Capitolul XIIRĂZBUNAREA

Desenul bizar al crengilor de oleandru apărut pe tavan îşi dădea duhul odată cu stingerea fanarului din dreptul ferestrei. Lampagiul acţionase mecanismul şi sugrumase lumina în sita scofâlcită a becului, aducând subit în odaie astrul nopţii, ce-şi întinsese peste strungă pânzele-i argintii.

Curând, de sub cuta orizontului mijiră zorile. Sculaţi mai din timp, poliţiştii izbutiră să-şi pregătească caii de drum. În faţa hanului începuse forfota. Treceau căruţe rare şi femei ducând pe oblanice carafe îngreunate, într-un mers nevoit legănat, impus de cumpănirea poverilor.

La despărţire Gomez i-a îmbrăţişat de câteva ori, gest cu care texanii nu erau obişnuiţi. Mexicanul căuta să se arate tare. Colorado dărui fiecărui copil al negustorului câte-un dolar din argint.

Plecară, cu Gunn şi Willy şi cu un catâr cumpărat de la hangiu, pe care încărcase banii şi hrana de drum, îndreptându-se spre ieşirea din oraş. Gomez alerga după ei, îşi aduse aminte că mai avea o epistolă pentru Amarildo, scrisă de Matehuela.

— Asta ne mai lipsea, amigo! Se ţine de noi ca scaiul de oaie!

— Am rămas tot un suflet slab, seńor! Îmi vine greu să mă despart de voi. Să-i daţi scrisoarea neveste-mi, lui Amarildo! I-am scris că afacerile îmi merg prost.

— Te porţi ca un gene-plânge, jupâne! În afaceri eşti însă dur! Cum ajungem, îţi trimitem veşti.

— Nu mai zăboviţi în Mexic, seńores! Treceţi iute Rio Bravo! – încetini vocea.

— Îţi vom urma sfatul, amigo! Acum, adios!

— Mă bate gândul să trec în Texas. Găsiţi-mi un vad norocos! Nemetul meu este întins la voi, să fie aproape de Blue Town, să nu mă depărtez rău de Amarildo! Acum, rămâi sănătos, seńor Colorado!

— Te lăsăm în grija lui San Antonio! Aşteptăm să ne revedem!

— Când mai veniţi, vă pregătesc raţă umplută cu năhut! Iar pe cine ştiu eu – îi arătă pe prizonieri – să-i atârnaţi la zvântat! Drum bun, domnii mei generoşi cu Gomez din Chaparros!

Hangiul se vedea mic din ce în ce mai mic. Caii alergau într-un trap iuţit. Se luminase de ziuă şi ocoliră înadins gara, pentru a se feri de oamenii lui Parras.

Ieşiră din oraş. Soarele lumina valea umbrită de plopi. Colorado era frământat de un gând care nu-l lăsa să admire peisajul ce se descoperea la fiecare pas.

— Vestea c-am plecat ajunge lesne la Parras, iar Billy King nu se va lua, mai mult ca sigur, după scrisoarea lăsată de Willy!

— Vom vedea, Colorado! răspunse laconic Gerry Mulligan.

Lăsară mult în urmă oraşul, Willy încălecase un cal nărăvit, şaua lui era model vechi. Nu se prea împăca cu mersul călare. Căldura creştea, şi simţeau că se coc în costumele de cowboy. Prizonierii vorbeau între ei şi lăsau impresia că au ceva de împărţit.

— Smolitule, voiam şi noi să ne dăm pe brazdă. Să tragem la mal! Vezi cine nu ne lasă să ne facem de treabă? Poliţia, Gunn!

— Să treacă de la tine, Willy! Scap eu de obrinteala asta şi te iau asociat. Ne facem mai întâi bouari. Ce viaţă va fi pe noi!

Zăduful se instalase trainic peste fâşia de pământ calcinată presărată cu ridicături pietroase şi ierburi rare, din care şerpii deşertului scoteau capetele. Tarantulele se pitulau în locuri umbroase, iar deasupra se roteau, maronii şi hămesiţi, vulturii caracara, aşteptând să moară vreun animal al podişului.

