Capitolul VIITAVERNA LUI SANCHEZ

Au mai trecut două zile de când îi vizitase cântăreţul orb. Drumurile spre Billy King păreau mai întortocheate ca oricând. Urmăritorii lor n-au putut fi găsiţi, dar ei nu puteau fi alţii decât Jorge şi Enriquez, puşi, cu siguranţă, în slujba cuiva.

Au coborât îngânduraţi în ospătăria hanului, împiedicându-se de sconcsul domesticit al lui Gomez, ce-i ţinea loc de pisică. Noaptea ce trecuse fusese grea şi pentru Colorado. Un coşmar afurisit nu-l lăsase să doarmă, şi-l făcuse să măsoare lungimea camerei. Hangiul zăbovea în capul scării, într-o pată de lumină slabă, cenuşie, cu un obraz mototolit. Le vorbi cu glasul lui uşor cântat, potrivit ca iuţeală şi curtenitor:

— Aţi trecut o noapte albă, fără odihnă, seńores! Cugete aspre vă ferecă inimile. Dacă aţi lepăda măcar unul, dar, de! Povaţa lui Gomez, un nefericit de hangiu, o aruncaţi pe gârlă!

— Adă-ne ceva de mâncare şi alege-ne bunătăţi pe sprânceană! Aerul din strungă ne face o foame de lup!

— Vă pregătesc platou rece!

— Să fie mexican, dar atenţie la parale, jupâne! Banii de acasă aleargă ca nisipul mării când îl fură fluxul!

Hangiul zori să-şi îndeplinească îndatoririle de gazdă urmat de sconcs.

— Astăzi fărâmăm un lacăt, continuă discuţia Colorado, dar presimt că lăutarul a fost o momeală. Făcea pe orbul, dar a venit direct la noi.

— Şi de ce nu? Am cugetat, de unde a cules ştirea că suntem la „Bâtlan”. Cred că a tras cu urechea la vreo tacla la Sanchez!

— La dracu! Nu-mi place Sanchez ăsta, deşi nu-l cunosc!

— Nici mie şerife!

— Drumuri pietruite nu-s nici în rai! cugetă Pedro. Iar în fumul cârciumii, cuţitul spintecă fără să zăreşti mâna care l-a aruncat!

Tăcură la apropierea hangiului, întors cu tăvile pline.

— O să vă lingeţi degetele de bunătăţi! se laudă hangiul.

— N-avem nici o îndoială că vom prânzi bine, amigo!

— Legaţi vorbele ca un mexican neaoş, seńor! îl flată Gomez.

Aşezase bucatele pe masă, iar ochii texanilor se limpeziră văzând şunca fiartă în sânge, o friptură rece de curcan în aspic, atunci scoasă din galantar, gârliţa înfiptă în ţepuşă şi trei găinuşe. Pe frunze cărnoase de brusture, aveau tortillas coapte de Matehuela. O sticlă cu vin de mure, răcită în fântână, le surâdea, plumbuită, acoperită de brumă.

— Jupâne Gomez, s-a terminat licoarea de aseară? întrebă Gerry.

— La „Bâtlanul Albastru”, ce se aşază pe masă se trece pe răboj. Obiceiul l-am adus din Mexico-City, de la un franţuz!

Mâncară gândindu-se să ajungă cât mai repede la Sanchez.

— Zi-ne, jupâne, taverna asta are masă de joc? Aici ne pocăim în lege. Ne pui să trăim ca înainte de cuminecătură…

— Vă ispiteşte viaţa uşoară, seńor! Sanchez nu ştie a găti becaţa!

— Invidia este otrava cea mai afurisită, jupâne!

— Nu-i chiar o magazie bodega aia, dar nu are fasonul „Bâtlanului” meu, care este un palat pe lângă ce deţine Sanchez.

— O aduci bine din condei, dar să ştii că nu te părăsim! Facem însă numai o raită, mai luăm şi noi puţin aer, că ne-am ofilit aici!

— Vă aştept cu bunătăţi! Pregătesc o saramură de nisiparniţă şi plăcintă cu hrişcă în sirop mult.

Ieşiră. Înainte de a trece strada, Colorado îşi aruncă o privire la aşezarea casei. Foarte uşor le-ar fi venit unor răufăcători să-i dea foc. Au mers fără grabă la cârciuma unde bănuiau că vor găsi veşti despre Billy King.

Era zi trecută cu roşu în calendar. Oamenii cu dare de mână purtau sarape ori capulina, un fel de jachete din blană de ied, cu mâneci trei sferturi, meşteşugit cusute. Sombrerouri prin tot locul. Aborigene zvelte, cu bluze simple şi fuste din piei tigheluite, se duceau la fiesta. Gerry, Colorado şi Pedro se debarasaseră de chapsurile incomode din piele, dar în rest nu se deosebeau de nici un alt cowboy de dincolo de Rio Grande. Aveau cizmele cu tocuri înalte într-o stare acceptabilă, pălăriile arătau ca noi, cartuşierele cu Colturile înfipte în coburi impuneau respect.

Strada intrase în stăpânirea forfotei amiezii. Se târau fără grabă căruţe şi ici-colea câte un docar sau o trăsură cu coşul lăsat, săltând prin hârtoapele viclene, ducându-se la spartul pieţei.

