Capitolul XIÎMPĂRŢITORUL DE DREPTATE

Se însera. Lumina fanarului se strecura în odaie tulbure, sărăcăcioasă. Texanii se găseau la Gerry şi rumegau planul de luptă cu Billy King. Întorcându-l pe toate părţile, au cernut primejdiile, iar la urmă le-au rămas şansele de izbândă. Ştiau că orice risc îi poate costa viaţa.

— Scorpionului să-i zdrobeşti coada cu acul în ea! De apucă să te împungă, îţi întinde peste obraz ştergarul de moarte, seńores!

— Ştim o groază de întâmplări despre duşman, Pedro!

Puseră în discuţie mai multe modalităţi de capturare a banditului, dar o singură idee îi atrăgea ca Fata Morgana: Să-l captureze pe Billy King.

— Întunericul ne va ajuta, spuse Colorado.

— Nu-mi surâde să mă împăneze cu plumbi, prietene!

— Eu am jurat, când mi-aţi dat steaua s-o port, să vă urmez, oriunde este nevoie, seńores! adăugă Pedro.

Prima gardă pe coridorul unde dădeau odăile hanului i-a căzut lui Colorado. S-au odihnit pe rând, să prindă puteri. Micul dejun l-au servit cu Gomez.

Colorado ceru hangiului să le prezinte datoriile la zi. Dorinţa oaspetelui l-a lovit pe hangiu ca un duş rece. Ştia că va veni clipa aceasta, dar nu bănuia să sosească atât de curând. Subit, figura lui veselă se întristă.

— Îl părăsiţi pe bietul Gomez! Trăiesc o zi neagră!

— Treburile ne mână, jupâne!

— Toată noaptea mi-au trecut prin palme pui gălbiori de găină. Visul ăsta îmi vesteşte bani! Şi voi zburaţi peste Sierra! Asta înseamnă că o să aveţi succes în misiunea voastră, iar mie o să-mi lăsaţi pesos! Să destupăm gâtul la o sticlă de porto pentru asta!

— Nu-i timp, jupâne Gomez! Am întins pânzele corăbiei!

— Cum vă este voia! Greu să ştiu ce gândiţi. Sunteţi la fel de ascunşi ca noi, mexicanii. Eu i-am mulţumit lui Amarildo că v-a trimis la mine, şi cât m-aţi mai fiert până v-aţi hotărât să rămâneţi la hanul meu! În catastif v-am trecut cu nume false. Dar Gomez tace ca piatra!

— Bine spus! Amarildo este tartorele hangiilor, dar nici cu vărul lui din Chaparros nu mi-e ruşine! Te vom vorbi de bine peste Rio Grande, să te năpădească muşteriii! Vei agonisi un sipet de galbeni! îl ferici, într-un moment când masa era pe sfârşite.

Băutura aburi paharele din faţa hangiului trist. Sorbiră fără chef, fiecare cu gândul său. Erau la a treia sticlă de porto.

— Aveţi grijă de voi, băieţi! le vorbi afectuos. În ţara mea aţi întâlnit destule piedici. Mexicanii nu-s ca ceilalţi. Ei se închid în faţa străinilor. Se acoperă cu spinii măceşului. Greu lasă mexicanul omul de alt neam să-i ajungă la suflet. Rar zicem tot ce ni se adună în suflet. Nu ne descărcăm inima fată de nimeni şi fugim din ochii celor tari, să nu-i mâniem. Când tăcem, lăsăm să se înţeleagă ce nu ne convine. Suntem ca plantele podişului. Dacă n-avem, nu mâncăm, ştim să răbdăm până când cerul picură apă şi ne hrănim din cât ne-a dat el. Aşa suntem noi. Dar să lăsăm asta! Uite că m-am spovedit vouă, la nişte străini, şi mi-am vândut sufletul.

L-au părăsit pe Gomez cu ultima sticlă abia începută. Achitaseră toate datoriile. Hangiul era în culmea fericirii.

