpaţi de glonţ, apoi rănirea şerifului. El, Colorado, din vânător devine vânat, şi numai o minune l-a putut salva. A coborât legat de lasou prin Cascada Şacalului. Ajunge noaptea la gaterul lui Harris, unde era ţinut prizonier Gerry. După o luptă scurtă, îl eliberează, aducându-l ca prizonier pe Harris la închisoarea din Blue Town.

Revăzu vizita lui Billy King şi a lui Willy Simson. Urzelile lor să-l scoată nevinovat pe Harris. Îi apăru în faţa ochilor orăşelul Blue Town, aşa cum arătase el a doua zi, ocupat de peonii înarmaţi şi de rancheri. Pedro, după o sâcâială prelungită a lui Harris, îi smulge acestuia destăinuirea că el este ucigaşul lui Orantes, fratele său. Potera apucase drumul Colţilor Şacalului. Alături de Gerry, pătrunde în ranchul lui Allison. Intră singur în Grota Şacalului şi descoperă încăperea unde se fabricau banii. Prins de oamenii lui Billy King, este bătut lângă lacul subpământean, dat pe mâna lui Harris, ce între timp evadase din închisoare. Bandiţii, părăsesc bârlogul cu diligenţa şi catârii încărcaţi cu samare, cu gândul să treacă în Mexic. Harris, rămas să-l lichideze, aruncă în aer tipografia, deschide zăgazurile râului, să inunde grota, dar când să-i facă de petrecanie, este înlăturat de Pedro, pătruns şi el în peşteră.

În lupta cu apa, izbutesc să evadeze din capcană, datorită dinamitării unui perete. Pornirea lor neîntârziată pe urmele fugarilor şi sosirea acestora la locul unde Murphy le pregătise ambuscada. Billy King, Allison, Willy, Mac şi Gunn scapă. Reîntors în Blue Town, asistă la răfuiala lui Gerry cu Pearson, ce-i omorâse tatăl. Judecata o fac însă, în stradă, cetăţenii oraşului. Îşi aminti de ceva, şi gândul îl încălzi uşor. S-a însurat cu Annie, sora şerifului, şi, aşa cum i-a promis, a dus-o pe plaiurile lui de obârşie, unde au ascultat cântecul duios al presurii şi susurul Oltului, sărutând pământul Făgăraşilor… N-a putut să-şi izgonească amintirile. Îi mai defilară prin faţa ochilor munca lui de crescător de vite, însemnarea cu fierul roşu a viţeilor, livada cu meri aurii, bumbacul cules şi legat în baloturi, apoi vândut la Austin. Lăsase pentru un timp Colturile şi insigna de marshall! Annie, fericită, s-a bucurat că cel care urma să vină pe lume îşi va cunoaşte tatăl. El, Steve Sharkey, Ştefan Şercanu de odinioară, va trăi numai pentru ea şi pentru copil. Înclinase să-i dea ascultare. Dar într-o după-amiază caldă, când soarele se pregătea să apună în spatele Colţilor Şacalului, paşii i-au fost abătuţi de Gerry spre locuinţele peonilor. Toate fuseseră aprinse de ciracii lui Billy King, trimişi peste Rio Grande. Privise şi banca orăşelului pârjolită din nou şi dinamitată, casa de fier golită de conţinut, în timp ce şeriful şi Pedro, devenit ajutorul lui Gerry, urmăreau un oarecare pistolar în împrejurimi…

În Oraşul Albastru, răul sugrumase binele, oamenii nevinovaţi plătiră din nou cu viaţa. La întoarcerea lui la ranch se hotărâse. Jurase să facă dreptate ţăranilor îndoliaţi de Billy King, să readucă în oraş banii cetăţenilor, jurase să-şi ţină făgăduiala şi să-l aducă viu pe tâlhar pentru judecată, să-l dea pe mâna juraţilor oneşti ai orăşelului, să-şi primească pedeapsa cuvenită…