Plecaseră de două zile din Chaparros şi tăiau un ţinut neînduplecat, pârjolit de clima toridă. Apa se împuţinase în burdufuri. Socotiseră porţii egale la toţi şi o cantitate destul de mică pentru cai. Cât cuprindeai cu privirea, un pământ roşu argilos, lihnit de apă, întrerupt rareori de o vegetaţie anemică. Oaze sărăcăcioase de cactuşi presărau podişul. După multe ore de mers, apăru o apă curgătoare puţin adâncă şi nu prea sălcie la gust, ce la o depărtare de câţiva kilometri se vărsa într-un lac. Descălecară. Caii erau osteniţi, deşi au mers şi pe jos să-i odihnească. Călăriseră şi noaptea, pentru a înainta mai repede, ziua adăpostindu-se în locuri umbrite, să suporte mai uşor lipsa apei. Lângă râu îşi ridicară tabără. Prin apropierea locului de popas văzuseră nişte reptile mari ce aveau carnea bună de mâncat. Lăsară caii să pască şi să se adape în voie. După puţină căutare, Pedro a dibuit în locuri de clocit o duzină de ouă de mărimea celor de bibilică. Carnea şopârlelor friptă la foc înteţit, le-a furnizat o masă suculentă. Ca gazde bune, şi-au servit şi prizonierii, aşa cum scria în regulament.

— Zici că-i pulpă de berbec! trase o gură de apă Gerry.

— Sau chiar de pasăre crescută în ogradă, îşi şterse unsoarea cu dosul palmei Pedro. Nici curcanul nu-i aşa fraged! În fiecare zi aş mânca fără să mă satur vreodată.

Plecară după consumarea prânzului oferit de Pedro. Willy şi Gunn abia au fost convinşi să urce în şei. Prin ţinutul acesta dezolant au călărit toată noaptea şi o parte din ziua următoare.

Tăiau din nou o fâşie de deşert şi urma curând să se înnopteze. Caii îşi plecau boturile după fire spinoase de iarbă, pe care le mestecau stânjeniţi de zăbale. Priveau întinderea din faţa lor, aşteptând să găsească un fir de apă dulce. Pedro, cocoţat în şa, cerceta încordat terenul pentru a descoperi existenţa vreunui curs de apă.

— Aici, râurile seacă de zăduf peste noapte, seńor! îţi bătu prieteneşte dereşul însetat pe crupă, strunindu-l să micşoreze ritmul mersului.

Caii au rezistat bine încă două ore. Apoi, ca înţeleşi, fornăiră şi se lăsară tot mai greu stăpâniţi. Adulmecaseră apa şi se neliniştiră. Relieful se modificase simţitor. Malurile râului erau umbrite de copaci mici, cu frunze ghimpoase, adaptaţi climei calde. Păsări mici, maronii, umpluseră locul cu ţipete.

După o zbârcitură a solului, apa le ieşi în faţă ca o binecuvântare, clipocind limpede pe mijlocul vadului lat de câteva zeci de picioare, sărind nesupusă şi sălcie peste un prag. Descălecară. Îşi trecură mai întâi mâinile umede peste obraji, pe care părul crescuse binişor, apoi băură, cu palmele făcute căuş. Burdufurile pline şi le-au adăpostit în dosul unor tufe, iar caii au fost lăsaţi în voie să-şi potolească setea. La câteva mile spre nord, firul apei se îneca într-o lagună puţin adâncă, formată într-un lut mocirlos, presărat cu ostroave, unde păpurişul se lăfăia ca într-un paradis.

Colorado, încropindu-şi o armă din cuţitul legat de o nuia vânjoasă, vână lângă un vârtej un fel de cosaci mărişori. La focul de tabără, în nişte oblojeli de lut moale, vârî peştii la copt, încingând cămaşa de pământ şi sfărâmând-o la urmă cu patul pistolului. Urmăriţi de o familie de vidre, s-au înfruptat din mâncarea gustoasă, pregătită după reţeta învăţată de la indienii hualpay!

Se înnopta. Seara se arăta paşnică, când două umbre subţiri căzură într-o oază de verdeaţă; două anhinga, păsări cu gât de şarpe, îşi căutau culcuşuri pentru o noapte.

— Mai avem ceva drum de străbătut până la mină! – cercetă Colorado harta cu atenţie la pâlpâirea focului

— Este încă destul, seńor! Mergem pe întuneric, dar noaptea asta o petrecem aici, aţa cum a fost înţelegerea!

— Odihnim caii. Avem de străbătut ţinuturi vitrege şi nu trebuie să le irosim puterile.

Îşi împiedicară animalele, lăsându-le să pască libere în jurul locului de popas. Curând, ţinutul căzu în stăpânirea frigului, instalat aproape brusc, şi se înveliră în pături. Colorado, căruia i-a căzut primul schimb de strajă, animă focul.

Noaptea se târa zgribulită printre sălciile sub care şi-au aşternut culcuşurile, dar un incident strică odihna drumeţilor. Gunn strivise sub el un scorpion. Înjurăturile scoase cu nemiluita i-au ridicat pe toţi în picioare. Ciracul lui Billy King era conştient că viaţa îi atârnă de un fir de păr.