Câteva minute mai târziu, trăgeau caii de căpestre prin piaţa plină de strigătele precupeţilor. Izbutind să se strecoare printre cumpărători, au ajuns pe un drum de căruţe. Cotigi gemând de mărfuri opreau într-un ocol, unde sub coviltire, pe tirizii ori pe cântare cu arc, se drămuiau darurile pământului. Într-o margine, un negustor abia se zărea dintre tot felul de rogojini şi o sumedenie de sombrerouri în toate culorile şi mărimile.

Texanii, înveşmântaţi în haine obişnuite ale localnicilor, nu puteau fi deosebiţi de mexicani. Gerry, prins de soarele darnic al podişului, arăta la fel de oacheş ca Pedro. Purtau pălării cu boruri largi, cămăşi petrecute peste pantalonii din pânză, câte un sarape sărăcăcios pe spate, pentru a-şi feri de priviri pistoalele, şi sandale în picioare. Au ajuns în apropierea speluncii lui Sanchez. În faţa intrării scârţâia o flaşnetă. Un perus rămăsese enigmatic pe poliţa caterincii. Nu-şi încerca nici un localnic planeta. Din tavernă, se auzea un cadril monoton, continuu.

Priponiră caii de un ciolpan lăturalnic. Gerry şi Colorado s-au amestecat printre trecători, iar Pedro intră în locantă, cu sombreroul pleoştit pe frunte, nebărbierit, năclăit de praf, mestecând alene tutun. Comandă o tegrita şi ocupă un scaun la o masă cu încă doi aborigeni. Ca din întâmplare, se nimeri lângă şeful de echipă, trimisul minei. Mai veni un individ şi luă loc tot lângă ei. Noul sosit ceru o băutură verde ca frunza de mentă.

Veni patronul speluncii, Pedro se ridică şi merse la bar, iar Sanchez se întinse la taclale cu necunoscutul, îşi făcură socoteli, iar ajutorul de şerif văzu un pachet de bani cum trece de la „miner” la Sanchez. Discuţia dintre ei lâncezea, numele lui „el jefe” îl rostiră de câteva ori.

Pedro plăti şi părăsi taverna, urmat la puţin de vechil. Plecară pe urmele lui şi îl văzură cum îşi strunea calul spre târg. Gerry se ţinu ca o umbră de el, la o distantă de câţiva yarzi. La aceeaşi depărtare venea Colorado, şi la urmă Pedro, trăgând de căpestre catârii închiriaţi. Constatară că omul lui Billy King duce cu el în coburele şeii un mic arsenal: o carabină, două pistoale şi un cuţit enorm.

La şirul de stănoage ale pieţei, misitul îşi legă calul. Trase apoi după el catârul cu şaua de povară şi începu să cumpere, fără să se tocmească. Dădea peste tot preţul cerut. O dată se burzului şi duse mâna la sarape. Plătea dintr-o taşcă cu pesos în metal şi hârtie. Cumpăra felurite obiecte, vârfuindu-le pe samar. Pedro intră în vorbă cu un negustor şi-l convinse să-i schimbe bani mărunţi cu o hârtie primită de la vechil. În faţa unui cârciumar, a zăbovit multişor şi tocmi tescovină, vin şi ţuică din agave. Gustase pe rând din băuturi şi se trăsnise zdravăn.

Ieşiră din Chaparros. Ca să nu bată la ochi, lăsară o bucată de drum convenabilă între ei şi vechil.

Cei trei texani străbătură o adâncitură alungită călărind peste două ore în mersul potolit al calului. Ieşiră din defileu şi atinseră o răscruce de drumuri. Unul suia pe un platou acoperit de o păşune, iar la capătul ei se desenau coaste leneşe de munţi zimţate de pini. Într-o parte mai ridicată a solului se profila hacienda. Până acolo, ducea o fostă potecă de bivoli.

Urmăritul se simţea în siguranţă, băutura îi dăduse o stare de totală nepăsare.

Ferma se apropia. Gerry se opri, din prevedere, în dosul unei tulpini vânjoase. Curând, veniră şi ceilalţi doi. Trebuia să hotărască ce au de făcut mai departe.

— Îl ducem până la bârlog, seńores! Trage vârtos din tescovină! Am luat o hârtie, aşa cum ne-a fost înţelegerea, s-o purecaţi. Din cât mă pricep, pare să fie măsluită. Este una dintre cele aduse din Blue Town!