A trecut un timp lung până când, întrecând furtuna, un zgomot ajunse la el. Amorţeala parcă îl părăsise, o lumină se furişă în încăpere, atingând obiectele fără forme, ameţite de jocul umbrelor. Se apropiară de el paşi fără grabă. „Este mai bine dacă mă prefac că nu m-am trezit!” Cel intrat înfipse torţa între despicătura unor stâlpi ce sprijineau şarpanta, acoperişului. Flăcările atingeau lemnăria şi aprindeau aşchii încă verzi. Nepoftitul se îndreptă spre el şi-l întoarse cu cizma. Ţinând cuţitul într-o mână, îi încercă tăria funiilor. A voit să se încredinţeze că trăieşte, şi-i altoi o cizmă în coaste. Înşelând aparenţele, Colorado se trezi greu, ca readus în simţuri. Deschise şi închise ochii, parcă înţepat de lumina torţei.

— Până când vine Alvala, „te trec graniţa”! Nu mai găseşte din tine decât potcoavele de la cizme şi pintenii!

Colorado îşi răsuci capul cu greutate şi cercetă încăperea atât cât îl ajuta lumina. Se găsea într-o baracă destul de lungă. Îl zări pe Gerry şi nişte ferestre zăbrelite cu lemn gros şi trainic, cocoţate lângă acoperiş, prin care venea, anemică, lumina.

— Să-mi stai liniştit, văcare! – muşcă Cribar dintr-un ghem de tutun. Prin pereţi n-ai să te prelingi, că nu eşti Mesia. Dacă nu mă laşi să dorm îţi bumbăcesc spinarea! Mâine vă spânzurăm!

Privirile lor se încrucişară ca două pumnale. Colorado îndură greu jignirile, dar se resemnă…

— Umflă-te de somn, Cribar! Mi s-a înfundat cu tine. Mă şi văd atârnând de funie! vorbi greu, împiedicat de căluş.

— Te ţii băţos, hai? O să-ţi ciugulească corbii ochii!

Cribar se îndreptă spre şerif. Nici el n-a fost scutit de „mângâieri”. Reveni apoi, şi-i mai administră o cizmă, şi încă una. Cedând durerii, scăpă un geamăt. Tâlharul rânji împăcat, smulse torţa de la locul ei şi ieşi. Se auzi zgomotul priponirii uşii pe dinafară în cuşac, iar printr-un rost, prin bârne, razele focului ajungeau mioape la el…

Sosise vremea să acţioneze. Ajutându-se de coate şi de genunchi, se rostogoli spre Gerry. N-a fost uşor, pământul era jilav, şi felurite obiecte, pietre ascuţite i-au îngreunat mişcările. Când a ajuns lângă şerif, ca înţeleşi, s-au potrivit spate-n spate, să-şi dezlege funiile. Gâfâind, aproape asfixiaţi de căluşuri şi cu preţul unor eforturi supraomeneşti, izbutiră. Au rămas câtva timp nemişcaţi, frânţi de mijloc, cu sângele bătându-le în tâmple…

Îşi traseră, istoviţi, răsuflările şi-şi frecară încheieturile înţepenite. Când simţiră că puterile le revin, au început investigarea încăperii în căutarea armelor, dar fără rezultat. Priviră printr-un rost al lăturoaielor şi văzură bandiţii postaţi lângă foc. Tuerto fiersese într-o gamelă cafea, şi o împărţea cu Cribar. Mâncară şi câteva piersici uscate, apoi îşi răsuciră ţigări dintr-un ziar. După toate aparenţele, n-aveau de gând să doarmă.

— Dar unde o fi Pedro, şerif? Ai vreo idee?

— Dacă nu zace într-altă magazie, s-ar putea să fie liber! Nu se lasă el cu una, cu două prins de tâlhari!