Intrară în tavernă, dădură într-o parte uşile batante şi trecură prin perdeaua din mărgele. Persista un fum înecăcios, de-l puteai tăia cu fierul custurii. Jur împrejur – lume pestriţă, mai toţi neraşi, bărboşi, cu mustăţi şi favoriţi nepotriviţi. Amestecătură de graiuri, tot felul de stirpe veniseră aici: spanioli, metişi cei mai mulţi, câţiva indieni necorciţi, un japonez, doi nord-americani decăzuţi, de prin părţile Middle-Estului, câţiva creoli mexicani. Pianina scârţâia fals, sub pişcătura degetelor unui mulatru venit din West-Virginia, unde cântase într-un saloon. Avea spatele gheboşat şi urechile depărtate ca două frunze de ferigă. Pe o mică scenă dintr-un ungher cantora oraşului cânta o rumbă, într-o harababură de glasuri, de râsete, prin acel fum, printre lungi bancuri proaste, amestecate alandala cu înjurături şi cântece de cheflii…

Înconjurară cu privirile sala înceţoşată, să-şi zărească clienţii. Cântăreţul orb zmângălise cu săpun pe geam o calandrie scălâmbăiată, conform înţelegerii. Oamenii lor, fără tăgadă, erau de faţă, aduceau cu „pelerinii” şi jucau o carte. Se apropiară de bar şi comandară trei măsuri de brandy. Au fost serviţi de tejghetarul Piedras, o corcitură dintre o metisă şi un negru cubanez. Cu ochii mari, bulbucaţi, pe care-i rostogolea spre toate colţurile tavernei, îi cântări şi pe ei fără grabă. Îşi mângâie Coltul pitit sub şorţ. Ceva îi spunea că aceşti străini aduceau cu ei hâra. Texanii ciocniră şi dădură peste cap băutura. Îşi cântăriră urmăritorii. Indivizii nu arătau prea periculoşi, în afara faptului că aveau mutre de brute veritabile. Jorge şi Enriquez erau suspecţi din cap până-n picioare.

— Lichele ca toate altele, Gerry! îi categorisi Colorado.

O masă ochită de ei se eliberă. O ocupară. Îşi aprinseră ţigări, scoaseră cărţile de joc. Gerry deschise o partidă de tabinet, în timp ce se apropiau doi indieni. Unul le vorbi într-o spaniolă aproape corectă, cu o voce calmă, neforţată.

— Oamenii albi vor să ne lase să sorbim tegrita lângă ei? ceru încuviinţarea, aşteptând în picioare răspunsul, rezemat în ţeava puştii ca într-un toiag.

— Zeii locului ne fericesc să stăm alături de căpetenii de seamă din Chihuahua! îi invită Colorado, zâmbindu-le prietenos.

În scurtul răstimp îi cercetase şi recunoscuse în recenţii companioni, doi indieni înalţi, cu obrazurile măslinii, având frunţile drepte, cu nasurile chiar frumoase şi ochii cenuşii. Amândoi purtau descoperit părul lung, unsuros, de culoare negru-violet. Sub o bentiţă din piele strânsă în jurul frunţii, unul dintre ei îşi înfipse o pană de papagal, într-o poziţie culcată, în semn de pace.

După ce au luat loc, şi-au rezemat pe genunchi puştile cu ţevi lungi, sistem Peabody, ce băteau la 1.000 de metri. Colorado remarcase că luaseră cu ei desagii de atârnat pe samare. Indienii cerură de băut, dar Piedras, speriat de uităturile furioase ale vecinilor lui Colorado, i-a refuzat. Texanii le-au turnat de la ei şi i-au reţinut la masă.

— Albii ce beau cu noi nu-s din locurile astea, că au un grai aparte, şi nici în Chihuahua n-au mai fost văzuţi: ei aduc mult cu vaqueros de dincolo de Rio Bravo, dar să ştiţi că cei de lângă masa noastră vă vorbesc de rău că beţi cu indieni!

— Căpeteniile ne fac cinstea să taie o carte cu noi? îi abătu atenţia Colorado. Dă-i încolo de vecini!

— Cei care ne urăsc prevestesc nenorociri. Spun să ieşim afară şi să bem într-un şanţ!

— Ştim, amigo, dar dăm la spate vorbele rele. Oamenii roşii n-au răspuns dacă vor să se distreze şi ei la un joc. Vă dăm carte?

— Păzitorii de bivoli din patria comanşilor şi apaşilor păşesc cu mocasinii prin nori. Insultele auzite nu-i ating, dar sunt ocăriţi cum nu trebuie din cauza noastră!

Indianul îşi aprinse o pipă veche bulbucată şi-i dădu şi tovarăşului său să-şi dea foc ierbii din luleaua din gips roşu, scoasă dintr-un buzunar al vestei din piele de ied.

— Altceva ne frige, amigo! Căutăm de lucru, avem nevoie de pesos. Pentru asta putem fi văcari la vreo fermă, mineri, plantatori, am putea face orice, n-avem bani destui să ne întoarcem!