— O să vedem asta mai târziu, Pedro! Să-l lăsăm să cotească zidul!

— Dacă sunteţi în pericol, vă sar în ajutor.

— Iar dacă tu simţi ceva în neregulă, dai alarma!

Fiind înţeleşi, căutară un loc de unde puteau privi peste zidul fermei în curtea mare, pătrăţoasă. Lăsară caii în grija lui Pedro. S-au deplasat apoi cu iuţeală şi s-au căţărat într-un pom. Ce li se înfăţişa le trezi interesul.

— Drace, din gospodăria aceasta, don Laudetta şi-a făcut o redută! Amigo, avem mare noroc că n-au postat oameni de pază pe zid. Ar fi putut să ne împroaşte cu gloanţe când ar fi dat cu ochii de noi.

— Este momentul să mai avem şi noi puţin noroc, după toate ghinioanele ce ne-au urmărit de când am trecut Rio Grande!

— Cu atâta băutură adusă de vechil, ăştia au să doarmă la noapte neîntorşi! Cred că erau însetaţi ca bureţii. Priveşte!

— Nu par prea mulţi, Colorado!

— Să nu ne grăbim, şerif! Am numărat cinci, unul şi unul!

Dincolo, peste zidul din adobe, ridicat dintr-un fel de cărămizi din pământ ars la soare, cât măsurai cu privirile se întindea o curte în formă de careu, destul de largă. Gardul avea creneluri pe creste şi era supus ruinei. Din loc în loc, zidul se năruia, arăta jalnic, la fel ca şi casa propriu-zisă, atinsă de paragină. Căutând să afle pe unde se poate pătrunde în locuinţă, zăriră două uşi. Pe veranda lungă cât ţinea clădirea, suiau trei trepte, iar de acolo, se deschideau intrările. Rămânea ca numai la faţa locului să afle mai multe despre bârlog.

La o distanţă bunişoară, văzură un grajd din bârne, şi mai departe, un om de la fermă aşeza fânul cu furca. Sub un şopron, aşteptau, gata de drum, caii înşeuaţi. Îi numărară. Erau cu doi mai mulţi decât cei plecaţi de la Sanchez. Din magazie răzbăteau glasuri şi râsete de oameni chercheliţi. Tot acolo zăbovea diligenţa lui Moreira. Individul cu faţa de bufniţă era în zor, trebăluia pe lângă angajaţi, descărca samarele. Mac şi Gunn, înhăimuraţi în trenţe de bouari, ieşiră grăbiţi din casă, luară câte-o damigeană şi mai multe tigve cu rachiu şi se întoarseră. La prima treaptă apăru Willy, la fel cum îl ştiau din Blue Town, cu obrazul lingav, cu un zâmbet de om satisfăcut. Schimbând câteva vorbe cu vechilul, judecătorul se însenină subit. Venise udătura lui preferată: tescovina.

— Pe toţi dracii! Să n-o mai lungim! Dacă n-ai fi lângă mine, aş zice că am orbul găinilor.

— Drumurile par că se limpezesc, prietene!

— Uşurel! Nu zice hop, până nu treci puntea!

— Ferit bârlog şi-au ales fârtaţii! O adevărată redută!

— Aici s-a întâlnit Parras cu Billy King, Gerry.

— Ai putea spune de ce nu ne-au făcut de petrecanie?

— Le vom afla pe toate, dar fiecare la rândul său! A sosit momentul să părăsim copacul! îl sfătui Colorado.

Cu aceleaşi precauţii, ferindu-se de niscaiva iscoade nevăzute, au ajuns la Pedro. L-au găsit cântând dintr-o aşchie de lemn.

Se aflau toţi trei călări lângă copac. Cerul era înnourat, se zărea greu la câţiva paşi. Printr-o spărtură croită în nori, apăru luna. Poliţiştii reveniră la hacienda.