L-au adus la repezeală lângă foc şi l-au dezlegat. Banditului, dacă nu i se dădeau grabnic îngrijiri, i se apropia rapid sfârşitul. Sângele îi fusese înveninat de antropodă. Pedro scoase cuţitul şi apucă mâna victimei. Colorado îl opri. Apoi, singur, înfăşură braţul lui Gunn mai sus de locul străpuns de ţeapă. Ca să îndure mai uşor operaţia, îi turnă o cantitate apreciabilă de tescovină pe gât. Apoi, apucă de la ajutorul de şerif lama cuţitului, arsă în foc, şi dintr-o străfulgerare a oţelului, crestă muşchiul cât mai adânc, în dreptul înţepăturii. Un sânge negru porni să se scurgă. Fără să pregete, supse locul cu lichidul otrăvit şi-l scuipă în foc. Spălă apoi cu rachiu rana şi-i mai turnă o porţie pe gât.

O parte din venin apucase să se răspândească în corp, broboane de sudoare îi acopereau obrazul. Pielea i se împurpura de fierbinţeală… Buzele i s-au albit, ochii îi luceau aprinşi de febră. Pedro obloji locul infectat cu buruieni muiate în rachiu, şi-i înfăşură mâna într-o piele de oaie. Îi mai dădură să bea, apoi l-au înfofolit în câteva pături, după care l-au tras aproape de focul înteţit.

Întâmplarea era neplăcută. Până să i se decidă soarta, urma să rămână să-l îngrijească, amânându-şi plecarea!

— Satan te poate păstra în viaţă, ori te poate prăvăli în infern, Gunn! – îi prevesti Pedro un sfârşit neguros, şi-i mai puse peste el o pătură.

Acum, când doctoricirea lui Gunn luase sfârşit, Colorado încerca să dea uitării primejdia la care se expusese.

O cât de neînsemnată ulceraţie ar fi avut în gură, otrava i s-ar fi răspândit în corp, iar moartea ar fi urmat inevitabilă. Şansa oferită lui Gunn putea să-l coste scump, dar la asta nu s-a gândit.

— Are mare căutare pielea noastră, copoiule! chicoti Willy.

— Gura! îi tăie vorba Pedro.

— Vânaţi premii, şerifule! Dacă moare Gunn, s-au topit paralele! Aşa poliţişti lacomi de arginţi n-am întâlnit în Far West!

— Tăcere, Willy! îl povăţui Pedro. Să nu te înţepe şi pe tine un scorpion!

— Simt nevoia să dorm, şerifule! – bău Colorado câteva guri de tescovină, trăgându-se lângă foc. Aveţi grijă de tabără! Când se scoală Gunn, îi mai daţi rachiu, alt leac n-avem cu noi!

— Am înţeles, prietene! Trage un somn, poate mâine ne aşteaptă şi alte primejdii! Numai drăcia asta cu Gunn nu ne trebuia!

— Este un ticălos, şerifule, dar se află în puterea noastră şi nu suntem călăi! În Blue Town trebuie să-l ducem sănătos.

— Ascultă, şerifule, de ce nu ne dai drumul? Vă legaţi la cap degeaba. Mă bate gândul că voi aţi vârât scorpionul sub Gunn. Vreţi să-l curăţaţi cu acte în regulă şi cu martori! Acum urmez eu la rând! Noaptea asta nu dorm, stau treaz, lângă foc!

— Willy, nu ne strica odihna, răscoli focul Gerry, animându-l cu vreascuri.

— Vă convine, că aveţi haine groase, de bouari, şi huzuriţi în ele ca în „eden”! Noi dârdâim, că ne-aţi scos din hacienda în cămăşi, parcă intrau zilele-n sac! Aşa poliţişti haini n-am mai văzut!

— Gura, Willy Simson! Alungi somnul lui Gunn! Îţi pun căluş dacă tulburi, tabăra! se ridică într-un cot Pedro, ameninţându-l.

— Ţi-a dat şeriful nas, peonule! Nu mai ştii ce-i ruşinea. Pe Gerry, şeful tău, eu l-am uns şerif, şi n-aveţi un pic de recunoştinţă faţă de mine!

— Ai dreptul să te plângi la judecată de ospeţia noastră! vorbi tărăgănat Gerry.

În acest, timp Gunn delira, otrava lucra rapid şi viaţa lui se găsea în cumpănă. Colorado era des blestemat şi apela deopotrivă la urgia cerului şi a iadului. Un roi de „gândacul-lui-Hercule” se lăsă greoi, cu aripile obosite, atras de lumina flăcărilor. Mereu alţi cărăbuşi cădeau, lovindu-se cu învelişul cornos de sol. Se pornise şi un vânt rece. Gunn se zgribulea de frig în culcuş, iar Pedro, trezindu-se ca alarmat de un ornic, îi primeni prişniţele. Willy avea chef de vorbă.