Noaptea trecea greu. Vântul se mai îmbunase. Auzeau de afară o sporovăială într-un argou mexican colorat, greu de tălmăcit. După un timp se auzi tropăit de cai, glasul lui Madera se legă de cel al lui Cribar şi al lui Tuerto. Mai sosiră şi alţii. Răzbătură înjurături la adresa lui Pedro. Ciuliră urechile, dar nu putură desprinde dacă fusese prins. Urmară plescăituri însetate la golirea burdufului cu tescovină, râgâituri, apoi paşi ce se depărtau. Bandiţii se duseseră la culcare. La foc, în spatele uşii lor priponite, Cribar şi Tuerto beau fără măsură băutură tare. Din schimbul de vorbe au priceput că cei doi îşi împărţiseră paza: primul veghea Cribar, şi se sculă să le facă o vizită. Ţinând în mână o torţă aprinsă, deschise uşa şi privi la ei din prag. Îi găsi la locurile ştiute, legaţi şi cu căluşurile în gură, aşa cum i-a lăsat. Rânji mulţumit. Era socotit doar unul dintre cei mai şireţi membri ai bandei. Provenea dintr-o mamă mexicană şi un tată texan. La cincisprezece ani a omorât un ajutor de şerif căruia i-a tras trei gloanţe în burtă, şi a trecut Rio Grande, în Mexic, să i se piardă urma, unde a intrat în banda lui Alvala. Acum, ameţit de alcool, n-a observat isprava poliţiştilor. Ieşi. După un timp, învins de răul băuturii, se trânti lângă pala focului, unde-l fură somnul.

O altă oră depănată negrăbit din caierul vremii. Vântul de miazănoapte se sfâşia în tulpinile de cactacee, şi ajungea beteag în luminişul unde Alvala îşi durase bârlogul. Lângă apele stătute ale lagunei, un coiot hămăia prelung, şi un altul tânăr îl imita, învăţa docil lecţia pentru mai târziu. Se mai distingeau ţipete funeste ale păsărilor de pradă. Cribar se sculă, aruncă găteje în foc şi se încovrigă din nou sub pătură.

În orizontul cenuşiu al Lagunei Fantomelor, ochiul zorilor se ivea ca o săgeată roşită în foc. Frigul începuse să-i taie la os. Cribar dormea dus, după ce băuse ultima înghiţitură de tărie din burduf.

— Trecem la acţiune, gringo? îi ceru părerea Colorado.

— Abia aştept să-mi simt armele în coburi!

Cribar auzi prin vis un geamăt surd, ca de om răpus de mătrăgună. Vaietul se repetă, încercă să nu-l ia în seamă, dar conţinea în el ceva zeflemitor. Îşi privi acolitul. Tuerto, la locul său, trăgea aghioase. Gândi că avea prilejul să mai care nişte picioare prizonierilor. Vorbele lui Alvala însă le avea proaspete: „Dacă gringos vin după cai, îi ţineţi în viaţă!” Dar geamătul se repetă. Cribar aruncă zdreanţa de pătură de pe umeri. Era în picioare. Sunetul păstra în el ceva nedesluşit, aducea cu un tânguit de pui de coiot bătut de vântul iernii, făcut să-l blestemi când îl auzi într-un miez de noapte. I se zburliră favoriţii pe obraz, parcă moartea scrâşnea din dinţi. Furia îl pârjolea ca o vâlvătaie. Urlă înveninat prizonierului său trântit jos:

— Îmi strici somnul, texanule! Ai turbat de urli ca lupul de prerie?! Am să-ţi înmoi oasele, dacă mintea te-a părăsit!

În clipa următoare zăcea la pământ, turtit de o năprasnică lovitură venită de sus. Şeriful Gerry Mulligan îşi dăduse drumul din creştetul căpriorului, în cârca lui Cribar…

Lângă foc, Tuerto sforăia, fără să bănuiască ce se petrece la câţiva paşi de el. Prin uşa deschisă, Gerry aruncă o piatră, ce-l atinse uşor în picior; se mişcă, dar rămase mai departe întins. Provocarea se repetă. Tuerto îşi trase capul de sub învelitoare, privi şi zări umbrele lagunei jucând tontoroiul în capul său ameţit, îşi aminti, când să se întindă, că nu este Cribar lângă el. Brusc, gândul îi fugi, aproape limpezit, la prizonieri. Se sculă totuşi greu, bolovănos, căci picioarele îl duceau anevoie. Cunoştea cruzimea acolitului, şi-şi scoase pistolul din toc, dădu piedica la o parte, iar de dincolo, din pata întunecoasă a uşii lăsate la perete, auzi un zgomot, o cerere de ajutor, ca de om tăiat de cuţit. „Cribar omoară iancheii!” îşi spuse, şi făcu doi-trei paşi în magazie.