Prevăzători, călăreţii erau atenţi la propriile lor zgomote, dar şi la cele ale pădurii, apoi, subit, totul parcă înlemni în petele somnoroase ale vegetaţiei…

Trecură de portalul luminat slab, după ce-au lăsat caii în afara zidului, în grija lui Pedro, ce asigura retragerea. După două ore de la momentul despărţirii, ajutorul de şerif urma să intre în acţiune ori să le sară într-ajutor, dacă vor da semnalul. Colorado şi Gerry s-au furişat cu infinite precauţiuni. Porni mai întâi şeriful. Colorado rămase să-i acopere câţiva zeci de paşi. Acum se aflau împreună. N-au simţit prezenţa vreunui tâlhar pus de pază.

— Oamenii de veghe dorm!

— Mi-ar plăcea să fie aşa, dar poate suntem în negura ţevilor! Oricum te sfătuiesc şi pe tine să fii cu ochii mari deschişi.

Mai făcură câţiva paşi şi păstrând în mâini pistoalele au ajuns pe treptele unde începea veranda. Zidul jupuit îi aştepta. Totul se odihnea, numai broaştele se ciorovăiau într-o apă strânsă într-o adâncitură. Se sfătuiră din nou la picioarele scării, neştiind dincolo, în spatele uşii, ce primejdii îi pândeau.

— Rămâi pe loc, şerifule! Intervii numai la nevoie!

Colorado chibzui că timpul era prea preţios să-l irosească parlamentând. Şeriful din Blue Town nu părea dispus să capituleze!

— Pistolul, atunci, numai în caz de nevoie, amigo!

— A fost limpede sfatul! Intrăm în viespar?

Ţipătul unei bufniţe şi orăcăitul de brotăcei au fost acoperite de înjurături. Foşniră paie şi o namilă de om se lăsă mahmură pe scări. Împleticindu-se ajunse la ciutură, îşi băgă capul neţesălat în apă, se ridică mormăind şi urcă la loc scara. De centură i se legănau două tunuleţe. Omul îşi căuta culcuşul, apoi zgomotele se pierdură în oceanul de ierburi. Mai departe, se auzeau ţârâituri de greieri într-un cor alcătuit fără cusur. Au rămas tăcuţi, pândind orice mişcare, lipiţi de zidul rece al verandei. Ascultară. De această dată, chiar vechilul urmărit de ei se apropie de pereţii pătulului şi coborî. Ameţit de somn, trase o sticlă legată cu sfoară din puţ, urcă cu ea, golind-o pe drum şi se trânti în bârlogul de fân, canonindu-se să aprindă amnarul, dar nu izbuti.

— Pornim, amigo! Aşa poate să treacă toată noaptea!

— E limpede, Colorado! Ce-ar fi tremurat de plăcere bunicul meu Archie să fie cu noi! El s-a răfuit numai cu indienii!

Se găseau într-un fel de vestibul, unde se loviră de harnaşamente, de nişte damigene mirosind a petrol şi a alcool, de saci cu porumb şi cartofi, lăzi cu conserve, troace.

Trecură prin câteva încăperi goale ori pline cu catrafuse. Apăsară pe o clanţă şi avură noroc. Intrară într-o cameră dominată de semiîntuneric, în care persista un miros acru de beţiv.

Colorado se împiedică de un hamac şi de marginile noduroase ale unui scrin. Când se obişnui cu lumina săracă, deosebi masa încărcată cu sticle şi pistoalele unui individ adormit ce părea dus de pe lume. Hainele aruncate în dezordine i se încurcau în picioare. Identifică: centura, cartuşiera, o cămaşă. Plastronul şi ghetrele de dricar i-au întărit convingerea că era Willy Simson.

Păstră Coltul în mână şi-l zgâlţâi. Judecătorul mârâi, înjură vizitatorul nocturn, pomeni numele unei femei şi adormi iar.

— Sus, judecătorule! îl scutură puternic, fără milă.