— Sunt necăjit de păţania lui Gunn, şerifule! Dă-mi să trag o gură de rachiu. Fii bun cu mine! Ştiu că mă-nţelegi!

— Să nu otrăveşti băutura, Willy, îi făcu hatârul Gerry.

Fostul judecător înghiţi lacom licoarea. Ochii i se dilataseră, faţa i se congestionase, tremura, cuprins de friguri.

— Văd în jurul meu tot scorpioni, şerifule! Urcă din pământ ca dracii la cununie. Să ne fi instalat tabăra într-alt loc!

Veni rândul la pază lui Pedro. Peonul se chirci lângă foc şi-i turnă lui Gunn tescovină pe gât ţinându-i capul ridicat.

Gerry, ieşit din schimb, identifică un foc de tabără în susul apei şi-l arătă lui Pedro. Ceva îl îndemna să ajungă acolo, să se convingă că nu sunt duşmani de-ai lor.

— Fac o plimbare până la vecini, Pedro!

— Dacă este Billy King, rămânem cu unul mai puţin!

— Mă apropii fără să mă simtă, prietene! Acum, sunt îndărăt! Trag numai cu ochiul, de la distanţă!

Gerry plecă. Încă de seară se pornise să bată vântul, şi acum fâşâitul lui îi acoperea zgomotele paşilor, învolburând praful argilos prins în ierburi. Se apropie.

„În deşert ori în pustietăţi, este vital să cunoşti cu cine te învecinezi. Mi-e dat să-l capturez eu pe Moreira? „

Ajunse şi cercetă totul cu prudenţă. La început privi neîncrezător şi se frecă la ochi, uimit. „Drace! Un indian şi o indiană. Şi ce-or căuta prin meleagurile astea? „

Flăcările se înălţau şi coborau, zămislind umbre şi lumini pe obrazul liniştit al fetei. Cei doi se găseau la vreo zece paşi de el, sub un stejar ţepos, iar la vreo cincizeci, păşteau caii, dintre care se distingea un mustang alb.

S-a mai apropiat. Indiana era tânără, nu arăta să fi trecut de şaisprezece ani. Atât cât îl lăsa noaptea, îi desluşea trăsăturile desăvârşite. Pacea izbăvitoare a somnului îi acoperea chipul cu linişte. O asemui cu o zeiţă păgână, stăpână a podişului dintre Sierre. Îi atraseră atenţia genele ei arcuite şi mari, gura frumoasă, nările uşor evazate ce pulsau în ritmul respiraţiei abia ghicite, odată cu pieptu-i, ce se ridica şi cobora, înfiorat de răcoarea nopţii. Un suspin al fetei sui în văzduh. „Cine or fi indienii? Pentru ce călătoresc singuri prin aceste pustietăţi? Mă fac nevăzut! Bărbatul ei, probabil, dacă se ridică să pună vreascuri pe foc şi mă vede va trebui să mă apăr. Mai bine plec, să nu se încurce lucrurile! „

S-a retras fără zgomot din luminiş. Vântul îşi schimbase şi el direcţia, acum bătea din spate, şi caii puteau să-l simtă. Venise vremea să se grăbească, nu trebuia să se încaiere cu indienii. Ţinutul putea fi al lor şi cu siguranţă şi aici, la sud de Rio Grande, aveau loc ciocniri cu foştii stăpâni ai locurilor.

Vântul încetini, dar era mai departe frig. Pătruns de jilăveala rece a nopţii, Gerry ajunse la tabără, unde-i istorisi lui Pedro constatările. Crezură că indienii fac parte din vreun trib plecat la vânătoare şi s-au rătăcit. Şeriful n-a putut adormi. Privea cerul fără nori. Câte-un cărăbuş pica ameţit, pocnind de pietre, la pâlpâirile focului. Un vampir, urmat de altul, săgeta noaptea într-un zbor halucinant, iritând caii.

Timpul s-a consumat iute şi a luat din nou schimbul de la Pedro. Cele două ore au trecut repede, şi Pedro continuă paza taberei. Gerry se înveli în pătură să doarmă până la ziuă, dar se gândea mereu la indiană, imaginând-o, aşa cum o părăsise, cu pieptul neacoperit când pâlpâirile gătejelor au străfulgerat în wampumul petrecut la gât. Indienele ştiute de el nu se puteau compara cu ea. Obrazul ei, cu trăsături delicate, reliefa o neasemuită feminitate, respira fără tăgadă nobleţea obârşiei din care cobora. Şi-o imagină îmbrăcată în rochiile fetelor din Blue Town, ducând pe frunte coroniţa din flori de mirt, suită într-o şaretă la dreapta oricărui rancher bun de însurătoare. Oboseala îl toropi, dar figura ei distinsă, pe care dănţuiau flăcările, nu se depărta. „Drace, Gerry! Ce se petrece cu tine? „vorbi sieşi cu un glas pe care cu greu şi-l recunoştea.