Alte sunete nearticulate izvorâră din întuneric. „Negreşit, nebunu’ ucide prizonierii.” Torţa sfârâia stinsă într-o margine a ei. Înaintă, auzea zvârcoliri, parcă se hârjoneau duhurile rele. Zări în sfârşit pe Cribar întins, ca luat de somnul drepţilor, iar prizonierul se frământa pe loc, gemea în căluşul său. O vagă bănuială i-a îndreptat capul spre al doilea captiv. Era însă târziu. O izbitură teribilă i-a înfundat parcă gâtul între umeri, iar temniţa i s-a părut că a fost inundată de scântei, şi – minune – iancheul de la picioarele lui se ridică. Tuerto apăsă pe trăgaci, voia să se răzbune, dar arma îi căzu din mâna ca paralizată. Mai primi o lovitură, pe care o asemui cu izbiturile copitelor unui cal ce-şi apără mânzul, şi în vreme ce trupul său uriaş se încovriga, ar fi putut jura că avusese întâlnire cu Necuratul…

Ca să se asigure, cei doi poliţişti i-au legat fedeleş, le-au luat armele, le-au pus căluşuri şi i-au fixat strâns de stâlpii de susţinere ai acoperişului. Afară, dimineaţa tivea orizontul cu o linie roşie de foc…

Înainte de a părăsi închisoarea, îşi descoperiră armele atârnate de peretele din lemn. Le luară, zâmbind de naivitatea bandiţilor, dar erau fără muniţie. Având Colturi de acelaşi calibru, s-au împrumutat de la Cribar şi Tuerto. Ieşiră şi zăvorâră zdravăn uşa, apoi respirară nesăţioşi aerul de afară!

Se găseau lângă foc, cu sombrerourile bandiţilor trase pe ochi, şi se sfătuiau cum să-şi redobândească şeile. Au ajuns la o înţelegere: să scoată tâlharii – câţi mai erau – din circulaţie, pentru a avea spatele acoperit după plecarea lor din lagună.

N-au aşteptat prea mult şi uşa cabanei scârţâi. Priviră într-acolo şi-şi pitiră pistoalele sub păturile trase pe genunchi. Se îndrepta spre ei un acolit de-al lui Alvala, nu prea voinic, dar cu trupul înalt şi adus de spate, cu un mers împleticit. Tremura vizibil, privirile îi ardeau. Părea că şovăie. Planul de luptă era făcut: încă un yard parcurs de acesta spre ei, şi două pistoale i s-au înfipt, scurt, sub nas.

— Îmi daţi un cigarillo, seńores? vorbi noul-venit cu glas tremurat, şi se aşeză nepoftit, în faţa lor. Mi-e gâtul iască!

— Fratele meu, dacă eşti om de înţeles, rămâi în viaţă! De strigi, te spintecăm ca pe pepene! – îl trânti Gerry în genunchi, şi-i înţepă vesta cu un cuţit. Ia ţigara!

— Bagă la cap, amigo, vorbele astea! îl sfătui şi Colorado.

— Am familie grea! Şi păreţi oameni buni, nu vă măsuraţi voi puterile cu un neajutorat ca mine! De vreţi mă puteţi toca în pumni!

L-au uşurat la iuţeală de pistoale şi de cuţit.

— Escarpia are în tărtăcuţă un strop de creier. Am nevoie de voi să mă scăpaţi din lagună! Timpu-i scurt. Dacă Alvala s-arată, nu mai apucăm zile multe! Hai să fugim din iadul ăsta!

— Spune-ne: câţi sunteţi în vizuină, leule? Dar fără să minţi. Vrem să te încercăm. Astă noapte i-am numărat şi noi la foc!

— Sunt opt, cu cei doi scoşi din luptă! Pot lăsa mâinile în jos? Să nu simtă oamenii lui Alvala, şi băgaţi fiarele astea în brâu, că acrul e p-aci sălciu, şi oţelul rugineşte iute.

— Vorbeşti ciudat, Escarpia! îl suspectă Gerry, şi fără şiretlicuri, că n-ai să scapi de glonţul meu nici în fundul iadului.