Fostul „împărţitor de dreptate” din Blue Town bolborosi ceva, scăpă o înjurătură, apoi se întoarse cu faţa la perete. Poliţaiul aprinse opaiţul găsit la îndemână, Gerry veni la faţa locului, îşi aşeză lumina sub bărbie, astfel ca razele să formeze umbre. Cine l-ar fi privit ar fi zis că este strigoi. Primind botezul unei căni cu apă, Willy înjură. Credea că Allison face şotii. O mână puternică apăsată pe gură îi tăie respiraţia, apoi fu aproape smuls din hamac şi înfipt în picioare. Willy se dezmeticea greu, plutea între somn şi trezie, avea ochii tulburi şi obrazul ca de humă.

— Te pregăteşti de drum, Willy! Fără maimuţăreli!

— Găinarilor, aici veniţi voi să vă pricopsiţi? De se scoală Gunn, vă sparge capul cu gloanţe. Hai, luaţi-vă valea!

— Nu mai bate câmpii, Willy! Ne luăm tălpăşiţa împreună.

Willy pricepu vag că ceva nu e în ordine. Totul părea un vis rău. Nu era All, şi noii-veniţi nu aduceau a borfaşi. Îi era somn, ar fi vrut să fie lăsat în pace. Aproape ţipă.

— Îmi încercaţi rău răbdarea! Vorbim mâine, la lumină.

— Îmbracă-te repejor, Willy Simson! Irosim timpul!

Acestuia i se învârtejeau gândurile în cap, nu pricepea încă cine e vizitatorul nocturn. Începuse să se îmbrace, frecându-şi favoriţii zburliţi. Hainele şi le alegea anapoda.

— Mergem să-i predăm lui Stirky arhiva judecătoriei din Blue Town! Mişcă-te mai repejor, altfel schimb foaia, Willy!

— Mă tem că ţi-ai greşit omul, înciudatule! Vorbeşti o limbă pe care n-o înţeleg. Spune-mi că eşti lefter de parale şi-o aranjăm, copilul meu! Îţi dau bani de te pricopseşti! Îţi vând şi pe gratis câteva ponturi!

— Nu-ţi e bine, Willy? Dă-i înainte cu înveşmântatul, altfel te salt în şa pe jumătate gol. Ia-ţi şi pincenez-ul!

Willy se dezmeticea. O umbră de teamă îşi făcu loc pe obrazul său certat cu briciul. Îl văzu şi pe tovarăşul vizitatorului nocturn şi înţelese totul. Cozondracii şi-i petrecu greu, plastronul rufos sărea din nasturi. O mâncărime afurisită îi furnica chelia.

— Sunteţi doi mamoni! Vreţi să mă aerisiţi, hai? Mă faceţi să cred că sunteţi strigoi?

— Drac şi strigoi eşti tu, Willy! Ar fi fost mai nimerit să te tai când dormeai, dar nu-mi încarc conştiinţa cu tine! Hai în şa! Gata, plecăm! Destinaţia, Blue Town!

— Pentru cine lucrezi, măi, băieţaş? îşi îndulci brusc vocea Willy. Câteva sutare, bani gheaţă, or să-ţi înmoaie răutatea!

— Aşa de puţin ai în pungă?

— Cinci sute bătuţi pe muchie cântăresc bine pe podiş!

— Ai preţ mai bun, Willy!

— Să zicem zece mii, urcă brusc Willy. Dolari în hârtie!

— Face mai mult pielea ta! Mă gândeam la cincizeci de mii!

Willy zări luciul cuţitului din mâna lui Gerry. Obrazul său de drac rămase mai departe înlemnit. Judecătorul avea oroare să fie tăiat, nu putea suferi să vadă sânge, mai ales pe al său, iar evenimentele, după cum evoluau, cam într-acolo se îndreptau.

— Văd că ţi-ai pierdut glasul. Scoate banii, Willy!

— Mâine în zori ridici cincizeci de mii, copilul meu!

— Până atunci, devii stârv pentru vulturi, Willy!

— Sub masă este un chepeng! vorbi Willy gâlgâit. Nu-s banii mei, şi el jefe mă jupoaie dacă-l divulg!

— Adu-i şi numără-i lângă opaiţ! Dar repejor, Willy!