Luna se ridica tainică şi subţire ca o banană din onix, albind tulpinile înalte ale plopilor vecini, obligându-l să contemple bolta cerească cu braţele pernă sub cap.

Când ar fi trebuit să se oţelească pentru înfruntarea cu Billy King, el colinda cu gândurile nostalgice la indiana lăsată lângă focul de popas! Şi-o imagina lipită de el, aşa mlădie cum era, petrecându-şi mâinile pe după umerii-i goi şi rotunzi, adunând-o la piept. Căzu într-un fel de beţie, chiar simţi atingerea catifelată a buzelor ei asemănătoare petalelor umezite de rouă. Îşi retrase mâna, ce i-ar fi mângâiat imaginea taliei, cutremurându-se de subţirimea mijlocului ei. Miresmele din păru-i lung, negru-albăstrui, i se risipiră în somn. Îl cuprinse o căldură dulce, în care se cufundă.

Îl trezi plânsetul unui pui de lup. Gunn blestema în somn, iar Gerry se ridică în capul oaselor şi răscoli cu privirea locul unde fusese în recunoaştere. Acolo, focul murea şi învia, pentru a naşte mereu alte flăcărui sortite pieirii, ca nişte iluzii, izvorâte dintr-un pumn de găteje. Voi să nu mai privească, dar nu se putu înfrânge. Încercă să nu-şi mai pună singur întrebări, dar nu izbuti. Se încăpăţână să-i uite înfăţişarea, dar ea era mereu prezentă, n-o putea alunga.

„Cine era indiana de fapt? Dar dacă Gunn dă ortul popii, vom pierde un martor preţios ce ne ajută să dovedim fărădelegile lui Moreira? Mâine plecăm după Moreira, după Moreira… Moreira… Moreira… Moreira…”

Adormi cu adevărat şi, fără să şi-o fi dorit, indiana i se arătă în somn aşa cum o mai visase altădată pe mustangul alb, aşa cum a cunoscut-o într-alt vis, acelaşi mustang pe care l-a văzut noaptea asta păscând…

Zorile zgribulite şi grăbite coboară de pe spinările Sierrei, se revarsă peste casele înalte din Santa Rosalia, ating vârfurile stejarilor ţepoşi şi curg trandafirii pe trupurile pinilor şi brazilor enigmatici, alungind odihna tihnită a nopţii, instaurată aici, zgornesc câinii vagabonzi aciuaţi în liniştea „caselor-celor-rămaşi-fără-trup”. Apoi astrul solar suie, alături cu ziua, pe cer. Paiul şi ţigla învelitorilor urcă panta domoală a coastei odată cu locuinţele, cu acoperişurile lor, ce se aprind treptat cu creşterea luminii. În vârfurile rotate ale câtorva cedri spanioli, acele frunzelor s-au pornit să strălucească.

Prin coclauri, pintenaţii se sfădeau guralivi, zburlindu-şi penele colorate. Gobâile grăbeau spre cuibare, un bivol tânăr, flămând, îşi îţi capul prin ostreţele ţarcului. Un porc grohăi, bombănit de guguştiuci, uşi scârţâiră în balamale, voci de ţărani încă adormiţi, sculaţi cu noaptea-n cap s-o pornească la câmp, umplură ogrăzile, vestind începutul zilei în sat.

La o margine a Santei Rosalia, brâul de pădure lăsat pentru zăgăzuirea vântului de miazănoapte suie coasta, adăpostind satul, iar mult deasupra, soarele surprinde pe rând marginile norilor, înflăcărându-i, croind fără nici o regulă siluete pocite, desfigurându-i ori dându-le chipuri.

În ograda lui Cordura, liniştea rămasă după plecarea nopţii se destramă. Nepoţii încă mai dorm în hamacuri. Gardul din cactuşi candelabri se scutură din toropeală înveninat şi ţepos. Izvoarele zilei se strecoară printre tulpini sucite, ca printr-un labirint rău croit. Merii se debarasează de somn, ridicându-şi spre soare mădularele îngreuiate de roade. Arbuştii de rozacee, plini de floare, odată cu oleandrii îşi clătesc obrajii în roua limpede a cerului. În casa lui Cordura mai stăruia odihna dinaintea zilei. Geamurile proaspăt limpezite, la sărbătorile lăsate în urmă, păstrau aburul respiraţiei nepoţeilor.