Totul se desfăşura firesc, nu se irosea nici un gest de prisos, păreau că stau la o taclale. Escarpia le dădu şi lor să bea dintr-o tigvă tescovină. N-a fost refuzat.

— Îmi zice inima c-aţi trecut greul, seńores!

— Jocul îl cunoşti, amigo! Un chiot, şi eşti lichidat!

— De cum pândeaţi lângă foc, v-am mirosit că nu eraţi Cribar şi Tuerto. V-am preţuit îndrăzneala! Ochiul pe mine nu mă trădează! Vreau să mă ‘uc acas’, să fiu ca-nainte! Mă saturai să m-ascun’ prin hăţişuri. Alvala-mi băgă d-a sila-n cap să-l părăsesc pe don Laudetta, şi să ne aruncăm în şei! Alvala este cu ochii numa’ după prădăciuni. Acum suge sânge din orice om ca să strângă parale! Nu-mi dă voie s-o pornesc la ai mei, zice că-s înfundat în ticăloşii şi numai ştreangu’ mi-e de leac!

— Prietenul vorbeşte încâlcit, Gerry.

— N-ai mustrări de conştiinţă să-ţi vinzi acoliţii? îl încercă şeriful. Cu prea mare uşurinţă te lepezi de ei!

— În Mexic, aproape totul este de vânzare! Puţini au mâinile curate încă. Am văz’t moartea, şi de scap cu zile am să muncesc fără plată la o bazilică, să-mi plătesc păcatele, că m-am încârduit cu ghiavolii lui Alvala. Să mă credeţi, seńores!

Începură să înţeleagă despre ce era vorba. Escarpia le îngreuna evadarea. Ţigara îi arsese în mână fără să tragă măcar un fum. Jarul îi încălzea degetul, dar soarta lui acum se decidea.

— Escarpia! Să ştii, însă, că la cel mai mic semn de trădare, călătoreşti în infern! îţi facem hatârul să ieşi cu noi de-aici, dar în primul sat te înfăţişezi la judecător şi-i mărturiseşti relele săvârşite, vorbi serios Colorado.

Se luminase, şi o ceaţă jilavă se mai târa printre ierburile trezite din toropeală. Poliţiştii gândiseră că nu pot părăsi laguna fără să se confrunte cu oamenii lui Alvala.

— Ne mişcăm repede, amigo! Surpriza trebuie să fie de partea noastră. Noi suntem doi, iar tâlharii, dacă ne simt, vor trage de la adăpostul ferestrelor!

Se furişară spre uşă, amândoi aplecaţi de mijloc, şi încercară să producă zgomote cât mai puţine.

Locul era acoperit de gunoaie aruncate alandala, o harababură în lege. Escarpia a rămas afară, din prevedere, să-i acopere, şi să le dea de veste dacă zăreşte ceva suspect.

Au intrat în cabană cu degetele pe trăgaci. Sforăiturile bandiţilor alcătuiau un concert greu de reprodus, într-un aer cu miros de vizuină. Măsurară cu ochii încăperea durată din liane, căptuşite cu rogojini. O sobă cu plită şi burlane ce suiau în vârful acoperişului, şedea şuie, în papainoage. Pe laviţă dormeau şase tâlhari. Armele agăţate cu cartuşierele în dreptul căpătâielor îi asigurară că nu vor avea necazuri. Singur Madera îşi păstrase, petrecut peste piept, brâul de piele cu lăcaşurile pline de gloanţe şi pistoalele în coburi.

S-au înţeles din ochi asupra tacticii de luptă. Colorado se postă cu Colturile în mâini în faţa culcuşului. Gerry îi încolţi dintr-un flanc. Ciracii lui Alvala erau cu toţii în bătaia gloanţelor.

— Eeehheei! strigă Colorado, de ar fi trezit şi morţii.

Trupurile, încă sub narcoza alcoolului, se mişcară greoaie. Arătau mahmuri, arţăgoşi, gata să răpună orice nepoftit.

Neinspirat, unul dintre ei întinse mâna după o armă, dar se alese cu un glonţ în încheietură. Blestemă şi-şi strânse rana ce sângera. Madera se ridică greoi şi cu o înjurătură printre dinţi aruncă pistoalele texanului.