— Ce fel de muncă vor albii de peste Rio Bravo, doar zeii Mexicului o ştiu! Vorbiţi pe două limbi, ca toţi din Lumea Nouă.

— Când fericirea va fi adusă iar pe pământul podişului de Quetzalcoatl[22][23]cei morţi nu vor mai geme în morminte, copiii nu vor mai plânge, tâlharii ce fură din avutul tolsuhnilor se vor stinge, atunci şi străinii îmbrăcaţi în vaqueros vor spune adevărul. Acum, ei mint, vorbi celălalt, ce privea în fumul tavernei.

— Căpeteniile bat pistele pădurii să vină la târg, ocoli răspunsul Colorado. Dar hai să jucăm altceva.

Pedro scoase nişte babaroase dintr-un buzunar.

— Indienii au noroc la zaruri!

Aztecii îşi scuturară îndărătnici coamele. Între timp, le-au aflat şi numele. Yacunda, cel cu rangul mai mare decât Payata, îşi aruncă mândru pe spate capul încă frumos. Strânsese pumnii vânjoşi, iar buzele-i subţiri, într-o culoare vânătă, deveniră o linie.

— Măsurăm drumuri lungi pentru câţiva pesos, străinilor! Aducem la târg piei, oale şi coşuri din răchită, făcute în sat. Agoniseala este a tribului. Figurile astea mincinoase îţi fură iute munca. Îţi trebuie ochi de vultur şi mână iute de leu argintiu. Cărţile se plimbă în palme ca viperele. Tolsuhnii sunt mai întâi războinici!

— Au ţepi otrăviţi ca scorpionii. Se duc pe Fluviul-Grandios wigwam[23][24]şi squaw[24]. Pierzi coliba şi femeia, îi ţinu isonul Payata. Urmaşii chichimecilor năvălitori din nord de Rio Bravo n-au vreme de lâncezit la jocuri, s-o ştie albii de faţă. Noi ne întrecem cu armele!

— Căraţi-vă, veneticilor! Încurcaţi locul şi îmi place masa voastră!

Enriquez se rezemase într-un cot. Aşa îl văzură mai de aproape: netuns, cu favoriţii zburliţi pe un obraz oacheş, păros.

— Luaţi indienii cu voi, că miros a coioţi!

Provocarea rămase fără răspuns. Laredas, ce era în spatele acestuia, un cartofor şi bătăuş renumit, mârâi scârbit că nu fusese înfruntat.

— Seńor Piedras, desfă-ne nişte coniac Henneessy! La supărare, se cade să ne dregem cu ceva fain! îi zâmbi prietenos Gerry, aruncând pe zincul tejghelei trei monezi din argint, ceea ce-l făcu pe barman să deschidă ochii mari. I se citi pe faţă mulţumirea. Nu vânduse de luni de zile băutura cerută. Sticlele de pe raft le ţinea mai mult pentru decor. Texanii îşi umplură pe rând paharele şi îl serviră şi pe tejghetar. Indienii se codiră la început, culoarea etichetei le produse o dulce emoţie, apoi, curioşi, sorbiră tăria…

— Preţuieşte un peso pielea găliganului care ne-a sculat! îl linişti Colorado pe Yacunda. Altfel, îl jupuiam şi-mi făceam din el carâmbi la cizme. Hai mai bine să ne înveselim, amigos!

— Aici, Laredas comandă! S-o ştie oamenii albi! Primul – se referi la Enriquez – face jocul lui Laredas, iar ăsta a ieşit din aceeaşi mamă cu stăpânul „Calandriei”, unde se bea „apă-de-foc”. Trăieşte viaţa alergând pe picioarele lui Sanchez. Cu căpitan de la rurali, Parras, sunt ca fraţi de sânge. Oamenii poliţiei călări n-au îndrăzneala să-l vâre în wigwamul-cu-grilaj-la-geam. Laredas şi Parras au sângele îndoit cu al indienilor, dar mamele i-au născut cu suflete haine de iberici! Prietenul lui Laredas, Enriquez, este şiret ca vulpea, şi puternic ca ursul grizzly, vorbi cu pauze Yacunda.

— Fain coniacul ăsta! sorbi Colorado pe îndelete. I-aş fi uitat aroma de nu-l întâlneam aici.

Privirile indienilor începură să sticlească în ceaţa tavernei. „Apa-de-foc” le cânta în sânge. Nu le venea a crede ochilor. Paharul nu se golea tot, iar străinii îl aduceau iute la semn. Licoarea sorbită întrecea tegrita, pulque ori moscalul, aducând cu băutura zeilor locului, poate chiar a lui Quetzalcoatl. Mai luară o sticlă. O hârtie verzuie de cinci dolari trecu la tejghetar.

— Taverna asta este un colţ de rai, amigo! Serveşte-te, seńor Piedras! Dacă-ţi clăteşti dinţii cu Henneessy, nu faci piatră!

Ciocniră surâzători şi cătară ca întâmplător la vecini. Colorado lăsase tejghetarului restul, destul de mărişor, începură să se pregătească de plecare. Zeii păgâni ai albilor, născuţi din tărie, le alergau indienilor prin sânge. Fumuri viclene le renăscură ura împotriva omului alb. Pândeau un moment favorabil să iasă din tavernă.