De la plecarea lui Pedro, bătrânul pândise, alături de alţi săteni, cu arma în mână, intrările în sat. Santa Rosalia răsuflase uşurată în ultimul timp. Se zvonise că Alvala, şi-a găsit naşul, c-ar atârna în funie dosit într-o oagă, ciugulit de vulturi, după ce fusese străpuns de gloanţe.

În această dimineaţă, o presimţire îndepărtă liniştea bătrânului. Voi să-şi spulbere vaga teamă ce-l târcolea şi tăie cerul şi pământul deopotrivă, cu semnul răstignirii, suflă în cele patru vânturi nenorocirile, apoi spălă cu apă sfinţită tulpina rodiului şi stropi cu busuioc peretele dinspre răsărit, să nu se izbândească visele rele. Intră în casă şi dădu peste cap un ţoi de tescovină, să-şi adune îndrăzneală din rachiu, dar temerile nu-l părăsiră, îi ţintuiră sufletul ca în piroane.

Luis, ca feroviar umblat, a fost chemat de Cordura să se sfătuiască. Au hotărât ca satul să păstreze armele, iar de s-ar încumeta tâlharul să şterpelească din puţina hrană a sătenilor, să-l întâmpine cu plumbi. În noaptea aceea, bătrânul dormise iepureşte. Frământat de tot felul de gânduri, la prima geană de lumină a sărit de pe laviţă. Mai ştia că paza a fost ridicată de Munos. Poliţaiul i-a somat pe ţărani să aducă puştile la poliţie, spunând că, este de datoria lor să apere satul, dar bătrânii obştii au amânat îndeplinirea poruncii. S-a lipit şi hârtia alcaldelui cu felurite ameninţări: Cel găsit cu flintă dosită urma să fie ologit în bătăi, apoi copt la soare, legat de stupul infamiei în piaţă. Munos a promis că va apăra aşezarea, şi pacea izbăvitoare i-a cuprins pe toţi.

Vâna jandarmilor le-a lăcătuit încrederea în suflete. Plugarii munceau orbiş până târziu după apus, ogoreau pământul, striveau seminţele în oloiniţe, adunau rachiul din cazane, treierau păioasele pe câmp cu năsade, îşi răsplăteau munca deşertând pe gâtlejuri năstrape pline cu tegrita.

După ce Pedro fusese lăudat în gazete, apărute în Chaparros, Cordura îl aştepta în fiecare zi să-i deschidă poarta, să-l aşeze în capul mesei. Fiul răzeşului promisese că în drum spre Rio Grande se va abate în sat. Luis nu-i ascunsese faptele aşa cum s-au petrecut. Ştia din viaţă că dreptatea cerului, puterea braţului şi iuţeala plumbului fac bună prietenie atunci când vieţuiesc împreună.

Ca de obicei când nu avea somn, Alvala intrase în tufanele bandiţilor. Fusese înfrânt de Gaetano şi nu putea uita, îl umilise în faţa oamenilor; îi „întinase” ceea ce credea el că se numeşte „autoritate de şef”. Pierduse mai mulţi oameni ce ucideau fără să tresară. Iancheii apăruseră ca un blestem. Înţelegerea cu Moreira de a-i preda pe texani acestuia ori să le facă de petrecanie, pentru el, Alvala, a fost o nenorocire. Între timp, Carlos şi Zagal, doi oameni apropiaţi, căzură în laţul întins de jandarmi şi zăceau întemniţaţi în Quemartlan, sorocul judecăţii se apropia. Era puţină speranţă să scape nepedepsiţi.

Un junghi ce i se îndesise în ultimul timp, îl săgetă în furca pieptului. „Zagal se pricepea ca nimeni altul să-mi dreagă mişmaşul din tegrita cu buruieni ce-mi domolesc răul! Cribar nu-l nimereşte! Al lui, aduce cu leşia, dar înţepeneşte durerea ca Satan! Ogârjitul de Piojo mi-a suflat la ureche să fiu atent să nu-mi strecoare vreo iarbă rea de ducă, să-mi ia locul. Cribar şi Madera mă vor mort! Le arăt eu!” Duse tigva la gură şi înghiţi de câteva ori. Alvala ajunse la un loc de pândă, dar glasul lui Piojo îl stopă.

— Două degete de tabac ai? Mă frig palmele a bătaie!

— Îţi ascunzi gândurile, Piojo! Nu cred ce zici, dar mă bizui pe tine că n-ai să sari peste cal!

— Când ne aruncăm în şei, şefule? Târnosim mangalul degeaba!

— Să crape bine de ziuă, Piojo! După această „venganza”[32][33]să mai avem la cine merge să strângem birul pentru zile negre!