În bârlogul tâlharilor convieţuiau laolaltă: emoţia, frica, deznădejdea, furia, pentru că texanii erau călare pe situaţie.

— Doi paşi în faţă! le ordonă Gerry. Fără să faceţi pe eroii!

Se îndreptară spre ieşire, flancaţi de poliţişti. Se auziră cârteli, sudălmi, multe pentru Escarpia, ce făcuse rost de o armă şi-i înghiontea cu ţeava Coltului. Fură împinşi în închisoarea improvizată, iar Gerry înfundă uşa cu două grinzi petrecute în cruce. De dincolo, din magazie, ajungeau la ei tot felul de ameninţări teribile.

— Acum să luăm un avans simţitor, amigo!

— A ieşit a-ntâia! azvârli Gerry pătura doldora de arme confiscate de la bandiţi, şi o privi mulţumit cum se afundă în apa miloasă.

Cercetau peste tot dar nici urmă de Pedro, parcă îl înghiţise pământul. Strigătele tâlharilor ferecaţi în închisoare, începură să se piardă, deveniră mai slabe, din ce în ce mai slabe…

Dădură pinteni, şi potcoavele cailor porniţi în galop abia rădeau pământul. Continuară un timp drumul aşa, temperaţi de Escarpia, ce nu se putea ţine după ei cu catârul său. Cum ştia mai bine locurile, a fost lăsat el în faţă, să aleagă cărări dosnice, puţin umblate, să poată ocoli drumurile lui Alvala. Cu mâneca cămăşii, îşi ştergea buzele groase şi barba pătată de tutun…

Soarele îi mângâia şi urca pe cer, luminând copacii cu scoarţa tăciunită, florile de agaye ce dădeau o dumnezeiască culoare mării de ţepi, apele tulburi ale lagunei pierdute în zare. Aventura în vizuina lui Alvala se încheiase cu bine, mai trebuia să-l găsească pe Pedro. Ţinta spre care se îndreptau amândoi nu putea fi decât una singură: satul Santa Rosalia. Sperau să-l găsească acolo, dar lucrul cel mai îmbucurător era că Pedro fugise cu dereşul său. Gândul revederii le însenina faţa…

În ziua aceea, soarele frigea văzduhul, din care ploile se încăpăţânaseră să nu cadă. Caii erau odihniţi, iar ei călăreau cu ochii la o fâşie de făget ce parcă se ondula, în valea imensă din stânga lor, acoperind câteva colnice prizărite, de unde şopotul lizeriei ajungea la ei odată cu mireasma florilor de agave.

Trecuseră mai bine de două ore de mers iuţit. Ţinutul era acum altul. Alături cu drumul, începură să se arate colţi de stânci sfidători, încinşi de soarele zilei. La venire, furtuna de nisip nu-i lăsase să vadă mai nimic, acum peisajul li se revela în formele şi culorile lui reale. Totul arăta prietenos, iar viaţa le surâdea din nou izbăvitoare. Le reveniră speranţele îndeplinirii misiunii lor.

Respirau cu nesaţ aerul cu vapori ai râului vecin, ce bolborosea, fierbând pe pietre. Câteva păsări-umbrelă, cu penajele lor în culori mohorâte, cârâiau speriate…

— Şerife, nu cred ca ajutorul tău să fi dat bir cu fugiţii!

— Nu ştiu pentru ce, dar m-aştept ca la fiecare moment să răsară după vreo stâncă ori după un cactus.

— Poate a alergat după întăriri, şi ţăranii-s greu de urnit, mai ales că Alvala le-a vârât spaima în mădulare!

— Numai să fie în viaţă! Regiunea colcăie de bandiţi! spuse îngrijorat şeriful, şi înainte să-şi fi terminat vorba, strigă lui Colorado să se arunce de pe cal.

Cu iuţeala fulgerului, executară manevra, iar în cădere, conform unor deprinderi ale oamenilor trăiţi în prerie, îşi pregătiră armele.

N-au putut folosi revolverele, pentru că se trăgea asupra lor. Împuşcăturile se ţinură lanţ. În jur, pământul icnea, înfundat cu plumbi.