— Ce vânturi au abătut drumurile albilor în Chihuahua? întrebă căpetenia, după ce vorbise în aztecă cu Payata.

— Am auzit că s-ar căuta braţe pentru muncă la o plantaţie! Ne-am tocmi văcari. Pe sărăcia asta faci orice pentru un centavo!

— Au plecat argaţii de la ferma lui don Laudetta, când vechilul Trabal l-a lovit cu securea în cap. Acolo, oamenii albi ar găsi de lucru, dar se aude că pământul ar fi de acum în paragină.

— Prietenii indieni n-ar roboti şi ei ca paznici de cireadă?

— S-o afle feţele palide! Tolsuhnii sunt oameni liberi. Strămoşii noştri aztecii n-au fost îngenuncheaţi. Pe ei nu i-au înrobit „Bărboşii-din-Iberia”. Wigwamurile lor n-au adăpostit spanioli!

— S-a întins vorba că don Laudetta ar tocmi văcari, de unde au scos prietenii noştri indieni că hacienda ar fi în paragină?

— Feţele palide nu înţeleg adevărul. Ferma este închisă, dar fiul unui frate din Vera Cruz, unul Manuel Moreira, are grijă de moşie şi de mină! La acesta, numit de noi „Cârtiţa-Şireată”, ar găsi de lucru prietenii noştri de faţă. Dar gândul păzitorului de cireadă este la bar, la băutură şi la femei care se vând pe bani.

— Destulă „apă-de-foc” au băut oamenii roşii. Rachiul întunecă minţile, de te face să arunci chiar bulgărele de aur în bulboană. Tolsuhnii nu vor uita cinstea oamenilor albi. Dacă veţi trece prin satul lor, veţi fi primiţi în wigamuri ca fraţi. Stăm unde Rio del Tornado se aruncă de pe stâncă în iezer. Acolo, de sute de ani soarele deschide ochii zeilor azteci supăraţi pe indieni…

Recentele cunoştinţe îşi ridicară poverile şi Peabody-urile lor lungi, ca pe nişte toiaguri masive din lemn de cedru, şi cu acelaşi mers demn ca la venire, fără să se clatine, cu privirile liniştite, cu obrazurile pe care nu tresărea nici un muşchi, trecură prin perdeaua din mărgele, lăsând uşa să se bâţâie în ţâţână…

Discuţia de la masă, unde şedeau „pelerinii”, continua. N-au întors capetele, dar auzeau tot ce se vorbea. Aflaseră un lucru de reală însemnătate. Manuel Moreira, omul lor, era cunoscut în regiune de indieni, sub numele de Cârtiţă-Şireată.

— All este gata să pice! E ziua lui când tocmeşte oameni prin vechil, ajunse la ei o voce guturală, ce articula greu vorbele.

— Aveţi baftă cu caru’ că vă ia. O s-o duceţi numai în beţii!

— În cinci luni îţi aşezi pe picioare o crescătorie de cai!

— Dacă prinzi şi un zar norocos, eşti un om aranjat!

— Numai că la noapte trebuie să-mi iau tălpăşiţa d-aci! Altfel e greu, seńor. Comisar Parras mi-a trimis citaţie să vin la poliţie.

— Şefu’ te scoate şi de la tartorele poliţiei din Mexico City.

Glasurile se muiară treptat, topindu-se în amestecul de voci, de râsete, de cântece fără melodii. Texanii mai schimbară câteva vorbe despre plecarea lui Yacunda. Insultele de la masa vecină îi grăbiseră pe indieni. Fratele lui Sanchez azvârlea înjurături la adresa lor, hârâindu-i şi scornind pricini de gâlceavă, secondat de „pelerini”, în pulqueria[25][26]aerul era pe cale să se încingă. Se pregătiră de plecare, dădură convenţionalul „buenos dias” lui Piedras, îşi ridicară pălăriile de pe colţul barului, îşi strânseră în cuiele cataramelor centurile îngreuiate de pistoale şi muniţie şi apucară drumul spre ieşire. Lucrurile însă se încâlciră nedorit. Le aţinu calea un ins mărunt de stat, ieşit ca din pământ, ce le flutură pe sub nas trei afişe cu trei caricaturi. Dintr-o ochire văzură că se oferea o recompensă de 500 pesos pentru fiecare dintre ei.

— Îmi va curge o roabă cu parale în buzunar, tâlharilor!

— Prietene, nu te cunosc! îl ocoli prudent Colorado, în timp ce stârpitura, un localnic spân, mărunţel, cu faţa încreţită ca o prună uscată, striga zănatic, fluturând hârtiile:

— Să vină poliţia! M-aţi făcut om, texanilor! Cu voi în belciug! Aţi fost împinşi în calea mea de un vânt norocos!

— Hai, cărăbăneşte-te! îi acoperi faţa cu mâna Colorado, încercând să-l dea într-o parte.

— Hârtia asta stă şi la racla lui San Eustatio! Sunt bogat!

— Dă-ne pace, stârpitură! Spală putina!

Se iscă gălăgie. Prin fumul tavernei luciră ochi curioşi.