Alvala îl părăsi pe locotenent. De când a fost înfrânt de guerileri, a împânzit cu paznici, drumurile ce duceau în lagună. Auzi cornurile cu mugetele lor, şi-i plăcu. Timpul trecea greu şi ajunse la muşuroi. Termitele nu dormeau. Neobosite, în şiruri lungi, fiecare la distanţe egale, toate cu aceleaşi mişcări, cărau leşul calului împuşcat. Se întoarse spre tufanul unde dormeau Cribar şi Madera.

— Trezeşte oamenii, Cribar!

Îl simţise că-i surpă şefia, la fel ca Madera. Numai că ultimul îi era mai de folos. Sălbăticia lui băga groaza în cei care erau jefuiţi. Acum, după ce-şi refăcuse banda, gândea că i se vor umple magaziile cu lucruri furate. De atacat, nu-l va ataca nimeni, că armata avea alte lucruri de făcut. Pe el, glonţul îl ocolise până atunci, parcă avea contract cu Diavolul.

Porniră. Santa Rosalia se descoperea în razele de început ale zilei. Apărură tulburi casele, merii aplecaţi de roade, drumul ce urca lin, ficuşii sălbatici căţăraţi pribegi spre culmea dealului, apoi pădurea într-o fâşie de arbori vânjoşi. Se auzeau cârâiturile papagalilor treziţi de ropotul cailor. Prepeliţe cu gâtul alb zburară înfricoşate.

Alvala opri trupa sub un pâlc de sălcii, apoi trecu vadul lui Rio Perezoso, şi împărţi pe mal călăreţii în trei. O porniră îndemnându-şi caii.

Goana începută crescu lângă casele mărginaşe, şi aducea cu alergătura bezmetică a unei hoarde de tătari pe cai sălbatici, neînvăţaţi bine cu frâul. Praful stârnit îi învăluia, copitele răscoleau pământul din drum. Fiecare pâlc de călăreţi alerga spre ţinta lui, conform poruncilor capului bandei.

Cordura ieşi în prispă la trecerea furtunoasă a tâlharilor. A înţeles dintr-o ochire ce-a hărăzit banditul satului. Prin ocoluri se iscă gălăgie, câinii săriră la garduri. Lătrăturile lor se amestecară cu strigătele de tâlhari, născând un vacarm, întrecut de împuşcături. Coşarul lui Cordura a luat primul foc, apoi urmă acoperişul casei, în lungul uliţei, şi alte şarpante începură să ardă. O ciovică săgetă năucă dimineaţa, arătându-şi coada despicată ca de rândunică. Bătrânul slobozi vitele din şopron. Sergio şi Emilliano aduseră iute puştile din tainiţă, ocupându-şi locuri pentru tras. Femeile şi băieţii răsăriţi scoteau apa cu ciutura, aruncând-o în foc. Madera sporea incendiile, în goana calului, azvârlea torţe aprinse peste tot ce putea arde. Cribar împuşca fără milă ţăranii, depărtându-i de pârjol. Nepoţii mărunţi ai lui Cordura au fost pitulaţi de bunica lui Pedro, o nonagenară vioaie, printre mangotierii din dosul ogrăzii. Nevasta lui Emilliano trăgea paiele aprinse, cu o furcă, de pe streaşina din lemn. Pistoalele atacatorilor expediau gloanţe cu nemiluita.

Locotenentul Munos, trezit de zgomotele luptei, îşi rândui oamenii pe creneluri, priponi porţile cu grinzi vânjoase, şi deschise o nouă partidă de cărţi cu ajutorul său, un fel de revanşă ce i-o acorda acestuia.

La hacienda lui Jiquerillo, vechilii, argaţii, şi văcarii aşteptau înarmaţi în locurile alese de luptă. Şerbii au fost împinşi cu sila în şoproane şi păziţi cu străşnicie, să nu înceapă şi ei o răzmeriţă. Marele moşier făcuse, cu o zi în urmă, o slujbă în care preotul se rugase să păstreze neatinsă şi să întărească sănătatea stăpânului, pentru a se răsfrânge binele asupra truditorilor.

Alvala, pitit într-o margine de sat, primea veşti prin Piojo, socotit ager la minte şi sprinten la alergătură.

— Şefule, să n-o pui la inimă. Ne muriră trei oameni! Dă-mi câteva degete de tutun, că mă-nec de năduf. Spune-mi, să oprim atacul asupra prăpădiţilor ăstora?

— Domol, domol, să-mi adun răsuflarea!

— Să-i rărim, căpitan Alvala! îl asmuţi Madera, ştergându-şi obrazul crestat de un glonţ.

Inima îi bătea duşmănoasă în piept.

— Mai uşurel, Madera! vorbi chircit de pe crupă. Ce fac poliţiştii? Dacă se amestecă, părăsim locul!

— Nu le-am văzut ţintele de pe şei, capo!