Judecătorul împletici cuvinte neclare, apucă o valiză înţesată cu bani, dar Colorado sări în ascunzătoare la timp, să-i smulgă din mână pistolul luat de sub trapă. Trase afară de acolo câţiva săculeţi ticsiţi cu monedă şi alţii cu hârtii de bancă. La lumina opaiţului, desfăcu baierele şi evaluă din ochi ce capturase. Întreaga agoniseală a celor din Texas, adusă aici, de Moreira. Alţi doi saci plini cu pachete de bancnote mexicane fabricate în Grota Şacalului au fost traşi afară. Willy asudase, se văita pe lângă ei.

— Mă nenoroceşti, băieţică! El jefe mă va curăţa. L-am ruinat! Aici este tot ce-a şterpelit într-o viaţă! Mă împuşcă!

— Treci la masă şi scrie-i o epistolă lui Billy King! Faci o plimbare cu Gerry Mulligan şi cu Steve Sharkey, cunoscuţi de tine în Blue Town!

Fostul jude a înţeles că pierduse partida. Între timp îşi aminti cine sunt agresivii lui vizitatori, dar se prefăcu că-i uitase. Colorado îl ridică ca pe un sac dezumflat şi-l aşeză într-un scaun, punându-i pana în mână după ce o muiase în cerneală şi-o probase să nu păteze hârtia.

— Să începem, Willy! Tu ascultă, vorbesc numai eu. Citi apoi urmele cernelii umede, lucind în licărul opaiţului: „Moreira, nu pot să-ţi povestesc pe larg ce mi-a venit, aşa, odată, să mă retrag din afacere. Ţie lucrurile îţi merg din plin. Nu pierzi cine ştie ce, dacă trag pe dreapta. N-am pretenţii în afara celor 50.000 luaţi. Restul i-am lăsat la locul ştiut. Unde merg acum, cumpăr ştiubeie şi cresc albine. Nu râde, este o năzbâtie de-a mea! Fiecare dintre noi are câte-o patimă. Iau drumul Braziliei. Poate îmi reiau mai târziu meseria. Să văd mai întâi cum bat pe acolo vânturile. Să te potoleşti şi tu. Mă şi însor, că-mi trece vremea.

Willy Simson.

P. S. Să nu încerci să-mi iei urma, n-ai să mă găseşti!

Tot Willy.”

— Un plic, Willy, şi trece-i adresa! În câteva zile află vestea!

Willy însăilă cu mâna moale locul unde se ascundea Moreira.

„Mina San Felipe – Canionul Negru”.

Apoi presără cenuşă pe scrisul umed şi pe adresa ce licărea.

— Prea bine, Willy! Saltă-te de la masă. Pune mâna şi tu la cărat şi gândeşte-te la un apărător bun pentru proces! Mergi cu noi în Texas! Şi un lucru să ştii: Nu e musai să ajungi viu acolo! Este clar?

— Te îmbeţi cu apă trezită, copoiule! Nu treci cu mine Rio Grande! Ai să vezi că Billy King te va reduce la tăcere!

— Te lauzi, Willy! Unde-s acum Gunn şi Mac? Mi-e dor de ei! De Mac m-am despărţit nu de mult, într-un mărfar! Puteam afla de atunci pe unde aveţi bârlogul, dar n-am voit să vă stric surpriza!

— Dacă-ţi dă mâna, intră dincolo. Dar de la Gunn n-ai să ieşi întreg, ţi se înfundă cu el!

— Îţi uşurezi şederea după gratii, Willy Simson! îl povăţui Gerry. Cooperarea cu noi ai început-o bine.

Fostul jude se trezise de-a binelea. Colorado îl lăsă în paza şerifului, trecu în altă încăpere, din care exala un miros acru, şi ajunse lângă un hamac. Gunn dormea greu, căzuse într-un fel de comă a alcoolicilor. Un duşman de-al său ar fi putut uşor să-i vină de petrecanie.

Nereuşind să-l trezească, îl stropi cu apă şi abia izbuti să-l ridice în capul oaselor. Gunn bolborosi ceva, înjură, se frecă la ochi, căscă şi iar înjură.

— Fără gălăgie, Gunn! În caz contrariu, eşti un om mort!