— Băi văcarilor, purtaţi cu voi mutre suspecte! Faceţi parte din bandele ce trec Rio Bravo şi jefuiesc la noi, se undui Enriquez ca secara ameţită de bătaia vântului. Aveţi figuri de tâlhari!

— Mai la vale, amigo!

— Aţi trecut frontiera să prădaţi, texanilor! Arătaţi ciudat la obraz! Să vadă seńor Parras prin ce cuiburi aţi piuit întâia oară!

Muzica se animase, cantora dansa pocnind castanietele într-o rumbă drăcească! Şoldurile şi le tanga provocator, dar muşteriii n-aveau ochi pentru ea. Orquidea, cantora, pusă de Piedras, nu izbutea să le abată atenţia.

— Ţi-ai greşit muşteriii, prietenul meu! – puse ochii Gerry pe un scaun.

Atmosfera se încingea. Indivizii cu caziere încărcate, convivii lui Laredas, pândeau clipa propice. Yuba, omuleţul cu faţa boţită, se agăţă de umărul lui Colorado, dar a fost azvârlit pe o masă. Jorge şi Enriquez scoaseră cuţitele. Laredas, aprins în obraz, umbla şi el după custură.

— Texanule, măsoară-te cu mine! zbieră un altul, ridicând scaunul să-l arunce lui Gerry în cap.

Dar faptele s-au petrecut altfel: unealta i-a căzut fulgerată pe rumeguşul podelii. Îndrăzneţul se întinse răpus de pumnul lui Colorado. Pe la spate, Yuba, readus pe picioare, urlă şi izbi cât putu în Pedro. Peonul, rămas drept, se clătină puţin, se întoarse, iar mărunţelul încasă un pumn năprasnic în mijlocul nasului. Dispăru sub o masă. Orquidea se pitulase după draperie.

Laredas se ridică şi trânti un pumn în tăblia mesei, de-o fărâmă, făcând să zboare pe sus farfuriile.

— Hai la Parras cu ei! mugi beţivanul. Ăştia sunt desperados.

Provocarea era ţesută cu fir alb. Trebuia să dispară! Nimeni n-ar fi putut spune cum se va termina bătaia.

— Ne facem loc, amigo! Pedro, ţine-te aproape!

Şi fără să stea mult la tocmeală, lovi puternic obrazul celui ce-i bara drumul. Fu săltat de la podele, căzu peste ceilalţi, moale, ca o cârpă. Cârciuma luă foc! Pedro întinse un altul pe duşumea. Gerry avusese ghinion. Enriquez avea maxilarul de piatră. Şeriful recepţionă o lovitură dură, se clătină, mai primi una în vârful bărbiei, şi când celălalt îşi pregătise izbitura de cizmă, reteveiul lui Pedro îl lungi pe presupusul pelerin pe scândura tare. Gerry se dezmetici, şi un timp a fost acoperit de Colorado, îşi scutură capul ca după o beţie şi reintră în luptă. Pedro îl ridicase pe Yuba deasupra capului şi-l azvârli peste alţi doi. Drumul se curăţa anevoie. Greblau cu grebla ştirbă. Piedras zâmbea. Texanii îi plăceau. Aşa ceva mai văzuse şi în Fort Wallace din Kansas, unde slujise doi ani ca rândaş. Se dezlănţuise un lanţ de bătăi. Câteva cuţite vibrau înfipte în lemnul tăbliei acoperit cu postav verde. Acoliţii lui Yuba se înmulţeau. Un scaun prost aruncat zbură dincolo, în raftul lui Piedras. Taverna fu acoperită de sticlărie spartă. Licorile bahice şiroiră pe duşumea. Fratele lui Sanchez scoase un muget. Între el şi texani se găseau doi dintre cei intraţi în bătaie. Îi aruncă în lături ca pe două cârpe.

— Vă fărâm oasele, văcarilor! Le-aţi dat de băut indienilor pe gratis, numai să ne faceţi în necaz nouă, albilor!

Loviturile încasate mai înainte de Gerry parcă îl oţeliseră, avea şi mintea mai limpede. Îşi alese o poziţie potrivită şi-l întâmpină, tăindu-i drumul spre Colorado. Izbi cu putere maxilarul agresorului. Laredas, luat prin surprindere, îşi scutură capul, dar mai primi un pumn la fel de nimicitor, încercă să lovească şi el, puterile îi scăzură. Şeriful îi găsi descoperit stomacul şi-l lovi puternic, apoi repezi în grumazul lui Laredas pumnii adunaţi. Matahala icni, se clătină şi căzu moale. Colorado terminase şi el cu doi dintre atacatori. Se iscase rumoare. Întâmplarea era unică. Fratele cârciumarului nu mai fusese doborât din lovitură. Îşi găsise naşul în acest tinerel de peste Rio Bravo.

Sanchez, chemat de Jorge, asmuţi asupra texanilor vreo cinci găligani, obişnuiţi de-ai localului, păstraţi în rezervă.

— Gerry Mulligan, treaba-i afurisită!

— Ne vindem scump pielea! Tot spre uşă, şi fără mângâieri!