— Dar oamenii lui Jiquerillo? Latifundiarul are trecere la guvernator, nu-i bine să ne luăm în furci cu ăştia!

— Dârdâie pe ziduri, capo!

— Să vorbească, Madera, Piojo! Îi cam furi vorba din gură!

— Aşteaptă ţesala noastră, şefule! Dar nu-i timp acum de el!

— Potoleşte-te, Madera! D-asta ţi-a fost dat să porţi un cap pe umeri: să judeci cu el.

Alvala îşi recapătă culoarea în obraz, durerea din furca pieptului îl lăsa încet, îşi simţea puterea renăscându-i. Bău câteva guri de rachiu una după alta. Gândi puţin şi rosti în silă:

— Ocoliţi cu glonţul pe cei buni de muncă!

Alt grup de tâlhari trecu în galop pe uliţe şi culcă săteni la pământ. Între timp, Alvala, sfătuit de Madera, dădu o nouă poruncă: Fără milă, fără iertăciune. Şeful bandei porni la gospodăria lui Cordura. Venise momentul mult aşteptat: Răzbunarea! Ţăranii îi înfruntaseră cu puştile împărţite în ograda lui Cordura. Şi tot de la Cordura plecaseră cei din ceata lui Gaetano veniţi în lagună, să-i scoată pe texani din mâna lui, chiar dacă la urmă s-au îmbrăcat în haine de soldaţi.

După cei din Santa Rosalia s-au mai ridicat la luptă şi ţărani din alte sate, scoţând armele îngropate în pământ. Începuseră mulţi să se tocmească! Auzi? Să se târguiască cu el, Sergio Felipe Antonio Alvala!

Din gospodăria lui Cordura, şerpii flăcărilor muşcau lacomi. Luis, alături de Sergio, împuşca din locuri ascunse, aruncând bandiţii în colb. Schimburile de focuri s-au domolit treptat. Cordura a fost grav rănit. Emilliano, părăsindu-şi locul să-i sară în ajutor, fu străpuns de glonţ. Sergio şi frânarul traseră foc după foc în atacatori. Amarilla, mama lui Pedro, căzu atinsă în inimă de Madera. Rosita se muie lângă ciutură ca o lumânare de seu. Catoche ţipă surd, cu un picior muşcat de plumb. Alvala zări, printr-un nor de praf, prăbuşindu-se alţi doi acoliţi de-ai săi. Îl săgeta şi pe el o arsură prin sarape. O bucată de fier îi crestă umărul. Frica îi trecu ca gheaţa prin spinare. Piojo, ajuns lângă el, pricepu că Alvala şade în cumpănă.

— I-am fituit. Să mergem, şefule! Le-a ajuns!

Dar ochii vultureşti ai tâlharului se opriră pe cămaşa pătată de sânge a lui Cordura. În acel moment, se învioră, cuprins de o bucurie drăcească. Sătenii lăsară puştile să-şi stingă casele. Mulţi zăceau în ţarină morţi ori răniţi. Madera părea mulţumit, dar nu-şi potolise setea de sânge.

— Căpitan Alvala, dă-mi-i mie, să-i răcesc până la unul!

— Iar te pripeşti. Madera! Adună oamenii în faţa ogrăzii lui Cordura!

Tirul ucigaş îi împiedicase pe Luis să-l târască pe Cordura în spatele casei. Tatăl şi fiul nu mai aveau mult de trăit. Bătrânul auzea chemarea strămoşilor răzbătând din humă, îi vedea aşa cum arătaseră când erau tineri şi vânaseră bizonii pe tărâmurile din nord. Biruinţa înclinase de partea lui Alvala. Cei rămaşi în viaţă, din ai lui Cordura, s-au retras în grădină, pentru, a se salva. Satul fusese devastat. Multe case erau scrumite. Piojo îşi alese câteva vorbe să-şi împlinească gândul ce-l muncea: Să plece cât mai curând!

— Alvala, chiţcanii ăştia de câmp şi-au primit pe săturate porţia! Le-ai înmuiat bine spinările! Să ne adunăm morţii şi s-o luăm la sănătoasa. Acum, când e linişte, Munos se poate răzgândi.

— D-asta ţin la tine, Piojo! Tu ai cap de şef!

Piojo a dat ocol satului şi nu peste mult, din uliţele strâmte sosiră nouă tâlhari în viaţă. Tot nouă erau morţi. Răniţi erau şapte. Pe figura-i ticăloasă îi încolţi un rânjet, capul îi mergea la afaceri.

— Cu ce adun de la cei duşi, plătesc scăpaţii de glonţ!

În tabăra învinşilor, frânarul gândi că era momentul să se retragă. A lupta mai departe, i-ar fi sortit pe cei rămaşi încă în viaţă din neamul lui Cordura unei morţi sigure.