Banditul îşi scutură capul greu. Deşi mahmur, a înţeles că în faţa lui se găsea Colorado. Ultima oară îl văzuse legat în Grota Şacalului. La lumina slabă a opaiţului, pe faţa sa nu i s-a putut citi mirarea. Ştia că poliţaiul trecuse în Mexic, că fusese închis de Parras, că evadase, aflase şi de întâlnirea din tren cu Mac. Moartea lor fusese sorocită de Billy King. Enriquez şi Jorge primiseră misiunea să-i lichideze. Atentatul eşuase, dar plănuiseră să incendieze „Bâtlanul”, iar pe ei trei să-i împuşte. În dimineaţa zilei ce venea urma să se strângă la haciendă peste douăzeci de oameni aleşi pe sprânceană. Parras hotărâse să ia din închisoare aproape toţi poliţiştii la o poteră în ţinut.

— De unde ai răsărit, nenicule? Nu-mi erai astăzi hărăzit?

— Mă priveşte, Gunn! N-am venit să-ţi ţin o predică!

— Eşti sticlete texan, nu evanghelistul Marcu! La Willy ai fost?

— S-a prefăcut că nu mă ştie. Prietenul tău s-a ramolit. Tu pare c-o duci bine cu memoria!

Gunn icni, apoi râse fals. Prima surpriză trecuse. Ochii şi-i rotea după armă.

— Poate ai zbârcit adresa? N-avem ce discuta amândoi! Stai de vorbă cu Willy! El răspunde de mine. Să vadă ce spune legea! A fost jude şi le ştie mai bine!

— Pregăteşte-te de drum, Gunn! Dar scoală-te uşurel, cu mâinile pe cap! se dădu îndărăt Colorado, ţintuindu-l cu pistolul.

— Nu mă dumiresc cum o s-o scoţi basma curată până la urmă cu noi! rânji Gunn.

— Îţi faci socoteli greşite, băiete! Nu ţin să vă car vii peste fluviu! Aşa că, închide gura!

— Ai rătăcit drumurile, nenişorule, îi vorbi în zeflemea. Mă ştiu curat ca un prunc, copoiule! Poate cauţi pe altul?

— Eşti înglodat în păcate! Achită-ţi poliţa faţă de rancherii din Blue Town, apoi te poţi face vicar, Gunn! Hai mai repejor, că avem mult până în Texas!

— Nu mă scoţi, să mă tai! Mă ţin de ciochina lui el jefe, că omu-i tare în Mexic! Nu-i înnozi tu, copoiule, ştreangul în Chihuahua!

— Mişcă, Gunn! Şi lasă fasoanele!

— Ascultă aici. Îţi dau jumătate din tot avutul nostru, dacă pleci fără noi!

— Îţi complici situaţia şi cu tentativa asta de mită! Spune-mi, All, Mac, Billy King sunt la mină? Dacă eşti cinstit în răspunsuri, îţi reduci din anii de temniţă! Dă-i drumul!

— Asta te frige! Nu-i cunosc, copoiule! De când sunt în Mexic n-am călcat nici un text de lege.

— Te pârăsc lui Billy King că nu-l mai recunoşti ca şef, Gunn!

— Nu ne-am mai văzut obrazurile de-un car de timp! Stau aici cu Willy şi aşteptăm ploaia, să putem săpa pământul. Muncă paşnică, copoiule! Ce vrei, m-am dat pe brazdă!

Neclintirea poliţaiului îi turnase jeratic în suflet. Înţelegea că se spulberă unica lui şansă de a-l mitui.

— Îmi pare rău, Gunn! Am fi putut coopera!

— Billy King călătoreşte mult cu diligenţa! Are treabă la mină, vinde la cei în drept argintul, cu acte. El are banii! Vezi că sunt cinstit? Eu sunt slugă, şerifule! Şi uite că nu plouă, şi lâncezim cu sămânţa în saci. O scot s-o vadă soarele. Dacă vrei, mâine te uiţi şi tu, să înveţi. Poate laşi pistolul şi te apuci de arat!

— Destule minciuni, Gunn! Mergem împreună la San Felipe, să-i facem o vizită lui Billy King, vorbi agale Colorado.