Texanii erau din nou toţi trei la un loc, formând un arici greu de desfăcut. Cu reteveie îşi croiau drum apropiindu-se de uşă. Sanchez, posedat de furii, s-a repezit la Gerry, dar un pumn i-a explodat în falcă. Hangiul azvârli cu o sticlă în el. Nu-l nimeri. Un ciob însă îi făcu lui Pedro o zgaibă, şi peonul îşi ieşi din fire. Din senin, scoase un strigăt de luptă olmec – după cum le-a explicat prietenilor mai târziu – ţipăt cum nimeni dintre cei prezenţi nu mai auzise, şi se repezi la Sanchez. Scaunul trosni în ceafa lată şi împlinită de bunăstare a cârciumarului. Acesta bătu aerul cu braţele şi căzu neînsufleţit lângă Laredas. Temuta armă vâjâi în tavernă şi un alt mexican căzu fulgerat. Furia texanilor sădise frică în cei de faţă. Se făcu linişte. Mexicanii se dădură într-o margine, râvnitul coridor apăru, puteau ieşi.

Defilară prin faţa câtorva figuri prostite, unele crude, urâcioase, devastate de mizerie, purtând pecetea abuzului de alcool. Texanii lăsară o impresie bună. Pedro mai ales era privit cu o considerabilă stimă. Sângele lui, moştenit de la indieni, se aprinsese pe locurile lui de obârşie… Le mai răsări în faţă un mulatru. Acesta prinse tot pe Yuba în labele lui mari, ce terminau două braţe lungi, musculoase, ca două trunchiuri vânjoase de migdal. Îl ridică în aer, apoi făcu cu acesta gol în jur. Căzură destui, prinşi în morişcă. Mulatrul se opri în faţa texanilor. Zâmbindu-le cu dinţii lui albi, strălucitori şi laţi, le vorbi cu deferenţă:

— Massa, am vrut doar să ştiţi că mă găsesc şi eu aici! Şi am stat nişte ani dincolo de Rio Grande. Voi aveţi mustangi, nu ca mine un biet cal pinto.

Îşi suflă la urmă zgomotos nasul într-o batistă deocheată, cu carouri maro, apoi, fără grabă, se apropie de bar, unde comandă tot un Henneessy, şi le făcu semn cu sombreroul său jerpelit.

Peste obrazul lui Sanchez se goliră câteva halbe cu apă. Hangiul se trezi greu şi privi năuc în jur. Figura i se încleştă de ură. Înţelese că bătaia se încheiase prost pentru el. Lui Yuba i-au aşezat o oglindă la gură, dar era în viaţă. Avea nouă suflete…

— Este timpul să respirăm aer curat, amigos! hotărî Colorado.

Ieşiră afară ţinând strânse în mâini temutele arme de apărare.

În stradă, sub un cer întunecat de nori, trei puşti Dreyse erau îndreptate spre ei. Poliţiştii locului se desfătaseră urmărind încăierarea. Încheiaseră şi pariuri de cum se va termina păruiala, iar şeful lor se găsea într-o proastă dispoziţie. El pierduse.

— Texanilor, este ceva nelimpede în încăierarea asta! Căpitan Parras vă cheamă la o palavră, să limpeziţi pricina.

— Ne asemuiţi cu alţii, seńor! i-o întoarse Gerry.

— Lasă gura, texane!

— Am fost provocaţi, amigo! încercă să explice Colorado.

S-au lăsat totuşi conduşi de reprezentanţii legii, urmaţi de cântecul Deguello, mormăit de mulţi dintre clienţii lui Sanchez, cântec din timpul când mexicanii ce-l susţineau pe Maximilian se înfruntau cu francezii pe întinsul podişului şi semnifica „Măcelul”, înfrângerea străinilor. Muşteriii ieşiseră în pragul speluncii şi priveau duşmănos în spatele lor. Oamenii ordinii publice se urcaseră în şei, luând şi afişele lui Yuba. I-au condus o mulţime de gură-cască şi de câini puşi pe hârjoană.

Intrară într-un birou mirosind a mahorcă. Şi aici, comisarul n-avea timp de ei, se lupta să termine o partidă de cărţi. Ca primă măsură, li s-au luat armele. Protestară, dar fură loviţi cu vine de bou. Apoi, le-au ferecat mâinile în cătuşe. A venit şi Parras, i-a privit cu răutate, vânăt în obraz, ţinând în mână afişele aduse.

— Glumiţi, seńor Parras! se disculpă Colorado. Vă încălcaţi atribuţiile, iar despre pozele astea, care nu ne aparţin, râd şi curcile. Vrem să plecăm.

Faptul că-i ştia numele l-a stingherit pe comisar. Străinii nu aduceau cu tâlharii, mai mult: păreau nişte călători paşnici.

— Vrem să cunoaştem pricina pentru care ne-aţi pus cătuşe. Dar iute! Arătaţi-ne ce ilegalitate am săvârşit?

— Sunteţi îndrăzneţi, texanilor, ricană Parras. Aţi muiat oasele la destui muşterii. Aţi lovit în casă la ei pe Laredas şi Sanchez, cetăţeni de vază ai oraşului, aţi produs pagube localului!

— Cu astea nu ne înfundaţi, sir! Este o zmângăleală de ţânc! Oricine ar vedea afişele ar râde. Ne vom plânge consulului american că ne-aţi sechestrat fără un temei legal!

— Ce temei mai vreţi? Sunteţi urmăriţi. Aveţi premii pe capete, şi aţi tulburat liniştea oraşului.

— Am fost în legitimă apărare, sir! Şi în loc să ne luaţi interogatoriu, să vedeţi dacă suntem ori nu suntem vinovaţi, aţi tăbărât asupra noastră cu bâtele!

— Până se crapă de ziuă vă îndes la beci. Răcoarea o să vă înmoaie colţul ăsta cu venin! Vă mai odihniţi şi mai cugetaţi!

— N-aveţi voie să ne sechestraţi, sir! Încălcaţi legea!

— Ai haz, străine! În parohia mea, eu reprezint legea!

— Ai noştri ştiu că suntem în Chaparros! Ne caută, sir!

Parras dădu ordin subalternilor să-şi facă meseria, conform regulamentului local, în cazul infractorilor recalcitranţi!

După ce li s-a luat ce aveau la ei, au fost azvârliţi într-o celulă întunecoasă, cu un miros pestilenţial.

Noaptea li s-a părut fără capăt. Moţăiră pe un ciment acoperit cu paie murdare, umede. Judecau că sunt victimele unei înscenări. Le trebuia răbdare, numai timpul urma să limpezească acuzarea ce plana pe nedrept asupra lor.

Afară se făcuse de mult ziuă, dar la ei în celulă domnea acelaşi întuneric ostil. Spre prânz, au fost scoşi la interogatoriu. Când s-a deschis uşa şi ziua a intrat în hruba în care au dormit, au văzut că şezuseră laolaltă cu nişte haimanale adunate de pe stradă, cu hoţi de buzunare şi alţii culeşi de la încăierări…

S-au acomodat anevoie cu lumina gangului. Suduiţi de temniceri, au fost împinşi în faţa lui Parras, căruia abia atunci au putut să-i vadă mai bine statura uriaşă.

— Tăgăduieşti, văcare, c-aţi început păruiala la Sanchez?! Aţi mai stat la masă şi cu indienii. Suntem informaţi că aţi fi bandiţi de temut la nord de Rio Bravo, iar colac peste pupăză, sunteţi încârduiţi cu Alvala. Destule să ajungeţi în faţa plutonului de execuţie!

Învinuirile erau revoltătoare.

— Nu ascundem că suntem din statele din nord de Rio Grande. Pârile sunt însă şubrede, sir! Am fost în Santa Rosalia, am trecut pe la seńor Munos, pentru furtul de cai. Apoi ne-am abătut spre Chaparros. Iată-ne arestaţi de poliţie. Mai bine ne-aţi lăsa să plecăm. Pierdem o groază de timp în temniţa voastră!

— Caii vi i-a şterpelit Alvala? Este că am brodit-o?

— Chiar Alvala, sir! L-am denunţat lui Munos pentru asta!

— Basme de legănat ţâncii! Sunteţi oamenii lui, bouarilor!

— Mai întâi am venit la Cordura pentru treburile de familie ale lui Laredo, sir! îl arătă pe Pedro. Cercetaţi!

— După ce v-aţi săturat să jefuiţi morţii de prin cimitirele iancheilor aţi trecut Rio Bravo şi v-a cules banda lui Alvala? interogă inflexibil Parras, în timp ce un subofiţer cu profil de stârc nota cât putea de repede cu vârful penei de gâscă pârile şi mai puţin dezvinovăţirile.

Acum vorbea Colorado.

— Ţinându-ne fără probe, călcaţi legea, sir!

— Îţi merge gura cum nu trebuie, bouare!

— Ne plângem reprezentanţei noastre de la Mexico City!

Parras înmână lui Colorado o foaie apărută în Chaparros, în care era inserată cu lux de amănunte, ştirea despre eroismul unei companii locale a guvernatorului din Chihuahua ce nimicise bandiţii lui Alvala, în lagună. Nume nu se dădeau. Grija guvernatorului era subliniată în apărarea liniştii şi a avuţiei bieţilor ţărani, pentru care se jertfiseră mulţi ofiţeri. Cele citite l-au făcut să zâmbească.

— Este timp de război, bouare! Nu-i glumă. Borfaşii, insurgenţii şi scandalagiii vor atârna, toţi laolaltă, în ştreanguri.

— Scrisoarea soseşte curând, sir! înainte de a intra în oraş am trimis jalbă că am fost jefuiţi de Alvala. Noi eram în drum spre Mexico City.

— Minciuna are labe scurte, bouarilor!

Interogatoriul a luat sfârşit, Parras răsufla greu. Până la ei, nimeni nu îndrăznise să-l înfrunte, fără să fie lovit de el.

Au petrecut alte două zile la arest. Li s-au adus porţii anemice de mâncare. Pone, un fel de mălai, şi hominy, sub forma unui terci de mămăligă, lângă zemuri lungi în care înotau stele de grăsime şi sumedenie de viermi din zarzavaturi alterate.