— Îţi vâri pietricele în cizmă, copoiule! Mai bine spune superiorilor tăi c-am mierlit-o, n-are să se facă gaură-n cer!

— Chiar aşa, Gunn?! Şi, neaşteptat, îl smuci de piept, întorcându-l cu faţa la perete, cu mâinile amândouă pe zid. Apoi, fără să-l lase să-şi iasă din năuceală, îi răsuci braţele atât de violent, încât Gunn, uluit, s-a trezit în cătuşe.

— Eşti copoi federal de clasă, şerife! Dar tot n-ai să ieşi cu mine din Mexic! Fac prinsoare!

— Vorbeşti cam mult, Gunn! Şi bagă în cap un sfat! Să nu-mi faci pe drum fasoane, că te dau pe mâna lui Pedro. Ajutorul de şerif nu prea se poartă cu mănuşi!

— Billy King îţi va fi naş, Colorado! Aici îţi vor putrezi oasele!

— Urma alege! Acum, ieşim afară. Dacă faci hărmălaie, rămâi aici, la ţară, cu palmele încrucişate pe piept!

— Te dai grozav, şerifule!

— Haide, Gunn! Destulă flecăreală!

Au ajuns în curtea slab luminată, însoţind prizonierii cărora le puseseră căluşuri, să se asigure că nu vor alarma pe ceilalţi. Era linişte peste tot. Nici urmă de Pedro. În corral, dormitau caii legaţi de ostreţe. Ajutorul de şerif se arătă curând, venea spre ei ducând bidiviii de frâie şi ţinând în mână Coltul său greu.

Plecară în tăcere. Paznicii lui Billy King se părea că dorm fără griji, puteai tăia pe ei buture de sicomor. Misterul îi intrigase. Gerry n-a putut răbda să nu-l descoasă pe ajutor.

— Te cunosc ca pe buzunar, prietene! N-ai ţinut însă caii strânşi de boturi, să nu fornăie. Ieri mişunau pe aici o droaie de mutre suspecte.

— Pedro n-a stat cu braţele încrucişate! Până mâine dimineaţă, gospodăria doarme-n pace, seńor!

— Ai devenit misterios, de când eşti ajutor! interveni şi Colorado.

— Paznicii ne puneau în pericol! Nu-i aşa?

— Ne puteau lichida! recunoscu Gerry.

— Acum dorm ca pruncii de sân în copaie! I-am legat cobză!

— Ai făcut treabă bună, Pedro! conchise Colorado.

— Ai ajuns şi tu mare poliţist, bolborosi pe lângă căluş Gunn.

Bandiţii au fost ridicaţi pe cai şi legaţi de şei. Frâiele le păstra Gerry, ce conducea convoiul. Primul călărea Colorado, iar plutonul îl încheia ajutorul de şerif. După ce s-a sfătuit cu Colorado, Gerry le dădu jos căluşurile.

— Te-ai lăsat prins în arcan, ca un mocofan, Willy! se arătă înveninat Gunn. N-ai făcut gălăgie, te-au pus cu botul pe labe!

— Ce puteam zice când am avut cuţitul la gât? Şi la mine au fost doi. Pe tine un singur copoi te-a scos din circulaţie! Suntem pe podiş mexican, Gunn! Eu nu disper cât timp Billy stă ţeapăn în şa! Într-o zi, două, schimbăm rolurile! Iar eşti pripit, Gunn! Am pierdut o luptă, dar războiul cu texanii continuă!

Trecuseră mai bine de trei ceasuri de când o porniseră la trap moderat prin locuri cunoscute. Gunn şi Willy înţepeniseră în şei. Judecătorul se plângea că n-a mai călărit de mult, şi că a făcut rosături.

Au ajuns la „Bâtlanul Albastru”. În local l-au găsit pe Gomez moţăind pe tejghea. Lumina sticlelor de lampă cu gâturile afumate era mioapă, fitilurile căzuseră ori le micşorase hangiul. Pianistul dădea impresia că-i aşteptase şi el, dar sforăia răsturnat peste capacul pianinei, iar sconcsul se înfoie sub scaun, rotunjindu-şi trupul.