Au fost mutaţi într-o altă celulă, strâmtă, fără mobilier. Printr-o fereastră zăbrelită, ajungea la ei lumina anemică a zilei. După cinci zile de arest au fost chemaţi la Parras. Actele lor erau pe biroul acestuia, iar comisarul părea mai bine dispus. Îşi răsese figura mare negricioasă şi se stropise cu un odicolon ieftin.

— Să vă ştiu mai bine! Cine este Miguel Laredo din Burnet, să calce un pas în faţă! Ceilalţi aşteaptă să-şi audă numele!

Pedro ieşi aşa cum i se ceruse, dar făcuse doi paşi. Parras şi-l întipări în gând, colţul gurii i se încreţi, mustaţa îi tremura vizibil. Străinii de faţă o căutau cu lumânarea aprinsă.

— Să se arate Joe Heavy, din New Mexico! Care-i oraşul?

— Din Old Fort Tulerosa, sir! se conformă Gerry făcând yardul cerut agale, de parcă îi părea rău după el.

— Iar tu după acte eşti Bill Stevens? Dă-ţi drumul, din care oraş? Arizona n-are margini! îşi aruncă ochii pe un planiglob vechi şi soios, pândindu-l cu coada ochiului.

— Tucson este oraşul meu, sir!

— Vino mai aproape! Nu te umfla în pene!

— Încetează mai bine cu glumele, sir! Te amuzi că ai timp de pierdut! Tot să fii tartore la poliţie, în Chaparros!

— Nu-ţi lua nasul la purtare! Mărturisiţi, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, că v-aţi înhăitat cu Alvala! Fiţi băieţi cu scaun la cap! Altfel vă frig la tălpi.

— Am mărturisit tot ce ştiam, sir! În rest, n-avem ce zice! Harababura de aici nu ne priveşte! Ne-am luat caii furaţi, şi atât! La Sanchez am fost provocaţi, dar i-am lăsat în viaţă.

— Aţi tras în schimb în armată, să-l scăpaţi pe Alvala!

— Când am plecat cu caii, armata nu era în lagună! S-or fi petrecut poveştile astea după plecarea noastră din cătun!

— Aţi împărţit arme celor din Santa Rosalia. Avem dovezi că ţăranii fug cu ele la insurgenţi şi luptă să răstoarne ordinea!

— Puştile seamănă între ele ca mâinile! Nu suntem armurieri!

— Chemaţi un padre să se îngrijească de sufletele voastre, tâlharilor! De pe acum mirosiţi a mort! îi privi duşmănos mai marele poliţiei din Chaparros.

A doua zi Parras îl chemă pe Gerry la el. Şeriful crezu că este pradă unui vis urât. În faţă, ferecat în lanţuri, cu figura lui de ticălos, se găsea Cribar. Lucrurile se încurcau!

— Îl ştii pe ăsta, Cribar? E fratele tău de rele! Vorbeşte!

— Ca pe buzunarul meu! Este puiul de căţea care a împuşcat soldaţi! Apoi a tulit-o de nu i s-au văzut pintenii, seńor comisar!

Gerry a înţeles unde băteau cei doi. Dar ce căuta aici Cribar? Voiau să smulgă mărturisiri împotriva lui Gaetano. Insurgenţii veniseră îmbrăcaţi în haine militare. De aici se născuse confuzia!

— Deci aţi fost amândoi fraţi de ticăloşii sub comanda lui Alvala. Cribar, ţi-ai uşurat situaţia c-ai fost sincer cu poliţia.

— Ultima oară individul urla închis de noi în magazie. Aşa ne-am putut lua caii. Cum a ajuns în Chaparros, asta n-o mai ştiu!

Când a fost adus Colorado n-a fost prea uimit de prezenţa lui Cribar. Parras strigă. Părea gata să-l împuşte pe Cribar.

— Îl cunoşti pe arizonianul ăsta lung?

— Este de-ai noţtri, seńor comisar! A tras în soldaţi. M-am săturat câte tâlhării am făcut împreună cu el. Este mai păcătos decât toţi din banda lui Alvala! O jur pe cruce.

— Uşurează-ţi situaţia, brigandule! Recunoaşte-ţi păcatul. Îţi întocmesc acte mai blânde! Profită de bunătatea mea de astăzi!

— Nu dau un centavo pe palavrele ăstuia!

— Uşurel, arizoniene! Se vădeşte c-ai luptat contra armatei. Cribar a recunoscut-o. S-a mai probat că faci parte din bandă. Asta înseamnă crimă împotriva rânduielilor de aici. Te dau pe mâna plutonului de execuţie. Nici Talpa Iadului nu te mai scapă de glonţ!

— Domoliţi-vă, sir! Dacă aveam ceva pe conştiinţă, treceam Rio Bravo, după ce ne-am redobândit caii. Cribar este omul lui Alvala. În Santa Rosalia ne-au căutat pricină, el şi cu unul Madera, şi au încasat-o. Drept răzbunare, Alvala ne-a luat tovarăşii de drumeţie. Ne-am plâns lui Munos, dar a fost zadarnic. Ne-am dus atunci în lagună, am avut un schimb de vorbe cu dumnealui, şi ne-am redobândit bidiviii. Asta este tot sir! A treia oară dacă îmi mai iese în faţă las pistolul meu să-l judece…